Memorialistică

„Memoriile lui Ştefan Zeletin sunt un rechizitoriu dur la adresa pregătirii precare a armatei în toamna anului 1916, odată cu intrarea României în război. Prea puține au fost vocile care să treacă peste tendința eroizantă și să aibă curajul, la fel ca Zeletin, de a descrie incompetența autorităților civile și militare, debandada în care s-a făcut retragerea trupelor, după entuziasmul intrării în Transilvania. Cu atât mai sfâșietoare sunt paginile în care autorul descrie prăbușirea moralului soldaților, disperarea lor care-i împingea să se predea inamicului, precum și tragedia populației pornite în refugiu înspre Moldova. Cartea aceasta rămâne una dintre cele mai zguduitoare și autentice mărturii – povestea unui filozof-ofițer captiv într-un dezastru de altfel previzibil.“ — SORIN CRISTESCU

„O indignare sfântă respiră din fiece cuvânt al amintirilor de război pe care le-a consemnat în dureroasa scriere Retragerea… În scrisul său, autorul nu cunoaşte cruţare, convenţie, perifrază… Mai puţin ca oriunde şi mai puţin ca orice, veţi găsi în preocuparea lui Zeletin minciuna şi farsa; cu deosebire lipseşte convenţionala minciună a puţin închegatei noastre societăţi. Zeletin are în schimb – şi o are fără s-o caute – o naturală cutezanţă, izvorâtă din autoritatea ce-i însoţeşte pretutindeni cuvântul lui scris.“ — CEZAR PAPACOSTEA (1935)

La vârsta de 21 de ani, în 1956, la începutul unei cariere poetice care se vestea genială, Nicolae Labiş a murit în urma a ceea ce a fost cunoscut drept un banal şi regretabil accident. De-a lungul vremii, au apărut şi voci care au susţinut că tânărul poet a fost asa­sinat la comanda Securităţii.Încercând să aducă lumină momente­le cutremurătoare dinaintea „accidentului” şi a clipelor de agonie trăite de poet în spital, Stela Covaci, bună prietenă a lui Labiş, a adunat o serie de mărturii despre ceea ce unii consideră că a fost asasinarea poetului. Mai mult decât atât, cartea cuprinde texte in­edite ale lui Nicolae Labiş, care au fost dicatate în ultimele nopţi de viaţă lui Aurel Covaci, soţul autoarei. „Cartea este o sinteză a celorlalte şase cărţi pe care le-am scris despre Labiş, cu care am fost colegă la Facultatea de Filologie. Cartea cuprinde ultimele poezii ale lui Labiş, pe care le-a creat în ultimele zile de viaţă. Pe atunci locuia cu viitorul meu soţ, Aurel Covaci căruia i-a dictat aceste opere minunate”. Stela Covaci

Penduland intre datorie si pasiune, ultimul suveran al Romaniei Mari ne sau jurnal resorturile intime si private. Insemnarile de tinerete 1929,1930 sunt marcate si de eroinele sufl etului sau si Elena Lupescu -, in timp 1937 ne dezvaluie un rege mai variate aspecte ale vietii societate, armata, administratie, prim volum este circumscrisa mari transformari in istoria instaureaza in Romania regimul de schimbare radicala a sistemului conceput-o alaturi de colaboratorii retine toate aspectele vietii familiei si a prietenilor, isi urmeaza l-au facut celebru in epoca. - Narcis Dorin Ion

Secolele nu se termina in acelasi timp pentru toata lumea, spunea scriitorul Ernesto Sabato. Vladimir Putin a facut din aceasta remarca un festin al fantasmelor staliniste in genocidul declansat in Ucraina. Istoria postsovietica a Rusiei pare un circuit absurd in care ororile trecutului sunt condamnate sa se repete. De aceea, cartea de reportaje a lui Dan Turturica, desi abordeaza, in zorii colapsului URSS, consecintele deportarii sovietice a basarabenilor, se incadreaza de fapt intr-un joc de oglinzi in care nu exista diferente notabile intre suferintele la care au fost supusi cei din Basarabia sub Stalin si programul riguros de exterminare servit de regimul Putin ucrainenilor. Volumul este atat o repunere in drepturi a unei memorii prea des eclipsate la scara grozaviilor totalitare, cat si un reflector indreptat spre actualitatea "banalitatii raului". Trauma dezradacinarii, marturii cumplite ale supravietuitorilor, aventuri siberiene la limita suprarealismului, dar si scenete de un umor nebun - toate acestea isi gasesc in stilul reportericesc al lui Dan Turturica un amestec coplesitor de empatie, literaritate si speranta. - Liviu G. Stan

