Memorialistică

„Idealistă, extremistă și anarhistă, Evghenia Iaroslavskaia-Markon a avut, se pare, un destin la înălțimea tragică a epocii sale. Acuzată de «propaganda antisovietică», a fost închisă și executată în 1931 în lagărul de muncă din insulele Solovețki, o parte a vastului «Arhipelag Gulag» (cum l-a denumit Soljenițîn) care se va întinde încet, încet de la un capăt la altul al Uniunii Sovietice. Confesiunea, scrisă chiar înainte ca autoarea să fie executată la vârsta de 29 de ani, a fost descoperită în arhivele FSB în anul 1996.” Le Devoir

„Nu e nici scenariu de film, nici ficțiune literară, e o poveste adevărată, reconstituită cu minuție în arhivele rusești. Cartea de față prezintă documentul autobiografic redactat de protagonistă, dimpreună cu o întreagă documentație de arhiva care i s-a alăturat spre completare. O veți citi însă ca pe un roman, iar la sfârșitul lecturii nu veți reuși să o uitați prea curând.” Alina Pavelescu

1 Decembrie 1918 reprezinta un moment istoric crucial pentru identitatea poporului nostru: momentul Marii Uniri - idealul national in sfarsit implinit. Un fotograf si camera lui de fotografiat ne fac sa traim, la un secol distanta, ceva din „culoarea”, speranta si gravitatea acestor zile insemnate. Cine este Samoila Marza? Cine este cel care a ramas cunoscut drept fotograful Marii Uniri? Editura Monitorului Oficial si Arhivele Nationale ale Romaniei va invita sa-l descoperiti, intr-un album elegant, bilingv (romana-engleza), ce reproduce fotografiile unui alt album, aparut acum aproape 100 de ani, daruit de catre fotograful insusi marelui om politic Iuliu Maniu.

Cu un text introductiv semnat de istoricul Radu Marza, din familia lui Samoila Marza, albumul de fata contine 32 de fotografii, dintre care 5 infatiseaza momentul propriu-zis al Adunarii Nationale de la Alba Iulia, iar restul alte evenimente ori aspecte importante de la sfarsitul anului 1918 si inceputul anului 1919: ceremonia de depunere a juramantului si de sfintire a steagului tricolor al unitatilor militare romanesti din Viena, momentul plecarii spre Alba Iulia a unui grup de tarani din satul natal al fotografului, Galtiu, imbracati in straie de sarbatoare, sosirea la Alba Iulia a generalului francez Henri Berthelot, un grup de ofiteri ai Regimentului nr. 5 de Vanatori de Munte, alaturi de intelectuali, notabilitati din oras, tarani, portile I si a III-a ale cetatii din Alba Iulia, respectiv monumentul eroilor de la Custozza, aflat in piata centrala a cetatii. Celor mentionate mai sus li se adauga o fotografie de grup ce-i reprezinta pe membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului si partilor romanesti din Ungaria si o frumoasa fotografie de tinerete a fotografului.

------------------------------------------------------

1 December 1918 represents a crucial historical moment for our people’s identity: the moment of the Great Union ‒ the national ideal finally fulfilled. One photographer and his camera make us experience, within a century distance, a little from the “colour”, hope and solemnity of those important days. Who is Samoila Marza? Who is the man known as the photographer of the Great Union? Monitorul Oficial Publishing House and the National Archives of Romania invite you to discover him, in an elegant bilingual (Romanian‒English) album that presents the photos of another album, published almost 100 years ago, offered as a gift by the photographer himself to the great politician Iuliu Maniu.

With an introductory text signed by the historian Radu Marza, a member of Samoila Marza's family, the present album gathers 32 photos, from which 5 depict the very moment of the National Assembly in Alba Iulia, and the rest of them other important events from the end of year 1918 and the beginning of 1919: the ceremony of oath taking and consecration of the tricolour flag of the Romanian military units in Vienna, the moment a group of peasants from the photographer’s home village ‒ the village of Galtiu ‒ are leaving to Alba Iulia, all dressed up, the moment the French general Henri Berthelot arrives in Alba Iulia, a group of officers from the 5th Mountain Regiment, together with intellectuals, town officials, peasants, Gates nos. 1 and 3 of the fortress of Alba Iulia, and the monument of the heroes fallen in Custozza, located in the fortress’s central square. Besides them, there are also a group photo representing the members of the Ruling Council of Transylvania, Banat and the Romanian territories in Hungary and a beautiful photo from the photographer’s youth.

Nimeni până acum n-a povestit viaţa lui Fidel Castro văzută din interior. Însărcinat cu protecţia lui líder máximotimp de aproape două decenii, Juan Reinaldo Sánchez a cunoscut toate detaliile vieţii sale secrete. De fapt, tot ce era legat de el era secret, de la satul-fantomă unde se antrenau luptători de gherilă de pe mai multe continente până la averea formidabilă, trecând prin relaţiile cu familia, cu amantele lui şi cei nouă copii rezultaţi din mai multe legături.
Excepţionala mărturie a lui Sánchez dezvăluie nu doar numeroase secrete de stat, ci şi multiplele personaje întruchipate de Castro: genial comandant de război în Nicaragua şi Angola, autocrat paranoic la el în ţară, mare expert în spionaj, diplomat machiavelic, maniac al înregistrărilor sau complice al traficanţilor de droguri. Iar înapoia acestor personaje se profilează omul Fidel Castro – ipocrit, viclean, crud, imoral, megaloman –, unul dintre cei mai ticăloși lideri comunişti ai acestei lumi.

