Memorialistică

In primavara lui 1985, Mihail Gorbaciov, abia ales secretar general al Partidului Comunist al URSS, incepea un proces de reformare a intregului sistem economic si politic sovietic. Ceea ce avea sa devina cunoscut drept perestroika ("reconstructie") a durat doar sase ani, pana in decembrie 1991, cand Gorbaciov si-a dat demisia din functia de presedinte al URSS. Efectele politicii lui Gorbaciov au fost incredibile, provocand nu doar dezmembrarea URSS si prabusirea regimului comunist in toata Europa de Est, ci si caderea Cortinei de Fier si reunificarea Germaniei. Occidentul, pe de alta parte, i-a apreciat meritele indiscutabile pe plan extern. Mihail Sergheevici Gorbaciov ramane unul dintre cei mai influenti (si controversati) oameni ai secolului XX. O privire fascinanta in culisele puterii de la Kremlin. - Der Spiegel

Mihail Gorbaciov nu a fost un erou, ci a fost un lider comunist care a facut o buna parte din ceea ce trebuia sa faca un om normal ajuns in varful unui sistem ce se baza pe o mare amagire. [...] Aceasta carte este marturia omeneasca, sensibila si sincera, a unui om caruia i-a fost dat sa modifice precum putini altii istoria secolului in care a trait. - Adrian Cioroianu

Ediţie îngrijită, introducere şi note de Andrei Pippidi

„O operă în care atitudinea morală şi loialitatea joacă un rol aşa de mare poate părea învechită multor oameni de azi. Solidaritatea naţională pe care N. Iorga a predicat-o necontenit a rămas o formulă convenţională, repetată la festivităţi, în timp ce o fărâmiţează îmbrânceala partidelor şi a intereselor personale.
Se publică astăzi pentru prima oară caietele XX-XXII, care întregesc Memoriile cu perioada de la 25 februarie 1938 la 26 noiembrie 1940, o seară înainte de sfârşitul în faţa unui pluton de execuţie improvizat. Existenţa acestui material inedit a fost complet necunoscută publicului, chiar istoricilor preocupaţi de biografia învăţatului sau de ilustrarea activităţii politice din ultimii ani de pace înainte ca ţara să fie absorbită de-al Doilea Război Mondial. Cititorii părţii precedente a jurnalului vor găsi detalii despre cum a evoluat situaţia şi despre regimul acelor ani, cu care Iorga a colaborat, dar îl vor recunoaşte şi pe el însuşi, chiar dacă unele aspecte – nemulţumire corozivă, resentiment, vanitate – care i-au influenţat relaţiile personale apar aici într-o lumină mai puternică.“ – Andrei Pippidi

Am luptat contra dictaturei şi n-am făcut cârdăşie cu ea. Voiu lupta şi de azi înainte contra ei. Sunt ferm convins că viitorul Statului român nu este nici dictatura, nici comunismul. Sunt alte forme specifice adequate Statului român. Le poate imprima cine cunoaşte profund istoria acestui neam nenorocit.
De viitorul României nu desperez. A trecut ea şi prin altfel de zile decât acestea. Este un mister al dăinuirii noastre peste tot răul ce vreau să ni-l facă alţii, pentru acela pe care din orbirea noastră ni-l facem singuri.

Fotografia de pe copertă: N. Iorga în 1938

Ediţie îngrijită, introducere şi note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu

Nimăre nu mă gonea, dar mie mi se părea că mă prinde şi mă duce la domnitoru Caragea şi mă pune în ţapă, pentru că adesior sîmbătile punea în ţapă pe hoţi. Am privit şi mă luasi frica; tot sîmbăta pe vinovaţii la puşcărie, la unii tăia mîinile cu satîru, la unii tăia nasu şi urechile, legaţi cu mîinile dindărăt, numai scutura din cap.

Tînărul care își scrie amintirile din vremea ciumei lui Caragea este un personaj coborît din Ciocoii vechi și noi sau din Scrisorile lui Ion Ghica. Lipsit însă de ambiția și de machiavelismul acelora, Tache Merișescu rătăcește printr-o lume nestatornică și plină de primejdii; soarta i-o fac relațiile de familie, bunul-plac al înaltelor obraze și, mai presus de toate, întîmplarea.
Băiat de casă la boier, amant al cuconiței, calfă la București, edecliu la Țarigrad, negustoraș prin porturile Levantului, el ne lasă o mărturie neprețuită din secolul fanariot – secol pe care îl cunoaștem mai mult din scrierile călătorilor străini ori din amintirile cețoase ale nepoților celor care l-au trăit.
Manuscrisul pe care Constanța Vintilă-Ghițulescu îl scoate astăzi la lumină va deveni o piesă de neocolit în istoria literaturii noastre premoderne.