„Razboi!” Cuvant magic pentru unii: cuceriri, desfatari, dar mizerie pentru cei ce l-au facut cu adevarat, cu tot cortegiul lui de nenorociri. Luptand in „Centrul Studentesc” pentru intrarea in actiune, ne dam seama ca neutralitatea distrugea in noi orice sentiment de demnitate, fiindca atunci cand popoare intregi isi trimisesera soldatii sa lupte contra armatelor teutone si sa-si dea viata pentru patria lor, politicienii nostri se targuiau pentru cuceriri teritoriale. In asteptare, Ministerul Finantelor isi umplea tezaurul cu aur prin taxa de export, cu care mosierii vindeau vagonul de grau pentru englezi, la pretul de 500 lei aur. 


Viata lui Corneliu Gancevici a fost efervescenta si a lasat urme adanci in domeniul medical, pe care nu l-a parasit niciodata. In anumite perioade ale vietii, indiferent de opiniile politice, si-a facut datoria ca militar fata de tara si, in egala masura, nu si-a abandonat convingerile militante. Memorialistica sa din Razboiul de Intregire scrisa, totusi, la inceputul anilor `60, prezinta realitatea dura a razboiului, tusata si mai intunecat de convingerile revolutionare intime. Oameni corecti si oameni incorecti, eroi si sacrificii, escroci si combinatii veroase, toate au existat si s-au perpetuat. Prin ochii medicului, toate capata o alta dimensiune, in care finalul nu poate fi decat o societate egalitara. Visul i s-a implinit, desi nu stim daca realitatea postbelica a celui de-Al Doilea Razboi Mondial i-a implinit asteptarile. Oricum, la 25 de ani orice om are asteptari si este inclinat spre actiuni revolutionare. Poate tocmai de aceea amintirile sale de razboi, pline de oameni, fapte si intamplari, sunt atat de critice, dar extrem de incitante.

Euforia patriotică, mobilizarea, invazia română, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția Imperiului, pierderea Transilvaniei și schimbarea stăpânirii, Trianonul – cum au trăit maghiarii transilvăneni anii Primului Război Mondial?

Acolo unde vecinătatea Celuilalt face parte din cotidian, nu putem lupta cu resentimentele memoriei colective decât prin refuzul propagandei și prin deschiderea onestă, sinceră, empatică. Acest volum de mărturii este o premieră în spațiul românesc. El spune povestea Marelui Război cu vocea oamenilor care l-au trăit: simpli țărani, preoți de țară, militari, intelectuali, doamne din înalta societate, primari, miniltri, deputați. Din toate aceste glasuri, puse laolaltă cu măiestrie și cu deplină competență documentar-istorică, ajunge până la noi, vie, o lume despre care până acum n-am vrut să știm nimic.

Născut la Oradea în 1909, decedat la Haifa, Israel, în 1981, Adalbert Rosinger s-a bucurat de viață, dar, în egală măsură, a și suferit. A studiat la Politehnica din Budapesta, și-a întemeiat o familie, a făcut parte din mişcarea revoluţionară muncitorească, fapt pentru care a fost arestat de cîteva ori de către Siguranţă, fie la Oradea, fie la Bucureşti. Pe 22 iunie 1941, a fost arestat şi internat în lagărul de deţinuţi politici de la Tîrgu-Jiu. Au fost momente grele, cărora le-a făcut față cu stoicism. Apoi, pe 8 septembrie 1942, a fost evacuat de la Tîrgu-Jiu şi transferat direct în lagărul de la Vapniarka, Transnistria, un loc în care a trăit greu și fără a avea siguranța că va apuca următoarea zi. Aflăm, din cele scrise în acest volum, că „pericolul deportării la Auschwitz în 1944 a fost aproape iminent şi în România şi rabinul Alexandru Șafran a depus eforturi supraomeneşti, directe şi indirecte, pe lîngă mareşalul Antonescu, de a preveni deportările proiectate.“ Dacă despre încercările reușite ale Rabinului Șafran se știu destul de multe, din alte surse istorice, mărturiile despre Vapniarka sînt rare și, astfel, extrem de importante. Astfel, mărturia lui Adalbert Rosinger despre Vapniarka este un veritabil document istoric. De la Vapniarka a fost eliberat abia pe 23 august 1944, în urma ieşirii României din blocul antisovietic.

La puțină vreme după moartea regelui Ferdinand (1914–1927), avocatul George N. Budișteanu a adunat și a publicat 51 de texte memorialistice scrise de personalități precum Alexandru Marghiloman, Nicolae Iorga, Alexandru Averescu, Constantin Argetoianu, Ion Gheorghe Duca, regina Maria ș.a. Cu ocazia centenarului încoronării primului suveran al României Întregite, Sorin Cristescu propune cititorilor o ediție adăugită și adnotată, care oferă o imagine de ansamblu asupra monarhului și epocii sale.

