Ştiinte politice

Numărul 1 pe lista New York Times de book-selleruri.

Având un extraordinar acces la Aripa Vestică a Casei Albe, Michael Wolff dezvăluie ce s-a întâmplat în culisele primelor nouă luni ale cele mai controversate președinții din vremurile noastre, în Fire and Fury: Inside the Trump White House.
„De la Harry Potter încoace, nicio altă carte n-a avut un asemenea succes”- The Economist
„Nu este o carte. Este cartea.” – The Weekly Standard
„O cronică indiscutabil suculentă” – The San Francisco Chronicle

Venita din economie, globalizarea nu s-a redus la economie. Ea a antrenat, in virtutea unor legaturi launtrice, tot mai multe domenii. Comunicatiile, cercetarea stiintifica, educatia au fost printre primele. Nici astazi nu s-a atins globalizarea tuturor domeniilor, dar tendinta este prezenta pretutindeni. Asupra tuturor se exercita presiunea la intrarea pe piata globala si, cu aceasta, la a face din competitivitate cheia intelegerii de sine si a vietii sociale si individuale. Asa stand lucrurile, nu poti da seama de globalizare fara a lua contact cu analizele ce i se consacra in economie, sociologie si fara a detecta consecintele ei. Traim, ca ulterior nascuti, epoca globalizarii, cu enormele ei schimbari si marile probleme pe care le pune. - Andrei Marga

Spaima de ruși a înlocuit de mult în mentalul românesc frica de turci sau de tătari. De fiecare dată, năvălirea sau ocupația s-a numit protectorat sau alianță. Doar că, spre deosebire de alții, rușii veneau cu gândul de-a rămâne. Dincolo de raptul teritorial, de jaf, de crime, ocupația ruseascã mai avea un rezultat – și cel mai important: scotea la lumină, punea laolaltă și aducea în frunte tot ce era mai netrebnic și mai venal în societate. Tuturor vecinilor mai slabi marele imperiu eurasiatic le-a aplicat același tratament.
De trei decenii, lumea noastrã aspirã la valorile civilizației occidentale – democrația liberală, drepturile omului și libertatea individului. Rusia propune acum alternativa: societatea închisă, în care statul, iar nu individul, este supremul scop, „democrația“ dirijată, iliberală, simbioza dintre puterea politică și religie, post-adevărul, adică minciuna susținută fără scrupul, militarismul, xenofobia, protecționismul și autoritarismul unei puteri stăpâne pe viața oamenilor. În încercarea ei, se sprijină pe vocile resentimentului și urii, pe care le susține oriunde le găsește.
Cele cinci perspective din această carte ne povestesc trecutul și deslușesc prezentul, pentru ca viitorul să nu ne mai surprindă.

Naomi Klein, jurnalistă aclamată, activistă și autoare de bestselleruri, și-a petrecut ultimele două decenii studiind șocurile politice, schimbările climatice și „brand bullies”. Dintr-o perspectivă unică, Klein argumentează că Donald Trump nu este o aberație, cât mai degrabă consecință logică a unuia dintre cele mai grave și periculoase trenduri ale ultimilor cincizeci de ani: naționalismul alb. Nu este suficient doar să rezistăm, ne spune ea și să spunem, „nu”. Acest moment istoric cere mai mult de la noi: un „da” credibil care inspiră spre acțiune spre a câștiga lumea corectă și plină de grijă pe care ne-o dorim și de care avem nevoie.

„Să spunem «nu» doctrinei lor de șoc este esențial, dar insuficient. Noua carte a lui Naomi Klein ne incită în mod sclipitor să nu ne dăm bătuți, să trecem rapid peste șocurile calculate de ei și să ne împletim «nu»-ul cu un «da» programatic. Este un manual de emancipare cu ajutorul singurei arme pe care o avem la dispoziție împotriva mizantropiei orchestrate: nesupunerea constructivă.” Yanis Varoufakis, fost ministru de Finanțe al Greciei

„Stringentă, oportună și necesară.” Noam Chomsky, profesor emerit, MIT

„Naomi Klein este magnifică, iar în NU nu ajunge a creat o contra-magie curajoasă și corozivă împotriva coșmarului hegemonic care, dacă i se dă frâu liber, ne va devora pe toți.” Junot Díaz, autorul cărții Scurta și minunata viață a lui Oscar Wao

,,Spectacolul ascensiunii lui Donald Trump mi a provocat o senzație ciudată. Nu e vorba doar despre faptul că aplică politica șocului împotriva celei mai puternice și mai înarmate națiuni de pe planetă. E mai mult decât atât. În cărți, documentare și repor¬taje de investigație, am documentat o varietate de tendințe: dez¬voltarea supermărcilor, puterea tot mai mare a averilor private asupra sistemului politic, impunerea neoliberalismului la nivel global, adesea prin intermediul rasismului și a fricii de „celălalt“, folosite ca instrumente puternice, impactul dăunător al liberului schimb corporatist și dominația considerabilă a negării schimbă¬rilor de climă asupra aripii drepte a spectrului politic. Când am început să îl studiez pe Trump, a început să mi pară a fi ca monstrul lui Frankenstein, cusut din părți ale celor de mai sus și ale multor altor tendințe periculoase.” Naomi Klein