Pe copertă, scenã din Bucureştii începutului de secol XIX: Biserica şi Hanul Greci

Traducere din franceză, studiu introductiv și note de Alina Pavelescu

„Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-şi vindecarea de la orbi şi de la surzi.“ – LOUIS BASSET, mai 1920

„Avem de-a face cu un personaj carismatic, de o inteligență sclipitoare, cu convingeri și principii ferme, deopotrivă sentimental și iremediabil îndrăgostit de România. Iar jurnalul său rămâne un tur de forță profund umanist, un adevărat tratat de teorie și analiză politică pe înțelesul tuturor, străbătut necontenit de valorile morale.“ – ALINA PAVELESCU

Fotografia de pe copertă: placheta aniversară dăruită lui Louis Basset de subordonaţii săi, angajaţii administraţiei Casei Regale, cu ocazia împlinirii a 40 de ani de activitate (Muzeul Naţional de Istorie a României)

„Perioada anilor 1963–1968 a fost una plină de realizări din viața lui Ion Rațiu. Misiunea și scopul său, visul său de nepotolit de a vedea, într-o zi, o Românie liberă și democratică l-au inspirat în tot ceea ce a întreprins. Hotărârea lui de a asigura succesul afacerii sale din domeniul naval avea un obiectiv foarte clar: să dispună de mijloacele financiare prin care să-și atingă visul.” -Nicolae C. Rațiu

„În perioada 1963–1968, doar pe parcursul a șase ani, Securitatea a infiltrat în cercul relațional al lui Ion Rațiu cel puțin 16 informatori, români din exil stabiliți în Anglia, iar din România a trimis alți 14 informatori pentru a se întâlni cu el. Este greu de găsit un alt român refugiat în Occident în timpul regimului comunist care să fi fost urmărit cu mai multă perseverență și tenacitate.” - Stejărel Olaru

Ediție îngrijită de Eugen Negrici

Nicu Negrici a luptat ca ofițer al Armatei Regale a României în al Doilea Război Mondial atât în campania din est (1941–1944), cât și în cea din vest (după 23 august 1944) şi a fost grav rănit în cumplita bătălie de la Oarba de Mureș. Dăruit cu spirit de observație și talent literar, și-a scris în detaliu amintirile din război, dar manuscrisul s-a pierdut în anii ’70, la demolarea casei sale din Râmnicu Vâlcea. Și-a reconstituit în parte amintirile în anii ’80, iar fiul său, criticul literar Eugen Negrici, le publică acum într-un volum întregit cu file din jurnalul de front redactat tot de tatăl său, versuri trimise de acesta acasă soției sale, mărturii despre autor și fotografii din arhiva familiei.

Căpitanul Nicu Negrici, despre care se știe că a salvat o mie de militari români din încercuirea de la Cotul Donului, dobândind recunoștința lor veșnică, evocă în aceste Amintiri din război câteva scene fabuloase, cu o încărcătură emoțională cutremurătoare.

Volumul este numai în parte o autobiografie a Olimpiei Zamfirescu. Acesta cuprinde în treacăt perioada tinereții sale, care a fost, fără îndoială, cea mai fericită din viața ei.

Cele peste trei sute de pagini scrise la mașină în limba engleză și depuse la arhivele de la Imperial War Museum din Londra descriu cu lux de amănunte perioada petrecută în închisoare și domiciliul forțat în timpul regimului comunist din România. [...] Am stat mult în cumpănă dacă merită sau nu să public aceste «discrepanțe», dar, citind pe îndelete aceste pagini, am fost atât de entuziasmat de stilul captivant, demn de un roman polițist, cât și de conținut, încât am hotărât împreună cu Alexandra Zamfirescu, nepoata Olimpiei, să publicăm această carte.” Codin Zamfirescu, nepot al autoarei

F R U M U S E Ţ E , G R A Ţ I E , A R M O N I E , N O B L E Ţ E .
A D I C Ă T O T C E A M P I E R D U T !

„Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, ai lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Brătianu şi Marghiloman, P.P. Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor şi «trenurilor de plăcere» către Sinaia «anilor nebuni», adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907...), elan constructiv şi măsură în toate.“ – DAN C. MIHĂILESCU

„Dacă ai trăit fapte istorice, ai obligaţia să le păstrezi în forma în care ţi s-au înfăţişat.
A scrie istorie este o datorie pentru omenire, a o adăuga cu ce ai aflat este o obligaţie pentru fiecare, rămânând ca acei care pot scrie să adune ce au aflat, de la cine poate numai vorbi.“ – NICOLAE IORGA

Ediție de Georgeta Filitti

„Iancu Bălăceanu este paşoptistul-model: vlăstar al unei mari familii muntene, studiază la Paris - unde se pătrunde de ideile liberale, audiind cursurile corifeilor generației de la '48 -, militează în societăţi studenţeşti, cochetează cu mazzinismul şi îşi face o sumedenie de relaţii ce îi vor folosi mai apoi în cariera diplomatică. Abia ieşit din adolescenţă, revine în ţară, şi soarta îl aruncă în tabăra revoluţiei. După o trecere fulgurantă prin Bucureştii în plină revoltă, e numit, peste noapte, prefect de Câmpulung.

