Memorialistică

Romanul lui Andrei Olsufiev, în egală măsură autobiografic și cronică de familie, are parfumul distins, reținut, totodată încărcat de culoare elevată al poveștilor dintr-o lume dispărută, aceea a nobililor din vechea Rusie, a balurilor organizate de familiile aristocrate și a destinului lor traumatic curmat de revoluții și războaie.

Toate faptele, personajele și locurile descrise de Olsufiev sunt reale și descriu epopeea familiei autorului. Remarcabilele reconstituiri literare și istorice se datorează atât memoriei și cercetărilor sale directe, cât și lucrărilor altor membri ai marii familii: memorii, corespondență, genealogii, precum și arhivelor sovietice, deschise după 1990.

Bine documentată şi încărcată de detalii despre conţii Olsufiev, una dintre cele mai ilustre familii aristocratice din vechea Rusie, cartea de față nu este doar o cronică de familie, ci și o adevărată frescă a istoriei Rusiei, chiar a istoriei Europei. Începând cu Adam Olsufiev, om al Luminilor, pasionat de literatură şi de artă, apropiat al împărătesei Ecaterina cea Mare, până la tatăl autorului, un rus alb refugiat în România din calea rvoluției bolşevice, cartea ni se înfățișează pasionantă şi fermecătoare, plină de umor, de autoironie şi de melancolie: personajele sunt pline de viaţă, vedem cu ochii minții conace poetice, asistăm la drame de neînchipuit, la tihnă şi haos, dar și la opulenţă şi mizerie, rafinament şi brutalitate. O lume aristocratică ce avea să fie reprimată cu sălbăticie. Familia Olsufiev nu a fost nici ea ferită de loviturile Revoluţiei bolşevice şi de drama exilului. Sunt pagini de istorie şi de literatură de calitate, scrise de un aristocrat rus, descendent și al prinţilor Trubețkoi.

Andrei Olsufiev datorează norocul de a se fi născut la București tatălui său, care a supraviețuit revoluției bolșevice și urmărilor ei traversând Amurul înot, în 1924, pentru a se stabili ulterior în România, de unde familia a plecat în Franța, în 1982.

René Goscinny (1926 – 1977) a fost scriitor și scenarist de bandă desenată francez, cunoscut la nivel internațional pentru celebra serie Asterix, creată împreună cu Albert Uderzo, și pentru contribuțiile la seria Lucky Luke, bandă desenată creată de Morris. Goscinny este și autorul seriei de cărți pentru copii Micuțul Nicolas.

JEAN-JACQUES SEMPÉ s-a născut în Bordeaux la 17 august 1932. Elev indisciplinat, este dat afară de la şcoală şi începe să muncească de la vârsta de 17 ani. După ce lucrează ca asistent al unui comerciant de vinuri şi se înrolează în armată, se apucă, la 29 de ani, de desene umoristice. Debutul său este unul dificil, dar Sempé nu se dă bătut şi lucrează cu înverşunare. A colaborat cu reviste prestigioase: Paris Match, L’Express, New Yorker şi New York Times. În 1961 şi-a publicat primul album, Rien n’est simple, care a fost urmat de multe altele, apărute la Denoël şi Gallimard. Este coautor, alături de René Goscinny, al celebrului Micuţul Nicolas, un clasic al literaturii pentru copii publicat recent de Editura Arthur.

François Delpla (n. 1948) este un istoric francez specializat in istoria celui de-al Doilea Război Mondial, a nazismului și a Rezistenței franceze. A obținut titlul de doctor la Universite Pantheon-Sorbonne (Paris) in 2002 cu lucrarea Décision et décideurs français et britanniques de la chute de Daladier aux lendemains de Montoire (mars-novembre 1940). Printre volumele publicate de acesta menționăm: Hitler (1999), Les Tentatrices du diable – Hitler, la part des femmes (2005), Nuremberg face à l’histoire (2006), Une histoire du Troisième Reich (2014).

Tot mai mult și tot mai îndreptățită, mărturia unei generații, care a trăit din plin sub comunism și care își istorisește destinul cu sinceritate și fără încrâncenări, devine o zestre istorică de care prezentul este chemat să țină seama.

