Literatură

Destinul ei a fost scris în stele...

Născută și crescută într-un mic sat pierdut în landele din Yorkshire, Leah Thompson devine tot mai frumoasă pe zi ce trece. Atunci când atrage atenția influentei și frământatei familii Delancey, Leah știe că viața ei nu va mai fi niciodată la fel.

Ani mai târziu, Leah ia cu asalt lumea modellingului, călătorind de la Londra până la Milano și mai departe, la New York, și trăind o viață de lux. Dar trecutul o urmărește ca o umbră amenințătoare, împletindu-se în mod misterios cu povestea tragică a doi tineri frați din Polonia celui de-Al Doilea Război Mondial.

În timp ce secrete acumulate timp de două generații amenință să explodeze, Leah este bântuită de coșmarul unei profeții fatale din copilărie și trebuie să lupte, sfidându-și soarta...

Deopotrivă tulburătoare și evocatoare, Fata ascunsă este o poveste fascinantă despre secrete, familii și puterea destinului, o comoară pierdută și regăsită, scrisă de autoarea de bestsellere internaționale Lucinda Riley.

În 1943, Irene Woodward își părăsește logodnicul abuziv din New York ca să se înroleze în echipele Crucii Roșii și să plece în Europa. În cursul instrucției se împrietenește rapid cu Dorothy Dunford, o vlăjgană din Midwest cu o prezență de spirit mușcătoare. Împreună fac parte dintr-un grup feminin de elită poreclit Păpușelele cu Gogoșelele, care, deplasându-se cu niște camioane adaptate pe linia frontului, le oferă soldaților afecțiune camaraderească și gustul mâncării de acasă.

Cele două prietene descurcărețe se alătură trupelor aliate care debarcă în Franța. Perioada petrecută în Europa le va aduce foarte aproape de moarte, de la Bătălia din Ardeni până la eliberarea lagărului de la Buchenwald. Datorită prieteniei sale cu Dorothy și poveștii de dragoste cu Hans, un temerar pilot de vânătoare american, Irene învață iarăși să aibă încredere în semeni. Cea mai fierbinte speranță a ei, tot mai fragilă cu fiecare zi, este ca toți trei să supraviețuiască nevătămați războiului.

Luis Alberto Urrea s-a inspirat din activitatea propriei sale mame pentru Crucea Roșie ca să relateze povestea uitată a eroinelor din cel de-Al Doilea Război Mondial. Oferind un portret emoționant al prieteniei și bravurii în împrejurări extrem de dificile, Un cântec pentru Irene demonstrează cu asupra de măsură că „talentul de povestitor al lui Urrea este excepțional“ (NPR).

„În povestea echipelor din Autobuzele cu Gogoși... Urrea găsește mina de aur a oricărui autor de romane istorice: un spațiu gol dintr-o perioadă intens exploatată, în care poate să inventeze o poveste. Nu face caz de cercetările vaste pe care le-a întreprins, dar este limpede că a săpat adânc în arhive... Un povestitor de mare talent.“ THE NEW YORK TIMES BOOK REVIEW

„Un roman splendid, emoționant, care omagiază tăria și durabilitatea prieteniei feminine, în timp ce scoate la lumină una dintre poveștile pierdute despre participarea activă a femeilor la Al Doilea Război Mondial. Inspirat de istoria familiei sale, Urrea creează un portret de neuitat al curajului feminin în condiții de adversitate extremă.“ KRISTIN HANNAH

„Urrea valorifică o ramură plină de roade din arborele său genealogic în Un cântec pentru Irene, un roman de mare anvergură bazat în parte pe experiențele mamei autorului ca voluntară îndrăzneață și rebelă în echipele Crucii Roșii, așa-numitele Păpușele cu Gogoșele, pe câmpurile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și pe poveștile de dragoste – deopotrivă romantice și platonice – care au urmărit-o până acasă.“ ENTERTAINMENT WEEKLY

„Cu o veridicitate cinematică și o profundă înțelegere emoțională, Urrea le deschide ochii cititorilor față de voluntarele Crucii Roșii care au activat în Europa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oferindu-le gogoși, cafea și prietenie ca acasă soldaților americani... Fanii ficțiunii istorice având ca temă perioada respectivă, care au o sumedenie de opțiuni, ar trebui să fie încântați de romanul viu și impresionant al lui Urrea despre realizările și curajul acestor eroine uitate.“ BOOKLIST

LUIS ALBERTO URREA este finalist al Premiului Pulitzer pentru extraordinara carte de nonficțiune The Devil’s Highway, care a ajuns deja la a treizeci și patra ediție, și autorul a numeroase alte cărți de nonficțiune, poezie și ficțiune, inclusiv al romanelor de succes The Hummingbird’s Daughter și The House of Broken Angels, cel din urmă fiind finalist al Premiului Cercului Național al Criticilor. Pe lângă multe alte distincții, Louis Alberto Urrea este laureat al Premiului Academiei de Arte și Litere. Locuiește într-o suburbie a orașului Chicago și predă la Universitatea Illinois din Chicago.