Faptele de atunci, precum şi cei nouă ani petrecuţi într-un exil aventuros, punctat cu misiuni secrete în slujba sultanului - și a cauzei naționale românești - împreună cu prietenii Ion Ghica și Nicolae Bălcescu, îi conferă o aură de revoluţionar. Imediat după Unire se implică într-o serie de misiuni diplomatice delicate. Dintre acestea, esențială este aducerea lui Carol de Hohenzollern pe tronul tânărului principat, în care joacă un rol determinant - un adevărat roman polițist. În deceniile următoare, Iancu Bălăceanu va fi, pe rând, ministru plenipotențiar al României în capitalele puterilor europene, la Paris, Viena, Roma, Constantinopol, Londra.

Memoriile sale, extrem de dense, presărate cu portrete memorabile ale marilor oameni din cea de-a doua jumătate a secolului XIX și cu nuclee narative de la care pot porni tot atâtea filme de aventuri, fixează figura unui personaj exemplar din deceniile în care România se construia." - Georgeta Filitti

Le scriu cu deplina sinceritate a unui suflet pe care viata l-a tulburat in fel si chip, dar pe care nu a reusit nici sa-l inacreasca, nici sa-l doboare.Acest suflet a ramas profund credincios. Publicarea unor amintiri intime, ca acestea, reinvie sentimentul unor rani nevindecate.Pe cititorul care va binevoi sa parcurga aceste amintiri il rog sa le iubeasca cu o incredere pe care memorialistii obisnuiti nu sunt nevoiti sa o ceara.

Un jurnal inedit al Ambasadorului Statelor Unite in Romania: W. S. Culbertson (1925-1928). Filele de jurnal sunt foarte interesante, nu doar din punctul de vedere al cercetatorilor, ci si al cititorului pasionat sa afle (daca si) cum au evoluat lucrurile in Romania, de la primii ani ai Marii Uniri si pana azi. Pe alocuri, cartea dovedeste ca foarte multe lucruri nu s-au schimbat deloc

Prezentul volum de amintiri al scriitorului si stenografului Henri Stahl vine in continuarea volumului Porumbacu, ce reuneste mai multe schite ostasesti scrise de acelasi autor.

Publicat pentru prima dată în 1915, volumul reprezintă o colecție de însemnări originale scrise de ziarista și sufrageta Grace Ellison pentru Daily Telegraph despre șederea sa în haremul unui nobil turc. Dornică să risipească imaginea cu iz senzaționalist pe care o aveau occidentalii despre haremul turcesc, Ellison zugrăvește un portret intim al vieții luxoase, dar izolate, a femeilor în zona casei care le era dedicată. Printre temele abordate se numără moda, evenimentele sociale, poligamia și legăturile din familie. Pe lângă descrierea vieții în interiorul haremului, autoarea oferă un comentariu critic plin de pasiune despre statutul femeilor din Turcia, discutând despre rolul religiei și al naționalismului în viața acestora. Cum sfârșitul cărții coincide cu începutul Primului Război Mondial, cartea este un instantaneu captivant al societății turcești în tranziție de la epoca otomană la aceea a republicii moderne.

Ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie și note de Virginia Barbu

„Însemnările lui Costin Petrescu, excelent portretist, inovator al frescei românești interbelice, constituie o mărturie importantă din timpul primei conflagrații mondiale, un document tragic, dar totodată plin de spirit și de farmec, remarcabil prin acuratețea percepțiilor și a informațiilor înregistrate. Ele reflectă exercițiul atent al vizualității și practica variatelor meșteșuguri stăpânite de autor, precum și convingerea sa morală că «faptele trebuiesc bine amintite, ca nu cumva să se uite vreodată».
Peste un timp care s-a rotunjit, ni se oferă astăzi prilejul acelui «mai târziu, târziu de tot» pe care pictorul Costin Petrescu îl anticipa pentru momentul în care vor ieși la lumină însemnările sale din vremea pribegiei.“ – Virginia Barbu

Pe copertă: Costin Petrescu, Autoportret [1916–1917], ulei pe pânză, nesemnat, nedatat. Colecția Dan Costin Petrescu.

Considerat de unii „omul care l-a inventat pe Hitler”, Röhm a fost un personaj important al Partidului Nazist în perioada de început a acestuia. Comandant al faimosului SA, organizația paramilitară care l-a ajutat pe Hitler să ajungă la putere în anii 1930, și, la un moment dat, aliatul său de nădejde, Röhm a fost executat de SS în iulie 1934, în timpul operației de epurare cunoscute sub numele de „Noaptea Cuțitelor Lungi”. După asasinare, arhiva personală a lui Ernst Röhm a fost distrusă. În afara câtorva documente răzlețe, n-a mai rămas decât această autobiografie, tradusă acum pentru prima oară în limba română. Ea constituie un neprețuit izvor istoric, oferind informații importante atât despre nemiloasele lupte pentru putere și ideologiile care au apărut în mișcarea nazistă în prima fază a existenței sale, cât și despre viața și concepțiile acestei figuri de seamă, ignorate în mare masură.

