Literatură

„Arhiva tradarii si a miniei este o poveste cu multe ramificatii, comedia tragica, uneori grotesca, a unui secol de singe si de rusine in care gloriosi apar numai invinsii.” (Ion Vianu)

Roman nominalizat la Man Booker Prize

„Cel mai bun roman de până acum al lui Siri Hustvedt” (The Washington Post)

Roman nominalizat la prestigioasele Man Booker International Prize 2016 si International Dublin Literary Award 2017

Cind ajunge in valea in care-si va petrece intreaga viata, Andreas Egger e un orfan de vreo patru ani – nimeni nu-i stie cu precizie virsta. Crescind, devine argat cu experienta la ferma familiei lui adoptive, apoi se alatura unei echipe de muncitori care construieste unul dintre primele teleferice din Austria si care, odata cu electricitatea, aduce in vale lumina si agitatia. Dupa o vreme, vine ziua cind Egger o intilneste pe Marie, iubirea vietii lui. Multi ani mai tirziu, cind pleaca la drum pentru ultima oara, ea-i iese din nou in cale. Iar el, peste care timpul a trecut, priveste in urma cu uimire la anii ce s-au scurs. Romanul O viata de om este povestea sensibila si tulburatoare a relatiei dintre fiinta umana si un peisaj stravechi, o poveste despre singuratate, despre aparitia lumii moderne si, mai presus de toate, despre momentele banale sau pline de insemnatate care ne fac ceea ce sintem.

Una dintre revelatiile anului. O poveste impresionanta, sfisietoare, un intreg univers al schimbarilor, pierderii si curajului in fata sortii. - Anuradha Roy

Robert Seethaler ne arata cum chiar pentru omul obisnuit viata e o aventura extraordinara – si face acest lucru intr-o maniera plina de delicatete, absolut memorabila. - Mail on Sunday

Romanul lui Seethaler evita orice forma de narcisism suspect, ca si orice nombrilism national-literar. Atrocitatile secolului XX sint prezente in naratiune, dar
n-o transforma intr-o parabola istorica. Avem de-a face cu o carte care nu vrea sa explice lumea, ci doar sa povesteasca o viata. - Die Zeit

Traducere din limba germana de Andrei Anastasescu

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

Charlotte „Charlie” Silver a fost dintotdeauna un copil cuminte. Se remarcă devreme în lumea tenisului, antrenată de tatăl ei, un jucător de primă clasă la rîndul lui, şi ajunge repede unul dintre juniorii de top. Cînd părăseşte universitatea pentru a intra în circuitul profesionist, Charlie pătrunde în lumea celor mai buni sportivi, concurînd fără milă pentru turnee internaţionale şi pentru paginile revistelor mondene. Ea zboară în jurul lumii, joacă meciuri caritabile la bordul iahturilor luxoase, păşeşte pe covorul roşu la petrecerile organizate pentru sportivi – toate astea în timp ce încearcă să-şi urmărească adevărata ţintă. În acest roman cuceritor despre viaţa starurilor din tenis care se antrenează fără oprire, într-o lume obsedată de postări pe Instagram, Charlie trebuie să descopere secretul de a împăca dorinţa de a învinge cu presiunile unei societăţi mereu în căutare de senzaţional.

După succesul mondial al romanului „Cei opt munţi”Paolo Cognetti este autorul bestsellerului internaţional Cei opt munţi, câştigător al Premiului Strega. „O superbă meditaţie despre natură, dragoste şi renaştere în Alpi.” (Publishers Weekly) Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone După succesul mondial al romanului Cei opt munţi, Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii. „O poveste de dragoste emoţionantă.” (Financial Times) „Un imn splendid adus muntelui şi oamenilor săi.” (Le Monde) „Fericirea este reală doar dacă o împarţi cu alţii. Prin cărţile sale, Paolo Cognetti a găsit o modalitate de-a o împărtăşi cu mulţi oameni.” (Süddeutsche Zeitung) „Un roman de dragoste – dragoste pentru natură, dragoste pentru oameni, dragoste pur şi simplu – care înalţă sufletul şi inima.” (Les Echos), Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii.

Coaja de nuca este o poveste clasica despre crima si tradare, relatata din perspectiva unui narator cu o viziune si o voce unice in literatura ultimilor ani – un fetus a carui mama si-a inselat sotul cu fratele acestuia si acum planuieste sa-l otraveasca. Dar un fetus inzestrat cu constiinta, perfect ancorat in actualitatea acuta a atentatelor teroriste din inima Europei, a noului razboi rece dintre Rusia si SUA, a tragediei refugiatilor. Un thriller psihologic plin de suspans, Coaja de nuca este o dovada de virtuozitate literara si, totodata, un omagiu adus lui William Shakespeare la 400 de ani de la moartea acestuia.

