Literatură

Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

„De multă vreme nu am mai citit o asemenea carte. Pentru artele frumoase, Ochii Monei înseamnă ceea ce a însemnat pentru filozofie Lumea Sofiei.“ — Le Figaro littéraire

„Doi protagoniști de neuitat însoțesc cititorul într-o călătorie minunată.“ — Lire

„Intrigă dramatică, poveste erudită și captivantă, deznodământ plin de suspans, emoții dezlănțuite și magia legăturii între generații. [...] Un basm în adevărata putere a cuvântului.“ — Le Monde 

Genki Kawamura, autorul bestsellerului Dacă pisicile ar dispărea din lume, vândut în peste două milioane de exemplare și tradus în 30 de țări, își reafirmă prezența în lumea literară printr-un nou roman de o profundă sensibilitate.

O sută de flori radiografiază relațiile complicate dintre părinți și copii, formele de iubire neînțeleasă, fragilitatea memoriei și importanța iertării care nu înseamnă doar a lăsa în urmă, ci și a înțelege rostul tăcerii. În vreme ce are grijă de Yuriko, mama sa, care își pierde memoria de la o zi la alta, Izumi își privește trecutul cu o claritate dureroasă. Un fapt apăsător din propria copilărie îi alimentează temerile din prezent: ce s-a petrecut în anul în care Yuriko a lipsit de acasă? Jurnalul ținut între 1994 și 1995 despre absența misterioasă din viața lui Izumi ascunde întregul adevăr? Va putea Izumi să ierte și să înțeleagă plecarea mamei sale? Cursa contracronometru dintr-un roman despre fragilitatea, dar și despre forța iubirii ne face să-i citim fiecare pagină pe nerăsuflate.

„Genki Kawamura nu este un scriitor japonez contemporan obișnuit: el este un fenomen.“  — Japansociety.org.uk

„După Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura revine cu o poveste intimă și emoționantă, melancolică și plină de iubire, având ca fundal sunetul unui pian capabil să dăruiască mult, dar, în același timp, să provoace răni adânci, întrerupt din când în când de loviturile vieții.“ — Letsbook.org

„Într-o manieră subtilă și delicată, romanul O sută de flori ne ajută să înțelegem importanța amintirilor, cât de esențial este să avem pe cineva în care să ne încredem și cât de puternic și semnificativ poate fi pentru viața noastră un simplu fragment din trecut.“ — Chiacchiereletterarie.it

Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close și Antonio Banderas.

„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunța că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politica, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărți din literatura contemporană.

„Cu acest roman spectaculos, Isabel Allende devine prima femeie care se alătură clubului, până acum exclusiv masculin, al marilor autori latino-americani.“ (New York Times Book Review)

„De la romanele lui Gabriel García Márquez, lumea a așteptat o carte de aceeași forță, însă cu o nouă viziune. Această carte este Casa spiritelor.“ (Boston Sunday Globe)

Petrece o vară toridă pe Coasta de Azur, cu valuri de rosé și zile numărate! (Și nu, nu vorbim despre zilele de concediu.)

O vilă grandioasă, pe Riviera Franceză. O moștenitoare bogată, plutind cu fața în jos în piscină. Bona familiei, condamnată pe baza declarației singurului martor — Nina, sora victimei, în vârstă de doar cinci ani. Acum, douăzeci de ani mai târziu, Nina nu mai e sigură de ce a văzut cu adevărat - și cineva are tot interesul să rămână așa. Când un documentar true crime recreează scena crimei, trecutul întunecat al familiei amenință să iasă la suprafață. Kate Bishop deschide sezonul estival cu un thriller în care adevărul este mai mult decât bronzat… este cenușă.

Imbinare intre poveste, legenda si elemente narative de istorie consacrata, Povestirile eroice sunt constructii narative cu cheie morala, pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Asa cum folclorul romanesc utilizeaza cu predilectie modele comportamentale cu valoare generala pentru a organiza o lume a satului, naratiunile lui Camilar ating aceeasi coarda a sensibilitatii noastre la un prototip uman exemplar.

Pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Cu toata aceasta miza (inalta si universal valabila), ceea ce da veridicitate este, paradoxal, nu actiunea ci comentariul auctorial cu caracter de filosofie a istoriei.