Șapte bilete de aur. O insulă misterioasă. O ocazie unică în viață.

Bun venit la Jocul Grandios, o competiție anuală concepută pentru a oferi oricui șansa la faimă și avere, condusă de miliardara Avery Grambs și de renumiții frați Hawthorne.

Cu milioane de dolari puse la bătaie, șapte jucători vor face orice pentru a câștiga. Unii dintre ei vor bani. Alții vor putere. Iar câțiva nu-și vor dezvălui intențiile.

Un lucru e sigur: toți ascund ceva.

În mijlocul competiției se află Grayson Hawthorne, însărcinat cu un rol esențial în ediția de anul acesta. Dar, pe măsură ce atmosfera devine tot mai tensionată, iar provocările șocante îi împing pe jucători să-și depășească limitele fizice, mintale și emoționale… devine clar că nu toată lumea respectă regulile.

Jocul Grandios deschide un nou capitol din universul Jocurile moștenirii – o serie vândută în peste 4 milioane de exemplare – și îi provoacă pe cititori să elucideze noi puzzle-uri și jocuri într-o aventură plină de secrete, pericole, romantism și bogății nebănuite.

Annie n-a crezut niciodată în dragoste. Asta până să-l cunoască pe Mark. După ce drumurile li se intersectează în timpul navetei matinale, se revăd la ședințele unui grup de consiliere pentru supraviețuitorii traumelor. Fiecare recunoaște ceva anume în celălalt, deși amândoi își ascund trecutul tulbure.

Povestea lor o poartă pe Annie ca o tornadă, de-a lungul lunilor de curtare și până la ziua nunții – o zi pe care n-ar fi putut-o visa odinioară, dar care acum i se pare cel mai sigur lucru din viața ei.

În timp ce stă în fața altarului însă, privindu-i pe invitații binedispuși, zărește un străin în mulțime, și curând află că noua ei viață nu va fi atât de fericită pe cât își imaginase. Cine este străinul de la nuntă? Ce s-a petrecut în realitate cu prima soție a lui Mark? Și oare întâlnirea lor chiar s-a produs din întâmplare așa cum păruse, sau a fost rodul unor intenții malefice?

Cu o intrigă incandescentă, Străinul de la nuntă de A.E. Gauntlett vă va face să vă gândiți de două ori înainte de a spune „Da“.

„Un thriller de nelăsat din mână despre un cuplu care se destramă în noaptea nunții... Gauntlett navighează fluid între trecut și prezent... fără să îngăduie ritmului să slăbească nici măcar o dată. În momentul finalului exploziv, cititorii se vor pomeni că au stat treji toată noaptea.“ Publishers Weekly

„Un thriller excepțional, cu ardere lentă și răsturnări de situație construite cu mare talent. Mi-a plăcut la nebunie Străinul de la nuntă.“ Sarah Pekkanen

A.E. GAUNTLETT a făcut un masterat în literatura engleză la King’s College, Londra, în 2010, apoi a intrat în industria cărții ca agent literar. Străinul de la nuntă (The Stranger at the Wedding, 2024) este thrillerul său de debut, scris în secret în timp ce se ocupa de operele multor autori de bestsellere.

Înzestrații trebuie să prindă un criminal în serie care își ucide victimele în cazinouri și să descifreze un cod mult mai complicat decât pare la prima vedere.

Cassie Hobbes și Înzestrații sunt chemați în Las Vegas să investigheze o serie de crime brutale și derutante: spre deosebire de mulți criminali în serie, acesta își schimbă modul de operare de fiecare dată.

Toate victimele au fost omorâte în public, însă ucigașul nu apare pe camerele de supraveghere, iar fiecare victimă are tatuat pe încheietura mâinii un șir de numere, în care se ascunde un cod. Între timp, Cassie se confruntă cu un mister la fel de periculos și mult mai dureros – după mulți ani, în sfârșit a apărut o pistă în cazul mamei sale.

Pe măsură ce problemele personale și tensiunile dintre membrii echipei cresc, Cassie și Înzestrații își dau seama că șansele sunt împotriva lor și că trebuie să-și pună din nou viețile în pericol pentru rezolvarea celui mai sinistru caz de până acum.