Traducere din limba engleza si note de Dan Croitoru

 

Ajunsă în pragul adolescenței, Donnatela își vede familia destrămându-se sub presiunea problemelor tipice pentru cartierele mărginașe ale orașelor românești din anii ‘90: șomaj, sărăcie, declasare, alcoolism. Salvarea ei din abjecția cotidianului stă în poezie, grație căreia trăiește scurte momente de evadare, când „se extrage din realitate”, înălțându-se deasupra ființelor și lucrurilor ce o înconjoară. În ziua în care mătușa sa și patroana familiei sale, Florentina, îi găsește „agenda muncitorească de scris poezii” și o ridiculizează, Donnatela își arde textele și devine o adolescentă rebelă care își va trăi, asemenea tuturor oamenilor, inițierea în viața pământească. Povestea ei seduce îndeosebi prin îmbinarea de candoare și brutalitate, de umor benign și ironie distrugătoare în zugrăvirea tribulațiilor eroinei ce-și caută propria cale în mijlocul unei lumi în derută.

Andreï Makine a dezvăluit, spre stupefacţia generală, într-un interviu din 2011 pentru Le Figaro, că sub semnătura scriitorului Gabriel Osmonde se ascunde tot el. Sub propriul nume, încoronat de laurii premiului Goncourt în 1995, a publicat 18 volume, sub cel de-al doilea, doar patru. Romanul Dincolo de frontiere îi aduce pe cei doi între coperţile aceleiaşi cărţi, în care Osmonde devine personaj, mentor spiritual, mag şi călător prin interstiţiile lumii vizibile. Complexa arhitectură a volumului, sub arcadele căreia se intersectează nu doar măşti umane din toate azimuturile, ci şi ficţiuni diferite, ne poartă de la Paris la Bruxelles şi apoi într-o Abhazie edenică, unde sîntem pregătiţi să înţelegem rosturile celei de-a Treia Naşteri, Alternaşterea, adică supravieţuirea dincolo de identităţile noastre, biologică şi socială, şi chiar „dincolo de dispariţia noastră fizică”.

„Frontierele despre care vorbeşte autorul Testamentului francez sînt cele pe care le depăşeşti prin radicalizare, sau prin exil, dar şi cele ale romanului. Cine vorbeşte, de fapt, în această carte? Andreï Makine îşi pune o mulţime de măşti. Dacă Gabriel Osmonde este un nume de împrumut cu care a semnat mai multe romane în urmă cu vreo zece ani, mai ales Alternaştere, deducem că în Dincolo de frontiere există trei voci: Lynden, Osmonde şi Makine. Adică un cavaler al Apocalipsei, un scriitor bîntuit de viziuni felliniene şi un narator mai rezonabil. Pe cine trebuie să asculţi? Acest joc ne conduce la singura întrebare care merită pusă: se poate spune totul prin literatură? Cu-adevărat? În ce măsură o epocă îi permite unui scriitor – Makine, Osmonde, Lynden – să deschidă robinetul temerilor şi fantasmelor sale, să elibereze torente de cuvinte, idei, imagini fără să i se reproşeze că provoacă, perverteşte, murdăreşte?” (Le Figaro littéraire)

„De data aceasta, Andreï Makine nu ne mai ia cu el în călătorie în Siberia, ci împinge tot mai departe limitele noastre psihologice. În Dincolo de frontiere, el pune sub semnul întrebării atît condiţia umană, cît şi pe cea de scriitor: poate acesta din urmă să scrie totul? Un roman sclipitor şi exploziv.” (La Voix du Nord)

La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului „Tuareg”, Alberto Vázquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Vălului şi lupta sa pentru a-şi apăra tradiţiile, în inima unui deşert pe care încep să şi-l dispute tot mai multe forţe. De data aceasta, ameninţarea vine din interior, din partea islamiştilor radicali, tot mai puternici şi mai violenţi, care seamănă haos şi teroare printre occidentali şi popoarele din deşert. Ca să-şi salveze onoarea şi să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vâneze şi să-i lichideze pe jihadişti. Printre salvatorii credinţei lor se numără, neaşteptat, şi un umil şofer de camion, care cunoaşte deşertul ca-n palmă. Însă el nu va avea de luptat doar cu un duşman atroce şi cu întreaga lui reţea subterană de fanatici şi mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conştiinţe.