NAOMI KLEIN este jurnalistă distinsă cu mai multe premii, editorialistă ale cărei texte apar în mai multe publicații de pe glob, realizatoare de documentare și autoare a bestseller-urilor internaționale No Logo: Tirania mărcilor, Doctrina șocului: Nașterea capitalismului dezastrelor și Asta schimbă totul: Capitalism vs. mediu. Este corespondent senior la The Intercept, iar textele ei apar frecvent în publicații ca The New York Times, Le Monde, The Guardian și The Nation, la care este editor colaborator. Klein este membră a comitetului director al grupului de protecție a climei 350.org și una dintre organizatorii Manifestului Salt din Canada. În noiembrie 2016, a primit prestigiosul Premiu al Fundației Sydney pentru Pace din Australia pentru că, în cuvintele juriului, „ne-a inspirat să luăm atitudine la nivel local, național și internațional pentru a cere un nou plan de împărțire a resurselor planetei, cu respectarea drepturilor umane și a egalității”.

„Intervențiile în spaţiul public ale Melaniei Cincea, care slujesc cu luciditate, responsabilitate şi curaj un gen de jurnalism ce ne dă speranţă că aşezarea democratică a vieţii noastre mai are încă – pentru câtă vreme?! – buni şi demni apărători, trebuie salutate şi apreciate. Lăsată singură în această luptă, care trebuie să fie a noastră, a tuturor, cu impostura, făţărnicia, cu aranjamentele oneroase şi imunde, o astfel de voce temerară va obosi, se va stinge treptat şi va sfârşi prin a ne lăsa expuşi în fața asalturilor forţelor acelora care nu iubesc libertatea, claritatea vieţii publice şi democraţia. Înainte de a o şti sau de a o conştientiza pe deplin, vom fi devenit complici cu aceştia din urmă, în loc de a fi solidari cu aceia care, deşi par să fie incomozi, nu ne vor, în fond, decât binele.“ (MIRCEA DUMITRU)

„Melania Cincea face parte din categoria ziariștilor încăpățânați și aprigi atunci când vine vorba despre reconstituirea faptelor și aflarea adevărului. Este jurnalista care a abordat cu stăruință poate cel mai paradoxal subiect de presă al ultimilor ani: al politicienilor ajunși la închisoare pentru diverse fapte de înșelăciune, care, tot printr-o înșelăciune, au încercat să iasă mai repede din detenție. Mecanismul marii fraude a operelor științifice scrise în pușcării a fost demontat cu minuțiozitate de Melania Cincea. Dovezile pe care ni le-a prezen¬tat arată complicitățile politico-instituționale care au permis ca unii deținuți «de lux» să pretindă că au scris în spatele gratiilor cărți de sute de pagini în doar câteva zile. Acest subiect completează lunga listă a actelor de impostură intelectuală comise de cei ce ar trebui să reprezinte elita politică a țării – oameni care au acumulat averi prin acte penale, care și-au căutat legitimarea intelectuală prin titluri, diplome și distincții academice cumpărate, care încearcă să iasă mai repede din pușcărie cu ajutorul unor cărți așa-zis științifice.“ (EMILIA ŞERCAN)

Hărțile exercită o atracție misterioasă asupra noastră. Fie că sunt pergamente antice sau că sunt abia scoase din torpedoul mașinii sau generate de Google, hărțile ne spun tot ceea ce dorim să știm, nu doar despre unde vrem să mergem, ci și despre lume, în general.
Și, cu toate acestea, când vine vorba de geopolitică, mare parte din ceea ce ni se spune este emis de analiști și de tot felul de experți autointitulați, care au uitat să consulte harta locului despre care vorbesc.
Toți liderii națiunilor sunt constrânși de geografie. Alegerile lor sunt limitate de munți, fluvii, mări și beton. În volumul Prizonierii geografiei, experimentatul jurnalist Tim Marshall examinează Rusia, China, Statele Unite, America Latină, Orientul Mijlociu, Africa, Europa de Vest, Japonia și Coreea, Groenlanda și zona arctică – climatele lor, mările, munții, fluviile, deșerturile și zonele de granițe – pentru a ne oferi un context care lipsește adesea din reportajul politic.
În zece hărți actualizate ale fiecărei regiuni, Marshall explică clar și antrenant strategiile geopolitice complete ale acestor zone-cheie ale globului. De ce nu va fi America niciodată invadată? De ce Rusia vrea să aibă flotă, cu toate că are porturi înghețate șase luni pe an? Cum este viitorul Chinei influențat de geografia ei? De ce nu va fi Europa niciodată unită? Răspunsurile sunt geografice. Aruncând o nouă lumină asupra realităților fizice care modelează soarta națiunilor, Prizonierii geografiei este îndrumarul care ne explică unul dintre factorii determinanți majori din afacerile mondiale.
„O modalitate nouă de a privi hărţile – nu doar ca ajutoare în orientare sau ca opere de artă, ci şi ca modalitate de a înţelege relaţiile internaţionale adesea încordate.“
The New York Times Book Review
Tim Marshall a fost corespondent pe probleme de politică externă la televiziunea britanică Sky News. A transmis din 30 de țări, inclusiv din șase zone de război. După 25 de ani de jurnalism pe linia frontului, se ocupă acum de site-ul TheWhatAndTheWhy.com. Locuiește la Londra.