Avertisment
Parte dintre faptele narate în paginile care urmează se regăsesc în jurnalul inedit al unui personaj care a existat cu adevărat, jurnal care mi-a fost pus la dispoziție de una dintre nepoatele acestuia, doamna Corina G., căreia îi mulțumesc încă o dată. Despre acest jurnal am scris în reviste de specialitate. Cele mai multe pagini ale romanului sunt însă pură invenție. Ele se doresc să ilustreze o epocă agitată din istoria acestor pământuri. (Autorul)

Un bildungsroman, o carte a formării și a cunoașterii de sine, dar și un roman-document al unei epoci zbuciumate din istoria Transilvaniei, acțiunea petrecându-se înainte și după cele două războaie mondiale, când Banatul multietnic, cândva provincie a Imperiului Austro-Ungar, în urma tratatelor semnate, a fost împărțit între cele trei state naționale, Iugoslavia, România și Ungaria. Pe fundalul tulburărilor interne, se schimbă și destinul notarului român Titus, persecutat pe nedrept pentru că a susținut alegerea unui primar de aceeași etnie cu el, în niște vremuri în care cei de la putere uitaseră valorile liberale proclamate de împărat.

Așa după cum pomii pot fi îmbunătățiți printr-un altoi de calitate, și oamenii pot, cu ajutorul dat la vremea potrivită. Altoiul, dragii mei, este o tăietură dureroasă, planta suferă ca și noi, dar își va arăta roadele peste ani! Iar un altoi de calitate nu se poate face, țineți bine minte, copiii mei, decât cu multă dăruire și cu răbdare, în așa fel încât, după ce altoiul reușește, să nu se vadă pe plantă locul în care a fost făcut! Băgați de seamă, între oameni și plante este o mare asemănare! (ȘTEFAN DAMIAN)

În ciuda unui mediu politic ostil și a unei istorii mari potrivnice, notarul Titus își construiește propria istorie mică de învingător și reușește să înfrângă ceea ce pare a fi blestemul destinului său: neputința de a prinde nicăieri rădăcini. Nevoit să renunțe de mai multe ori la tot și să pornească de la zero într-un alt loc al lumii, Titus reușește totuși, de fiecare dată, să se impună în societate, demonstrând forța pe care o are altoiul de calitate pe un portaltoi îndărătnic și că, deși „nu sîntu vremile supt cîrma omului, ci bietul om supt vremi”, tăria de caracter, munca, perseverența și demnitatea sunt cei mai solizi stâlpi pe care omul se poate susține pentru a rămâne mereu în picioare, fără să riște degringolada socio-familială ori chiar descompunerea morală.

Urma altoiului probează astfel complexitatea forței de analiză psi­hologică și filosofică a autorului care antrenează cititorul pe calea introspecției, dar și a extrospecției, prefirându-i conștient și dozat, printre feliile de viață prezentate, informații sociale, istorice, etnografice și culturale esențiale pentru (re)cunoașterea unei epoci. (ALINA HUCAI)

În fiecare zi, topografia pieselor de pe Marea Tablă de Șah se schimba: ceea ce ieri părea un drum fără ieșire, azi era desfundat și practicabil; ceea ce azi era bucurie domoală, îmbrățișare și comunicare mai presus de cuvinte, mâine putea să devină neliniște, bănuială și îndepărtare a unuia de celălalt. Totul avea legătură cu firea schimbătoare a oamenilor, cu stările lor de spirit, cu ambițiile și cu visurile lor, cu credința și cu necredința. Lumea era populată cu suflete mici și cu suflete mari. (ILEANA VIERU)

Nu știu cum reușește Ileana Vieru să ne determine să trăim dorul, nu știu cum ne urcă pe covorul fermecat și ne transportă prin anotimpuri, prin țări, pe munți și pe ape, când la poalele vulcanului Etna cel fumegând, când la malul Mării Moarte și al Mării Roșii, când în străvechiul oraș al nabateenilor, cu peisajul lui marțian, Petra. Însă reușește să ne poarte într-o astfel de călătorie aproape fără să băgăm de seamă că ne identificăm cu personajele create de ea și că trăim povestea odată cu ele. Dar cel mai adesea ne determină să călătorim în sinele nostru, să fim îngăduitori cu imperfecțiunile și cu limitele noastre, fără a deveni leneși sau nepăsători, ne face să înțelegem că durerile, dezamăgirile, din moment ce nu pot fi evitate, trebuie duse, cel puțin, cu demnitate și onoare, păstrându-ne tăria de caracter și, în același timp, iubirea pentru aproapele nostru. (PETRONELA-LUMINIȚA TUCĂ)

Personajele Ilenei Vieru sunt vii, ispititoare, ilustrative pentru a creiona atât portretele feminine, cât și pe cele masculine cu subtilitate, cu dar al narării, care nu este la îndemâna oricui.