În cele şapte povestiri cuprinse în acest volum, scrise toate la persoana întîi, Anna Gavalda aduce un elogiu celor care au puterea să-şi înfrunte vulnerabilităţile şi să-şi recunoască slăbiciunile. Povestirile ilustrează cît de important este să treci peste rănile trecutului şi să-ţi deschizi inima spre iubire, prietenie, iertare şi familie. De la fata săracă de la periferie, care se îndrăgosteşte de un tînăr bard burghez parcă din alte vremuri, la camionagiul ce-şi eutanasiază cîinele bătrîn, singura mîngîiere după moartea prematură a fiului său, ori la văduva cu doi copii mici, copleşită de vinovăţie din cauza alcoolismului, personajele se confesează cu o sinceritate aparte şi un glas uimitor de familiar, în care cititorii vor regăsi acea sensibilitate jucăuşă şi tulburătoare care constituie farmecul şi savoarea universului gavaldian.

„Sînt mulţi «oameni» în acest nou volum, ce nu vorbeşte decît despre singurătate. Aproape toţi vorbesc pe întuneric, noaptea şi într-un moment al vieţii cînd nu mai fac prea bine diferenţa între noapte şi zi. Vorbesc încercînd să iasă la lumină, se dezvăluie, se confesează, îşi străpung armura. Nici unul nu reuşeşte, însă le-am urmărit strădaniile şi m-au emoţionat. E pretenţios să vorbeşti despre personajele tale şi să spui că te-au emoţionat, dar repet: pentru mine nu sînt personaje, sînt oameni, oameni reali, oameni noi, şi pe ei vi-i încredinţez astăzi.” (Anna Gavalda)

„Vocile din aceste şapte povestiri, fiecare perfect distinctă de celelalte, îţi rămîn în memorie pentru totdeauna.” (Le Soir)

„Explorînd teme precum pierderea, familia, identitatea şi puterea apropierii, volumul este o odă dulce-amăruie închinată sufletului omenesc.” (Publishers Weekly)

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercînd să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș)

„Mánasteinn se înscrie între marile opere literare despre viaţa în timpul epidemiei de gripă spaniolă.” (The Nation)

Islanda după Primul Război Mondial, devastată de gripa spaniolă, aventurile unui adolescent, un vulcan care erupe, cinematografele goale ale capitalei: acestea sînt coordonatele unui roman în care boala şi, prin extensie, moartea sau convalescenţa pîndesc după fiecare colţ. Un roman ca un film, al cărui montaj reconstituie Reykjavíkul începutului de secol XX în toată frumuseţea lui degenerată.

„Mánasteinn ne apare deopotrivă ca o alegorie despre societate şi sex şi ca o imagine fugară a unei epoci în care pandemia şi războiul ameninţau Islanda.” (Publishers Weekly)

„Mánasteinn este, în anumite privinţe, cartea cea mai directă a lui Sjón, dar Reykjavíkul său cenuşiu are o splendidă tuşă infernală. Creaţia lui se învecinează nu doar cu cea a lui Bulgakov, ci şi cu cea a lui José Saramago.” (New Statesman)

„Viu şi visceral, cu un ritm alert şi totuşi contemplativ, tulburător, dar şi amuzant şi smălţuit cu frumuseţe, Mánasteinn este un studiu desăvîrşit dedicat păcatului, supravieţuirii şi dragostei.” (David Mitchell)

Iosif Vulcan, fiul lui Nicolae Vulcan şi al Viktóriei Irinyi, s-a născut pe 31 martie 1841 la Holod, atunci parte din Regatul Ungariei. În 1871 s-a căsătorit cu Aurelia Popovici, care i-a fost mereu alături şi l-a susţinut în toate proiectele întreprinse. A urmat cursurile liceului romano-catolic din Oradea (1851-1859) şi ale Facultăţii de Drept din Budapesta (1859-1863). A ales însă o carieră mult mai dificilă şi a început să lucreze în presa de limbă română de la Budapesta, la diferite publicaţii (Concordia, Aurora română, Umoristul), unde şi-a făcut ucenicia de ziarist, reporter, editor şi secretar de redacţie. În 1865 şi-a lansat propria revistă (Familia), pe care a mutat-o ulterior la Oradea (1880). Timp de 42 de ani, în paginile Familiei au fost publicate articole, poezii şi nuvele ale scriitorilor din Imperiul Austro-Ungar şi din Regatul României. În 1866, pe adresa redacţiei a sosit o scrisoare cu poezia „De-aş avea...”, semnată Mihail Eminovici, pe care Vulcan a hotărât să o publice, dar cu numele românizat Eminescu. Din acest motiv este considerat „naşul literar” al poetului. A pus bazele Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, care a avut un rol important în dezvoltarea dramaturgiei româneşti. A publicat numeroase volume, printre care romane, poezii, piese de teatru, nuvele, jurnale de călătorie (în urma voiajelor întreprinse în Germania, Franţa, România, Imperiul Otoman sau Imperiul Austro-Ungar), dar şi un important volum istoric, Panteonul Roman. A tradus romane de succes ale autorilor Xavier de Montépin, Claire de Chandeneux şi Jules Verne. A fost ales membru al Societăţii Kisfaludy (1871) şi al Academiei Române (1891). A fost unul dintre cei mai importanţi promotori ai culturii române din acea perioadă, într-un context politic foarte complicat, reuşind să sprijine prin acţiunile lui oameni din toate artele româneşti. S-a stins din viaţă pe 8 septembrie 1907, la Oradea.