Coordonatorul partii I: Lucian Leustean

      Profesorrul Radu Carp este un observator subtil, rafinat si intodeauna avizat al realitatilor politice pe care le exploreaza cu calm si obiectivitate. Noua sa carte propune un persuasiv indreptar analitic pe teme de o intensa actualitate precum criza reprezentarii, resurectia populismelor, ofensivele nationaliste si alte amenintati la adresa valorilor si institutiilor liberale. In acest volum, Radu Carp imbina exemplar prefesionalismul riguros cu un consecvent angajament democratic. Vladimir Tismaneanu

      Radu Carp este o voce a luciditatii democratice. Intelectual demo-crestin, lectura pe care o da politicii se intemeiaza, simultan, pe rigoarea conceptuala si pe fermitatea angajamentului etic. Randurile lui furnizeaza un indreptar si un ghid de bune practici. Refuzul demagogiei este posibil doar prin acceptarea demnitatii umane. Este lectia pe care textele lui Radu Carp o ofera celor de azi, spre a evita cantecul de sirena al ratacirilor mesianice. Ioan Stanomir

• Cum se face ca dezordinea, violenta, haosul dau impresia ca au devenit noile reguli ale sistemului international, cata vreme, cu numai douazeci de ani in urma, pacea, prosperitatea si libertatea erau considerate ca urmari firesti ale incheierii Razboiului Rece?
• Ce dinamici domina m prezent lumea? Bursa sau violenta? Economia sau geopolitica?
• Va reusi cea dintai sa pacifice lumea si sa o unifice intr-un destin comun?
• Va duce oare cea de-a doua la destramarea unificarii pietelor, in favoarea dezordinii si a rivalitatilor scapate de sub control?
 

...

Autorul: „Volumul completează un spațiu netratat suficient în istoria dreptului românesc, perioada instaurării și consolidării regimului comunist (1944-1958). Bazat în mare parte pe izvoare arhivistice, tratează schimbările instituționale și legislative care au urmat ideologiei comuniste și care au făcut posibile atât schimbarea sistemului social și economic cât și represiunea politică împotriva vechilor elite și a opoziției politice.

În cadrul lucrării se analizează folosirea de comuniști în propriul interes politic a unor reglementări necesare imediat după război precum combaterea speculei şi sabotajului sau legislaţia pentru sancţionarea „criminalilor de război” şi a „vinovaţilor pentru dezastrul ţării” iar ulterior instaurarea unui sistem de drept și judiciar copiat după matriță sovietică.

A fost perioada în care au fost epurate vechile cadre din justiție și aduse altele noi cu o slabă pregătire profesională dar cu origine socială sănătoasă și un ridicat grad de obediență, perioada în care istituțiile de drept și organizarea judecătorească au suferit schimbări fundamentale și în care mecanismele judiciare represive au putut da naștere unui lung șir de abuzuri ale căror efecte frământă și astăzi societatea românească.”

Wilfried Martens si-a dedicat intreaga viata politicii: ca lider al studentilor, ca activist al miscarii de tineret, presedinte al Crestin-Democratilor Flamanzi. prim-ministru al Belgiei, presedinte al Partidului Popular European si politician european. In autobiografia sa Martens ne dezvaluie o viziune din interior despre cum se conduce o tara atat de complexa precum belgia, despre lupta sa pentru integrare si unificare europeana, dar si despre transformarea Partidului Popular European intr-o miscare puternica si unita de centru-dreapta, de prima importanta in familia politica europeana. Inainte de toate, este o carte despre labirinturile politicii europene si udeile, valorile si principiile care o calauzesc.