Volum apărut cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe al Germaniei în baza unei decizii emise de Parlamentul German.

Sînt trei secole de cînd primii germani au fost colonizaţi în Banat, prezenţa lor jucînd un rol important în regiune atît din punct de vedere economic, cît şi politic şi cultural. Într-o a doua ediție revăzută și considerabil adăugită, volumul coordonat de Smaranda Vultur reuneşte interviuri autobiografice şi studii antropologice despre minoritatea germană din Banat, care creionează imaginea de ieri şi de azi a unei etnii, precum şi repere importante ale istoriei sale sociale. Prin interviurile de tip „povestea vieţii” sînt prezentate destine individuale, obiceiuri, tradiții, locurile rămase în memoria etnicilor germani, precum şi odiseea celor deportaţi în URSS în 1945 şi în Bărăgan în 1951.

Mărturiile celor care au traversat perioada de nazificare, războiul, care au pierdut prin expropriere sau colectivizare accesul la transmiterea bunurilor, au cunoscut la o vîrstă extrem de fragedă deportările, separarea de familie şi munca epuizantă sînt mai dramatice, mai încărcate de emoţii atunci cînd cei care relatează nu au cîştigat prin trecerea timpului o anume detaşare şi distanţare analitică. Sînt – în cazul deportaţilor în URSS mai ales (jumătate dintre interviuri fiind cu unii dintre ei) – adevărate poveşti de supravieţuire, fără tonalităţi eroizante, care le-ar face mai puţin credibile. Descrierile condiţiilor din lagăr sînt uneori cinematografice, apropiindu-se prin detalii de puterea de impact a unui text literar, pe principiul că realitatea, în condiţii extreme, concurează ficţiunea. Smaranda Vultur

Rareori s-a întâmplat în istoria literaturii să existe o colaborare atât de fascinantă între două personalități de frunte ale scenei mondiale: Tomáš Garrigue Masaryk, filosoful președinte al primului stat cehoslovac, și scriitorul Karel Čapek, cel mai important exponent al vieții literare de la vremea respectivă.

Iar lucrarea pe care au elaborat-o împreună poartă pecetea celor două personalități ‒ sinceritatea totală a președintelui și subtilitatea magică a discursului scriitorului. Rezultatul a fost o lucrare biografică unică, atât prin formă, cât și prin conținut.

Un reportaj istoric din inima vie a lagărelor Auschwitz-Birkenau, pe care autoarea Lidia Ostałowska și-l asumă fără rest, sfidînd convingerea că nu ar mai fi nimic de spus despre Holocaust.

Acuarelele demonstrează cum se salvau de ținuții de la moarte. Dina Babbit nu le picta ca să supraviețuiască, ci ca să trăiască. Și nu o făcea dintr-­un calcul rece: «Dacă pictez, n-­o să mă omoare». Oricum o puteau ucide. Îi portretiza pe țigani pentru că asta i se cerea să facă. Cum ar fi putut fi altfel?! Cînd Mengele îi spunea: «Pictează-­mi asta», putea ea să­-i răspundă: «Ba nu pictez. Ești SS­-man».

La Oświęcim asemenea lucruri nu se întîmplau. Dacă în lagăr ar fi fost închiși eroi, astăzi nu s-­ar mai fi vorbit despre Auschwitz. Nimeni nu ar mai fi pus nici măcar o floare aici, pentru că toți i­-ar fi împușcat pe nemți. Să faci ce ți s­a ordonat, fără să comentezi și fără să-­i faci rău unui coleg de lagăr – iată care era codul de onoare al deținuților. (fragment)

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Daniel Cain

„În anii 1917–1918, statalitatea României atârnă de un fir de păr. În plan militar, țara, atât cât a mai rămas din ea, este amenințată cu anihilarea în fața Puterilor Centrale. În plan social, bolșevismul adus de aliații ruși amenință să cuprindă o populație exasperată de lipsuri și să destrame ființa națiunii. În aceste momente cruciale, parlamentul rămâne un stâlp al statalității României. Dar cu ce preț? Aflăm din paginile lăsate de Grigore Procopiu, senator și avocat, liberal de modă veche, numărându-se printre cei care votează, în vara anului 1917, pentru reformă agrară și vot universal. La începutul anului 1918, în urma evacuării pe teritoriul unei Rusii în plină fierbere revoluționară, este arestat de către bolșevici la Odessa, împreună cu alte câteva zeci de parlamentari români, într-un context politic care avea să prevestească Teroarea Roșie, apoi lunga noapte totalitară.
Marele merit al memoriilor lui Grigore Procopiu este că aduc lumină asupra unui episod prea puțin cunoscut, scoțând totodată la iveală detalii prețioase despre atmosfera politică a vremii și personajele-cheie care au scris istoria României din noiembrie 1916 până spre finalul anului 1918.“ (Daniel Cain)

Pe copertă: Joseph W. Boyle (în mijloc, în uniformă de colonel) alături de demnitarii români ținuți ostatici de bolșevici, la Feodosia, în martie 1918. Printre cei arestați se află și Grigore Procopiu.

