Literatură

„Unică în acest roman este vocea naratorului său, un amestec de Holden Caulfield și Karl Ove, maghiar și român, idealist și cinic, hibrid în multe sensuri, încercînd să găsească claritatea, fără să știe de ce, dintr-un pur instinct moral și estetic, și fără să știe cum. Dacă acceptăm pactul autobiografic al cărții, atunci înțelegem lumea din care a ieșit unul dintre poeții cu adevărat originali ai noii generații. Mărcile lui lirice apar surprinzător și discret, ca mici puncte incandescente, și în proza fluidă și simplă prin care e spusă povestea anilor de rătăcire ai lui Dósa, probabil cel mai important scriitor maghiar de limbă română de azi.” (Adrian Lăcătuș)

Cu ilustrații de Erika Lerma

Vârsta recomandată: 10+

Pe 23 ianuarie 2020 Matteo împlineşte 12 ani. A organizat o petrecere spectaculoasă pentru a se distra cu prietenii şi stă ca pe ace. Din păcate, în dimineaţa acelei zile oraşul său – Wuhan, din China – va fi închis ca urmare a carantinei impuse de autorităţi din cauza unei pneumonii misterioase: cea provocată de virusul SARS-CoV-2. Se instituie lockdown-ul. Pentru Matteo începe o viaţă cu totul diferită, petrecută în întregime între pereţii apartamentului pe care îl împarte cu mama lui, Sara. Printre lecţii online şi aventuri tragicomice cu pisicile Gingy şi Deawy, cei doi se confruntă cu probleme inedite de genul: cum îşi vor procura hrana într-un oraş închis? În această lume ce pare să se lase cuprinsă de panică, Matteo şi Sara găsesc puterea să reziste în oamenii care îi înconjoară. Vecini de bloc, tovarăşi de joacă, colegi: Wuhanul se strânge în jurul lor ca o îmbrăţişare şi îi înveseleşte. Şi astfel salutul matinal al Sarei pe chat, unul dintre puţinele canale de comunicare cu lumea exterioară, devine o mantră încărcată de optimism: „Bună dimineaţa, Wuhan!”.

„Gisele a ţipat, a sărit la mine, a început să tragă de cuţit, am văzut sângele meu pe mâinile ei, mi-am văzut sufletul de-un vişiniu strălucitor mânjit pe unghiile ei, o clipă mi-a trecut prin minte că aşa trebuia să fie, iubirea e sânge care curge, iubirea e sânge care moare, atât a fost. M-am trezit la spital, operat. Cu ea lângă mine, aşa cum eu fusesem lângă ea în acele trei zile de demult, de atât de demult. De astă dată eu eram cel suferind, eu încercasem să mă sinucid şi ratasem inima, înfipsesem acel cuţit într-un plămân. Ca şi atunci, nu aveam mare lucru să ne spunem. Ea mă îngrijea, eu zăceam şi nu înţelegeam exact ce se petrecuse, totul se întâmplase atât de repede, totul fusese atât de neaşteptat, ce mi-aş fi putut aminti? O izbucnire de furie, mâna apucând mânerul acelui lucru, nici măcar durere, mâna ei plină de sânge luptându-se să-mi oprească mâna, moartea e un meşter tare nepriceput uneori, cel puţin în cazul meu, mi-am spus la un moment dat. Dar poate că de atunci decizia mea era deja luată, poate dinainte, nu aş putea să spun şi nici nu trebuie să spun când am decis că totul trebuie să se termine.”

Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel) se naşte pe 23 noiembrie 1920 la Cernăuţi, în Bucovina, în familia lui Leo Antschel-Teitler şi Friedericke (născută Schrager). Mama sa este o avidă cititoare de literatură germană şi insistă ca în casă să se vorbească această limbă. Tatăl, partizan al sionismului, ţine ca fiul să fie înscris la şcoala evreiască. Paul îşi va lua bacalaureatul în 1938, apoi va pleca în Franţa, la Tours, pentru a studia medicina. În 1939 se întoarce la Cernăuţi şi se înscrie la Facultatea de Litere. La sfârşitul lui iunie 1942, părinţii îi sunt arestaţi şi deportaţi în Transnistria. Amândoi vor pieri în lagăr. După ce el însuşi este deportat şi petrece doi ani în lagăr, emigrează în 1945 la Bucureşti, de unde fuge în 1947 la Viena, ajungând în 1948 la Paris. În 1951 o cunoaşte pe Gisèle de Lestrange, cu care se va căsători un an mai târziu. Începe să câştige recunoaştere ca poet. În paralel, desfăşoară o activitate intensă ca traducător. În 1953 îi apare traducerea în germană a Tratatului de descompunere al lui Emil Cioran. În acelaşi an, Claire Goll lansează o campanie de defăimare împotriva lui, acuzându-l că l-ar fi plagiat pe soţul ei, poetul Yvan Goll. În 1958, Celan primeşte Premiul pentru Literatură al oraşului Bremen. În octombrie 1960, când i se decernează Premiul Georg Büchner, ţine celebrul discurs Meridianul, care conţine esenţa gândirii sale despre poezie. În 1961 apar primele manifestări ale problemelor psihice care îl vor chinui până la sfârşitul vieţii. În noaptea de 19 spre 20 aprilie 1970 se va sinucide aruncându-se în Sena de pe podul Mirabeau.