Aşa cum mă aşteptam, Armata, mareşalul şi evreii a fost întâmpinată cu ură, violenţă de limbaj şi acuze din partea extremiştilor români şi evrei. Pe de o parte, unii nu-mi iertau înfăţişarea clară şi coerentă a erorilor mareşalului Antonescu, gravele sale deficienţe de conducere, iar pe de altă parte, extremiştii evrei mă atacau pentru demontarea profesionistă a propagandei sovietice din care aceşti extremişti se hrănesc. Acuzat în acelaşi timp de a fi agent Mosad şi legionar, evreu şi naţionalist român, mi-am dat seama foarte curând că opera mea atinsese esenţa lucrurilor, că efortul meu de a rămâne cât mai obiectiv lovise direct în hrana propagandistică a extremismului ambelor tabere.
Ediţia de faţă a volumului Armata, mareşalul şi evreii, care este o operă de cercetare profesionistă, cu respectarea criteriilor metodologiei istorice, a criteriilor ştiinţifice privind interpretarea izvoarelor şi cu obligaţia de a prezenta informaţia în mod obiectiv, reprezintă un sondaj dificil şi riscant într-unul dintre cele mai delicate subiecte ale istoriografiei române. Pentru actualizarea textului la problematica contemporană am inclus în această ediţie un capitol nou despre "negaţionism" şi un capitol cu legislaţia "memorială" emisă între timp în România. ALEX MIHAI STOENESCU

În mod firesc, modelul adoptat în august 1948 pentru serviciul de securitate al regimului comunist din România a fost cel sovietic. Nici nu putea fi altfel, câtă vreme obiectivele ideologice erau similare, iar suportul logistic, consilierea de specialitate, precum şi unele cadre de nădejde, veneau tot din Uniunea Sovietică. În plus, activitatea organelor similare din Est se dovedise a fi una de succes, asigurând, în condiţii extrem de dificile, triumful partidului bolşevic şi menţinerea sub ascultare a unei populaţii imense, disipată pe un teritoriu la fel de imens. De asemenea, penetrarea informativă a Occidentului, în timpul şi imediat după Al Doilea Război Mondial, a fost una de amploare. Era evident că novicii români aveau ce învăţa de la maeştrii sovietici!
Menţinut cu duritate într-o stare de totală obedienţă faţă de factorul politic, aparatul de securitate a fost pus în incapacitatea organică de a evolua în direcţia profesionalizării şi transformării într-un veritabil serviciu de informaţii. Concepută de către liderii regimului drept „sabia şi scutul” Partidului, Securitatea a fost nevoită să-şi înscrie activitatea pe anumite linii de forţă recognoscibile pe parcursul întregii sale existenţe. Astfel, marile „dosare-problemă” din sectorul specific poliţiei politice rămân aceleaşi timp de patru decenii: „Fostele partide politice burgheze”, „Mişcarea Legionară”, „Culte – Secte”, „Tineret studios”, „Justiţia”, „Contrainformaţii militare”, „Presă – Tipărituri”, „Naţionalism – iredentism”, „Emigraţie duşmănoasă”.
De aici a decurs, în bună măsură, şi imposibilitatea Securităţii de a se achita de sarcinile trasate de partid. Ambiţia de „a şti tot”, de a nu lăsa „neacoperit” nici un segment al existenţei sociale, ambiţie specifică oricărui regim totalitar, a condus la dispersarea forţelor şi la o estompare a ameninţărilor veritabile, pierdute printre fapte anodine, lipsite de orice semnificaţie politică.

***
Securitatea, a cărei existenţă a numărat 41 de ani, a avut perioade în care personalul său a depăşit cifra de 22.000 de oameni (excludem aici numărul cadrelor din Trupele de Securitate). (…) Practic, nu a existat nici un domeniu de activitate socială care să nu fi reprezentat un obiectiv pentru Securitate. De la procesele de producţie din unităţile industriale, până la situaţia din licee şi facultăţi sau din spitale, de la foştii membri ai partidelor politice interbelice şi până la diplomaţii trimişi peste hotare, actori, jurnalişti, sportivi, magistraţi, tot şi totul trebuia cunoscut, căci „guvernul unui stat totalitar poate considera toate persoanele care nu fac parte din partidul de guvernare drept actuali sau potenţiali duşmani”. Evident, nici membrii P.C.R. sau chiar unii dintre liderii partidului nu erau la adăpost de urmărirea informativă, după obţinerea aprobărilor de rigoare din partea „conducerii superioare de partid”.
Lucrarea este destinată, deopotrivă, publicului larg, neiniţiat în avatarurile instituţiei, dar şi (mai ales!) cercetătorilor istoriei regimului comunist (istorici, sociologi, politologi), precum şi viitorilor specialişti (studenţi şi doctoranzi la facultăţi de profil). Nu în ultimul rând, am avut în vedere, ca public-ţintă, jurnaliştii şi reporterii din diversele mass-media, foarte interesaţi şi activi în a scrie despre Securitate, dar aflaţi, din nefericire, în numeroase ocazii, captivi ai unor şabloane de abordare şi interpretare, unele vechi de zeci de ani.