Legiunea Străină – misterioasă, idealistă, implacabilă – este o organizație plină de personaje dubioase, un loc cu totul nepotrivit pentru un englez pe cinste, în vârstă de numai nouăsprezece ani. Cu toate acestea, în 1960, Simon Murray a călătorit singur la Paris, Marsilia și, în cele din urmă, în Algeria pentru a duce la îndeplinire cel mai dur contract din viața sa: cinci ani de serviciu în slujba Legiunii. În tot acest timp, el a ținut un jurnal.

Jurnalul unui soldat în Legiunea Străină (1960–1965) este povestea captivantă și personală a celor trăite de tânărul Murray în această legendară unitate a armatei franceze. Cronica de față reprezintă dovada incontestabilă a faptului că Legiunea își merită pe deplin reputația dobândită de-a lungul timpului, de supremă piatră de încercare din punct de vedere fizic și psihic a celor ce se încumetă să intre în rândurile ei. În deșertul ars de soare din nordul Africii, bărbați puternici cedează din cauza comportamentului brutal al unor ofițeri, a antrenamentelor necruțătoare și a pedepselor barbare. Totuși Murray supraviețuiește, ba chiar iese întărit din toată această experiență. Căci el împărtășește cu cei care-i sunt camarazi, bărbați căliți din toate națiile și din toate păturile sociale, o trăsătură izbăvitoare: hotărârea de a nu renunța niciodată.

„[Cartea lui Simon Murray] descrie o experiență la care mulți visează, dar pe care puțini o trăiesc cu adevărat.” The Washington Post

„Dramatismul, emoția și culoarea unui thriller reușit despre curaj și izbândă.” Dr. Henry Kissinger

„O plăcere s-o citești și aproape cu neputință s-o lași din mână.” Army Times

Aşa cum mă aşteptam, Armata, mareşalul şi evreii a fost întâmpinată cu ură, violenţă de limbaj şi acuze din partea extremiştilor români şi evrei. Pe de o parte, unii nu-mi iertau înfăţişarea clară şi coerentă a erorilor mareşalului Antonescu, gravele sale deficienţe de conducere, iar pe de altă parte, extremiştii evrei mă atacau pentru demontarea profesionistă a propagandei sovietice din care aceşti extremişti se hrănesc. Acuzat în acelaşi timp de a fi agent Mosad şi legionar, evreu şi naţionalist român, mi-am dat seama foarte curând că opera mea atinsese esenţa lucrurilor, că efortul meu de a rămâne cât mai obiectiv lovise direct în hrana propagandistică a extremismului ambelor tabere.
Ediţia de faţă a volumului Armata, mareşalul şi evreii, care este o operă de cercetare profesionistă, cu respectarea criteriilor metodologiei istorice, a criteriilor ştiinţifice privind interpretarea izvoarelor şi cu obligaţia de a prezenta informaţia în mod obiectiv, reprezintă un sondaj dificil şi riscant într-unul dintre cele mai delicate subiecte ale istoriografiei române. Pentru actualizarea textului la problematica contemporană am inclus în această ediţie un capitol nou despre "negaţionism" şi un capitol cu legislaţia "memorială" emisă între timp în România. ALEX MIHAI STOENESCU

Cartea Elenei Bogdan despre tatăl ei, profesorul Petru Bogdan, scrisă între 1972 și 1974, a rămas în manuscris, aidoma multor pagini diaristice. Cunoaște acum această întîrziată apariție postumă, la peste patru decenii de la redactarea ei și la aproape două decenii de la stingerea din viață a autoarei.

„Această carte prezintă povestea adevărată a unui mare profesor universitar, a unui mare om de știință, a unui mare patriot, în sensul cel mai profund posibil al noțiunii de patriotism. Toate acestea au definit personalitatea lui Petru Bogdan, profesor la Universitatea din Iași în perioada 1902-1940. Doctor în Filozofie, specialitatea Științe Fizico-Chimice, al Universității din Berlin, în 1901, cu o pregătire teoretică, dar și experimentală, strălucite, Bogdan lucrase cu somități științifice ale vremii, între care în mod direct cu doi laureați Nobel pentru chimie, J.H. van’t Hoff și Wilhelm Ostwald, fondatori ai chimiei fizice. În România, istoria chimiei fizice începe odată cu publicarea de către Petru Bogdan a lucrărilor sale științifice de-a dreptul în mari jurnale internaționale, în jurul anului 1900. În 1915, la Facultatea de Științe din Iași ia ființă prima Catedră de Chimie fizică din România. Rezultatele cercetărilor lui Bogdan și ale elevilor săi, printre care s-au aflat, de exemplu, viitorii academicieni Horia Hulubei, Raluca Ripan, Theodor V. Ionescu, Radu Cernătescu, Alexandru Cișman, rezultate obținute în laboratoarele modeste de care dispunea catedra, au fost recunoscute internațional și confirmate, în decursul deceniilor următoare, de evoluția disciplinei chimiei fizice.” (Gelu Bourceanu)

„Profesorul Petru Bogdan a adus faimă științei românești și foarte numeroase cadre universitare – atît de chimie fizică, cît și de fizică – din țara noastră au crescut la lumina îndrumării sale, susținute fiind în promovarea lor cu o mare principialitate și cu căldura unui suflet de o excepțională distincție.” (Horia Hulubei)

„Pătruns de simpatie umană și de sentimentul solidarității sociale, Petru Bogdan a avut bucuria unui constructor de oameni, devenind un mare și fidel slujitor al instituției regale care i se încredințase în 1941: Fundația «Regele Ferdinand I». A murit pe cîmpul de onoare, în prima zi de refugiu, la 28 martie 1944, pornit din Iași pe drumul pribegiei, pentru a pune la adăpost instituția creată de Regele Ferdinand, Întregitorul națiunii române.” (Dimitrie Gusti) 

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grata în faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.