„Era mai degrabă soldat decât ofițer. În memoriile sale, condamna lașitatea, senzualitatea și alte vicii ale multor camarazi; dezvăluirile lui au reprezentat aproape un act de trădare la adresa propriei caste.”  KONRAD HEIDEN, Der Führer – Hitler’s Rise to Power (1944)

  La Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, aflat sub egida Academiei Române, a apărut cartea „Mărturii dedicate eroilor şi martirilor noştri – o sută de ani de frământări, 1918 – 2018”. Autor este profesorul Nicholas Dima, român stabilit în Statele Unite ale Americii din 1969, născut în 1936, în legendara comună Curcani, judeţul Ilfov, şi crescut în Bucureşti, deţinător al diplomei Master of Arts şi al unui doctorat despre problemele etnice şi demografice sovietice, la Columbia University din New York. Înainte să obţină diplomele americane, a fost exmatriculat de la Institutul Politehnic în 1956. Motivele? Desigur, politice, dictate de-un regim antinaţional ce-şi făcuse ţel din – şi a reuşit – schilodirea pe zeci de ani a României. Condamnat la închisoare şi regim forţat de muncă pentru încercarea de trecere a frontierei, Nicholas Dima se reînscrie la Facultatea de Geografie-Geologie, pe care o absolvă normal. Profită de scurta deschidere spre Vest a regimului Ceauşescu şi emigrează în SUA. Acolo parcurge treptele necesare şi exigente ale sistemului de învăţământ superior, specializându-se în studii geopolitice. Ajunge profesor în domeniu şi predă, între alte instituţii, la Şcoala de comandă a armatei americane, de la Fort Bragg, North Carolina. Nu mai înşir titlurile şi distincţiile, deloc onorifice, pe care Nicholas Dima le-a cules într-o viaţă de muncă sârguincioasă, al cărei ţel n-a fost parvenirea personală, ci binele ţării sale natale. Despre care scrie: „Cred că România, şi de altfel întreaga lume, poate fi salvată numai printr-un proces adânc de renaştere spirituală. Mai este oare posibil un asemenea proces? Nu ştiu! Până la acea renaştere, doresc să văd însă o Românie întregită, bine integrată internaţional, dar stăpână pe soarta ei; o ţară condusă de lideri integri şi competenţi; o ţară care să-şi respecte toţi cetăţenii şi care să trăiască în frăţietate cu vecinii. Le doresc totodată tinerilor să nu mai ia calea străinătăţii şi să rămână acasă, unde să aibă grijă de frumoasa grădină pe care ne-a lăsat-o Dumnezeu.”

         Emblematic pentru tânărul Dima, ca şi pentru mulţi dintre oamenii valoroşi născuţi pe aceste plaiuri, e momentul de la terminarea facultăţii. Atunci, absolvent fericit, deşi făcuse puşcărie politică: „Am prins chiar curaj şi m-am plâns unei profesoare, lectoriţa Prisnea, că am fost nedreptăţit ani de zile şi că tot timpul mi s-au dat note mai mici decât meritam. Aceasta m-a luat de o parte, pe un coridor al facultăţii, şi mi-a spus: «Dima, ai fost pe lista neagră. Zi mersi că ai terminat. Ia-ţi diploma şi pleacă!» Şi plecat am fost. După un an de zile, eram la Viena.” Şi dacă acum jumătate de veac părăseau România tineri, şi mai puţin tineri, ca să spun aşa – cu simţul capitalismului în ADN,  azi constatăm o hemoragie de creiere dictată de-o serie aberantă de guverne ce-au adus parcă mai multe prejudicii ţării decât vechiul regim comunist, din care, de altfel, toate au descins. 

         Fără îndoială, Nicholas Dima este un idealist de bună şi veche factură, crescut în cultul şi respectul muncii remunerate cinstit. Deşi ar dori ca România să fie o ţară la nivelul altora, mai bine gestionată şi cunoscută, multe iluzii nu-şi face. Anii de lucru ca reporter la Vocea Americii i-au oferit posibilitatea să observe destule momente dezamăgitoare, produse de actele diferiţilor guvernanţi români de toate culorile, de la comunişti la idolii tinereţilor sale, ţărăniştii. Repet: guvernanţi, nu popor de rând! Pentru că, ziarist şi român dornic să-şi ajute conaţionalii, Nicholas Dima a colindat ţara mai mult decât destui băştinaşi care proclamă un patriotism de paradă şi-o mândrie stupidă, însă nu întreprind nimic, ba se mai şi văicăresc de vitregia vremurilor şi de viclenia duşmanilor. Când nu era angajat la radio, Nicholas Dima se număra printre sutele de participanţi la manifestaţiile de protest contra comunismului, desfăşurate în diverse oraşe americane. Iar asta de la început, din anii 1970, când unii româno-americani, luând de bune promisiunile de la Bucureşti, încercau să „destindă” relaţiile interstatale în stilul „reciproc-avantajos”, cum suna sloganul propagandei valahe. Jurnalist apoi, cu standard deontologic ridicat, Nicholas Dima s-a străduit ca, pe lângă sarcinile de serviciu impecabil îndeplinite, să dea glas propriilor sentimente intens patriotice, lipsite de orice urmă revanşardă. Numai că patriotismul autentic devenise deja un fel de stigmat pentru noile „comandamente”, de factură corect politică sau cine ştie care alta.