Un capitol cu totul special al anilor de comunism românesc îmi pare a fi cel al organizației de tineret – UTM devenită UTC – unde, pentru mult timp, liderul de necontestat a fost Nicu Ceaușescu și unde toți cei care mi l-au evocat i-au creionat profilul de„comunist de omenie”, deschis ideilor noi și, ca urmare, adversar al obtuzității partinice. în apropierea acestui fiu al lui Nicolae Ceaușescu au stat oameni pe care i-am cunoscut bine după 1989 și cu care am colaborat în funcțiile mele publice, ca președinte al Radioteleviziunii, mai apoi ca ministru al Culturii și Cultelor.

Unul dintre ei este, cu certitudine, Ion Moraru, a cărui „mărturisire” poate fi citită aici. Onest și detaliat, el ne istorisește momente cruciale și puțin știute ale organizației de tineret, iar paginile dedicate lui Nicu Ceaușescu – cel hulit și întemnițat – sunt de-a dreptul impresionante. Mai mult, ele dovedesc că Ion Moraru, martor al unei epoci, este un caracter ferm, prob și profund credibil.

Am citit aceste pagini despre o tinerețe activă, având înainte chipul lui Ion Moraru adult, activ într-un guvern postdecembrist și într-un parlament superior celui de astăzi, mai apoi prosper om de afaceri, inițiator de școală modernă bucureșteană. Și, trăgând o linie, făcând un bilanț, pot afirma că eroul cărții acesteia este, cu adevărat, un „învingător”.

Acad. RĂZVAN THEODORESCU

CONSTANTIN ARDELEANU (n. 1976) este profesor de istorie modernă la Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați și long-term fellow la New Europe College, București. Temele sale de cercetare privesc istoria socioeconomică a sud-estului Europei, cu interes special pentru regiunea Dunării și a Mării Negre. Preocupat de reprezentarea spațiului românesc în descrieri de călătorie, a tradus și editat, singur sau în colaborare, relatări ale câtorva autori străini care au vizitat spaţiul românesc în secolele XIX–XX. Acestea se regăsesc în diverse volume din seria Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX-lea (Editura Academiei Române, 2004–2020) sau au fost publicate distinct: Maude Rea Parkinson, Douăzeci de ani în România (Humanitas, 2014); Ethel Greening Pantazzi, România în lumini și umbre (Humanitas, 2015); Patrick O’Brien, Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna și iarna anului 1853 (Humanitas, 2016). Câteva dintre monografiile sale analizează conectarea sud-estului Europei la economia mondială, modernizarea porturilor dunărene și pontice, dezvoltarea infrastructurii regionale de transport sau organizații și relații internaționale în epocile modernă și contemporană. Cel mai recent volum publicat este The European Commission of the Danube, 1856–1948: An Experiment in International Administration (Brill, 2020).

MARIA A ROMÂNIEI (1875–1938), născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoata reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii; principesă moștenitoare ca soție a principelui moștenitor al tronului României, Ferdinand, apoi regină a României, alături de regele Ferdinand I „Întregitorul”.

Renia este o tânără care visează să devină poetă. Dar e 1939, iar Renia este evreică și trăiește în Polonia. Când Rusia și Germania îi invadează țara, lumea Reniei se năruie. Separată de mama sa, se adăpostește la bunici, de unde fuge apoi pentru a scăpa de raidurile aeriene nocturne, observă dispariția altor familii de evrei și, în final, este martoră la crearea ghetoului. Însă alături de teroarea războiului, există și frumusețe. Renia își găsește vocea de scriitoare și se îndrăgostește. Ea și Zygmunt se sărută pentru prima dată cu câteva ore înainte ca naziștii să ajungă în orașul ei natal. Și tot Zygmunt va scrie ultima însemnare în jurnalul Reniei.

Redescoperit recent, după șaptezeci de ani, Jurnalul Reniei este deja considerat o lucrare clasică a literaturii Holocaustului.

Scris cu o claritate și o măiestrie care amintesc de Anne Frank, Jurnalul Reniei este o mărturie extraordinară atât pentru ororile războiului, cât și pentru viața care poate exista chiar și în cele mai întunecate vremuri.