Despre soare și furtuni, despre valuri venite din larg, dar și despre bărci de salvare, despre zâmbet, dar și grimasele în ceas de necaz, despre timidități, dar și explozii ale personalității, despre singurătate și strălucirea scenei este vorba în cartea în care personajul central – Sophie – ne spune atât de limpede că „pe Marea Tablă de Șah erau suflete-regi și suflete-regine, suflete-nebuni și suflete-cai și alte feluri de suflete, fiecare jucându-și rolul demn sau meschin, intens sau superficial, în sinceritate sau în minciună, cu mască sau fără mască”. (MENUȚ MAXIMINIAN)

„Biserica singurătății”, ultimul roman al Graziei Deledda, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, tradus pentru prima oară în limba română de cunoscutul italienist Ștefan Damian și publicat în Colecția „Longseller” a Editurii Școala Ardeleană.
„Concezione nu studiase, nu citea decât cartea ei de rugăciuni, dar era inteligentă, și singurătatea și atavismul dezvoltaseră în ea, zi de zi, tot mai mult, ca și în păstorii din munți, un concept filosofic primordial, de bun-simț, despre viață, aproape stoic. Înțelegea foarte bine că boala era, în raport cu iubirea, ca un fel de legătură, un legământ, o piedică asemenea multor altora, și că trebuia să lupte cu simțurile, cu visurile, tocmai cu instinctele deșteptate chiar de acea opreliște, dar încerca bucuria, gustul durerii, la fel ca multă lume rafinată.” (GRAZIA DELEDDA)

În Biserica Singurătății, protagonistă este boala, în dublul ei aspect: cel fizic și cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue frământări, amânări, neparticipări. Lipsa de perspectivă reduce protagonista la rolul de vestală, de întreținere a focului sacru al trecutului măreț, al fidelității față de acesta, subminat de neputința societății moderne de a-l înțelege. (ȘTEFAN DAMIAN)

Ultimul și cel mai pregnant autobiografic roman al Graziei Deledda, Biserica singurătății, spune povestea Mariei Concezione, o frumoasă cusătoreasă dintr-un Nuoro îndepărtat al unei Sardinii arhaice, care trăiește drama unui diagnostic cumplit: cancer de sân, o boală fatală care îi schimbă atât propria viață, cât și destinele celor din jurul său. Un roman pus pe hârtie acum aproape o sută de ani, demonstrând însă o sensibilă acuitate vizionară, în care Cancerul și Singurătatea capătă carnația unor personaje cât se poate de reale. O poveste despre suferință, iubire și reprimarea sexualității, despre boală percepută ca răspuns divin la păcatele genealogice ori la propriile greșeli, despre vinovăție, depresie, frică de moarte și resemnare, despre curaj, credință și încredere în sine, despre onoare, calomnie, prejudecăți, misoginism și condiția femeii într-o societate patriarhală. (ALINA HUCAI)

„Primăvara este fatală pentru femei. Ca și pământul, și ele au nevoie, în acest anotimp, să înflorească, să se bucure, să încolțească. Iubirea este cel mai bun polen pentru ele. Totul merge strună când este iubire: altceva nu mai contează în viață, fiindcă viața însăși este esența și sfârșitul iubirii. Dacă tu, draga mea prietenă, te-ai fi măritat acum zece ani, azi ai avea în jurul tău trei sau patru copii, să stea în tovărășia florilor, păsărilor și, mai ales, a inimii tale. Dar poate că te-ai uitat la alte lucruri vane din viață și acum te distrugi, te consumi încet, ești ca o migdală care se usucă în coaja ei înainte de-a ajunge să se coacă.” (GRAZIA DELEDDA)

Grazia Maria Cosima Damiana Deledda (n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia – d. 15 august 1936, Roma, Italia, reînhumată, în 1959, în Biserica-Muzeu La Chiesa della Madonna della Solitudine din Nuoro).

Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1926 „pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care zugrăvește, cu claritate plastică, viața de pe insula sa natală [Sardinia], și pentru profunzimea și simpatia cu care se apropie de problemele existenței omenești.”

Destine, femei și povești periculoase

Un miliardar descoperă dragostea la cincizeci de ani. O zână blondă îi sucește mințile, o inocentă ce pare coborâtă din primăvara botticelliană. O doamnă foarte fină pune la cale un asasinat. O altă distinsă doamnă ține cursuri de calificare pentru prostituate. Una dintre elevele ei, o jună surdomută, conduce un sexy-club. Doi detectivi particulari încearcă să deslușească misterul telefonului din bikini.Un pitic malefic, care conduce deopotrivă o rețea mafiotă și o sectă, se dovedește monstruos și le va manipula destinele, determinându-le în mod tragic.