         Aproape fiecare dintre textele cărţii de faţă, iniţial apărute în publicaţii cu difuzare naţională şi – mulţumită internetului – internaţională, conţine sâmburele unei dezamăgiri transparente. Cu valenţe testamentare, podoaba unei cariere de dat exemplu, cartea putea să fie chiar „acordul final” al unui om bolnav de românism. Fiindcă la puţine zile după apariţia ei, un accident vascular era să curme viaţa celui care nu cred că-şi dorea un asemenea prilej semnificativ-simbolic: în Parlamentul României, la sesiunea jubiliară dedicată Centenarului Unirii Basarabiei cu ţara.

         Dumnezeu i-a dat zile, poate chiar să trăiască re-Unirea!

Cartea este o relatare a efectelor traiului sub supraveghere, experienta care incepe sa devina familiara tuturor, chiar daca in alte forme. Acum suntem cu totii supravegheati, dar cei mai multi dintre noi nici nu au idee ce inseamna asta cu adevarat. Cum te simti sa fii spionat, sub banuiala ca esti tu insuti un fel de spion sau tradator? Cum e sa fii inconjurat de secrete despre care afli cu mult dupa ce faptele s-au produs ‒ secrete care includ numele prietenilor care au raportat despre tine la Securitate si actiunile pe care le-a intreprins aceasta politie pentru a interveni in viata ta? Care este efectul acestei experiente asupra identitatii tale si a relatiilor de incredere pe care credeai ca le-ai construit, in momentul in care amploarea ei devine cunoscuta? Speranta mea este ca aceasta carte va face vizibile un anumit set de practici de supraveghere si efectele lor, intr-o lume in care noi forme de supraveghere prolifereaza in fiecare zi. - Katherine Verdery

"Aceasta este, inainte de toate, o carte despre experienta umana”, avertizeaza Max Hastings in introducerea impunatoarei sale lucrari dedicate celui de-al Doilea Razboi Mondial. Este descrisa mai ales experienta a milioane de indivizi, soldati din prima linie sau civili, manati de nevoia de a supravietui intr-o lume devastata de violenta si groaza. Apeland la numeroase marturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins intreaga planeta incepand cu invazia Poloniei si pana in momentul lansarii bombelor atomice asupra oraselor Hiroshima si Nagasaki. Cititorului i se ofera o ampla imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute in zonele de razboi din China si India. In cele din urma, pe langa faptul ca incearca sa raspunda la intrebarea „cum a fost al Doilea Razboi Mondial?”, istoricul britanic ne propune sa cugetam la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizatii de rezistenta au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influenta reala au exercitat SUA si Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine sa-i atribuim meritul de a-l fi infrant pe Hitler si nazismul?

Aceste interviuri trebuie intelese ca «interviuri de lucru», cu caracter istoriografic, nu ca interviuri de presa. Ele reflecta atat nivelul meu de cunoastere din anii 2003-2004 a evenimentelor din decembrie 1989, cat si perspectiva asupra evenimentelor pe care o avea gen. Iulian Vlad atunci. (…) Interviurile s-au desfasurat sporadic in anii 2003- 2008. In toata aceasta perioada si in anii urmatori, pana in pragul mortii, gen. Iulian Vlad mi-a cerut insistent sa nu le public. A argumentat ca asupra lui se fac presiuni, ca este amenintat cu reluarea condamnarii penale pe care o avea, iar alteori ca «nu este momentul». In luna septembrie 2017, aflat pe patul de spital, a declarat procurorului militar care il intervieva pentru «Dosarul revolutiei», in prezenta fiului sau, ca este de acord cu publicarea interviurilor luate de mine si cu folosirea afirmatiilor sale din interviuri in elucidarea «Dosarului revolutiei». Parchetul Militar mi-a comunicat, corect, aceasta situatie. - Alex Mihai Stoenescu

Orice eveniment mai important ar avea loc azi la Jockey Clubul Roman, Constantin Avramescu va fi acolo. Cu o combinatie rara de boierie, relaxare, sobrietate si umor, asa cum ii sade bine unui om de lume, Constantin Avramescu va sti sa conduca asa cum se cuvine orice intalnire. De ce vorbesc aici despre Jockey Club? Pentru ca aceasta institutie de prestigiu a ramas unul dintre ultimele bastioane ale unei lumi pe care comunismul a incercat sa o distruga: vechea „lume buna” romaneasca, urmasii boierimii romane si ai marii burghezii, ai elitelor intelectuale, diplomatice si creative.

Din pacate, comunismul a reusit sa risipeasca mare parte din vechile elite si, in buna masura, sa creeze „omul nou”. Totusi, exista inca persoane si familii care duc mai departe istoria, traditiile si valorile unei lumi care a facut Romania.