„Mă întreb dacă ar fi putut fi altfel. Iosif şi cu mine să trăim fericiţi, fără revistă, departe de luminile notorietăţii. Să fim noi doi, pur şi simplu, fără vreo «luptă naţională», fără strădaniile de ridicare a poporenilor, fără participările la întruniri şi fără onorurile publice care au venit cu timpul. Multă vreme am visat la aşa ceva, la un Iosif altfel, care să stea numai cu mine şi să mă iubească, iar eu să mă bucur de el. Am fost o proastă, o femeie proastă. Un om ca Iosif nu şade pe cuptor, aşteptând să treacă timpul, dar nu de asta am fost o proastă, ci pentru că nu mă cunoşteam pe mine însămi. Dacă nu făcea ce-a făcut, eu nu l-aş fi iubit. M-aş fi plictisit repede de el. Pentru că nu pot iubi un bărbat fără un vis. Atunci nu ştiam cum eram, dar acum ştiu: o molie care zboară spre torţă. O molie norocoasă, care a stins trei torţe până să se stingă ea însăşi, dar uite că nu m-am stins de tot şi n-am să mă sting până nu termin de scris ce trebuie scris. Dacă nu eu, cine?
De ar fi să pun pe hârtie chiar totul, nu mi-ar ajunge o viaţă, iar eu nu mai am la dispoziţie decât câteva zile, poate o săptămână, poate o lună, nu ştiu. Datorită lui Iosif am cunoscut mii de oameni în aceşti 36 de ani de căsnicie, iar pe câţiva, poate cei mai importanţi, i-am cunoscut după ce el s-a dus. Am urmat fără teamă drumul pe care mi l-a lăsat cu limbă de moarte, am făcut tot ce trebuia făcut, tot ce a crezut Iosif că trebuia făcut, dar, din păcate, drumul n-a dus nicăieri, iar războiul le-a stricat pe toate. De planul lui Iosif s-a ales praful, ca şi de revistă, ca şi de mine, ca şi de toată lumea noastră, care s-a risipit ca fumul. Oamenii de acum nu au habar, nu pentru ei las mărturia aceasta, ci pentru urmaşii urmaşilor lor, ca adevărul să se afle şi să se ştie. Poate că le va fi de folos, poate că nu, dar asta să decidă ei.”

Într-un oraş deturnat de la ritmurile sale obişnuite, acţiunea se încheagă în jurul câtorva liceeni aflaţi la vârsta ingrată a primelor amoruri, aspiraţii şi trădari.

Traducere din limba engleza si note de Radu Paraschivescu.

Prada, cel de-al doilea roman din celebrul ciclu Familia Rougon-Macquart al scriitorului naturalist Émile Zola, zugrăveşte criza morală, dar şi identitară pe care o traversează Franţa în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Aristide Rougon, mărunt funcţionar la primărie, urcă rapid pe scara socială datorită slujbei sale ce îi oferă acces la planurile de înfrumuseţare a Parisului întocmite de baronul Haussmann la ordinele lui Napoleon al III-lea. Luându-şi numele de Aristide Saccard, acesta ia parte, fără nici un fel de scrupule, la dezmembrarea oraşului de către speculanţi şi strânge o avere fabuloasă cumpărând pe nimic imobile întregi şi revânzându-le la preţuri piperate primăriei, care intenţionează să le demoleze pentru a construi bulevardele largi de astăzi. Critica necruţătoare a lui Zola la adresa corupţiei din epocă a stârnit un adevărat scandal, autorului recomandându-i-se chiar să întrerupă publicarea romanului în foileton.

Romanul Prada a fost ecranizat în 1966, în regia lui Roger Vadim, cu Jane Fonda, Michel Piccoli şi Peter McEnery în rolurile principale.