Grigore Gafencu (n. 30 ian. 1892, București – 30 ian. 1957, Paris). A fost una din marile personalităţi ale diplomaţiei româneşti. Ministru de externe între 1938 şi vara lui 1940.

• A terminat facultatea de drept la Geneva și a obținut doctoratul la Paris (1914).


• Se întoarce în țară și urmează cursurile școlii de observatori aerieni din cadrul Aeronauticii militare. Ia parte la războiul de întregire națională, ca locotenent aviator în escadrila de observație din Grupul 1 aeronautic.


• 1921 – înființează ”Revista vremii”; 1923 – conduce cotidianul Argus; 1937 – fondează cotidianul Timpul;  – a fost fruntaș al Partidului Național-Țărănesc, din 1928 – senator; 1928 – este numit secretar general al Ministerului Afacerilor Străine;  14 nov. 1929 – 7 iunie 1930 – Subsecr. St. Min. Lucr. Publ. Comunic. ; 13 iunie – 8 oct. 1930, Subsecr. St. Președinte Cons. Min.; 9 iun. – 10 aug. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str.; 11 aug. – 17 oct. 1932, Subsecr. St. Min. Af. Str. ; 14 iun. – 9 nov. 1933, Subsecr. St. Min. Ind. Comerț.


• Este desemnat Ministru al Afacerilor Străine (21 dec. 1938 – 1 feb. 1939; 1 feb. – 28 sept., 1939; 28 sept. – 23 nov. 1939; 24 nov. 1939 – 11 mai 1940; 11 mai – 1 iun. 1940); totodată, face parte din Directoratul Frontului Renașterii Naționale. Este acreditat Trimis extern și Ministru plenipotențiar la Moscova (10 aug. 1940 – 22 iun. 1941). Este scos din cadrele Ministerului Afacerilor Străine la 4 aug. 1941. În noiembrie 1941 pleacă în Elveția. Desfășoară o activitate intensă pentru desprinderea României de statele Axei.


• În 1944 este publicată, în limba franceză, cartea Préliminaires de la guerre à l’est/Preliminariile războiului din răsărit, una din cele mai bune analize ale relaţiilor sovieto-germane dinaintea izbucnirii războiului.


• După război, militează împotriva sovietizării României și este implicat în procesul conducătorilor PNȚ (1947), fiind condamnat (în contumacie) la 20 de ani de muncă silnică.


• Gafencu s-a stabilit la Geneva. Considerat unul dintre cei mai buni analişti politici ai epocii, a ţinut, în timpul războiului, numeroase conferinţe publice la Londra, Paris, Strasbourg, FLorenţa, Zurich, Geneva, pledând întotdeauna cauza şi interesele României.


• În calitate de reprezentant al grupului diplomaţilor aflaţi în exil, a depus pe masa Conferinţei de Pace din 1947 două memorandumuri în care își prezenta opiniile, corecte, documentate, față de tratamentul nedrept aplicat patriei sale. Acţiunile sale şi poziţia proaliată a lui Gafencu aveau să-l transforme în persona non grataîn faţa regimului comunist de la Bucureşti. El a fost condamnat în contumacie în noiembrie 1947, împreună cu lotul Maniu-Mihalache.


• La 20 februarie 1948 i se retrage cetățenia română. Rămas în străinătate, se impune ca lider al emigrației românești anticomuniste.


• Grigore Gafencu a încetat din viață la 30 ianuarie 1957, având și astăzi mormântul în străinătate.

Volumul „Vieţile lui Alexandru Paleologu” apare la editura Vremea sub semnătura lui Tudorel Urian. Este o trecere în revistă a circumstanţelor în care s-a desfăşurat viaţa unuia dintre cei mai cunoscuţi literaţi ai secolului XX, o viată caracteristică pentru contextul istoric al acestui veac şi pentru contextul geografic al României. Tudorel Urian prezintă viaţa lui Alexandru Paleologu (1919 - 2005) din perspective multiple: cea a personajului, cea a prietenilor sau simplilor martori ai existenţei sale şi cea a Securităţii.

Bibliografia e foarte generoasă în cazul acestui eseist, critic literar, diplomat şi om politic – Alexandru Paleologu a acordat numeroase interviuri, a fost adesea menţionat de oameni de cultură în memoriile sau articolele lor, iar documentele din arhiva CNSAS privitoare la el sunt şi ele numeroase.Autorul prezintă genealogia personajului său, menţionând şi legendele privitoare la descendenţa princiară, şi apoi descrie pe larg „întâlnirile esenţiale” ale lui Alexandru Paleologu – petrecute în realitate sau doar prin intermediul cărţilor – cu Alice Voinescu, Caragiale, Paul Zarifopol, Noica, Goethe, Mihail Sadoveanu, Nicu Steinhardt etc. Tudorel Urian nu trece cu vederea nici episoadele controversate – masonerie, catolicism, anii petrecuţi în închisorile comuniste, colaborarea cu Securitatea –, dar tonul volumului rămâne unul de admiraţie, respect şi simpatie pentru cel ce a rămas în amintirea sa drept „un mare senior”. Volumul e completat cu fotocopii ale unor documente din arhivele Securităţii şi cu fotografii ale lui Alexandru Paleologu. În secţiunea de anexe veţi putea citi articole referitoare la Alexandru Paleologu, interviuri acordate de acesta lui Tudorel Urian, precum şi transcrierea unor documente din arhivele Securităţii.