Mauro Corona (n. Baselga di Piné, 1950) este un scriitor, sculptor şi alpinist italian. A copilărit în provincia Trentino, după care familia lui s-a mutat în satul Erto din provincia Udine. Viitorul scriitor şi-a însoţit tatăl în expediţii de braconaj prin munţii din zonă, de unde şi interesul lui ulterior pentru alpinism, în vreme ce pasiunea pentru sculptură i-a fost inculcată de bunicul său, cioplitor în lemn. În adolescenţă, Mauro Corona a studiat la colegiul Don Bosco din Pordenone, iar apoi, din cauza lipsurilor financiare, s-a înscris la Institutul de Topografie din Udine, ale cărui cursuri erau gratuite. Firea sa rebelă l-a făcut să se retragă de la şcoală şi o vreme a lucrat ca muncitor într-o carieră de marmură. După încheierea stagiului militar obligatoriu a muncit ca pietrar şi sculptor amator. A început să se facă remarcat în anii 1970 şi a avut prima expoziţie personală în 1975, devenind încetul cu încetul un artist apreciat şi premiat. Şi-a început cariera literară în 1997, cînd a publicat cîteva povestiri în cotidianul Il Gazzettino. În acelaşi an a debutat în volum cu Il volo della martora şi de atunci a publicat într-un ritm susţinut mai multe cărţi bine primite atît de public, cît şi de criticii literari. În 1998 i-a apărut romanul Le voci del bosco, pentru care i s-a acordat Premio Letterario Nazionale Carnia (1998) şi Premio Letterario Nazionale Majella (2002). Volumul său de proză scurtă La fine del mondo storto (2010) a fost recompensat cu premiul Bancarella, iar în 2014 romanul La voce degli uomini freddi a obţinut premiul Selezione Campiello şi premiul Mario Rigoni Stern. Cărţile lui Mauro Corona au fost traduse în mai multe limbi. În 2021 scriitorul italian, supranumit de Claudio Magris „poetul lemnului”, a primit premiul La Tore Isola d’Elba, ca o recunoaştere a meritelor sale şi a întregii sale activităţi.

O nouă poveste de dragoste înscrisă într-un triunghi sentimental, un nou roman marca Françoise Sagan, în care pasiunea se dezlănţuie şi supravieţuieşte timp de trei anotimpuri – primăvară, vară, toamnă – într-un Paris care se oferă cu generozitate îndrăgostiţilor şi burgheziei pariziene, dar cu parcimonie vieţii şi muncii de zi cu zi. Lucile este o tânără care trăieşte clipa, refuzând orice proiect de viitor. Este întreţinută de Charles – un bărbat matur şi bogat, care iubeşte necondiţionat la această femeie-copil iresponsabilă, adesea cinică, tocmai felul ei de a fi. Apariţia în scenă a tânărului Antoine, un intelectual seducător, cu venituri modeste, tulbură pacea aparentă care domneşte în lumea mondenă a seratelor luxoase, a premierelor, a vernisajelor. Întâlnirea dintre Lucile şi Antoine nu va duce la o aventură oarecare, ci la decizii radicale. Dar, oare, iubirea îşi este suficientă sieşi? Părăsit, lui Charles nu îi rămâne decât să aştepte răpăitul tobelor care anunţă capitularea lui Lucile. Romanul a fost ecranizat, în regia lui Alain Cavalier, cu Catherine Deneuve, Michel Piccoli şi Roger Van Hool în rolurile principale.

„Cu o construcţie abilă şi bine orchestrată, Capitularea este probabil unul dintre cele mai reuşite romane ale lui Françoise Sagan. Pe lângă reflecţia asupra cuplului şi a ceea ce stă la baza alegerilor în dragoste şi în viaţă în general, romanul excelează prin fineţea psihologică a personajelor... Departe de a fi un simplu roman sentimental, Capitularea oferă o profunzime şi o complexitate psihologică ce ne invită la reflecţie, în timp ce ne prezintă portretul unei femei nonconformiste corespunzător «vieţii visate» despre care vorbea Sagan.” (buzz-littéraire.com)