Renia Spiegel, o tânără cu atâta poftă de viață și cu un deosebit talent de a descrie în proză și în versuri frumusețea lumii din jur, a fost lipsită printr‑un glonț de ceea ce‑și dorea cel mai mult: un viitor... Cei care au păstrat jurnalul și cei care l‑au tipărit au „salvat‑o“. Nu au putut s‑o smulgă din mâinile destinului ei crud. Și nici nu au putut să‑i dea viitorul pe care și‑l dorea atât de mult. Dar au salvat‑o de durerea suplimentară de a fi uitată. Deborah E. Lipstadt

Oleg Gordievski s-a născut la Moscova, în 1938. A absolvit Institutul de Stat de Relații Internaționale, specializându-se în limba germană. În august 1961, a fost trimis în Berlinul de Est pentru a-și face ucenicia în domeniul diplomației. La două zile de la sosirea sa la post, a fost ridicat Zidul Berlinului. În 1962, a intrat în KGB, fiind trimis la Copenhaga și la Londra. Din 1974, a lucrat ca agent dublu vreme de 11 ani, până la dramatica sa fugă în Occident, petrecută în 1985. Este autorul mai multor cărți de succes despre serviciul secret sovietic: KGB: The Inside Story (1990), Instructions from the Centre: Top Secret Files on KGB Foreign Operations, 1975–85 (1991), More Instructions from the Centre: Top Secret Files on KGB Foreign Operations, 1975–85 (1992). În 2007, regina Elisabeta a II‑a l‑a decorat cu Ordinul „St Michael and St George” pentru „serviciile aduse securității Marii Britanii”.

TATIANA NICULESCU este scriitoarea care a impus în literatura română contemporană genul biografiei. A publicat la Editura Humanitas: Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu (bestseller Humanitas, 2020); Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (bestseller Humanitas, 2019); Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018); Mistica rugăciunii și a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu (bestseller Humanitas, 2017); Mihai I, ultimul rege al românilor(Humanitas, 2016, 2020); Regina Maria. Ultima dorinţă (Humanitas, 2015, 2016, 2018, 2020). A debutat în literatură cu romanul Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), urmat de Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina și a basarabeanului necunoscut, Tăierea fecioarelor. A coordonat volumele colective Iubirea din oglindă. Despre sex și identitate (Humanitas, 2017) și Cartea întâmplărilor. Mistere, ciudăţenii, uimiri(Humanitas, 2019) și a îngrijit volumul Maria, regina României, Gânduri pentru vremuri grele (Humanitas, 2020).  Traduceri: Brant Pitre, Fiul lui Dumnezeu. Pledoarie pentru Isus(Humanitas, 2017, 2021), Isus mirele. Cea mai frumoasă poveste de dragoste a tuturor timpurilor (Humanitas, 2018), C.S. Lewis, De ce, Doamne? O radiografie a suferinței(Humanitas, 2020), Frank WilczeK, Fundamentele vieții (Humanitas, 2021).

ALISTAIR URQUHART (1919–2016) a făcut parte din regimentul scoțian numit Gordon Highlanders, capturat de japonezi la Singapore, în februarie 1942. Trei ani și jumătate i-a petrecut în lagărele japoneze ca prizonier de război. Întors acasă, a devenit om de afaceri, militând în același timp pentru recunoașterea, de către guvernul Japoniei, a crimelor de război săvârșite în cel de-al Doilea Război Mondial. Marea sa pasiune a fost dansul de societate, pe care l-a practicat până la o vârstă înaintată.

Matilda-Maria Feliksovna Kșesinskaia (1872−1971), cunoscută drept prințesa Romanovskaia-Krasinskaia după căsătoria cu Marele Duce Andrei Vladimirovici, a fost o balerină rusă de origine poloneză, prim-balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. După Revoluția Rusă a emigrat în Franța, unde și-a deschis o școală de balet în cadrul căreia s-au format unele dintre cele mai celebre staruri ale baletului din secolul al XX-lea: Margot Fonteyn, Alicia Markova, Tatiana Riabușkina, Tamara Tumanova și Maurice Béjart.