Aglaja Veteranyi este autoarea bestsellerului De ce fierbe copilul in mamaliga

Iarna lui ’89 am petrecut-o in fata televizorului. Toate tarile transmiteau acelasi lucru. O camera. O masa. Un barbat, o femeie. Geniul Carpatilor si Mama tuturor copiilor. Un barbat cu o pusca. Femeia tipa. Tipa din piele. Filmul se intrerupe. In momentul impuscarii, operatorului i s-a rupt filmul. Scena urmatoare. Linga un zid zac, morti, barbatul si femeia. Am folosit emotia ca sa ies din locuinta mamei, iar matusa a facut cerere de cetatenie. Fara pasaport nu ma intorc, spuse ea, aia ma opresc acolo. De ce nu ne arata cum l-au impuscat pe cizmar? Ala cu siguranta mai traieste, impuscatura e trucata. (Fragment din carte)

Cu un cuvint lamuritor de Werner Locher-Lawrence si Jens Nielsen
Postfata de Rodica Binder

Cu ilustrații de Erika Lerma

Vârsta recomandată: 10+

Pe 23 ianuarie 2020 Matteo împlineşte 12 ani. A organizat o petrecere spectaculoasă pentru a se distra cu prietenii şi stă ca pe ace. Din păcate, în dimineaţa acelei zile oraşul său – Wuhan, din China – va fi închis ca urmare a carantinei impuse de autorităţi din cauza unei pneumonii misterioase: cea provocată de virusul SARS-CoV-2. Se instituie lockdown-ul. Pentru Matteo începe o viaţă cu totul diferită, petrecută în întregime între pereţii apartamentului pe care îl împarte cu mama lui, Sara. Printre lecţii online şi aventuri tragicomice cu pisicile Gingy şi Deawy, cei doi se confruntă cu probleme inedite de genul: cum îşi vor procura hrana într-un oraş închis? În această lume ce pare să se lase cuprinsă de panică, Matteo şi Sara găsesc puterea să reziste în oamenii care îi înconjoară. Vecini de bloc, tovarăşi de joacă, colegi: Wuhanul se strânge în jurul lor ca o îmbrăţişare şi îi înveseleşte. Şi astfel salutul matinal al Sarei pe chat, unul dintre puţinele canale de comunicare cu lumea exterioară, devine o mantră încărcată de optimism: „Bună dimineaţa, Wuhan!”.

Curtea regelui Henric al VII-lea al Angliei este un loc dur, primejdios şi nimeni nu ştie asta mai bine decît Margaret Pole, tînăra moştenitoare a Plantageneţilor. Fratele ei a fost întemniţat şi executat din porunca monarhului, iar ea s-a căsătorit, împotriva voinţei, cu un nobil modest, susţinător al Tudorilor. Margaret pare sortită să rămînă în umbră pentru tot restul vieţii, dar întîmplarea o aduce la rangul de protectoare şi apoi doamnă de companie a reginei Caterina de Aragon, prima soţie a legendarului Henric al VIII-lea. Din această ipostază, Margaret trebuie să înfrunte o triplă provocare: să-şi apere regina, căreia îi este loială, să-şi protejeze interesele şi familia la curtea Angliei şi să se ferească de suspiciunea crescîndă a unui rege vanitos. Mai mult decît orice, Henric îşi doreşte cu disperare un moştenitor, pe care Caterina pare incapabilă să i-l ofere. Pe măsură ce deznădejdea lui creşte, şi duşmănia i se îndreaptă împotriva lui Margaret, de al cărei nume ilustru Henric se simte ameninţat.

Autoarea bestsellerului Ultimii copii din Tokio

Roman distins cu Premiul Noma

Romanul lui Yoko Tawada porneşte de la un fapt real: naşterea şi creşterea în captivitate, la grădina zoologică din Berlin, a unui pui de urs polar numit Knut. Memoriile unui urs polar nu este însă o biografie, ci un roman veritabil, unde viaţa reală a ursuleţului Knut este doar un pretext pentru o serie de poveşti ce alunecă sistematic în fantastic, în suprarealism, în parabolic. Cartea conţine trei părţi distincte, dar legate între ele. Cea dintâi este povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică, ce scrie o autobiografie de succes, apoi pleacă în exil în Germania de Vest şi în Canada, ajungând în cele din urmă în RDG. A doua, o relatare din perspectiva umană a unei dresoare de circ, este povestea Toscăi, mama lui Knut, o ursoaică artistă, iar ultima parte prezintă viaţa tulburată a ursuleţului, povestită din propria perspectivă. Fantasticul, absurdul, parabolicul ce infuzează textul sunt instrumentele imaginaţiei dezlănţuite ale autoarei şi, inserate în ansamblul istorisirilor cu urşi polari şi oameni, constituie farmecul profund al romanului. Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, Memoriile unui urs polar explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei.