„Pentru o inimă copleşită de emoţie şi teamă, ce recunoaşte capitularea, fericirea este ca un infarct. Ne aruncăm în braţele cuiva, suntem nebuni de fericire. Fericirea ne loveşte ca un fulger, fericirea nu este un peisaj idilic.” (Françoise Sagan)

Ian McEWAN, unul dintre cei mai faimoși scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Gîndacul, Mașinării ca mine, Coajă de nucă, Legea copiilor, Operațiunea Sweet Tooth, Solar, Pe plaja Chesil, Sîmbătă, Ispășire (laureat al National Book Critics Circle Award și W.H. Smith Literary Award), Amsterdam (distins cu Booker Prize), Durabila iubire, Inocentul, Copilul furat (pentru care a primit Whitbread Award), Cîinii negri, Mîngîieri străine (ambele nominalizate la Booker Prize) și Grădina de ciment. A scris și volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (cîștigător al Somerset Maugham Award) și În așternuturi. În anul 2011 i-a fost acordat Premiul Tîrgului de carte de la Ierusalim.

Ochii tuaregului continuă, după aproape două decenii, povestea lui Gacel Sayah şi a familiei sale, personajele centrale ale romanului Tuareg (unul dintre marile succese ale lui Vázquez-Figueroa, cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare în toată lumea, adaptat pentru marele ecran). Ca în majoritatea cărţilor anterioare ale autorului hispanic, tema centrală este impactul nociv pe care civilizaţia îl are asupra modului de viaţă tradiţional al unor comunităţi ce au ştiut să păstreze o legătură strânsă cu natura. Pentru milioane de telespectatori din lumea întreagă, raliul Paris-Dakar este unul dintre principalele evenimente sportive ale anului, iar pentru concurenţi, o ocazie de a-şi demonstra calităţile şi a-şi testa limitele. Dar pentru tuaregi, acesta nu reprezintă decât o competiţie absurdă, ce devastează teritoriul pe care îl stăpânesc de veacuri şi ameninţă să distrugă una dintre cele mai vechi populaţii ale lumii orientale. Există oare vreo cale de-a se apăra?

Jean-Louis (Jack) Kerouac (1922-1969) s-a născut în Lowell, Massachusetts, într-o familie canadiano-franceză. La terminarea liceului a obţinut o bursă la Columbia University şi a plecat la New York împreună cu întreaga familie, dar în scurtă vreme şi-a întrerupt studiile şi s-a înrolat în Marina Militară. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, viitorul scriitor a fost lăsat la vatră, considerîndu-se că ar avea un comportament schizoid. A lucrat o perioadă în Marina Comercială, apoi a pornit într-un şir de călătorii prin Statele Unite şi Mexic. Primul său roman, The Town and the City, a apărut în 1950, în timp ce romanul Pe drum, incluzînd numeroase elemente autobiografice, considerat adesea marca „generaţiei beat”, a fost publicat abia în 1957. Printre cărţile publicate ulterior de Jack Kerouac se numără Vagabonzii Dharma (1958), Tristessa (1960), Big Sur (1962), Visions of Gerard (1963). După moartea sa au mai fost publicate cîteva volume reprezentative, dar rămase în manuscris, printre care şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, scris în 1945 împreună cu William S. Burroughs şi apărut în 2008, şi Oceanul e fratele meu, scris în 1942. La Editura Polirom au apărut: Pe drum, Vagabonzii Dharma, şi hipopotamii au fiert în bazinul lor, Oceanul e fratele meu şi Cartea trezirii. Viaţa lui Buddha.

„În dimineața celei mai lungi zile a anului, doi pescari descoperă, sub podul Garibaldi, cadavrul unei femei a cărei identitate e necunoscută. Crimă? Sinucidere? Accident? Detectivul Martin Breda și iubita sa, Maraia, chimistă și alchimistă, specialistă în amprentele lacrimilor, pornesc într-o dinamică investigație pentru aflarea adevărului. Vulnerabili sentimentali și erotomani atipici, circari cu duble existențe și artiști stradali, voyeuri fără limite și pacienți ai refulărilor, în „Crima de pe podul Garibaldi” lumea trăiește în religia senzualității. Un Cluj pitoresc este scena pe care se derulează spectacolul viu aprins în jurul unei crime ce-i face pe toți suspecți. Între figuranți, actori și actrițe, cuplul Martin Breda – Maraia pășește ca pe scenă, dansând cu împăcări și despărțiri în fața cititorului, ca un sofisticat preludiu, cercetează cazul cu răsturnări de situație și perspective alunecoase, într-o narațiune alertă, din care cititorul n-are timp de respiro, căci se derulează pe fundalul unei construcții muzicale care incită curiozitatea. Tonic și efervescent, „Crima de pe podul Garibaldi” este un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare.” (Marius Miheț)

Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din București și a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunțat la medicină și a lucrat la revistele Cuvântul și Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All și Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundației „Liviu Rebreanu”), Eclipsa (1993, Premiul orașului Târgoviște), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Național de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului și Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București) și metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud, cronici ficțional-literare (2015), și Mandarina, proză scurtă (2017, Premiul Observator cultural, Premiul Național Ziarul de Iași și Premiul „Iocan” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Unitext, Premiul UNITER) și Primăvara la bufet (1995, Expansion, Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie „Camil Petrescu”, ediția I, și Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franța și SUA.