ION RAŢIU (1917–2000) s-a născut la Turda. La vârsta de 21 de ani a obţinut licenţa în Drept. După ce a absolvit cursurile Şcolii de ofiţeri de rezervă de la Craiova, a fost trimis la Regimentul 31 Artilerie din Cluj. În primăvara anului 1940, la iniţiativa unchiului său, Viorel V. Tilea, a plecat la Londra devenind cancelar diurnist la Legaţia României.
După instaurarea regimului Antonescu și-a dat demisia de la legație și a rămas în Marea Britanie unde și-a continuat studiile ca bursier la Cambridge. A devenit unul dintre liderii emigraţiei româneşti. S-a remarcat în cadrul Central European Student and Youth Society, Free Romanian Movement, a fost corespondent al mai multor ziare, agenţii de presă şi posturi de radio din Occident. Din anul 1984, a înfiinţat şi condus Uniunea Mondială a Românilor Liberi. În ianuarie 1990 s-a întors în România și a candidat la Preşedinţie. A fost deputat în Parlamentul României, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, respectiv reprezentant al României la North Atlantic Parliamentary Council (NATO). În 1991 a fondat ziarul Cotidianul. A scris, printre altele: Policy for the West (1957), România de astăzi. Comunism sau independență? (1977), Moscova sfidează lumea (1990), Cine mă cunoaște în țară așa cum sunt? (1991), Politica pentru Occident (1992), Clive și Anna: piesă în două acte (1995).

GABRIEL-DUMITRU CULCER s-a născut la 2 iulie 1907, ca fiu al Marioarei Petrescu și al doctorului Max Culcer din Târgu Jiu, descendent al familiilor boierești Otetelișanu, Bălcescu și Aman și al Culcerilor din Ardeal, înnobilați probabil de Regele Ungariei prin secolul al XVIII-lea. În urma divorțului părinților, Gabriel a fost crescut de bunicii paterni. Absolvent al Liceului Militar din Craiova și apoi al Școlii Politehnice, a fost trimis de guvernul României în Franța, ca membru al Comisiei de recepție de la uzinele „Schneider Creuzot”, unde a lucrat până în 1942. Gabriel și familia sa au ales să se întoarcă în România, unde au dat piept cu mersul implacabil al istoriei: în 1946 este nevoit să părăsească armata, iar în 1959 soția sa, Stanca (Coca), este condamnată la opt ani de închisoare (a executat patru la Miercurea Ciuc), pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Adăpostise un coleg urmărit de autoritățile comuniste. Gabriel s-a stins din viață în 1986.

Claudia-Florentina Dobre a preluat de la aceste doamne datoria de a transmite mai departe patrimoniul narativ al represiunii, conformându-se totodată injonc­țiunii uneia dintre femeile intervievate ca „cei mai buni dintre tineri să se întoarcă acasă. Altfel sacrificiul nostru a fost degeaba.” Cartea de față respectă acest angajament, Claudia punând în slujba societății românești abilitățile și cunoștințele sale dobândite la universitățile din afara României, precum și experiența sa de cercetare și talentul de scriitoare. De cele mai multe ori, lucrările scrise în străinătate îmbogățesc cercetarea globală, dar nu contri­buie cu nimic la propășirea științei și a cercetării în țara de origine. Traducerea tezei de doctorat a Claudiei-Florentina Dobre nu doar că aduce o importantă contribuție în domeniul studiilor memoriale din România, dar, prin acest gest, autoarea se achită și de o datorie memorială față de fostele și foștii deținuți politici din țara sa.

Un alt merit al cărții, nu mai puțin important, este acela de a arăta că se poate vorbi de o dimensiune feminină a patrimoniului narativ al represiunii. Analizând mărturiile colaboratoarelor sale, Claudia-Florentina Dobre pune în evidență nu doar anagajamentul acestor doamne în lupta împotriva comunismului, ci mai ales asumarea post-comunistă a unei datorii memoriale față de comu­nitate și națiune, față de cei care nu mai sunt sau care nu au putut să depună mărturie. Cuvântul lor devine astfel o armă împotriva uitării și mai ales un document în procesul virtual împotriva comunismului. Totuși, acest cuvânt nu strigă răzbunare, ci cheamă la acțiune pentru ca un astfel de regim opresiv să nu mai fie niciodată posibil în România.