Perioada 1931–1936 din Jurnalul Simonei Lahovary coincide cu ultimii ani ai vieții sale, totodată și cu ultimii ani ca doamnă de onoare a reginei Maria, care avea să se stingă doi ani mai târziu. Loială până la capăt, plină de afecțiune pentru regina sa, Simky rămâne extrem de discretă în privința notațiilor de ordin personal. Nu la fel de rezervată este în privința personajelor publice, începând cu regele Carol al II-lea, Argetoianu, Averescu, Titulescu și atâția alți politicieni, până la verișoara sa, Martha Bibescu, ori Elena Văcărescu, pe care sarcasmul și ironia fină nu le ocolesc.

„S-a spus despre Émile Picot că era spion francez din partea lui Napoleon III. Scrisorile îi deschid cititoru­lui de azi o fereastră spre societatea românească, spre lumea diplomatică și politică a vremii, cu deliciile, grozăviile și perplexitățile vieții de fiecare zi în slujba principelui german, aflat la un început încă nesigur al domniei sale. Document istoric, roman epistolar și cronică despre oameni, instituții și apucături ro­mânești, corespondența întregește, cu talentul și spiritul de observație ale acestui francez atașat de România, memoria istorică a domniei lui Carol I.“ — TATIANA NICULESCU

Gisella Perl a fost închisă la Auschwitz unde a fost nevoită să lucreze ca asistentă a lui Josef Mengele, supranumit „Îngerul Morții” din cauza sadismului de care a dat dovadă. Punându-și viața în pericol, în timpul nopților, pe podeaua murdară, Perl a salvat viața femeilor însărcinate care urmau să fie supuse experimentelor lui Mengele, întrerupându-le sarcina. După eliberare a plecat în SUA, unde a întâlnit-o pe Eleanor Roosevelt, care a încurajat-o, spunându-i: „Nu te mai tortura; devino din nou doctor!” La începutul anilor 1950 și-a reluat profesia de ginecolog și a ajutat la naşterea a peste 3 000 de copii. Am fost doctoriță la Auschwitz a fost publicată în 1948, fiind una dintre primele cărți apărute după război în care un supraviețuitor a descris atrocitățile comise în lagărul de la Auschwitz. Într-o scrisoare către autoare, Eleanor Roosevelt i-a mărturisit: „Dragă doctor Perl, acesta este, în egală măsură, un manuscris extraordinar de interesant și înspăimântător, și cred că ar trebui nu doar publicat, ci și citit de cât mai mulți oameni…” Despre autor: Născută în Sighetu Marmației în 1907, medicul ginecolog Gisella Perl a fost una dintre supraviețuitoarele lagărelor de exterminare naziste. În 1947, după eliberare, a plecat în SUA, iar la începutul anilor 1950 și-a reluat profesia de ginecolog. După trei ani, s-a stabilit în Israel. Astăzi este cunoscutădrept „Îngerul de la Auschwitz”. Gisella Perl a murit în 1988.

Ediție îngrijită de Ottmar Trașcă Mulți dintre cei care l-au cunoscut pe Rudolf Höss, comandantul lagărului de la Auschwitz între 1940-1943, au afirmat că acesta nu a fost o persoană violentă. Se pare că nici măcar nu a lovit personal pe cineva în lagăr. Era calm și liniștit, și locuia împreună cu soția și copiii săi într-o casă situată chiar în lagăr, la doar câțiva metri de infamul crematoriu. La finalul războiului, Höss s-a ascuns la o fermă de lângă Flensburg sub numele fals de Franz Lang. Descoperit și arestat, a fost condamnat la moarte un an mai târziu și executat în aprilie 1947, chiar în curtea lagărului de la Auschwitz. Marii criminali ai omenirii nu sunt doar cei cu mintea răvășită, alienații sau demenții, ci și persoanele care au un comportament obișnuit, dar care își gândesc și execută crimele calm și rece, cu o pasiune disimulată, și care, la sfârșitul zilei, se refugiază în confortul familiei, în calitate de soț și tată. Așa a fost și Rudolf Höss, tipicul ofițer nazist provenit din clasa de mijloc. Această carte este o lectură necesară. Este o descriere a răului din care înțelegem atât mecanismul și amploarea crimelor naziștilor, cât și faptul că Höss a comis crimele de la Auschwitz nu neapărat pentru că a primit ordin, ci pentru că așa a crezut el că este bine și corect.