Miroslav Tașcu-Savre oferă prin acest volum o interpretare fascinantă a evoluțiilor societății românești în ultimele trei decenii. El arată cum structurile instituționale existente în diverse comunități constrâng în mod hotărâtor modul în care acestea se schimbă în timp. Iar structuri diferite induc, adesea, evoluții diferite. De aceea, pentru a înțelege lumea în care trăim e nevoie să ne aplecăm nu doar asupra structurile macro din societate, ci și asupra celor locale, care le dau farmecul sau dimpotrivă le indică lipsurile. Cartea merită citită nu numai de cercetători, ci de toți cei interesați de felul în care este societatea noastră astăzi.
Adrian Miroiu

…analizele de genul celei întreprinse de Darko Tanasković vor fi interesante pentru cititorul român și vor oferi subiecte de meditație.
În fond, Turcia de azi este statul prin excelență oriental și occidental deopotrivă, după cum în trecut a fost locul de răspântie al unor culturi turcofone, arabe, slave sau latine din jurul Mării Mediterane și Mării Negre. Este Turcia în Europa sau este ea o țară a Asiei Mici (așa cum spunea, în anul 2007, candidatul la președinția Franței Nicolas Sarkozy)? Este, sau rămâne, Turcia un stat-națiune sau moștenirea sa imperială se va dovedi, în timp, mai puternică? Iată întrebări care deschid o paletă vastă de răspunsuri.
Adrian Cioroianu

De ce se vorbeşte din ce în ce mai des de Atatürk şi de Turcia lui Erdoğan? Este momentul regândirii istorice prin impunerea în mentalul societăţii turce a rolului determinant avut de Imperiul Otoman? Rămâne primul preşedinte al Republicii liderul de necontestat, marele reformator, omul care i-a dus pe turci pe drumul către Europa sau se contextualizează trecutul epocii sale, acesta fiind văzut mai mult ca un oportunist iar reformele preluate de la occidentali ca un afront adus lumii islamice? Răspunsul îl vom găsi în volumul semnat de Darko Tanaskovic, De la neo otomanism la erdoğanism plecând de la un criteriu numeric şi anume Recep Tayyip Erdoğan l-a depăşit ca numar de ani pe Mustafa Kemal Atatürk în fruntea statului turc.

Traducerea acestui volum în limba română merită salutată şi apreciată. În România, numărul istoricilor specializaţi în relaţiile, raporturile românilor cu Imperiul Otoman/Turcia este nesemnificativ. Paradoxal, dintre toate statele cu care avem raporturi, cu turcii sunt dintre cele mai vechi! Ca atare, cunoaşterea, studierea Imperiului Otoman, fost tricontinental, aflat în război sau raporturi de suzeranitate cu el, relaţiile pozitive de după primul război mondial, (parteneri în Pactul Balcanic, în NATO azi) dar şi mai important ca principal partener economic după Uniunea Europeană, ar trebui să ne preocupe în a ne apleca spre studiul turcologiei. Nu voi relua aici importanţa istorică a raporturilor avute de-a lungul istoriei cu Imperiul Otoman/Turcia nici cât de importantă este cunoaşterea strategiei privind Balcanii a preşedintelui Erdoğan. Turcia este o putere regională iar România gravitează în perimetrul său geografic. Volumul semnat de Darko Tanaskovic, reputat specialist privind mentalităţile şi practicile religioase islamice, ne dezvăluie o Turcie în schimbare, o consolidare a actualei puteri, o veche viziune remodelată privind Balcanii şi Orientul Apropiat.

Ionuț Cojocaru

Intelectualii din Europa de Est. Un punct de vedere românesc

Sunt mândru să fi fost coleg și – mai important încă – prieten cu Mihai Botez. Era posesorul uneia din cele mai pătrunzătoare minți. El a fost unul din acei oameni extrem de buni și de curajoși, luptând din greu în favoarea decenței și a normalității, împotriva groaznicului destin care s-a abătut asupra țării sale. Robert Conquest

Uneori, problemele comunismului sunt puse în termeni de alternativă cu problemele supraviețuirii. K. Jaspers spunea de pildă că bomba atomică este preferabilă comunismului. Cunoscuta „zicală” despre „red or dead” propune aceeași dramatică alegere. Mihai Botez

Anii săi de formare, ca matematician, i-au întreținut fascinația pentru trei culmi ale matematicii românești: Barbilian, Onicescu și Moisil. Primului – același cu poetul Ion Barbu – i-a dedicat o monografie care, dacă ar fi fost publicată atunci când el a depus-o la Editura Cartea Românească, la începutul anilor '70, ar fi avut probabil un impact important asupra modului de a-l înțelege pe marele nostru poet-matematician; cu cel de al doilea, a publicat în colaborare o carte privind aspectele informaționale ale dezvoltării sociale, simptomatică pentru emergența paradigmei informaționale în domeniul social; din verva celui de al treilea s-a impregnat pentru tot restul vieții sale, iar cei care au stat la taifas cu Mihai Botez știu că aproape de fiecare dată el evoca măcar o vorbă de spirit a lui Moisil. Ca și acesta din urmă, Botez trăia umorul ca o stare cvasi-permanentă. Moisil ne învățase că matematica trebuie făcută în stare de bucurie, iar Botez, pregătit prin toate datele sale să adopte acest mod de existență, a extins înțelepciunea moisiliană la ansamblul activității sale intelectuale. Solomon Marcus

Mihai Botez

Matematician, profesor universitar, cunoscut disident anticomunist și militant pentru drepturile omului în România, Mihai Horia Botez s-a născut la 18 noiembrie 1940, în București. Absolvent al Facultății de Matematică din Universitatea București, doctor în matematici, mai apoi cadru didactic al Universității, devine ulterior director al primului grup interdisciplinar de cercetare a viitorului din Europa de Est.