Ce inseamna in esenta a fi compatriot? Din punctul meu de vedere, a trai pe teritoriul aceleiasi tari cu cineva nu este singura conditie pentru a fi compatriot cu persoana respectiva. A impartasi aceeasi cultura este un criteriu poate chiar mai important. Asadar, ca sa raminem compatrioti chiar si atunci cind traim vieti rupte unele de altele, in locuri diferite, unde ne-am adaptat la culturi diferite, trebuie sa ne dam mina si sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a pastra legaturile afective dintre noi. Distanta fizica e si asa destul de mare, sa incercam deci sa le diminuam pe celelalte. Am scris aceasta carte in anul 2006 cu o perspectiva fundamental pesimista in ce priveste visul de a reface relatiile rupte, pe care la acea vreme le consideram pierdute. Evenimentele din anii urmatori si strigatul de libertate al celor ramasi in patrie mi-au aratat ca aceste legaturi sint inca solide si deosebit de strinse. In aceasta carte am incercat sa abordez cele mai dure acuzatii pe care cele doua tabere si le arunca una celeilalte si cu siguranta ambele grupuri vor fi deranjate de acest lucru, dar ce e de facut? Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume si sa privim realitatea in fata. Poate asa vom reusi sa ne judecam mai just unii pe altii, in mai mare cunostinta de cauza. Poate asa ne vom intelege mai bine si, la greu, ne vom da mina cu prietenie si vom striga intr-un singur glas lucrul pe care ni-l dorim cu totii. - Parinoush Saniee

„În dimineața celei mai lungi zile a anului, doi pescari descoperă, sub podul Garibaldi, cadavrul unei femei a cărei identitate e necunoscută. Crimă? Sinucidere? Accident? Detectivul Martin Breda și iubita sa, Maraia, chimistă și alchimistă, specialistă în amprentele lacrimilor, pornesc într-o dinamică investigație pentru aflarea adevărului. Vulnerabili sentimentali și erotomani atipici, circari cu duble existențe și artiști stradali, voyeuri fără limite și pacienți ai refulărilor, în „Crima de pe podul Garibaldi” lumea trăiește în religia senzualității. Un Cluj pitoresc este scena pe care se derulează spectacolul viu aprins în jurul unei crime ce-i face pe toți suspecți. Între figuranți, actori și actrițe, cuplul Martin Breda – Maraia pășește ca pe scenă, dansând cu împăcări și despărțiri în fața cititorului, ca un sofisticat preludiu, cercetează cazul cu răsturnări de situație și perspective alunecoase, într-o narațiune alertă, din care cititorul n-are timp de respiro, căci se derulează pe fundalul unei construcții muzicale care incită curiozitatea. Tonic și efervescent, „Crima de pe podul Garibaldi” este un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare.” (Marius Miheț)

Bob Honey e un american divorţat, de vîrsta a doua, care se pricepe la o mulţime de lucruri, de la curăţarea foselor septice, domeniu în care încearcă să-şi extindă afacerea în afara Americii, pînă la explozibili făcuţi în casă. Însă, în 2003, o întîlnire întîmplătoare în Bagdadul devastat de război îl face să devină asasin plătit, mai exact, asasin de bătrîni. Pe parcursul noii sale cariere, Bob Honey „face şi drege”: execută misiuni, inventează ritualuri şi, la un moment dat, se îndrăgosteşte de o tînără cu perucă, bolnavă de alopecie, fără să ştie că propria lui viaţă e în pericol. Dincolo de intriga trăsnită şi plină de întorsături neaşteptate, Bob Honey care face şi drege este o acută satiră socială, Sean Penn descriind societatea americană contemporană într-o cheie distopică. Romanul său este încărcat de aluzii politice şi diatribe la adresa unei lumi distorsionate ficţional tocmai pentru a dezvălui o realitate profund îngrijorătoare.