Bogumil Jewsiewicki

Profesor emerit, Universitatea Laval, Québec, Canada

Doctor honoris causa al Universității din București

Adevăruri dureroase așază în oglindă două realități ce par a fi discontinue: realitatea politică – vizibilă în celebrele discursuri care au fost rostite în preajma înfăptuirii Unirii de către Mihail Kogălniceanu, în perioada imediat următoare acesteia de însuși Alexandru Ioan Cuza și în urma detronării domnitorului (aici, de către Barbu Ștefănescu Delavrancea) – și realitatea sufletească, intimistă a singurei martore (și mărturisitoare) la faptele din noaptea de 10/11 februarie 1866, a cărei viziune asupra întâmplărilor nu poate fi pusă la îndoială. A celei care i-a rămas alături domnitorului și i-a purtat, dincolo de dragoste, o devoțiune aproape de idolatrie, a doamnei Elena Cuza.
Propunem, în acest sens, un document inedit, o „convorbire” (cum modest o denumește autorul ei, distinsul Vespasian Pella) cu Elena Cuza, reprezentând o reeditare a ediției princeps (și singura, după știința noastră) apărute în anul 1909 la Editura Soc. Anonime pe acțiuni „Adeverul” din București, (…) ce redă istoriei un document interior.
O inscripție sufletească în fond la fel de autentică și zdrobitoare prin trăinicia argumentației proprii și prin puterea retrăirii, în prezentul dialogului, a unui trecut cu mâhnire reînviat.
Din acest dialog se vor naște întrebări. Și tot din acest dialog se vor ivi răspunsuri. Rămâne la latitudinea publicului iubitor de carte, dar și de adevăr să continue să îndeplinească o asemenea misiune și în anii ce vor veni. Pentru a nu uita meșteșugitele, profeticele vocabule eminesciene din Fragmentarium: „Aci ne aflăm noi românii – limbă cumpenei universului”.
Livia IACOB

Experientele lui Herrmann ca prizonier de razboi in Uniunea Sovietica au fost devastatoare, caracterizate prin brutalitate indiferenta, maltratari si amenintarea mereu prezenta a bolilor. Dispretul gardienilor sovietici era palpabil. Dupa cum s-a plans Herrmann: „De acum, nu mai eram fiinte umane. Nu mai eram nimic.”

Uniunea Sovietica pe care o descrie Herrmann este familiara multora. Era o lume, a scris el, unde „melancolia si indiferenta, empatia si cruzimea” traiau umar la umar. O lume care avea, poate, parte de fapte individuale ocazionale de bunatate, dar in care domnea de asemenea birocratia chitibusara, paranoia inabusitoare si – cel putin pentru prizonieri – temerea permanenta a trimiterii in „Siberia”, codul pentru moartea anonima la capatul lumii.

CONSTANTIN IONESCU s-a născut la 24 august 1878, într-o familie de proprietari funciari din Dolj. A avut două surori și a beneficiat de studii alese. A terminat liceul în 1896 și s-a înscris peste doi ani la Facultatea de Drept a Universității București. Practica juridică îi este întreruptă de efectuarea stagiului militar, la artilerie, fapt care l-a salvat probabil de la moarte în Primul Război Mondial. Avocat din 1903, procuror din 1905, se căsătorește în 1912 și are două fetițe. Avansat căpitan încă din 1915, este reactivat în armată în 1916, dar cade prizonier după doar trei luni. Revine din prizonieratul german în 1917 și practică avocatura până la pensie. Suferă din cauza instaurării regimului comunist, care-i confiscă parte din casă și colecția de arme, și moare în 1963.

În cele câteva pagini care urmează am încercat să ofer un portret al lui Nae Ionescu și al soției sale, Elena-Margareta, priviți dintr-un alt unghi, nu acela al cercetătorului științific bazat pe probitatea și temeinicia studiului academic, ci al nepoatei care vorbește despre bunicii ei și despre copiii acestora, despre o altă „corabie a lui Nae“, cea intimă ‒ misiune pe care nu o putea îndeplini nimeni altcineva decât un membru al familiei.

Anca Irina Ionescu

Traian Grigorescu s‑a născut la 27 mai 1887 în Bucu­rești. Părinții săi au fost: generalul Eremia Grigores­cu și Elena, născută Arapu. Mama lui a fost prima fe­meie care a absolvit Universitatea din Iași, devenind pro­fe­soară de matematică. Traian a fost primul copil al fami­liei. Au urmat Lucreția (căsătorită cu prof. univ. Ioan Ursu), Aurelian, Romulus, Margareta.
Între 1911‑1913 a făcut un stagiu de instrucție la un regiment de artilerie din Salzburg – Austria. A fost avan­sat la gradul de căpitan în 1914.
În august 1916, era comandantul unei baterii de ar­tilerie (bateriei a 4‑a), din cadrul unui Divizion de obuzi­ere de 105 mm comandat de colonelul Anastasie Grigo­rescu. Unitatea se afla în componența Diviziei 15 In­fan­terie condusă de generalul Eremia Grigorescu.
Carnetul cu însemnări al căpitanului Traian E. Grigo­­rescu relatează acțiunea unității militare din care făcea parte – Divizia 15 și a unității militare pe care o co­man­da – bateria a 4‑a din Divizionul de Obuziere la în­ce­putul războiului de întregire.
Traian D. LAZĂR