Din 1977, ca urmare a atitudinii critice față de regimul comunist, expusă deschis în diferite publicații occidentale, în țară este destituit din funcțiile importante pe care le deținuse, iar peste hotare îi crește prestigiul, fiind supranumit de jurnaliștii occidentali „un Saharov al românilor“ („Le Monde”, „Le Figaro”, „L'Express”) ori „Vaclav Havel al românilor” („Christian Science Monitor”, SUA).

Ambasador al României la ONU în 1993 și la Washington DC în 1994. A murit la București, în 1995.

„Parintii Fondatori ai Americii au incercat sa ne fereasca de amenintarea pe care o stiau, tirania care biruise democratia antica. 
Astazi, ordinea noastra politica se confrunta cu noi amenintari, deloc diferite de totalitarismul secolului XX. Nu suntem mai intelepti decat europenii care au vazut democratia cazand prada fascismului, nazismului sau comunismului.
Singurul nostru avantaj este ca putem invata din experienta lor. Acum este momentul potrivit sa facem acest lucru.“ – Timothy Snyder
„Snyder este un intelectual in plina ascensiune, cu o voce in viata publica, netemator sa realizeze conexiuni indraznete intre trecut si prezent.“ – New York Times
Timothy Snyder este professor de istorie la Universitatea Yale, unde detine catedra Bird White Housum. Este autorul mai multor lucrari importante dedicate istoriei Europei de Est, nationalismului, totalitarismului si holocaustului, printre care se numara Bloodlands: Europe Between Hitler and Stalin si Black Earth: The Holocaust as History and Warning. Snyder este membru al Comitetului pentru Constiinta al Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite si membru permanent al Institutului de Stiinte Umane de la Viena.

Cartea analizeaza conspiratiile prezente in viata cotidiana, atat pe cele ascunse, cat si pe cele deja cunoscute.

Examineaza relatia dintre globalizare si ridica intrebarea cine detine avantajul in aceasta batalie incrancenata si sangeroasa pentru suprematie.

Printre subiectele acoperite se afla rolul corporatiilor straine in realizarea muncii in diverse tari si rolul serviciilor secrete si de securitate in aparitia Al-Qaeda din randurile mujahedinilor sprijiniti de CIA. Influenta presei, puterea statului de a reprima drepturile si valoarea adevarata a banilor sunt, de asemenea, explorate si examinate.

Concluziile la care ajunge Cine conduce, de fapt, lumea? ii pot soca si scandaliza pe unii - mai ales pe ferventii sustinatori ai democratiei, dar ii vor fascina pe toti. 

Autori: Heinrich Geiselberger (coord.); Arjun Appadurai, Zygmunt Bauman, Donatella della Porta, Nancy Fraser, Eva Illouz, Ivan Krastev, Bruno Latour, Paul Mason, Pankaj Mishra, Robert Misik, Oliver Nachtwey, Cesar Rendueles, Wolfgang Streeck, David Van Reybrouck, Slavoj Zizek, Alex Cistelecan

Traducere din limba engleza de Ioana Miruna Voiculescu si Iulian Bocai, traducere din limba germana de Iulian Bocai, traducere din limba franceza de Bogdan Ghiu, traducere din limba spaniola de Dorina Ivan

Literatura de detenț¬ie nu încetează să fie un tratament benefic pentru to¬ți cei dezamăgiț¬i de societatea actuală. Lectura căr¬ților, despre care scrie Manuela Camelia Sava, ne aduce aminte că România a avut întotdeauna oameni de cea mai bună calitate. De la ¬țărani puternici (Ani¬a Nandriș-Cudla) la intelectuali rafinaț¬i (Alice Voinescu) și slujitori ai altarului (Bartolomeu Anania ori N. Steinhardt), volumul se constituie într-o hartă a demnită¬iții care a atras, firesc, antipatia unui regim totalitar în ochii căruia orice altă trăsătură în afara de obedienț¬a ideologică reprezenta un pericol de moarte.