„Ieșind într-un vânt tăios, sub un cer de culoarea plumbului, am cugetat la faptul că, deși eram la Varșovia de mai puțin de 12 ore și nu scrisesem un cuvințel – nici măcar nu mă așezasem la masa de scris –, fusesem deja jefuit, târât din pat pentru o săpuneală oficială și amenințat cu expulzarea. Avusesem parte de unele experiențe neplăcute la București, însă nimic din cele trăite în relaxata Vienă nu mă pregătise pentru aceste realități noi.ˮ În parte memorii, în parte reflecții, această carte prezintă Europa Centrală în ultimii zece ani ai Războiului Rece. Totul începe la Trieste, în anul 1979, unde amintirea Imperiului Habsburgic încă pâlpâie. A doua parte aduce o mutare în lumea misterioasă și temătoare a Vienei anului 1985, loc în care atmosfera Războiului Rece pare să se fi infiltrat în fiecare cărămidă. Este un oraș care gravitează între două lumi, până și cele mai inofensive așezăminte culinare fiind ascunzători pentru jocul de spionaj dintre Est și Vest. În a treia parte, povestea se mută la Praga în 1989, pe parcursul dramaticelor și apăsătoarelor zile ale Revoluției de Catifea. Citind această carte, întâlnim un amestec de personaje sclipitoare: aristocrați scăpătați, amazoane blonde aflate în slujba agențiilor de spionaj est-europene, diplomați, figuri regale dezmoștenite. Toți alcătuiesc o distribuție insolită. Cu mult farmec, înțelepciune și intuiție, Richard Bassett reconstituie prin întâlnirile sale personale evenimentele ultimelor zile ale comunismului.

„Mi-e teamă. Mi-e teamă să mă așez la scris. Cine sunt eu să scriu despre…
Mi-e teamă să mă așez la citit. Și apoi? Cine ce așteaptă de la mine? Gânduri înspăimântate, nesigure mă traversează, oare, oare voi îndrăzni să spun ce cred cu adevărat? Ce cred?! Ce simt?! M-am confruntat, nu de puține ori, mărturisit sau nu, exprimat sau nu în CUVINTE: «Ah, iar o comemorare! Iar niscaiva mărturii ale unor vremuri de-acum de mult apuse. Știm, știm, am înțeles, a fost groaznic! Dar cât mai aveți de gând să răsuciți pe toate fețele o tragedie consumată și trecută?! Avem alte griji acum, alte nenorociri de comentat»…
Citesc, citesc cu spaimă. Aș vrea să mă opresc. Mi se pare că am citit destul ca să-mi pot face «lecțiile»: să pot livra cele câteva fraze menite să însoțească volumul. Mereu aceeași spaimă: oare sunt eu cea chemată, se cuvine să spun eu ceva?
Destul, îmi spun, destul. Ochii mi se înroșesc, curg lacrimi. Să fie oare de la ecranul calculatorului pe care citesc? Să fie asta singura explicație? Plâng.
Plâng. Citesc.
De la o vreme nu mai înțeleg. Nu mai pot înțelege. Erau povești încântătoare despre copilărie, prietenie, viață… viață frumoasă, ba nu, viață cu bune și cu rele. Povești cu oameni de toate felurile. Și apoi? Totul se schimbă, se răstoarnă. Iadul. Nici un răspuns la întrebarea «Cum a fost posibil?». Cuvintele își pierd sensul. Logica se sparge.
Mi-e frică. Citesc mai departe.”
(Maia Morgenstern)

„În perioada martie-septembrie 1941, «jidanii», căci așa vorbea Cabinetul despre evrei, erau expuși unor acțiuni de marginalizare, îndepărtare din societate sau reprimare. Iată cum se exprima Ion Antonescu la întrunirile Cabinetului: «Va trebui să inspirăm românilor ura împotriva dușmanilor nației. Așa am fost crescut eu: cu ură împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor» (8 aprilie). Toată această incitare la ură împotriva evreilor s-a transformat într-un set de ordine privind uciderea în masă, deportarea și moartea în Transnistria, iar semnalul începerii soluției finale a fost dat la Iași. Mărturiile din acest volum sunt importante pentru că redau o experiență unică, a unui tânăr de 14 ani aflat, din voința altora, în fața morții. A unei morți criminale.” (Alexandru Florian)

Un nume care stârnește deopotrivă interes și teamă, Wagner reprezintă armata din spatele președintelui rus Vladimir Putin. Se cunosc puține detalii despre activitatea grupului de mercenari, numeroase legende iscându-se pe seama acestui subiect controversat.