„– Nu vede pe unde calcă de îndrăgostit ce este, nu‑i pasă de nimic.

– Atunci, de ce vă pasă dumneavoastră?

– Pentru că presimt o tragedie. De la bun început am mirosit ceva suspect. Prea păpușă, prea nevinovată, prea miroase totul a flori.“

„Ieșise pe la nouă, să‑i cumpere maică‑sii lapte și lui țigări. Nu făcuse nici treizeci de pași, când din senin i se ivi în cale o namilă, un gen de Godzilla furios, care se năpusti asupra lui. În aceeași clipă, primi o ghioagă vârtoasă în stomac, catapultându‑l în zid, dar și cea mai cețoasă nedumerire. În același ritm, mai primi un upercut care‑i săltă cu cel puțin douăzeci de centimetri capul căzut în piept. Ca prin pâclă, înregistră rânjetul găliganului:

– Scuză‑mă, neamule, te-am confundat cu altul.

După care dispăruse, văzându‑și de ale lui.

Peste două ore, era din nou «confundat».“

Primul roman din seria LOGOFĂTUL ANDRONIC

Logofătul Radu Andronic, un James Bond al Valahiei de pe la 1700

Romanul urmărește itinerarul eroului pe drumurile sinuoase ale vremii, între o Europă sfâșiată de interesele marilor puteri, printre ale cărei mize se află și soarta Țării Românești.

Logofătul de taină este o poveste captivantă, cu iz istoric, uneori tristă, dar mereu palpitantă, cu personaje pitorești, lesne de îndrăgit, un clarobscur de patimi ucigătoare... Un roman clasic de capă și spadă, concentrând cu grație toate seducțiile genului. Toate acestea sub semnul autenticului și, încă o ispită pentru cititor, sub semnătura inconfundabilă a Rodicăi Ojog-Brașoveanu!.

„Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul de taină Radu Andronic, vei vedea lăcașurile papistașe. Alături de acele catedrale, turlele Mitropoliei din București ți se vor părea șiștave, Biserica Scaune, o mogâldeață acolo… Nu cârni din nas și nu judeca, rogu-te, cu păcat. Arată îngăduință ctitorilor valahi, căci asemenea zidiri s-au înălțat în vremi tulburi, sub domnii scurte, când petica neagră de mazilire a capugiului poposea des pe umerii voievozilor.“

Autorul fenomenului Witcher închide în mod magistral bogata sa epopee istorică, TRILOGIA HUSITĂ. Alăturați-vă lui Reynevan – ticălos, magician, probabil un prost – în timp ce pornește într-o ultimă mare aventură prin peisajul devastat de război al Boemiei secolului al XV-lea.

La amiază, bombardamentul s-a oprit. Catapultele au încetat să-și arunce proiectilele. S-a auzit o trâmbiță, în vreme ce flamurile au dansat în vânt. Apoi un strigăt de luptă. Cinci mii de taboriți au luat cu asalt Plauen. În două ceasuri, totul s-a sfârșit. Scările s-au înălțat pe metereze, porțile au fost zdrobite cu berbecul. Rezistența a fost înlăturată, apărarea a fost distrusă. Nu a existat milă. În cea de-a treia oră, castelul a fost capturat și toți apărătorii au intrat sub cuțit. La scurt timp după aceea, mănăstirea dominicană, ultimul punct de rezistență, a căzut.

Și apoi a început măcelul.

După aventurile sale din Turnul Nebunilor și Luptătorii lui Dumnezeu, Reynevan este din nou pe fugă, hăituit de inamici. Sunt vremuri crude și periculoase pentru un om precum Reynevan și, pentru a supraviețui, el trebuie să-și lase deoparte trecutul de vindecător pașnic și idealist și să joace rolul brutal de spion husit, în timp ce cruciadele mătură Silezia și Boemia, iar, în jurul său, lumea se schimbă pentru totdeauna.

„Un roman fantasy pe care orice fan al seriei WITCHER îl va aprecia imediat.“ Gamer

„Este extraordinar felul în care Andrzej Sapkowski construiește această imagine panoramică a războaielor husite, în care strecoară elemente fantastice și scufundă una dintre cele mai interesante aventuri din literatura contemporană.“
Marian Coman, redactor-șef Armada

Explorează o poveste despre fantezii la prima vedere, care ascund atracții interzise. Când Garret o vede pentru prima oară pe Mia, sora sa vitregă, pe un site pentru adulți, are un șoc. Apoi plăcerea îi invadează trupul, pentru ca, într-un final, rațiunea să îi strige cu toată puterea: „Cum să te îndrăgostești de... sora ta vitregă?” Acum, Mia îl împinge să facă lucruri pe care a spus că nu le va face niciodată, iar voaiorismul nu mai este doar un fetiș pentru el. Devine riscul de a pierde totul. 