„Comic, coşmaresc, fremătînd de viaţă... Bob Honey este un erou al vremurilor noastre şi-al epocii Trump, reflectat în oglinda crăpată a scriiturii lui Penn.” (Paul Theroux)

„O carte cuceritor de ciudată... Penn îşi stabileşte un obiectiv ambiţios, iar reuşita lui este una spectaculoasă. Bob e un personaj minunat, genul de ins de la care nu-ţi mai poţi lua ochii... şi partea aceasta din carte are un farmec aproape incomensurabil.” (Booklist)

„Am bănuiala că lui Thomas Pynchon şi Hunter S. Thompson le-ar plăcea teribil această carte.” (Salman Rushdie)

Roman distins cu Premiul Mondello și Premiul Grinzane Cavour

Cu câteva zile înainte să împlinească treisprezece ani şi să intre, potrivit tradiţiei iudaice, în rândul adulţilor, Nono, povestitor cu o imaginaţie uluitoare, poliţist în devenire şi elev-problemă, este trimis de tatăl lui, detectiv exemplar al poliţiei din Ierusalim, la unchiul său pedagog, singurul care l-ar mai putea aduce pe calea cea bună. Însă călătoria cu trenul în pragul ceremoniei de bar mitzvah devine pe neaşteptate începutul unui joc extraordinar, în care întâlnirea cu fascinantul Felix, escroc de talie internaţională şi gentleman excentric cu un straniu accent românesc, şi cu fermecătoarea Lola Ciperola, marea doamnă cu şal violet a teatrului israelian, îi va deschide calea spre o aventură fabuloasă. Roman picaresc despre copilărie, identitate şi aventura dureroasă a maturizării, Sunt şi copii în zigzag explorează, prin ochii unui copil cu totul aparte, o lume carnavalescă în care nimic nu e ceea ce pare şi măştile se schimbă la fiecare pas. Distins cu Premiul Mondello (1996) şi Premiul Grinzane Cavour (1997), romanul a fost ecranizat în 2012 în regia lui Vincent Bal, cu Thomas Simon, Burghart Klaußner şi Isabella Rossellini în rolurile principale.

National Book Critics Circle Award in Fiction în 2017

„O capodoperă a vieții cotidiene” (Newsday)

Romanul Îmbunătățire a fost elogiat – și pe bună dreptate – pentru căldura umană a poveștilor care îl construiesc, pentru umorul subtil și construcția rafinată.În jurul poveștii de iubire a Reynei, o tînără newyorkeză săracă, care își crește singură băiatul dintr-o relație mai veche, răsar și se ramifică alte istorii de viață, cu personaje dintre cele mai diverse: o mătușă pasionată de lecturi care și-a trăit o parte din viață în Turcia, fiind căsătorită acolo cu un vînzător de covoare, o gașcă de traficanți naivi de țigări din New York, o cosmeticiană de culoare, ambițioasă și dură, un trio de tineri nemți care încearcă să facă trafic cu antichități scoase ilegal din Turcia. Legăturile dintre ele, peste spațiu și timp, cu volute și întreruperi, cu povești de dragoste întortocheate, vinovății resimțite acut și datorii plătite, țes un model la fel de complex ca valoroasele covoare turcești ale mătușii eroinei.

„Iată un roman de o bogăţie şi o profunzime ce oferă o plăcere imensă la lectură. Silber ştie – şi ne arată şi nouă – cît de aproape de abis ne ducem vieţile, dar, în egală măsură, ştie ce înseamnă bucuria vieţii, în special bucuria născută din legăturile cu cei apropiaţi... Cu un talent desăvîrşit, romanciera dezvăluie surprinzătoare conexiuni între personajele din New Yorkul contemporan şi cele din Turcia anilor 1970.” (The New York Times Book Review)

„O cronică provocatoare a lumii contemporane.” (BBC Culture)

„Un roman superb scris, amuzant şi extrem de uman...” (The Seattle Times)

Cu ilustraţii de Teodora Răileanu

Vârsta recomandată: 10 +

Continuarea aventurilor din „Alex Blue, băiatul extraterestru”

Alex duce o viaţă liniştită în sânul familiei, convins că aventurile lui au luat sfârşit. Dar se trezeşte atras din nou într-o serie de peripeţii extraordinare când, în urma planului sinistru al arborianului Krul, viaţa sa şi cele ale prietenilor săi xilonieni sunt în pericol. Refugiat, împreună cu aceştia, pe planeta Ospitalierilor, Alex porneşte în căutarea unui portal magic cu ajutorul căruia să se întoarcă în timp şi să împiedice eliberarea lui Krul şi a noii sale armate. Însă lucrurile se complică, fiindcă e trădat, iar pe urmele lui nu sunt doar maleficii arborieni, ci şi misterioşii neronieni Amira şi Mordin. Vor reuși oare Alex şi prietenii lui să găsească portalul magic?