Fost luptător Wagner, Marat Gabidullin dezvăluie universul acestei lumi secrete și negate de Kremlin, oferind o imagine fidelă chiar din interior. Soldat-fantomă, el este trimis în prima linie a luptelor din Donbas, în 2015, apoi în Siria împotriva Statului Islamic și a adversarilor președintelui al-Assad. Cu lux de amănunte, fără compromisuri, fostul militar reușește să surprindă ororile războiului, chiar de pe câmpul de luptă, precum și alte evenimente din interiorul grupului, portretizând câțiva dintre camarazii săi.

Intensă, palpitantă, vie, cartea oferă o mărturie de neprețuit în contextul actual, fiind o adevărată sursă de informații pentru toți cei interesați să descopere mai multe despre această misterioasă și eficientă armată, precum și despre forța militară a Rusiei.

Luptătorul Marat Gabidullin a oferit o relatare din interiorul uneia dintre cele mai misterioase miliții din lume.ˮ Le Point

Olga Lengyel, născută la Cluj în 1908, este o supraviețuitoare a crimelor de la Auschwitz-Birkenau. Ea scrie despre atrocitățile prin care familia ei și multe alte sute de mii de victime au trecut. Experiența ei a fost descrisă în volumul de față, care prezintă cititorilor detaliile șocante ale infamei Soluții finale. Apărută inițial în limba franceză, în 1946, Cuptoarele morții. Mărturia unei supraviețuitoare de la Auschwitz este considerată o carte clasică a istoriei Holocaustului.

De profesie asistentă medicală, doamna Lengyel lucra într-un spital alături de soțul ei, reputatul doctor Miklós Lengyel. În 1944, împreună cu părinții, soțul și cei doi fii ai ei au fost urcați cu forța într-un vagon de vite și deportați la Auschwitz-Birkenau. A fost singura membră a familiei care a supraviețuit.

Olga Lengyel și-a asumat misiunea de a face cunoscute lumii zilele cumplite de la Auschwitz, în speranța că astfel de orori nu vor mai apărea în decursul istoriei. A înființat Memorial Library and Art Collection of Second World War, cu sediul la New York.

 Astăzi, Institutul Olga Lengyel pentru Studiul Holocaustului și Drepturile Omului (TOLI) face parte din moștenirea pe care ea ne-a lăsat-o, continuând misiunea de a educa generațiile viitoare cu privire la Holocaust, la alte genocide și la importanța drepturilor omului, în Statele Unite ale Americii și în celelalte țări, inclusiv în România.

Cum ar fi să trăiești la Berlin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și să vezi cum orașul se topește, de la o zi la alta, sub bombele Aliaților? Să faci parte din cercul celor care au atentat la viața lui Hitler, la 20 iulie 1944, și să trăiești cu spaima că urmează arestarea și condamnarea la moarte? Cum ar fi să vezi Viena, în ultimele săptămâni de război, la rându-i, distrusă de bombe? Să traversezi Austria de la Est la Vest și să vezi cum foametea și panica pun stăpânire pe una dintre cele mai admirate țări ale Europei? Cum ar fi să cunoști oameni din „vechea lume bună germană” și să-i observi cum caută soluții să se opună nazismului? Și, în tot acest timp, să ai nebunia de a ține un jurnal despre toate acestea? Ei bine, Marie Vassiltcikov a făcut-o!

Marie „Missie” Vassiltcikov a fost o tânără aristocrată, nevoită să plece din Rusia natală împreună cu familia, după preluarea puterii de către forțele bolșevice. Stabilită la Berlin din 1940, a cunoscut figuri importante, despre care ne-a lăsat însemnări.

Datorită lui Adam von Trott, pentru care a lucrat la Departamentul de Informații din cadrul Ministerului de Externe al Germaniei, a intrat în contact cu persoane care i se opuneau lui Adolf Hitler. În jurnale se referă la activitatea sa, inclusiv la atentatul din 20 iulie 1944 pus la cale de colonelul von Stauffenberg și colaboratorii săi.

Locuind într-un Berlin distrus de bombardamente, Missie este puternică, hotărâtă și curajoasă. Către finalul războiului s-a mutat la Viena, unde a lucrat ca asistentă medicală până la prăbușirea nazismului.

O lucrare cu un continut educativ, care ar putea fi sintetizata in trei cuvinte: lupta (contra comunismului), suferinta (in inchisori) si credinta (in Dumnezeu si victorie). Acest triptic este esenta volumului memorialistic, in care suferintele fizice si psihice din penitenciare au fost depasite de autor prin inteligenta si credinta nestramutata in supravietuire. O marturie, care se alatura altora, despre infernul suferit de acei care au indraznit sa se opuna cu vorba sau cu fapta regimului impus de Moscova in Romania.

