Literatură

Un sot excentric si obsedat de aparenta, o sotie descendenta a Josefinei Bonaparte, crescuta in decorul exotic al Insulei Martinica, si un iubit introvertit formeaza un triunghi conjugal atipic cu care Radiguet se joaca cu dezinvoltura. Totul sta sub semnul carnavalescului, al deghizării si al balului mascat. Totul e un joc fin intre iluzie socială si psihism freudian. Imaginea unei mame rigide se suprapune subtil peste aceea a iubitei intangibile, iar contele d'Orgel isi inseala sotia din datorie, iubind-o numai in masura in care aceasta este dorita si de ceilalti. "Roman de iubire casta, la fel de scabros ca si romanul cel mai putin cast." (Raymond Radiguet)

Oare ruşii iubesc altfel? Povestiri de Ludmila Uliţkaia, Anna Politkovskaia, Vladimir Sorokin, Viktor Erofeev, Eduard Limonov, Iuri Mamleev şi mulţi alţii aşează câte o piesă în complicatul puzzle al dragostei trăite à la russe.

Iraţională prin definiţie, dragostea ruşilor poate avea aura proletcultistă dată de muncitorii din fabrici şi de lucrătoarele textiliste, mergând mână-n mână pe calea comunismului, dar poate lua şi forma dragostei-compasiune, cea a femeilor care porneau prin labirinturile de cârciumi, căutându-şi bărbaţii beţi morţi. La fel de bine îşi poate schimba decorul în plin haos al anilor ’90, când decadenţa, averile mamut şi crima organizată devin noile „jucării” preferate ale bărbaţilor. E dragostea distructivă sau mângâietoare trăită în plin război cecen, dar şi pasiunea nebună, dintre profesor şi studentă. Iar dacă acest spirit rus există, el poate impregna chiar universala dilemă a unui bărbat incapabil să aleagă între cele două femei cu care-şi împarte viaţa.Optsprezece autori vă scriu despre dragoste din Rusia, cu dragoste.

O poveste induiosatoare despre copilaria unei fetite oarecare din Romania anilor comunisti. Lipsa tatalui, inchis de regimul comunist, disparitia familiilor aristocrate, vecini de nadejde, drame sociale ce duc la sinucideri si tot soiul de personaje, fiecare ascunzand dureri nebanuite, contribuie la universul acestui roman de fictiune, al carui cadru il reprezinta o minunata gradina... numita gradina lui Papi.

...Luna stralucea peste acel camp, iar in mijloc era intinsa nefericita fecioara in locul in care cazuse, moarta de frica si de oboseala. Dar nu trupul ei lipsit de viata si nici cel al lui Hugo Baskerville care era aproape le facu parul maciuca celor trei calareti, ci faptul ca, desupra lui Hugo statea o creatura fioroasa, care ii sfasia gatul, un animal mare, negru, semanand cu un caine, dar mai mare decat orice caine vazut vreodata. Barbatii au privit ingroziti cum bestia i-a scos beregata si apoi si-a intors ochii stralucitori si falcile din care picura sangele spre ei, facandu-i sa tipe si sa o taie in goana calului peste campie. Unul se zice ca a murit chiar in acea noapte speriat de ceea ce vazuse, iar ceilalti doi si-au pierdut mintile si au ramas asa pentru tot restul vietii.

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.