Intre timp ar putea fi complementul circumstantial cel mai potrivit al verbului a cunoaste ori de cate ori locul reflectiei tinde sa se situeze la egala distanta de timpul intruparii si de timpul parusiei, mai precis la intersectia dintre timpul inteles ca prilej si cel trait ca imprejurare. Sunt adunate in aceasta carte toate firimiturile (analecta) care au cazut sub masa istoriei politice a anilor 2012–2016 in dreptul locului in care s-a intamplat ca autorul sa fie asezat, cu speranta ca aceste amintiri si insemnari ar putea desena o posibila harta a locurilor in care experienta prezentului ar avea darul de a se preface in istorie.

Incurajat de un exemplu din vechime (Filipeni 4:21), autorul a locuit o vreme in casa Cezarului, nadajduind ca proximitatea puterii nu-i va anula conditia de discipol. Cezarul timpurilor moderne este cetateanul. Intr-o democratie liberala, politica – cu institutiile, regulile, practicile si personalul ei – este casa comuna a cetatenilor. Casa pe care o cesioneaza politicienilor. Autorul a fost o perioada unul dintre acestia, fiind mereu constient ca riscul pe care si-l asuma implicit orice suveran care isi da casa in grija unui intendent este acela de a fi detronat si evacuat. S-a simtit de aceea dator sa raporteze in aceasta carte, asa cum le-a pastrat in memorie, intrigile si abuzurile la care Rousseau ii cerea cetateanului sa fie atent atunci cand isi incredinteaza altora libertatea.

Daniel Barbu este doctor in istorie, in filosofie si in teologie. Profesor de stiinta politica la Universitatea din Bucuresti, unde a fondat in 1995 Facultatea de Stiinte Politice. A fost profesor invitat la University of Pittsburgh, Pa., Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris), Central European University (Budapesta), Institut d’Etudes Politiques din Bordeaux si Institut d’Etudes Politiques din Aix-en-Provence. A publicat douasprezece carti, printre care Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au Moyen Age (1998), O arheologie constitutionala romaneasca. Studii si documente (2000), Bizant contra Bizant. Explorari in cultura politica romaneasca (2001), Politica pentru barbari (2005), Die abwesende Republik (2009), Indistinctia. O cronica a sfarsitului politicii romanesti (2010), Au cetatenii suflet? O teologie politica a societatilor post-seculare (2016). A fost ministru al culturii (2012–2013) si membru al Senatului Romaniei.

    Cum vrea Rusia sa retraseze granitele in perioada postsovietica? Analizand manifestarile recente ale expansionismului rusesc, Agnia Grigas, specialista in domeniul riscului politic, ilustreaza ideea ca, de-a lungul a peste doua decenii, Moscova a dus in mod consecvent o politica de folosire a compatriotilor rusi din ariile invecinate in scopul implinirii ambitiilor sale teritoriale. Urmarind modul in care a fost pusa in practica aceasta politica in Ucraina si Georgia, autoarea prezinta unul dintre aspectele relevante ale politicii externe a lui Putin, evidentiind riscurile la care sunt expuse tari precum Moldova, Kazahstan sau statele baltice. 

OMUL OBISNUIT IN TARA LUI PUTIN. Ales la intamplare, punand degetul pe o harta, orasul Celeabinsk – fosta inima a programului nuclear rusesc – i-a oferit, mai bine de doua decenii, corespondentei NPR, Anne Garrels, posibilitatea de a intelege viata de zi cu zi a cetateanului rus obisnuit, precum si o perspectiva pe care Moscova nu i-ar putea da-o nimanui. Celeabinsk, la a carui periferie alterneaza sate in paragina, rauri cu ape manjite de steril, fabrici inchise si lacuri superbe, dar pe langa care un contor Geiger caraie amenintator, poate fi considerat un microcosmos al Rusiei postsovietice.

„Nu plecam de aici. E caminul nostru, spunea unul dintre cei intervievati. Si, oricum, nu ne-ar cumpara nimeni casele." Profund ranita de autoflagelarea postcomunista si de crahul economic, de faptul ca se considera invinsa in fata unui NATO care promitea ca nu vor exista invingatori si invinsi si, mai nou, de sanctiuni si de scaderea pretului petrolului, Rusia reala a suferit indelung, devenind un mediu propice pentru clici si coruptie.

Societatea trece cu vederea flagelul SIDA, alcoolismul si dezbinarea sociala si cauta, cu disperare, un dram de stabilitate si o identitate proprie, lucruri pe care, in ciuda abuzurilor si pedepselor nedrepte, un om stie cu dibacie sa i le promita: Vladimir Putin.