O lectură fascinantă și un avertisment cu privire la pericolele ignorării istoriei

Fiii unui ceasornicar evreu din Kozienice (Polonia), Harry Lenga și cei doi frați ai săi au învățat meseria tatălui lor încă de la o vârstă fragedă. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma invadării Poloniei de către Germania nazistă, soarta familiei Lenga s-a schimbat pentru totdeauna. Cu toate acestea, Harry și frații săi nu-și închipuiau că meșteșugul ceasornicăriei avea să le salveze viața. În cele mai groaznice condiții imaginabile, mereu sub amenințarea morții, au reparat ceasurile naziștilor și s-au susținut reciproc, reușind să supraviețuiască ghetourilor, lagărelor, marșului morții și oferindu-ne o lecție perenă: atunci când avem de înfruntat răul absolut, cel mai greu este să ne păstrăm umanitatea.

„O relatare despre felul în care capacitatea de rezistență, tenacitatea și priceperea în ale ceasornicăriei i-au ajutat pe Harry Lenga și frații lui să supraviețuiască războiului.” (The New York Times)

„Toate poveștile despre supraviețuire în timpul Holocaustului sunt extraordinare, dar puține sunt mai impresionante decât cea a lui Harry Lenga. Consemnată de fiul său, Scott, această mărturie despre tăria de caracter, capacitatea de rezistență, dragostea frățească și credință ar trebui citită de toți cei interesați să păstreze vie amintirea celor care, la fel ca Harry Lenga și frații săi, au găsit o cale de a rămâne în viață – și de a rămâne oameni – în fața răului.” (Dr. Michael Oren, fost ambasador al Israelului în SUA și deputat în Knesset)

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Această carte povestește saga unei familii mitice, apărută acum peste două sute cincizeci de ani în ghetoul evreiesc din Frankfurt, o familie care se numără astăzi printre cele mai bogate din lume. S-au scris multe despre Rothschild, lucruri bune, mai puțin bune și foarte rele. Această carte încearcă să retraseze istoria diferitelor ramuri ale dinastiei urmărind șirul generațiilor și povestind aventurile, deseori surprinzătoare, ale fondatorilor și ale urmașilor lor. De ce casa din Neapole, cu toate că era foarte prosperă, s-a închis la începutul anilor 1860? Ce s-a petrecut între Himmler și șeful casei din Viena în 1938? Ce s-a întâmplat cu sucursala din Frankfurt, acolo unde familia și-a început fabuloasa ascensiune? Ce rol au jucat femeile Rothschild în această lungă istorie? Și, înainte de toate, care au fost resorturile fabulosului succes al dinastiei?

„Totul era spectacol la Moscova, o lume în care gangsterii deveneau artiști, căutătorii de comori îl citau pe Pușkin, iar bikerii se credeau sfinți. Rusia a cunoscut atâtea lumi, înlocuindu-se una pe cealaltă într-o progresie accelerată – de la comunism la perestroika, apoi la terapia de șoc, apoi la penurie și, în cele din urmă, la oligarhie, la stat mafiot și la megabogăție –, încât eroii ei au rămas cu sentimentul că viața nu este
decât o mascaradă strălucitoare, unde fiecare rol și orice atitudine sau credință sunt efemere, nestatornice.”

„Kremlinul schimbă mesajele după voia și în folosul său, infiltrându-se peste tot: naționaliștii europeni de dreapta sunt seduși cu mesaje anti-UE; extrema stângă este cooptată cu povești despre lupta împotriva hegemoniei SUA; conservatorii religioși din SUA sunt convinși că Kremlinul luptă împotriva homosexualității. Rezultatul este un cor de voci care acționează diferit asupra spectatorilor din toate colțurile lumii, voci care spun lucruri diferite, dar răsună concomitent în susținerea Kremlinului, ecoul lor cumulat fiind difuzat după aceea la Russia Today.“ (Peter Pomerantsev)

„Nimic nu este adevărat și totul este posibil apare la sfârșitul unui an în care președintele rus a dominat prima pagină a publicațiilor din toată lumea. Anexarea Crimeei de către ruși și susținerea rebeliunii din estul Ucrainei au fost prezentate, în cel mai bun caz, drept rezultate ale ambițiilor sale imperiale, și în cel mai rău caz, drept expresii ale unei minți nebune. Refuzul lui Pomerantsev de a menționa numele lui Putin ar putea fi o aluzie la faptul că ne concentrăm prea mult pe persoana acestuia, că ar fi atât de mare, încât nici nu mai merită să fie luat în discuție. Iar dacă nu știm și nici nu am putea afla vreodată cine este el cu adevărat, de ce să ne mai frământăm mintea cu asta?“ (The New York Times)

„Putinismul e ca mercurul și tocmai de aceea e atât de înșelător pentru oponenții și criticii săi – cu ce luptă de fapt? –, iar Pomerantsev surprinde reușit această stare de lucruri.” (The Guardian)

Volum apărut cu sprijinul Clubului Monarhiştilor Clujeni şi al Fundaţiei Culturale Memoria.