Sunt un voaior – îmi place să privesc.

Și în domeniul meu, asta reprezintă un avantaj.

Ca unul dintre cei patru proprietari ai clubului Salacious Players, sunt obișnuit să stau în umbră. Asta este ceea ce știu să fac cel mai bine și prefer să lucrez singur.

Până într-o zi când descopăr o aplicație de videochat și mă trezesc că urmăresc o persoană pe care nu ar fi trebuit niciodată să o privesc – pe sora mea vitregă.

Există trei probleme mari în legătură cu asta.

În primul rând, Mia și cu mine nu ne suportăm deloc.

În al doilea rând, ea nu știe cine e cu adevărat în spatele ecranului.

Și, în al treilea rând... sunt complet captivat – de aplicație și de ea.

Acum, Mia mă împinge să îmi doresc să fac lucruri pe care am spus că nu le voi mai face niciodată, cum ar fi să mă deschid și să mă atașez emoţional. Mă îndrăgostesc de ea, iar ea se îndrăgostește de misteriosul bărbat care mă prefac a fi.

Dacă vreau să rezolv această situație, trebuie să fac mai mult decât să privesc.

Cât de departe voi merge pentru a-i atrage atenția?

Pătrunde într-o lume dominată de fantezii, unde fetele cuminți nu vor bănui niciodată ce le așteaptă. Când Charlotte alege să fie secretara lui Emerson, carismaticul patron al unui club exclusivist, mai în vârstă decât ea, nu s-a gândit o clipă că jobul ei va însemna mult mai mult de atât. Jocurile periculoase încep, iar ea află repede că, atunci când nu-i organizezi șefului tău lista de task-uri, îi organizezi lista de fantezii.

Îmi spune că sunt perfectă.

Jucăria lui fără cusur.

Fetița lui ascultătoare.

Rănită și dezamăgită de fostul iubit care mă neglija emoțional, am căutat pe cineva care să-mi arate că sunt valoroasă.

Apoi, am început un nou loc de muncă, unde șeful meu mă aduce în genunchi – la propriu. Mă determină să fac lucruri pe care o secretară obișnuită nu le-ar face niciodată.

Emerson Grant îmi spune că sunt mai mult decât suficientă.

Sunt demnă de laudele lui.

Există o mie de motive pentru care ar trebui să stau deoparte. Proprietarul Clubului Salacious Players nu este doar noul meu șef, ci și tatăl fostului meu iubit.

Cu el, mă simt prețuită, adorată și completă.

Sunt o fată bună, dar mă îndrăgostesc de bărbatul nepotrivit.

Emerson Grant știe exact ce vrea.

Și mă vrea doar pe mine.

Cât de departe voi merge pentru a-i câștiga aprobarea?

 

Oghi s-a trezit din comă după ce a provocat un accident rutier cumplit, în urma căruia soția lui și-a pierdut viața, iar el a rămas paralizat și desfigurat. Îngrijit de soacră, o văduvă care jelește pierderea singurului ei copil, Oghi este neglijat și lăsat să zacă singur în pat.

Lumea lui se reduce la camera în care stă întins și la amintirile legate de relația tulbure cu soția sa, o femeie sensibilă și inteligentă care a reușit să-și îndeplinească un singur scop în viață: amenajarea unei grădini în fața casei.

Curând însă, Oghi observă că soacra lui petrece tot mai mult timp în grădina abandonată, smulgând din rădăcini plantele sădite de soția sa și săpând obsesiv gropi din ce în ce mai mari. Întrebată de ce, răspunde că termină ceea ce a început fiica ei.

Groapa lui Hye-young Pyun este o capodoperă a suspansului și o meditație profundă asupra suferinței, singurătății și izolării. Deopotrivă tulburător și înduioșător, romanul Groapa este un dar oferit de o scriitoare deosebit de ingenioasă. -- Laura van den Berg, autoarea romanului Find Me

În timp ce citești Groapa, constați brusc că te îndoiești de toate. Pyun ne adresează o întrebare grea și înspăimântătoare, pe care nimeni nu o poate evita: Ești în siguranță? -- Kyung-sook Shin

Amintind de romanul Misery al lui Stephen King, Groapa lui Hye-young Pyun evidențiază stilul unic cu care autoarea amplifică groaza în această poveste sumbră a unui bărbat izolat complet de viața lui. -- Cotidianul Munhwa Ilbo (Coreea de Sud)

Fiți precauți; vă veți gândi și veți visa la acest roman mult timp după ce îl veți lăsa din mână. -- Words Without Borders

O poveste claustrofobică, fascinantă, menită să vă tulbure. -- Korean Literature Now

Pentru cititorii care nu se tem de gândul că viața noastră și cei dragi ne sunt străini. -- Krys Lee, World Literature Today

Cel mai vândut roman japonez din toate timpurile, „Kokoro” este o meditație atemporală asupra iubirii, onoarei și prieteniei.