Tudorel Urian Născut în 1960, Tudorel UrianTudorel Urian este un critic literar cunoscut şi apreciat pentru articolele sale din Cuvântul şi România literară. Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii din Timişoara, Tudorel Urian a fost consilier personal al miniştrilor culturii Mona Muscă şi Adrian Iorgulescu.

Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc

Sunt mândru să fi fost coleg și – mai important încă – prieten cu Mihai Botez. Era posesorul uneia din cele mai pătrunzătoare minți. El a fost unul din acei oameni extrem de buni și de curajoși, luptând din greu în favoarea decenței și a normalității, împotriva groaznicului destin care s-a abătut asupra țării sale. Robert Conquest

Uneori, problemele comunismului sunt puse în termeni de alternativă cu problemele supraviețuirii. K. Jaspers spunea de pildă că bomba atomică este preferabilă comunismului. Cunoscuta „zicală” despre „red or dead” propune aceeași dramatică alegere. Mihai Botez

Anii săi de formare, ca matematician, i-au întreținut fascinația pentru trei culmi ale matematicii românești: Barbilian, Onicescu și Moisil. Primului – același cu poetul Ion Barbu – i-a dedicat o monografie care, dacă ar fi fost publicată atunci când el a depus-o la Editura Cartea Românească, la începutul anilor '70, ar fi avut probabil un impact important asupra modului de a-l înțelege pe marele nostru poet-matematician; cu cel de al doilea, a publicat în colaborare o carte privind aspectele informaționale ale dezvoltării sociale, simptomatică pentru emergența paradigmei informaționale în domeniul social; din verva celui de al treilea s-a impregnat pentru tot restul vieții sale, iar cei care au stat la taifas cu Mihai Botez știu că aproape de fiecare dată el evoca măcar o vorbă de spirit a lui Moisil. Ca și acesta din urmă, Botez trăia umorul ca o stare cvasi-permanentă. Moisil ne învățase că matematica trebuie făcută în stare de bucurie, iar Botez, pregătit prin toate datele sale să adopte acest mod de existență, a extins înțelepciunea moisiliană la ansamblul activității sale intelectuale. Solomon Marcus

Mihai Botez

Matematician, profesor universitar, cunoscut disident anticomunist și militant pentru drepturile omului în România, Mihai Horia Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940, în București. Absolvent al Facultății de Matematică din Universitatea București, doctor în matematici, mai apoi cadru didactic al Universității, devine ulterior director al primului grup interdisciplinar de cercetare a viitorului din Europa de Est.

Din 1977, ca urmare a atitudinii critice față de regimul comunist, expusă deschis în diferite publicații occidentale, în țară este destituit din funcțiile importante pe care le deținuse, iar peste hotare îi crește prestigiul, fiind supranumit de jurnaliștii occidentali „un Saharov al românilor“ („Le Monde”, „Le Figaro”, „L'Express”) ori „Vaclav Havel al românilor” („Christian Science Monitor”, SUA).

Ambasador al României la ONU în 1993 și la Washington DC în 1994. A murit la București, în 1995.

Jorge Luis Borges a revolutionat literatura sud-americana a secolului trecut, fiind considerat de multi critici cel mai mare scriitor de limba spaniola dupa Cervantes.

In urma unei serii de interviuri cu rude, prieteni, cunoscuti ai scriitorului, in Borges - O viata, autorul profesor la Oxford, coreleaza informatiile de ordin biografic cu opera literara, realizand un portret dinamic al scriitorului al carui destin literar a fost atat de strans legat de istoria zbuciumata a Argentinei.

Disparuta in Moscova. Povestea unei spioane americane in anii 1920 - Marguerite Harrison.

Publicata prima oara in anul 1921, la doar cateva luni dupa eliberarea lui Marguerite Harrison dintr-o inchisoare bolsevica, Disparuta in Moscova descrie peripetiile autoarei in Rusia la inceputul anilor 1920, propriile impresii despre mai-marii puterii bolsevice si riscurile pe care si le-a asumat ca spioana si ziarista. Fara sa amintim ajutorul pe care l-a oferit prizonierilor de razboi internati acolo, cele doua arestari ale sale, detentia de zece luni, inclusiv in celebrul penitenciar Lubianka. Avem de-a face cu o veritabila enciclopedie a vietii cotidiene a Rusiei bolsevice la debutul deceniului al treilea al secolului trecut. Marguerite Harrison este un observator fin si tenace si o ziarista meticuloasa, dar, in acelasi timp, o femeie obisnuita prinsa in valtoarea unor evenimente extraordinare. Aceasta editie – minutios adnotata – prezinta documente inedite din arhivele serviciilor secrete americane si sovietice, precum si ilustratii cu protagonistii acestor intamplari incredibile.