„Dorința mea, după Revoluție, o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul «Șușman». N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simțit obligată să fac în așa fel încât să știe lumea de Șușmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să să știe cine o fost, de ce o fost fugiți și ce-o făcut. Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit. O fost vremuri grele să fii tăt timpu’ hăituit de Securitate și să umbli cu ranița în spate după alimente, prin frig și prin ploaie... Cât de tristă era viața aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simțit vinovat. Am greșit, am făcut, acuma suport consecințele, da’ așa... Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liber? Merită multe povestite. Multe nu ți le mai aduci aminte, cum o fost ele atuncia, cât erau de tragice. N-o fost simplu, da’ mi-o făcut plăcere să povestesc, pentru că românii de azi și de mâine trebuie să știe prin ce am trecut noi. Am făcut un efort, da’ cred că merită, pentru că trebuie să rămână ceva după noi, iar vorbele-s vorbe și scrisu-i scris.” (Lucreția Jurj)

„Spre deosebire de alte lucrări memorialistice, aceasta este o carte provocată de istoricul oralist. Ea s-a născut, pe de o parte, dintr-o presiune interioară a femeii luptătoare din munți de a depune mărturie despre dramele de care a avut parte, elaborând personaje din fatalitatea amintirilor tragice, iar pe de altă parte, din imperativele exterioare, circumscrise discursului public, ale istoriei interzise atâtea decenii. Prin urmare, este o mărturie a unui om simplu, care nu are emfaza auctorială a literaturii memorialistice apărute după 1989. Lucreția Jurj povestește «istoria ei», care în mod indirect a fost și istoria noastră, nespusă, dar împărtășită.” (Doru Radosav)

„Lucreția Jurj înțelege cât de importantă este neuitarea, memoria, în istoria recentă a României; de aceea, mărturia ei se dorește a fi simplă, fără zorzoane, fără o stilistică anume, fără tropi, în linia adevărului franc. Dar la fel de limpede Lucreția Jurj înțelege cât de necesară este rostirea durerii, relatarea suferințelor (fie și într-un mod discret).” (Ruxandra Cesereanu)

Cu o postfață de Ernest H. Latham, Jr

Un reportaj viu ca un roman despre dramaticul an 1940 în România, scris la cald de corespondenta săptămânalului american Newsweek la București, publicat succesiv în SUA și Marea Britanie, întâmpinat elogios la apariție și redescoperit cu entuziasm după mai multe decenii – iată, în câteva cuvinte, destinul acestei cărți.

Povestea reconstruiește ca un puzzle un București din alte vremi, frământat de evenimente politice contradictorii și imprevizibile, dar capabil încă să le privească cu scepticism și ironie; un București devenit placa turnantă a serviciilor secrete europene și teritoriul de experimentare a noii ordini economice naziste; un oraș în care farmecul strălucitor al unei capitale europene se îngemănează cu vraja lucirilor stinse ale Orientului.

Dar, mai presus de amintiri și de nostalgia care le însoțește, cartea contesei Waldeck trezește uimirea față de adâncimea cu care un spirit liber poate privi, din holul unui Grand Hotel european, un oraș, o țară și o întreagă lume peste care, nebănuită încă, avea să se aștearnă noaptea istoriei.

Pe copertă: fotografie de Willy Pragher (București, Calea Victoriei la Athénée Palace, iunie 1941)