Rămas singur într-o vacanță de vară la malul mării în Kamakura, un tânăr student descoperă în mulțimea de pe plajă un bărbat mai în vârstă, fascinant și misterios, pe care ajunge să-l numească în scurt timp Sensei. Pe măsură ce relația lor e tot mai strânsă, tânărul student devine din ce în ce mai curios în legătură cu secretele tragice care îl bântuie pe Sensei, cu enigmele tinereții care îi afectează prezentul. Pe fundalul sfârșitului epocii Meiji și al modernizării rapide a Japoniei, legătura lor dăinuie, în ciuda distanței pe care o menține Sensei, măcinat de vinovăție – până într-o zi, când tânărul primește o scrisoare care dezvăluie întreaga poveste a trecutului său. Unul dintre cele mai îndrăgite și mai apreciate romane japoneze, Kokoro este o meditație atemporală asupra iubirii, onoarei și prieteniei.

„Natsume Sōseki este cel mai mare romancier modern al Japoniei. Ori de câte ori am șansa să recitesc romanele lui Sōseki, sunt frapat de cât sunt de bune. Sōseki este întotdeauna numele care îmi vine prima oară în minte atunci când sunt întrebat care este scriitorul meu japonez preferat.” Haruki Murakami

Natsume Sōseki, pe numele său real Kinnosuke Natsume, s-a născut în 1867, la Tōkyō.
Crescut de un fost servitor al familiei împreună cu soția acestuia, a visat încă din gimnaziu să devină scriitor. După absolvirea, în 1893, a Universității Imperiale din Tōkyō, unde a studiat literatura engleză, a intrat în învățământ, apoi a fost trimis cu o bursă a statului japonez în Regatul Unit, spre a-și continua studiile. La întoarcerea în Japonia, în 1902, a devenit profesor de literatură engleză la Universitatea Imperială din Tōkyō.
Și-a început cariera literară în 1905, cu povestirea intitulată Eu, motanul, urmată de romanul Botchan. A renunțat la postul de la universitate în 1907, pentru a se dedica în exclusivitate scrisului, și a devenit editor literar la ziarul Asahi Shimbun. Până în 1916, când a murit în urma unui ulcer gastric, Natsume Sōseki a scris numeroase haikuuri și paisprezece romane, printre care: Apoi, Kusamakura, Minerul, Sanshirō, Poarta, Lumină și întuneric (roman neterminat).
Kokoro a fost declarat în repetate rânduri, în sondaje efectuate în rândul elevilor, studenților și profesorilor de literatură japoneză, drept cel mai valoros roman japonez din toate timpurile.
Sōseki, pseudonimul adoptat de scriitor în 1887, înseamnă în limba chineză „încăpățânat”.

Totul pare să-i surâdă Iui Edmond Dantes: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie și se vă căsători cu frumoasa Mercedes. Dar, chiar în ziua nunții, acuzat de trădare, de stat, este arestat și apoi trimis în sinistra închisoare a castelului. Atunci când iese în sprsit de acolo, paisprezece ani mai târziu, are un singur scop, să se răzbune.

Totul pare să-i surâdă lui Edmond Dantès: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie şi se va căsători cu frumoasa Mercédès, de care e îndrăgostit nebune ște. Dar, chiar în ziua nunţii, victimă a unui complot, este acuzat de înaltă trădare, arestat, condamnat fără proces la detenție pe viaţă şi trimis în sinistra închisoare a castelului d’If.

Într-o seară de iarnă, cinci tineri petrec până târziu la jocul de cărți, apoi discută despre puterea misterioasă pe care o deține o bătrână contesă, bunica unuia dintre ei. Această femeie ar ști o combinație de trei cărți care este de fiecare dată câștigătoare. Nepotul ei povestește cum bunica sa, pe când era tânără și se afla în Franța, a pierdut într-o seară o sumă uriașă, iar soțul ei a fost furios. A găsit ajutor la faimosul conte de Saint-Germain, care i-a dezvăluit un secret ce i-a permis să-și recâștige banii.

În Gențiane, Cella Serghi spune povestea Radei Ionac, personaj asemănător din multe puncte de vedere cu Diana Slavu, eroina din Pânza de păianjen. Tânără de origine modestă, Rada muncește din greu – este asistentă medicală într-un spital, slujnică în casele unor doamne cu stare – ca să-și poată finaliza studiile și să devină regizor. Pentru a-și împlini visul, este nevoită să accepte compromisuri și să facă față prejudecăților celor din jur. Ca toate personajele feminine ale Cellei Serghi, Rada se îndrăgostește și suferă din iubire, îi admiră și îi disprețuiește pe bărbați. În final însă, fericirea nu vine din poveștile de dragoste pe care le trăiește, ci din împlinirea personală.