Marguerite Harrison e o femeie curajoasa , dar si norocoasa. De la inceput si pana la sfarsit, cartea ei ramane in mod constrant interesanta. Este o jurnalista innascuta, pentru ca stie ce este important si ce sa lase sa transpara; si-a riscat cu bucurie sanatatea si viata pentru a obtine <stiri>, si a reusit. Scrie fara partinire. Nu am vazut nicio carte despre Rusia contemporana mai interesanta si mai valoroasa decat aceasta si niciuna care sa inspire incredere. - New York Times,1921

De la plecarea doamnei Harrison, o intreaga pleiada de corespondenti a primit permisiunea de a intra in Rusia, insa tara pe care o descriu ei nu este cea vazuta de doamna Harrison, relatarea ei, tablou al unei perioade care a fost deopotriva gresit reprezentata si inteleasa, fiind extrem de necesara. - The Washington Herald

Literatura de detenț¬ie nu încetează să fie un tratament benefic pentru to¬ți cei dezamăgiț¬i de societatea actuală. Lectura căr¬ților, despre care scrie Manuela Camelia Sava, ne aduce aminte că România a avut întotdeauna oameni de cea mai bună calitate. De la ¬țărani puternici (Ani¬a Nandriș-Cudla) la intelectuali rafinaț¬i (Alice Voinescu) și slujitori ai altarului (Bartolomeu Anania ori N. Steinhardt), volumul se constituie într-o hartă a demnită¬iții care a atras, firesc, antipatia unui regim totalitar în ochii căruia orice altă trăsătură în afara de obedienț¬a ideologică reprezenta un pericol de moarte.

"Cartea ne obligă să ne punem, totuși, întrebarea dacă Preda a murit pur și simplu, din cauze pe care legiștii le scriu negru pe alb, sau dacă a fost asasinat, așa cum ne pot îndemna să credem unele mărturii, mai vechi sau mai noi, sau unele inexplicabile potriveli ale faptelor. D-na Sipoș are prudența de a nu raspunde tranșant, deși d-sa a pus cap la cap cele mai numeroase si utile informații legate de moartea scriitorului. Și cred că e îndreptățită să spună că problema ține de alte competențe decît acelea ale unui jurnalist care face o anchetă sau ale unui critic literar. În ce mă privește, sînt la fel deprudent și cred că ar cam fi timpul ca Parchetul să dispună o cercetare profesionistă spre profitul istoriei literare, căreia nu-i este indiferent dacă un mare scriitor amurit ori a fost omorît." / (...) Să nu fie în tot Parchetul General nici un cititor al romanelor lui Preda care să se autosesizeze?"

„Din povești se nasc poveștile, din povestit se naște povestitul, așa că boala cea mare a scrisului, la mine, sunt sigur, vine de atunci, de la mama, din serile cu o veioză verzuie. Pentru asta îi mulțumesc cam cât ar fi distanța din cartierul Crihala, de la Severin, și până la capătul cerului...” Filip Florian „Cristina Struțeanu are un talent literar exploziv, pe care l-a transmis celor doi fii ai săi, scriitorii Filip și Matei Florian, deja celebri și cu cărți publicate. Dar ce-a rămas e destul și e «altfel». Deși nu se află la vârsta debutului, Cristina are o solaritate care aprinde cuvintele și o bucurie a scrisului care îl fac fericit pe cititor. Mă număr printre cei molipsiți, drept pentru care subsemnez această susținere din tot sufletul.” Sânziana Pop „Rareori am văzut un titlu care să se potrivească mai bine conținutului: fiecare fragment este – palpabil – un fir de nisip din clepsidra timpului autoarei. Cartea se citește bine și are ceva energic, neastâmpărat, nisipul curge iute, îți scapă printre degete, te păcălește. Dar, de la o vreme, observi că totul se adună din nou fir cu fir, crescând ca un munticel. Ce se pierde din cupa de sus, se câștigă în cea de jos. E ca o regăsire. E ca o împăcare târzie. Și toate astea se numesc viață, viața unei femei pline de curaj.” Ioana Pârvulescu

Ultimul Suveran al României a avut o viață și o domnie (în două etape) absolut chinuite, marcate de cele mai ciudate întorsături de situație. A urcat prima oară pe tron copil fiind, în plin vid de putere provocat de moartea bunicului său, Ferdinand, dispariția eminenței cenușii a țării – premierul Ionel Brătianu și renunțarea la calitatea de Principe Moștenitor a tatălui său, Carol al II-lea. După cîțiva ani în care puterea a fost în mâinile unei Regențe care se manifesta mai mult la alibi, a fost detronat de propriul său tată, reîntors în țară pe furiș. Apoi, în septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, revine pe tronul unei țări sfârtecate și care aluneca într-o conflagrație sinucigașă. La 23 august 1944, se alătură loviturii de stat împotriva Mareșalului Antonescu, însă asta nu-l va salva de oribila presiune a armatei sovietice intrate în țară pentru a instaura regimul comunist. Astfel că pe 30 decembrie 1947 este obligat să abdice – act nerecunoscut vreodată de Parlament! – și să plece într-un lung și dureros exil. Se căsătorește în pribegie cu Ana de Bourbon-Parma, care îi va dărui cinci fiice însă niciun fiu. După 1989, noua putere cripto-comunistă de la București îl supune unui șir de umilințe, apoi reușește să revină pe meleagurile natale, dar, la împlinirea a 90 de ani de viață, ține un discurs epocal în fața Camerelor Legislative reunite și în absența președintelui de atunci al țării, care refuză în chip ostentativ să ia parte la manifestarea simbolică. În fine, după ce, el însuși grav bolnav fiind, își pierde partenera de viață, ultima perioadă este marcată de un scandal absurd, care duce la eliminarea din linia de succesiune dinastică a Principelui Nicolae, singurul moștenitor de sex masculin eligibil conform legii salice, abrogată și ea între timp în favoarea fiicei întâi născute, Principesa Margareta…