ERNST JÜNGER se naşte la Heidelberg în 29 martie 1895. Studii liceale la Hanovra. La 18 ani fuge de-acasă şi se angajează în Legiunea Străină. În 1914 se înrolează voluntar, luptă cu bravură şi i se decernează cea mai înaltă distincţie militară germană, „Pour le mérite“. După război, studii de filozofie la Leipzig şi de zoologie la Napoli. Câteva specii de insecte descoperite ulterior îi vor purta numele. În cel de-al Doilea Război Mondial participă la campania din Franţa. În urma atentatului eşuat împotriva lui Hitler (1944), este demobilizat şi declarat „nedemn de a face parte din armată“. Între 1945 şi 1949, forţele aliate îl pun sub interdicţie de publicare. Din 1950 se stabileşte la Wilflingen. În 1959 întemeiază, împreună cu Mircea Eliade, revista Antaios. În 1982 i se decernează Premiul Goethe; în 1995, la centenarul naşterii, i se aduc omagii naţionale şi internaţionale de anvergură. Ernst Jünger se stinge din viaţă la 17 februarie 1998. Între 1956 şi 1995 i s-au acordat 27 de premii, titluri şi distincţii în Germania, Franţa, Italia, Spania, i s-au închinat numeroase volume omagiale, numere de reviste, mii de pagini de critică şi exegeză literară. Opere: In Stahlgewittern (1920; trad. rom. În furtuni de oţel), Der Kampf als inneres Erlebnis (1922), Das abenteuerliche Herz (1929; trad. rom. Inimă aventuroasă), Die totale Mobilmachung (1930), Der Arbeiter (1932), Afrikanische Spiele (1936; trad. rom. Jocuri africane), Auf den Marmorklippen (1939; trad. rom. Pe falezele de marmură), Gärten und Straßen (1942; trad. rom. Grădini şi drumuri), Die Pariser Tagebücher (1949; Jurnale pariziene), Heliopolis (1949), Über die Linie (1950), Der gordische Knoten (1953), Gläserne Bienen (1957; trad. rom.Albine de sticlă), Die Hütte im Weinberg (1958; trad. rom. Coliba din vie), Subtile Jagden (1967), Annäherungen: Drogen und Rausch (1970; trad. rom. Aproximări: Droguri şi extaz), Die Zwille (1973; trad. rom. Praştia), Eumeswil (1977), Die Schere (1990), Siebzig verweht (1980–1995).

Martha Bibescu (născută Martha Lucia Lahovary, 28 ianuarie 1886, București – 28 noiembrie 1973, Paris) este descendenta domnitorului Constantin Mavrocordat pe linie maternă, iar pe linie paternă, provine dintr-o renumită familie politică. S-a căsătorit, în 1905, cu prințul George Valentin Bibescu, devenind prințesa Martha Bibescu și unind astfel destinele a două dintre cele mai vechi și mai ilustre familii românești de tradiție politică, diplomatică și culturală. Ca dar de nuntă a primit Palatul Mogoșoaia, care avea să devină loc de refugiu, punct strategic și martor tăcut al evenimentelor istorice de la acea vreme. Împreună au avut o fiică, Valentina.

În 1908 publică prima sa carte, Les Huit Paradis, un volum premiat de Academia Franceză şi care i-a facilitat accesul în rândul celor mai apreciaţi scriitori ai vremii. De-a lungul vieții a scris în jur de 40 de cărți (note de călătorie, poezii, romane autobiografice sau istorice, eseuri, corespondență, biografii), pentru unele dintre ele folosind pseudonimul Lucile Decaux.

În perioada Primului Război Mondial, prinţesa a condus un spital din Bucureşti, în care erau îngrijite victime ale războiului. În septembrie 1945, Martha Bibescu, ca act de protest împotriva politicii românești de la acea vreme, a plecat definitiv din țară, refugiindu-se mai întâi în Anglia, apoi în Franţa. În anul 1962, primeşte Legiunea de Onoare a statului francez, iar un an mai târziu este desemnată consilier al preşedintelui francez Charles de Gaulle în problema românească, astfel recunoscându-i-se, în mod public, eforturile depuse pentru ţara natală.

În anul 1954, Academia Franceză îi conferă Marele Premiu pentru Literatură pentru întreaga operă, iar în 1955 devine membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Bruxelles. În 1972, cu un an înainte de moarte, publică ultima carte: Échanges avec Paul Claudel. Este înmormântată la cimitirul Père Lachaise din Paris, iar pe piatra funerară stă scris: „Marthe Bibesco, écrivaine française“.

Scriitoarea Doina Jela și-a publicat însemnările zilnice din perioada comunistă încă de la jumătatea anilor 1990, dar, în același timp, a continuat să-și noteze în jurnal diverse întâmplări. Acum, la peste două decenii, s-a hotărât să publice notițele din perioada 19 septembrie 1989 – 30 decembrie 1995, anii unor mari prefaceri politice, sociale și economice pentru România și, de fapt, pentru întreaga Europă Răsăriteană. În jurnal se regăsesc atât informații despre viața culturală a Constanței, unde locuia pe atunci, cât și notații despre intelectuali de prestigiu cu care a intrat în contact imediat după Revoluție. Este o carte despre anii tranziției, cu referiri la fețele noi din politica internă și crizele din 1990 (conflictul de la Târgu Mureș, protestele din Piața Universității, Mineriada, alegerile din „Duminica orbului”) și cu numeroase reflecții bazate pe lecturi din domenii vaste (filosofie, religie, științe politice, psihologie politică) și din autori interziși până atunci în România.