Boierimea si marea burghezie romaneasca sunt „vinovate” de multe: de la biserici, scoli si spitale, la partide, institutii si la nasterea sentimentului national, de la pastrarea statalitatii in timpul stapanirii otomane, pana la obtinerea independentei si nasterea Romaniei Mari. Chiar si multi dintre marii nostri scriitori si artisti se trag din familii boieresti. Nicio tara civilizata nu poate ignora sau dispretui o astfel de categorie sociala.

Si Constantin Avramescu apartine acestei lumi careia ii datoram, in buna parte, tara in care traim. Am indraznit sa-l incurajez sa-si scrie insa si amintirile mai vechi, cele legate de familie, de primii ani de viata si de adolescenta traita inaintea si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Filip-Lucian Iorga

Actiunea acestui roman se petrece in contextul istoric al trecerii violente de la luminoasa epoca interbelica la "epoca de aur", asa cum a fost aceasta trecere resimtita de familiile aristocrate ale Romaniei. Decaderea financiara si sociala nu a atras si decaderea morala a romanilor de familie buna.

Pe unii greutatile i-au doborat prin depresie, pe altii i-au facut mai puternici, niste supravietuitori. In ciuda suferintelor pe care personajele trebuie sa le experimenteze in aceasta carte, exista un final fericit ce restabileste dreptatea - caderea comunismului si recuperarea averii abuziv rapite de stat.

"Olga sau intoarcerea la Tibanesti" este o carte de fictiune, inspirata partial din amintirile Olgai Racovita, amintiri povestite scriitorului francez Henri de Grandmaison. Cartea a aparut cu ani in urma in Franta, iar acum este tradusa in limba romana si publicata la Editura Vremea.

Numărul 1 pe lista New York Times de book-selleruri.

Având un extraordinar acces la Aripa Vestică a Casei Albe, Michael Wolff dezvăluie ce s-a întâmplat în culisele primelor nouă luni ale cele mai controversate președinții din vremurile noastre, în Fire and Fury: Inside the Trump White House.
„De la Harry Potter încoace, nicio altă carte n-a avut un asemenea succes”- The Economist
„Nu este o carte. Este cartea.” – The Weekly Standard
„O cronică indiscutabil suculentă” – The San Francisco Chronicle

O călătorie pe firul memoriei, o călătorie interogativă, cu atât mai interogativă cu cât prezentul post-comunist este mai confuz. O provocare, aceea de a-mi regăsi trecutul românesc și de a-l lăsa în urmă, ca să nu mai revin asupra lui. Să închid ușa după mine, despărțindu-mă de amintirea lui.
Am făcut cunoștință cu România lui Ceaușescu în 1967, iar ea continuă să mă obsedeze. Am traversat „frumoșii ani șaizeci” la București, ca studentă, am observat cum se aluneca spre închiderea cu premeditare a țării în anii șaptezeci, m-am azvârlit în cruciada pentru drepturile omului încă din 1977 și am crezut în cauza aceasta până la căderea regimului, în 1989.
Tulburările, incertitudinile și luptele anilor 1990 le-am urmărit ca analist din partea Ministerului Apărării, am fost fascinată de schimbarea la față a unor români cuprinși de elanul integrării în NATO și în Uniunea Europeană, dezolată, dezamăgită de rătăcirea fără obiect a anilor 2000 și, asemenea prietenilor mei români, am intrat fără nicio bucurie, totuși, am intrat în era scepticismului, știind astăzi că fericirea nu mai trece prin politic. Constatând că în România, ca și în alte părți, democrația bate în retragere. Cât despre idealul rupturilor și speranța reclădirilor revoluționare, acestea s-au uzat, apoi s-au năruit odată cu blocul sovietic în 1991 și pare handicapat.

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmo-sferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rece al indiferenței străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă și să înflorească.
Oamenii care s-au format așa, în mijlocul dragostei și bunătății, sunt cei pe care viața îi rănește cel mai mult, dar, chiar împovărați de suferințe, ei umblă prin lume răspândind acea formă și acea culoare ce și-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniți, sufocați, rămân mereu agățați de acel fir, care e esența ființei lor.“

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituie aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citită nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (ALINA PAVELESCU)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie.

„Gerhard Velburg, soldat de ocazie, pleacă din garnizoanele din Germania, ajunge, pentru scurtă vreme, alături de alți intelectuali de formație, în capitala surprinzător de ofertantă a unei țări balcanice, ca să-și descopere umanitatea ultimă într-un sat uitat de pe malul brațului Borcea, în câmpia altfel fără sfârșit și fără relief a Bărăganului.
Velburg își petrece la Fetești cea mai mare parte a șederii lui în România. Izolat de freamătul istoriei, soldatul nu are decât două îndeletniciri: se ocupă cu paza bacului și e membru al unui birou de evidență a populației. În mod cu totul excepțional e convocat la deszăpezirea căii ferate spre București, merge în două rânduri în capitală, unde face cu oroare cunoștință cu centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison, și se lasă vizitat de istoria mare, în persoana Kaiserului însuși, aflat în trecere prin Fetești la 14 octombrie 1917. La plecarea definitivă din România, ajunge să-și declare iubirea pentru români, dincolo de ideologii și de strategii geopolitice.
Meritul esenţial al volumului lui Gerhard Velburg este, spre deosebire de un simplu jurnal de război, felurimea vocilor care-l întrupează. Avem de-a face cu vocea unui războinic, a unui intelectual și a unui om pur și simplu. Vocile sunt cu atât mai autentice cu cât sunt mai dilematice. Însă fals Velburg nu cântă niciodată.“ (ȘTEFAN COLCERIU)