După ce a publicat cîteva romane importante, iată-l pe Dragomán revenind la proza scurtă, pe care o scrie din adolescenţă. Corul leilor este o selecţie de prima mînă din rodul a nu mai puţin de treisprezece ani de creaţie. Ceea ce insuflă viaţă povestirilor este ritmul lor, protagoniştii învingîndu-şi prin muzică temerile, doliul, suferinţele din dragoste, aleanul. În fiecare frază pulsează muzica, răsună jazzul, baladele latino, heavy metalul barbar sau valsurile nobile şi sentimentale, duduie manelele şi popul coreean, bătăile inimii se amplifică, paşii în alergare bat darabana pe pavajul de piatră. În povestirea ce dă titlul volumului, rîsul bunicului care-şi consolează nepotul face obiectele ce se odihnesc în sertarele comodei să se cutremure, dînd naştere unei polifonii, de parcă toate capetele de leu ce o împodobesc s-ar fi apucat să mîrîie în cor. Lumea este privită din multiple puncte de vedere, iar în povestiri monologhează cînd un băiat sau o fetiţă, cînd o femeie sau un bărbat în toată firea. Fiecare cîntă pe vocea lui, dar toate cîntecele au un izvor comun: pasiunea şi curajul de a fi – precum şi o rafinată, dulce melancolie.

„Acest volum de proză scurtă este cu adevărat o carte a curajului, ce explorează posibilităţile confruntării. În dificila competiţie, protagoniştii sînt susţinuţi de muzică, fie ca solişti, fie ca simple voci din cor. Puterea muzicii îi ajută atît pe ei, cît şi pe cititori să creadă într-un happy-end.” (Bárka)

„Modul ingenios în care György Dragomán foloseşte forma naraţiunii scurte pentru a sonda abisurile psihicului uman este cu adevărat impresionant.” (Süddeutsche Zeitung)

„În noul său volum de proză scurtă, György Dragomán a ales să abordeze lucrurile dintr-o perspectivă ce aparţine îndeobşte copilului. Povestirile sale, uneori cu accente suprarealiste, trimit adesea la muzică şi la istoria României, iar structura frazelor este asemănătoare unor căderi de apă.” (Deutschlandfunk)

„Corul leilor este o carte a iertării, cu un lung şir de păcate şi poveştile din umbra lor, ce le justifică iertarea. E acolo povestea alcoolicului, a cleptomanului, a spărgătorului de bănci, a dependentului de muncă. Povestea omului. A unei lumi în care nu există decît adevăruri fundamentale şi în care toţi caută mîntuirea.” (Perspektíva)

În cartea ei de debut, Cristina Chira depune mărturie că la început nu a fost cuvântul, ci energia, acea capacitate a oamenilor de a acționa. Ca un cântec-manifest al feminității al cărui refren e tocmai această energie, volumul de față își desfășoară forța narativă de la prima până la ultima frază, survolând ingenios viețile unor personaje de o vivacitate molipsitoare.

„De ce, Cristina Chira? De ce… Numai nenea Anghelache, al lui Caragiale, ar putea să spună de ce, în volumul de față, fetele (și băieții) care pornesc la drum cu toate pânzele și speranțele sus dau greș. În mai fiecare text, scris cu o precizie a descrierii și a amănuntelor remarcabilă, există un hop, ultimul, o enigmă lunecând pieziș în calea fericirii eroilor. Ce se întâmplă acolo? îți vine să întrebi. De ce nu pot ajunge cu niciun chip la liman? De ce? Dar Cristina Chira, cuminte, nu vrea să răspunză.” (Florin Iaru)

Bernhard Schlink este autorul bestsellerului Cititorul.

Poveşti despre despărţirile care ne strivesc, despre cele care ne eliberează, despre izbânzile şi eşecurile în dragoste, despre încredere şi trădare, despre amintiri ameninţătoare şi copleşitoare, despre felul cum lucrul potrivit survine într-o viaţă greşită şi lucrul nepotrivit, într-o viaţă corectă. Poveşti despre oameni aflaţi în diferite faze ale vieţii, despre speranţele şi complicaţiile lor sentimentale. „Iubeşte şi fă ce vrei” nu este o reţetă pentru happy-end, ci răspunsul atunci când toate celelalte răspunsuri dau greş. Sunt poveşti care ne surprind, care ne tulbură, care ne încântă.

„Bernhard Schlink ştie să toarne o întreagă viaţă în forma restrânsă a unei povestiri.” (Ruhr Nachrichten)

„Schlink are un simţ infailibil pentru răsturnările neaşteptate de situaţie, pentru dramatism şi suspans.” (Rheinische Post)

„Proza lui Schlink este accesibilă oricărui cititor; e scrisă într-un limbaj limpede, curgător, care nu are nevoie de efecte stilistice.” (Deutschlandfunk Kultur)

„Volumul radiază o cunoaştere psihologică a oamenilor şi a idealurilor (adesea trădate) ale acestora, precum şi o artă a esenţialului.” (Münchner Merkur)

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)