Romanul Amantul doamnei Chatterley a fost interzis la publicarea sa, stârnind o furtună de controverse. Lawrence explorează trăirile lui Constance Chatterley, prizonieră într-un mariaj steril cu Sir Clifford, un aristocrat intelectual paralizat de la brâu în jos în urma Primului Război Mondial. Disperat să capete un moștenitor, Clifford îi sugerează soției sale să încerce o aventură, și Constance se trezește implicată într-o relație pasională cu Oliver Mellors, paznicul de vânătoare de pe domeniul lor.

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți. 
Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“- Petronela Rotar

„Este cert că, luându-și ca alter ego pe Adrian Zograffi, Panait Istrati încerca să refacă pe Jean Cristophe al lui Romain Rolland. În Codin, în orice caz, el a izbutit să creeze un alt Colas Breugnon.” (Alexandru Piru)
„Panait Istrati nu este un romancier. Darurile lui epice țin mai curând de domeniul povestirii, înrudindu-se, sub acest raport, cu tonalitatea generală a operei sadoveniene. Este un povestitor, prin aluviunile orientale ale artei noastre, prin contactul mereu reînnoit și viu cu lumea halimalei, a cronicilor și a mitului popular. Și e un povestitor român, prin cele mai profunde accente ale scrisului său.” (Mircea Zaciu)

„Dragoste – prietenie (în înaltul înțeles emersonian al cuvântului) – moarte, iată realitățile morale ce punctează, cu semne de foc, fiecare pagină a acestui neliniștit. Tonurile sunt rând pe rând crude sau feerice, mustind de viață sau reduse la schemele unor simboluri etice înalte, ca în basmele populare. De unde, un adevărat suflu de epopee cutreieră toate aceste povestiri, răscumpărând unele asperități stilistice sau stângăcii compoziționale.” (Mircea Zaciu)
„Căci opera lui Panait Istrati întregește peisagiul literaturii românești din ultimii douăzeci de ani, deoarece, dimpreună cu Mihail Sadoveanu și cu Liviu Rebreanu, autorul Kirei Kiralina, alcătuiește treimea cea de o ființă a celei mai unitare substanțe epice. Ca și aceștia – și poate că nu strică să amintim cum câteșitrei purced la împlinirea operei lor, cam în același timp (întreg Sadoveanu de după Cocostârcul albastru, de la trecutul război începe) – ca și aceștia, Panait Istrati este, dintre toți ceilalți scriitori moderni ai noștri, acela care aduce cele mai multe probleme, cei mai mulți eroi și cea mai puternică individualitate…” (PERPESSICIUS)

Un roman incorect politic

Încă din prima zi după ce s-a întors din Canada, Doru Ciocanu a venit să protesteze în fața Ambasadei Rusiei, iar acolo, în timp ce stăteam cu pancarte în mâini, mi-a povestit că scrie un roman. Între timp, l-a terminat.

De la Tatiana Țîbuleac și Valentina Șcerbani încoace, nu am citit nimic mai captivant și mai fluent. Personajul principal e chiar Doru Ciocanu. Utopia, parabola, romanul politic, romanul picaresc, romanul SF, autobiografia, romanul realist își dau mâna în acest roman pur și simplu tulburător. Un roman despre identitate, tranziție, despre visul canadian și cel moldovenesc, despre devenire, prietenie, nostalgie, dor, dragoste, fidelitate, nu poate fi decât un roman despre noi. Noi, cititorii lui.

Cred că e cea mai bună carte a lui Doru Ciocanu și una dintre marile cărți ale literaturii noastre contemporane. Începând cu acest roman, Doru Ciocanu devine un mare scriitor. Un roman cu adevărat răvășitor.” (Dumitru Crudu)

O casă maiestuoasă înconjurată de magnolii. Descoperirea unei scrisori vechi. O călătorie în trecutul unei familii marcate de trădare. 1924. Aurora și Cristina se joacă, râd și visează în grădina unei case impunătoare din nordul Spaniei. Cele două fete fac parte din lumi diferite, dar în universul de jocuri și secrete pe care îl împărtășesc, nu-și pot închipui că prietenia lor se va sfârși din cauza unei trădări care le va marca pentru totdeauna.

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)

Agitația cuprinde întregul sătuc St Mary Mead atunci când celebra actriță Marina Gregg cumpără o casă aici. Vine să facă un film, are de gând să se stabilească în sat și chiar va organiza o serbare!