Micul Prinț. O copilărie tristă, pe tron sau în apropierea lui

Un Rege de numai 18 ani în vâltoarea istoriei

Iubirile de tinerețe și căsătoria cu Ana de Bourbon-Parma

Cele cinci fiice ale Regelui Mihai I

Palatul Elisabeta, ultimul refugiu românesc al familiei regale

Exil în în Danemarca, Anglia și în Elveția

Castelul de la Săvârșin și colecția de mașini a Regelui

Amintirea Suveranului

Ordinea de succesiune la tronul României

COLECȚIA REGALĂ (11 VOLUME)

Istoria modernă a României (1866-1947 și, în fapt, până în prezent) este imposibil de înțeles fără analiza istoriei Casei Regale a României, ale cărei personaje, de la Carol I la Mihai I, au marcat decisiv momentele cele mai importante ale ultimului veac și jumătate al Principatelor, Regatului și – vai! - Republicii Populare/Socialiste sau, revenind în vâltoarea clipei, al unei Românii fără de noimă și identitate precisă, parcă mereu pierdută în caruselul european și mondial.

Fără contribuția novatoare a Casei Regale nu se știe când și cum România ar fi putut trece din feudalismul întârziat direct în epoca modernă, cum fără acțiunile inspirate și deciziile înțelepte luate (uneori, contra inimii și a glasului sângelui!) de Suverani (Regele Carol I, Regele Ferdinand și Regina Maria) niciodată nu s-ar fi putut înfăptui, la 1 Decembrie 1918, unica Românie Mare.

Recunoscând rolul istoric jucat de cele cinci generații ale Familiei Regale a României, nu putem să le negăm acestora nici calitatea de oameni ai timpului lor (…nu doar ai eternității!), de ființe învestite nu doar cu prerogativele dinastice ci și cu atributele lor pur umane, care au creionat și personalitățile puternice ale unor ființe adesea pătimașe și chiar contradictorii, pe care nu ne-am propus să le idealizăm în vreun fel. Din amalgamul de trăsături, uneori destul de greu de armonizat, au reieșit figuri luminoase, fascinante și, în ciuda locurilor comune livrești, absolut surprinzătoare. Vă invităm să le devoalăm împreună în filele (pe care unii le-ar putea considera, pripit, iconoclaste) ale cărților din Colecția REGALĂ!

    Securitatea l-a urmarit pe Ion Ratiu aproape 35 de ani. La inceput, in 1955, Tony, asa cum il denumisera ofiterii de securitate, a fost considerat un simplu «fugar» si «tradator de tara». La scurt timp a devenit «agent», „spion» si, in 1961, «terorist». Iar pe urmele unui terorist se sta o viata, nu doar 35 de ani. Urmarirea sa informativa a necesitat implicarea mai multor departamente ale serviciului secret comunist si a mai multor generatii de ofiteri de securitate, a unei retele de informatori care s-a dezvoltat in timp, cheltuirea a sute de mii de dolari si scrierea a mii de note informative, fie, interceptari si rapoarte. - Stejarel Olaru

În 2015, la 70 de ani de la terminarea celei de a doua conflagratii mondiale, Jurnalul (1934–1944) lui Alfred Rosenberg, ideologul de frunte al national-socialismului, a vazut, pentru prima oara lumina tiparului.

Astazi, dupa numai doi ani, Jurnalul este oferit specialistilor si publicului larg din România.

Înca de la început, Alfred Rosenberg a fost unul dintre cei mai longevivi lideri ai national-socialismului si o persoana foarte apropiata de Hitler.

A ramas fidel partidului nazist si crezului sau politic pâna la sfârsit. Din jurnal reiese ca Rosenberg a fost un pion important în relatia dintre Hitler si România.

Dar informatiile lui nu erau întotdeauna suficient de pertinente, de reale, de sigure.

Daca Germania nazista a pierdut revansa cu istoria, si nu avea cum sa nu o piarda, Alfred Rosenberg, cel putin în relatia cu România, desi a crezut ca face politica de mare anvergura, s-a aflat la momentul potrivit în locul… nepotrivit!

Alexandru Florian

Alfred Rosenberg, un nazist convins, a fost si ideologul-sef al NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei). Ca atare, a propagat ideologia nazista atât în scrierile, cât si în discursurile sale. Cartea sa, Der Mythus des 20. Jahrhunderts, a fost una dintre cele mai vândute publicatii antisemite din timpul celui de-al Treilea Reich.

Rosenberg a preluat, în 1933, conducerea Biroului de Politica Externa al NSDAP. În perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, „Grupul de Actiune Reichsleiter Rosenberg“ a devenit cea mai redutabila institutie de jefuire a bunurilor culturale din întreaga Europa.

Numit în 1941 ministru pentru Teritoriile Ocupate din Est, Rosenberg a fost implicat în mod activ în initierea Holocaustului si jefuirea Europei de Est. Mult timp dupa 1945, rolul sau în sistemul de putere nazist a fost subes-timat. Abia dupa 2013, notele sale de jurnal, gasite si publicate integral, arata cât de important a fost rolul pe care l-a jucat în politica celui de-al Treilea Reich.