Fotografia de pe copertă: Ofițeri și soldați germani la Râmnicu Sărat, în vara anului 1917

GERHARD VELBURG (pseudonimul lui Bogislav Tilka, 1887–?), jurist de formație, a fost mobilizat ca rezervist încă de pe la începutul conflagrației mondiale, fiind încadrat în administrația de război atât în Germania, cât și pe întreaga perioadă petrecută în România, din decembrie 1916 până în iunie 1918. Despre autor știm doar că după război a trăit la Jena și la Leipzig, fiind consilier guvernamental și apoi repetitor legal. Pe lângă jurnalul apărut în 1930 și semnat cu pseudonim, a mai publicat, sub numele real, câteva lucrări de specialitate în domeniul juridic (printre care Wie studiere ich Rechtswissenschaft?, 1920; Das Recht der Ordnung der nationalen Arbeit, 1934; Prüfung und Ausbildung der Juristen im Reich, 1935; Die Besetzung Rumäniens im Weltkriege: Eine staats-, verwaltungs- u. völkerrechtliche Studie, 1939; Die Rechtswahrerprüfung, 1939). Nu cunoaștem data exactă a morții autorului.

Din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, o tânără germană consemnează în grabă, cu riscul de a fi prinsă și pedepsită, pe caiete școlare și pe bucățele de hârtie teribila experiență a ultimelor săptămâni de război, când Armata Roșie a ocupat Berlinul. Apoi transcrie întreaga poveste, transformând-o într-o teribilã confesiune despre supraviețuire, compromis și curaj.
Astãzi, jurnalul ei este considerat una dintre cele mai importante mărturii despre efectele devastatoare pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut asupra vieților oamenilor obișnuiți. Talentul narativ al autoarei, stilul său onest și demnitatea cu care spune nu doar povestea ei, ci şi a sute de alte femei, fără ură și autocompătimire, fac din această carte un document istoric autentic și totodată o copleșitoare și necesară lecție despre condiţia umană.

„Să citești O femeie din Berlin într-o după-amiază este o experiență senzorială marcantă: simți cum pereții parcă se apropie unul de altul, aerul devine mai dens, țipetele copiilor care se joacă afară capătă un aer lugubru. Această carte te captivează întru totul, este un jurnal cu un lirism aparte, care îți lasă cicatrici adânci.“ (The Observer)

„O femeie din Berlin este o mărturie de neuitat, care te atrage în vâltoarea temerilor și amenințărilor ce dominau lumea în care a fost scrisă... Abia acum pare că a sosit timpul ca vocea acestei femei să se facă auzită.“ (The Guardian)

„O lectură esențială. Autoarea anonimă este un observator rafinat, ce dă dovadă de un talent scriitoricesc ieșit din comun și care nu îți deplânge nici o clipă soarta nedreaptă. Este o carte pe care o veți ține minte mult timp după ce veți fi citit ultima pagină, un dar de o valoare istorică incontestabilă.“ (Daily Telegraph)

Autoarea acestui jurnal este o femeie germană care avea puțin peste 30 de ani în 1945, când decide să consemneze experiența celor opt săptămâni petrecute în Berlinul ocupat de Armata Roșie, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși manuscrisul a fost publicat în 1954 în Statele Unite – tradus în engleză –, autoarea a refuzat să-și divulge identitatea, numele ei rămânând un mister până în anul 2003. Prima ediție în limba germană apare în 1959. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și ecranizată în 2008.
Kurt Wilhelm Marek (1915–1972), cunoscut sub pseudonimul C.W. Ceram, a fost un jurnalist și scriitor berlinez renumit pentru lucrările sale despre istoria arheologiei, dintre care cea mai celebră, Götter, Gräber und Gelehrte (1949), a fost tradusă în peste 28 de limbi. Se numără printre primii cititori ai manuscrisului Femeii din Berlin, fiind și cel care ajutat-o pe autoare să-l publice.

Ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov şi Viorica Milicescu

Miră-te! Cine vei fi, care mă vei citi vreodată, deși nu pentru altul am scris, ci pentru mine, astăzi, sculat de pe boală, slăbit ca un mort și scârbit de ce îndurăm de atâta vreme, simţind adânc tot ce ne doare și, durându-ne deodată în atâtea locuri, împunși și de aia, și de aia, și de aia, de nemâncare de luni de zile, de lipsă de confort, de serviciu, de murdărie, de mizerie, de descurajare faţă de nenorocirea soartei ce am avut și faţă de evenimentele nenorocoase ce ne tot vin, și cu perspectiva de a ne veni din ce în ce mai rele... e posibil să nu te doară toate veștile triste care-ţi vin peste suferinţa fizică?