Si inca „un detaliu“: libertatea de a fantaza. Expunerea riguroasa este completata cu „pauze“ pentru fantazare, in care cititorul le umple cu propria imaginatie creatoare cu actiune, dialog, identificare cu personajele etc. - Lucian Pricop

În ultima dintre zilele mele, după ce voi fi străbătut toate deșerturile lumii, după ce voi fi băut din toate râurile și voi fi râs cu toți copiii ulițelor prăfuite, în ultima dintre zile, Desculțul Se va întoarce spre mine și va șopti: Taci și iubește-mă… – Crin-Triandafil Theodorescu

O nouă carte a preotului-scriitor Crin-Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de albastru, așază în paginile sale o colecție impresionantă și emoționantă de texte izvorâte din harul său inimitabil, certificat de miile de exemplare tipărite ale cărții sale de debut, Într-o zi se va termina, și de zecile de mii de urmăritori care îi așteaptă în fiecare săptămână postările de pe Facebook. Autorul cărții, Crin-Triandafil Theodorescu, este parohul Bisericii Lușca (Năsăud) și este nu doar teolog, ci și, deopotrivă, cercetător doctorand, muzeograf și speolog, fiind custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud.

Recenta apariție a Editurii Cărțile Tango adună în cele cinci capitole ale sale diverse nuanțe de albastru sufletesc și mărturisiri cuprinse în mai multe forme literare, trecând de la poemul în proză la eseu, schiță sau narațiune cu final neașteptat.

Înaintarea lecturii de la un capitol la altul (Lapis Lazuli – Dragostea nu cade niciodată; Ultramarin – Deșertul înflorit; Indigo – Predici neconvenționale; Cerneală – Poveștile Desculțului; Azuriu – Frăția Psaltirii) oferă, de fapt, fiecărui cititor, ghidare într-o călătorie inițiatică spre iubirea înțeleasă, trăită și preschimbată în lege imuabilă.

Semnatarul Cuvântului Înainte, Benedict Vesa Bistrițeanul, episcop-vicar, scrie astfel despre Cerșetorul de albastru:

“Părintele Crin este un sacerdot al altarului, dar și un slujitor al lumii, subterane sau alpine, acolo unde Dumnezeu-Iubire se aciuiește și unde așteaptă să fie căutat. Totul se întâmplă ca un concurs după regulile jocului, unde omul iese întotdeauna câștigător de vreme ce Dumnezeu îi devine complice.

Narațiunile în notă poetică cuprinse în acest volum urmează această perspectivă. Toate sunt legate de viață, pe care o sărbătoresc, deslușind-o ca întâlnire dintre Dumnezeu și om, în termenii unei iubiri în care fiecare se lasă îmblânzit, în mijlocul unei lumi care le stă drept martor la bucuria pe care o trăiesc. Părintele Crin Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, Îl indică în tot ce îi stă în jur, iar tovarășului său, cititorului, îi oferă șansa să se odihnească lângă inima Acestuia. Aceasta este scriitura lui. Episod după episod, narațiune după narațiune, popas după popas. Mulți suntem personaje vii în textele sale, dar, și mai mulți, oameni vii în viața pe care acesta o descrie luminos, cu miresme proaspete și într-un colorit variat.

În cele din urmă, fie că suntem sau nu actori în povestirile sale, scriitura sa ni se oferă generos, ne cuprinde, ne cheamă, ne ispitește, pentru ca, în cele din urmă, să ne facă să ne simțim parte din viața pe care el o sărbătorește. Ne așezăm cuviincios înăuntrul acesteia, ne odihnim la izvorul său viu și, mai ales, ne „culcușim” la pieptul lui Dumnezeu, care o susține.

Acesta este scopul implicit al autorului – prin narațiunile sale, să împreună-călătorească cu noi pe cea mai importantă cale, care ne duce până la capăt, la marginea lumii, la începutul lui Dumnezeu.” † BENEDICT Vesa Bistrițeanul Episcop-vicar

Al cincilea copil este o carte scrisă în cea mai pură tradiție a „romanului gotic": un cuplu obișnuit, aparținând clasei de mijloc din Anglia anilor '60-'70, reușește să cumpere o casă cu trei etaje pe care o umple cu glăscioarele fericite ale celor patru copii. Vacanțele de vară, când primesc musafiri, sunt adevărate sărbători ale vieții, expresii ale bucuriei de a trăi. Apoi, însă, apare cel de-al cincilea copil, care-și manifestă furia împotriva lumii încă din pântecele mamei. Ben, copilul-problemă, reușește să distrugă acest paradis artificial și să inducă o tensiune aproape insuportabilă în atmosfera bucolică de la începutul cărții. Critica a comparat acest roman cu Frankenstein al lui Mary Shelley.