OMUL OBISNUIT IN TARA LUI PUTIN. Ales la intamplare, punand degetul pe o harta, orasul Celeabinsk – fosta inima a programului nuclear rusesc – i-a oferit, mai bine de doua decenii, corespondentei NPR, Anne Garrels, posibilitatea de a intelege viata de zi cu zi a cetateanului rus obisnuit, precum si o perspectiva pe care Moscova nu i-ar putea da-o nimanui. Celeabinsk, la a carui periferie alterneaza sate in paragina, rauri cu ape manjite de steril, fabrici inchise si lacuri superbe, dar pe langa care un contor Geiger caraie amenintator, poate fi considerat un microcosmos al Rusiei postsovietice.

„Nu plecam de aici. E caminul nostru, spunea unul dintre cei intervievati. Si, oricum, nu ne-ar cumpara nimeni casele." Profund ranita de autoflagelarea postcomunista si de crahul economic, de faptul ca se considera invinsa in fata unui NATO care promitea ca nu vor exista invingatori si invinsi si, mai nou, de sanctiuni si de scaderea pretului petrolului, Rusia reala a suferit indelung, devenind un mediu propice pentru clici si coruptie.

Societatea trece cu vederea flagelul SIDA, alcoolismul si dezbinarea sociala si cauta, cu disperare, un dram de stabilitate si o identitate proprie, lucruri pe care, in ciuda abuzurilor si pedepselor nedrepte, un om stie cu dibacie sa i le promita: Vladimir Putin.

Cele trei volume ale cartii au vazut lumina tiparului in intervalul 1934-1936, fiind scrise in limba engleza, de altfel fragmente fiind publicate in presa britanica si in cea americana, inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial. Memoriile se intind pe perioada 1914-1934, care a inclus ani hotaratori pentru istoria Romaniei (izbucnirea Primului Razboi Mondial, Marea Unire), dar si o perioada in care regina Maria s-a remarcat printr-o deosebita implicare in directia promovarii Romaniei.

Nascuta in Campulung Moldovenesc, Miriam Korber-Bercovici a avut primul contact dur cu regimul Antonescu in septembrie 1940, cand a fost exclusa din invatamantul de stat, pe baza legilor rasiale. In octombrie 1941, este deportata in Transnistria si ajunge in ghetoul din Djurin. Supravietuind acestui „timp blestemat“, se intoarce in Romania, studiaza medicina si lucreaza in mai multe spitale din Bucuresti. Dupa pensionare, a lucrat la serviciul de asistenta la domiciliu al Comunitatii evreilor din Romania si, ca medic, la scoala Lauder.

In octombrie 1941, la doar 18 ani, Miriam Korber-Bercovici a fost deportata alaturi de familia sa si de intreaga populatie evreiasca din Campulung Moldovenesc in Transnistria, in cadrul operatiunii de „curatare a terenului” decisa de regimul Antonescu, ce-i viza pe evreii din Bucovina de est. Miriam va ajunge in ghetoul Djurin, unde va ramane pana in mai 1944.
Jurnalul sau este o marturie despre acele timpuri ingrozitoare — o descriere a jafului, a foametei, a frigului si a saraciei, a incertitudinii permanente si a dezumanizarii, a deznadejdii si a fricii pe care le-a indurat. Tragismul acestor marturisiri personale le transforma intr-un document de interes public.

„Daca Jurnalul Annei Frank este un simbol puternic, cu o deosebita incarcatura emotionala, al victimei Holocaustului in spatiul european, cel al lui Miriam Bercovici este, fara indoiala, un mesaj tot atat de puternic despre tragedia evreilor romani deportati in Transnistria.“
Alexandru Florian

Jurnalul de ghetou cuprinde insemnarile facute de Miriam Korber-Bercovici despre viata pe care a dus-o timp de trei ani in ghetoul din Djurin, in Transnistria, fiind o marturie vie, directa, a deportarii si ghetoizarii evreilor romani din Bucovina de sud. Originalul jurnalului, scris in limba romana cu un ciot de creion chimic, se afla in patrimoniul Muzeului Holocaustului din Washington.

  Proiectul Cartierului Primaverii a fost posibil datorita Uzinei de Gaze si Electricitate ca spatiu destinat functionarilor sai. In vremea razboiului, aici si-au inchiriat comunistii ilegalisti mai multe case conspirative. Dupa cucerirea puterii, Cartierul Primaverii a devenit sediul demnitarilor comunisti. Aflate in proprietatea Gospodariei de Partid, antrepriza creata dupa model sovietic pentru satisfacerea tuturor trebuintelor materiale ale „celor mai iubiti fii ai poporului“, casele, cu toate dotarile corespunzatoare, erau repartizate detinatorilor de functii in nomenclatura de partid. Locatarii din Cartierul Primaverii si-au randuit viata de familie, relatiile si trebuintele dupa exemplul inaintasilor de la Kremlin. Pentru locatarii din Cartierul Primaverii toate au fost „speciale“: ratiile de alimente, policlinicile, spitalul, scolile, paznicii, croitorii, magazinele, statiunile de iarna si de vara… Speciale sunt si povestile lor despre fetele nevazute ale puterii. Din inima cartierului nomenclaturii s-a reconfigurat, in 1989, cercul deciziei si al influentei politice. Aceste povesti de viata din Cartierul Primaverii constituie, in fapt, o miniatura a istoriei elitelor politice romanesti din ultimul veac.