Jurnalul inedit al doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni, și se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un București devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite și violente a germanilor, ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova. Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaștem pe membrii familiei sale, pe prieteni și apropiaţi sau pe cei care-i erau potrivnici, zugrăviţi în luminile și umbrele inerente unui demers atât de personal, pe fondul desfășurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile conflagraţiei ce cuprinsese lumea.

Ilustraţia copertei: Un tunar îşi repară rufele, acuarelă de Niculina Delavrancea-Dona

Lovitura a fost prea neașteptată, prea brutală, prea puternică. Iar eu nu mai sunt tânără, lumea este un cazan care fierbe îngrozitor, va mai fi ceva de genul „anul viitor”? Acum ușa este deschisă, totul se află în fața mea, cele mai binecuvântate două luni din an: am reușit să birui iarna. Nu mai sunt tânără, am văzut atâta disperare până acum, va mai fi oare un alt an, o altă primăvară, un alt anotimp? Regina Maria, Însemnare din 20 aprilie 1937

Viața își continuă cursul ei calm, dar cu acel curent subteran de emoție din cauza agitației care a cuprins lumea. Sandy pare mulțumită, îi place frumusețea locului și, la fel ca și mine, se bucură de splendoarea pomilor înfloriți. [...] Altă încântare sunt nuanțele diferite de verde delicat pe care le capătă copacii care își întind ramurile încărcate cu frunze, una câte una, acoperind fundalul munților cu umbre. [...] Aceste nuanțe atât de diferite sunt o sursă de neîncetată bucurie, aș vrea să le absorb în ființa mea, să devină o parte din mine. Regina Maria, Însemnare din 9 aprilie 1938

Acest volum îngrijit de Sorin Cristescu reproduce pentru prima oară în traducere românească ultima parte din jurnalul Reginei Maria, de la 4 martie 1937 până la ultima însemnare din 11 iulie 1938. Fiecare pagină este o mărturie a seninătății cu care regina și-a acceptat suferința, a răbdării cu care s-a spus investigațiilor și tratamentelor, unele de-a dreptul chinuitoare, a felului demn în care și-a purtat infirmitatea, ea, care fusese plină de energie și capabilă să reziste la cele mai solicitante eforturi. Impresionant este modul în care a refuzat să vadă evidența, să accepte faptul că sfârșitul este din ce în ce mai aproape.

Editura Corint si colectia Istorie cu blazon va prezinta un album-eveniment, care recreeaza lumea elegantei si a subtilitatii de la curtea Palatului Peles din vremea Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta: Povestile Pelesului de Carmen Sylva

"Indeosebi Povestile Pelesului reprezinta din punct de vedere literar atat o simbioza reusita intre motivele germane si romanesti din basmele populare, cat si un succes sub aspectul medierii culturale si al promovarii turismului. De numele paraului de munte, necunoscut pana atunci, Regina reuseste sa lege povesti si legende, dandu-i o valoare simbolica asemanatoare Rinului din tara ei natala. De asemenea, intentia Reginei este de a ridica numele de Peles la nivelul unui simbol al noii dinastii a Romaniei si de a-l face cunoscut prin intermediul literaturii." Silvia Irina Zimmermann

Istoria familiilor este povestea suferintelor, istoria popoarelor este povestea luptelor! [...] Singurul lucru pe care ni l-au lasat popoarele sunt cantecele lor si acestea sunt vrednice sa traiasca, caci altfel n-ar trai nici popoarele, deoarece chiar si pietrele, ce par a fi durate pentru vesnicie, dispar. Carmen Sylva

Abia dupa ce m-am asternut sa scriu cartea aceasta, am descoperit ca, fara sa vreau, obsesia literaturii realist-socialiste, unde pivotul e eroul tipic, e indeplinita aici, cum veti vedea, cu varf si indesat: antecedentele profesionale meseriei de realizator, prezenta sau absenta scrupulelor in transformarea numelui in renume, nevroza − ca boala profesionala a teleastului −, avatarurile cenzurii si ale autocenzurii etc., sunt aglutinate profilului vedetei; pardon, al teleastului! Chiar si priceperea − ilicita atunci − de agonisire de fonduri sau de sponsori pentru finantarea deplasarilor in strainatate nu i-a fost straina lui Aristide Buhoiu. De fapt, ce este istoria unui om daca nu activitatea de realizare a scopurilor sale? In cazul unui teleast, singura obsesie era sa fie pe micul ecran cu emisiuni care sa placa; teleastul si telespectatorii. Dar fluxul acesta trebuia, musai, sa treaca de bariera vizei de difuzare. Cu tabuurile sale − din ce in ce mai numeroase, odata cu conditionarea geopolitica a dictaturii − si cu cliseele ideologice absolut obligatorii; schimbatoare si ele. (Vartan Arachelian)