Doris LESSING (Doris May Tayler) s-a născut în Persia (actualul Iran) pe 22 octombrie 1919, din părinți britanici. Ulterior, familia ei s-a mutat în Rhodesia de Sud (în prezent, Zimbabwe). Primul roman, The Grass Is Singing, o reflectare a propriei copilării petrecute în Africa neagră, a apărut în 1949. Atrasă de ideologia comunistă, se disociază definitiv de aceasta pe la mijlocul anilor ’50, în urma denunțării abuzurilor regimului stalinist. Între 1951 și 1959 publică ciclul Children of Violence, apoi inovatorul Carnet auriu (1962), experiment literar și joc îndrăzneț cu multiple perspective, considerat o adevărată Biblie a feminismului. În anii ’70 și ’80 urmează seria romanelor „despre spațiul interior”, printre care se numără O coborîre în infern (1971; Polirom, 2007), Memoirs of a Survivor (Memoriile unei supraviețuitoare, 1974) și ciclul romanelor SF (Canopus in Argos: Archives, 1979-1983). Ulterior publică Al cincilea copil (1988), Love, Again (1996) și Ben, in the World (2000). Pentru Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949 (1995) i-a fost decernat James Tait Black Memorial Prize. A doua și ultima parte a autobiografiei sale, Walking in the Shade, apărută în 1997, a fost nominalizată la National Book Critics Circle Award. De-a lungul impresionantei sale cariere a fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, iar în 2007 a devenit a unsprezecea femeie căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre romanele sale, la Editura Polirom au apărut în traducere: O coborîre în infern (2006), Povestiri africane (2008), Al cincilea copil (2008), Memoriile unei supraviețuitoare (2010), Carnetul auriu (2011) și Mitra (2011). 

Momente emoționante, legături neașteptate și un mister care persistă mult timp după ultima pagină.

Zi de zi, praful se adună peste miile de obiecte pierdute în Aeroportul Heathrow. Însă nimeni nu știe că printre ele se află unul foarte special, care poate schimba soarta celor care îl dețin: o vioară de o frumusețe rară, cu o putere aparte.

Acum, ca din întâmplare, a ajuns în mâinile a trei străini…

Mânuitorul de bagaje Devlin, profesorul pensionar Walter și evaluatoarea Gabrielle nu au nimic în comun, dar pot acești trei gardieni neobișnuiți să deslușească secretele viorii?

„Un roman superb, până la cele mai mici detalii; strat după strat de poveste, istorie și personaje, toate interacționând reciproc în moduri nesfârșit de atrăgătoare. O încântare magică.” — Eve Chase

„O poveste originală, captivantă și fermecătoare, plină de căldură, umor și vitalitate. O cercetare minuțioasă, o scriitură frumoasă, o lectură palpitantă și complexă.” — Santa Montefiore

„O scrisoare de dragoste adresată muzicii, o îmbrățișare pentru o prietenie nouă și o partitură orchestrală literară, dirijată în proza ​​fascinantă a lui Woods.” — Amanda Geard

„O poveste emoționantă, care emană pasiune și căldură. Am iubit fiecare pagină! Prin Secretul artizanului de viori, Evie Woods a ajuns la apogeul ei liric și magic!” — Faith Hogan

„Secretul artizanului de viori m-a emoționat până la lacrimi. Am fost profund acaparată de speranțele și visurile personajelor. Această poveste va rămâne cu cititorii mult timp după ce se vor stinge ultimele note minunate.” — Madeline Martin

„Pentru iubitorii de muzică, haos și o notă de magie. Evie Woods țese o poveste irezistibilă, care celebrează puterea perseverentă a muzicii, prieteniile găsite în locuri neașteptate și curajul de a crede în sine.” — Lisa Medved

„O poveste melodioasă, plină de sensibilitate, speranță și mister. Secretul artizanului de viori este o binevenită aducere-aminte a faptului că magia există în viața noastră de zi cu zi.” — Hazel Gaynor