Notele memorialistice ale Elenei Th. Emandi încep în iulie 1914 și se încheie la 16 aprilie 1918, la împlinirea a doi ani de la moartea lui Nicolae Gane. Ea ar fi dorit să publice „de îndată” lucrarea „Din anii de durere”, dar cenzura i-a interzis tipărirea, ce va fi amânată până în anul 1919.

Cu toate acestea, un capitol din volum – La Odessa – avea să fie publicat în revista Academiei Bârlădene, „Florile Dalbe” (ianuarie–decembrie1919), una dintre primele reviste literare de după război din România Mare.

Ne-au rămas tulburătoarele sale mărturii din vreme de război, document prețios pe care, după un secol, Academia Bârlădeană și prestigioasa Editură Junimea au decis să-l publice: necesar act de restituire culturală și omagiu adus Marii Uniri.

Elena MONU

Istoria definitivă a războiului mondial nu poate fi scrisă de contemporani. Pentru a vedea bine, e nevoie de o distanță în timp, pentru că distanța în spațiu nu e de conceput când vorbim despre o catastrofă care s-a abătut asupra întregului glob pământesc.

Dar orice contemporan care a avut privilegiul de a cunoaște personal o fărâmă, cât de mică, din ceea ce s-a petrecut în culise trebuie să-și depună mărturia în fața tribunalului conștiinței universale.

Sunt hotărât să-mi împlinesc această datorie. Deocamdată, am ales din miile de articole pe care le-am publicat după 1 august 1914 această serie de Amintiri.

Selecția textelor și introducere de Tatiana Niculescu

Traducere de Anca Bărbulescu

„Ce pot face altceva decât să lupt în continuare, aşa cum îmi dictează ceea ce eu consider a fi datoria mea, să încerc să-i conving şi pe alţii să muncească, să ajungă la o soluţie, să nu cedeze, să facă eforturi supraomeneşti, să facă imposibilul în împrejurări imposibile – dacă fiecare om şi-ar îndeplini partea lui cu devotament, deznădejdea de zi cu zi a situaţiei s-ar mai îndulci puţin, măcar puţin! Nu cer minuni! Cer doar efort şi dorinţa de a ajuta! Nu plecarea capetelor fără speranţă şi observarea dificultăţilor, inerţia criminală de care sunt înconjurată din toate părţile, lipsa de energie, de mijloace, de «credinţă care mută munţii din loc», pe care rar o văd.“ — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

„Îndrăznesc să sper că, deschizând această carte, cititorul își va recăpăta, graţie unei regine luminoase, încrederea în viaţă și bucuria de a trăi și poate va găsi forța de a face un exerciţiu de imaginaţie: să-și închipuie că, într-o bună zi, îl așteaptă în cutia de scrisori o carte poștală cu chipul reginei Maria și că, pe verso, mâna ei i-a dedicat gândurile cuprinse în aceste pagini.“ — TATIANA NICULESCU

Pe copertă: Carte poștală din colecția Virgil Ierunca

Povestea noastră începe la numărul 10 al Bulevardului Geniului, într-o casă galben pai cu două etaje, în al cărei demisol aveau să locuiască familiile Herzan (din 1945) și Ignat (din 1950).

Este povestea părinților și bunicilor noștri dintr-un vechi cartier bucureștean, dintr-o perioadă când viața în România se schimba radical, după alungarea Regelui Mihai și instaurarea comunismului. Într-o vreme când cineva intra în casa ta cu forța și îți spunea că din ziua aceea vei avea alt mod de a trăi. […] Pentru cei de azi pare o ficțiune sau, în cel mai bun caz, o distopie. Pentru cei de ieri a fost o realitate cruntă.

AUTORII