Deschiderea arhivelor poliţiilor secrete a iscat scandaluri compromiţătoare în tot fostul bloc sovietic. Cultură şi poliţie secretă în comunism este o analiză revelatoare şi responsabilă a acestor arhive, autoarea oprindu-se asupra celor mai temute documente – dosarele personale – şi asupra mai puţin cunoscutelor colecţii de filme. Cristina Văţulescu arată că dosarul personal a fost genul biografic cel mai puternic şi mai răspîndit în comunism, cu structură predefinită, şi îi studiază efectele asupra dezvoltării autobiografiei, romanului şi altor genuri literare majore în epocă. De asemenea, studiul filmelor poliţieneşti scoate la iveală influenţele reciproce dintre acestea şi dezvoltarea unor genuri cinematografice importante: documentarul, melodrama şi reconstituirea. Prin aceste analize, cartea deschide un nou capitol în controversata dezbatere asupra relaţiei dintre cultură şi politică în secolul XX.
Acest studiu sincretic al literaturii, imaginii şi cinematografiei oglindeşte un secol pe care îl ştiam în aspectele sale exterioare, îl vedeam, dar căruia nu îi cartografiaserăm interiorul. O disecţie care spune nu atît ce s-a întîmplat – asta ştim deja –, cît mai ales cum s-a înfiripat o estetică ţesută de literaţi, cineaşti, agenţi ai poliţiei secrete şi victime.
Dosarele personale începeau, tipic, cu o biografie. Această carte, care oferă o viziune originală asupra structurilor de forţă ale sistemului sovietic, este o biografie a esteticii poliţiei secrete, cu toate amănuntele şi detaliile unei vieţi private.

„Pentru că adeseori o biografie nu este delimitată de sau într-o perioadă istorică strictă, ci numai de către însăşi existenţa celui care o alcătuieşte, al XII-lea volum al anuarului IICCMER şi-a propus să reunească o serie de biografii care să contribuie la înţelegerea naturii regimului comunist, depăşind graniţele unei periodizări rigide. Descifrarea unui univers începe obligatoriu cu descoperirea celor care l-au populat.
Respingînd sacrul şi «sacralizînd» materialul, concretul atît de accesibil, ignorînd acel ceva imuabil, comunismul a scontat mereu posibilitatea modelării naturii umane după un proiect prestabilit, într-o logică smintită a materialismului dialectic, a unei determinări continue. Volumul de faţă dovedeşte că, aproape invariabil, indivizii şi-au alcătuit biografiile aşa cum au crezut de cuviinţă.” (Constantin Vasilescu)

Prezenta cercetare doreste sa informeze cititorii cu privire la actiunile si mecanismele aparatului represiv din Romania in timpul regimului comunist. Represiunea impotriva populatiei a cunoscut mai multe forme (dislocare si fixare de domiciliu obligatoriu, munca fortata, condamnari cu caracter politic). Munca fortata prin internarea in unitati de munca (UM), colonii de munca (CM) si locuri de munca obligatorii (LM), adica asa-numitele „internari administrative”, face obiectul acestui volum, fiind prima lucrare care abordeaza acest subiect de sine statator.

  Proiectul Cartierului Primaverii a fost posibil datorita Uzinei de Gaze si Electricitate ca spatiu destinat functionarilor sai. In vremea razboiului, aici si-au inchiriat comunistii ilegalisti mai multe case conspirative. Dupa cucerirea puterii, Cartierul Primaverii a devenit sediul demnitarilor comunisti. Aflate in proprietatea Gospodariei de Partid, antrepriza creata dupa model sovietic pentru satisfacerea tuturor trebuintelor materiale ale „celor mai iubiti fii ai poporului“, casele, cu toate dotarile corespunzatoare, erau repartizate detinatorilor de functii in nomenclatura de partid. Locatarii din Cartierul Primaverii si-au randuit viata de familie, relatiile si trebuintele dupa exemplul inaintasilor de la Kremlin. Pentru locatarii din Cartierul Primaverii toate au fost „speciale“: ratiile de alimente, policlinicile, spitalul, scolile, paznicii, croitorii, magazinele, statiunile de iarna si de vara… Speciale sunt si povestile lor despre fetele nevazute ale puterii. Din inima cartierului nomenclaturii s-a reconfigurat, in 1989, cercul deciziei si al influentei politice. Aceste povesti de viata din Cartierul Primaverii constituie, in fapt, o miniatura a istoriei elitelor politice romanesti din ultimul veac.

Cind s-au prabusit regimurile comuniste, ceea ce a ramas in urma lor erau niste imense grajduri ale lui Augias, in care s-au strins depuneri pestilentiale malefice. Pentru a curata toata aceasta acumulare a raului era nevoie de eforturi herculeene, iar actiunea ar fi trebuit sa inceapa imediat, printr-un proces al comunismului. Din cauza ca in societatea romaneasca postdecembrista nu s-au facut riturile de purificare, de exorcizare a raului reprezentat de comunism si de mostenirea acestuia, ne sint afectate nu doar moravurile, mentalul colectiv, moralitatea, increderea, ci si functionarea institutiilor ce stau la baza statului de drept, a democratiei si a noii economii libere, de tip capitalist. Pentru o comparatie, atunci cind s-a prabusit Germania nazista, riturile de purificare au inceput imediat dupa mai 1945, iar in numeroase cazuri dureaza pina in zilele noastre…