Ajunsă în pragul adolescenței, Donnatela își vede familia destrămându-se sub presiunea problemelor tipice pentru cartierele mărginașe ale orașelor românești din anii ‘90: șomaj, sărăcie, declasare, alcoolism. Salvarea ei din abjecția cotidianului stă în poezie, grație căreia trăiește scurte momente de evadare, când „se extrage din realitate”, înălțându-se deasupra ființelor și lucrurilor ce o înconjoară. În ziua în care mătușa sa și patroana familiei sale, Florentina, îi găsește „agenda muncitorească de scris poezii” și o ridiculizează, Donnatela își arde textele și devine o adolescentă rebelă care își va trăi, asemenea tuturor oamenilor, inițierea în viața pământească. Povestea ei seduce îndeosebi prin îmbinarea de candoare și brutalitate, de umor benign și ironie distrugătoare în zugrăvirea tribulațiilor eroinei ce-și caută propria cale în mijlocul unei lumi în derută.

Acest volum reunește romanele Paramnezii și Necredinciosul.

„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice... Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.” (Marta Petreu)

„Necredinciosul – o jucărie romanescă despre alteritate și despre procesul integrării eului. Prozatorul rotunjește un ghem de semne și sensuri și aruncă cititorului un dumicat ispititor, incitant, rezistent la interpretări ultime, greu de ruminat fără rest... Povestitorul se joacă nestăpânit și inteligent cu ascultătorul‑cititor și îl implică în amestecul inepuizabil de povești reale și inventate. De la arta deducției la arta seducției, Ion Vianu este, el însuși, un admirabil cuceritor. De Curte‑Veche.” (Irina Petraș)

„Dacă traiectoria unui singur destin confirmă un Jurnal, aceea a mai multora trimite la mai complexa țesătură a unui roman. În Paramnezii, trei alte destine se intersectează cu al povestitorului, închipuind figuri însetate de absolut – a prietenului care se sinucide în detenție, spre a nu accepta eliberarea pe cauțiune turnătoriei, a lui Djamil, apoi, pacientul magrebian care, de asemenea, se sinucide, când înțelege a fi intrat într-o fundătură fără ieșire, în fine a amicului swițerian care, cu înaintarea în vârstă, dă tot mai mult curs instinctelor totalitare. Sunt cazuri-limită pe care surprinderea unei vieți în punctul de trecere spre starea seniorală a senectuții și le însușește, întru completarea propriei personalități. Or, tocmai evoluția acesteia, străbătând straturile de timp prin evocarea unor segmente existențiale, decide pigmentul final, dă respirație narațiunii, dincolo de suflul ei secret, după noi, mai prețios încă. «Ce curioase sunt disperările dostoievskiene în decor alpin!», exclamă eroul din Paramnezii, până la ultimul rând rămas fără nume. În fapt, ele îl urmăresc pretutindeni pe cel plecat. Chiar când se întoarce. Fiind cel care-și lasă în urmă umbra...” (Barbu Cioculescu)

„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.” (Dana Pîrvan-Jenaru)

Roman distins cu Premiul Mondello și Premiul Grinzane Cavour

Cu câteva zile înainte să împlinească treisprezece ani şi să intre, potrivit tradiţiei iudaice, în rândul adulţilor, Nono, povestitor cu o imaginaţie uluitoare, poliţist în devenire şi elev-problemă, este trimis de tatăl lui, detectiv exemplar al poliţiei din Ierusalim, la unchiul său pedagog, singurul care l-ar mai putea aduce pe calea cea bună. Însă călătoria cu trenul în pragul ceremoniei de bar mitzvah devine pe neaşteptate începutul unui joc extraordinar, în care întâlnirea cu fascinantul Felix, escroc de talie internaţională şi gentleman excentric cu un straniu accent românesc, şi cu fermecătoarea Lola Ciperola, marea doamnă cu şal violet a teatrului israelian, îi va deschide calea spre o aventură fabuloasă. Roman picaresc despre copilărie, identitate şi aventura dureroasă a maturizării, Sunt şi copii în zigzag explorează, prin ochii unui copil cu totul aparte, o lume carnavalescă în care nimic nu e ceea ce pare şi măştile se schimbă la fiecare pas. Distins cu Premiul Mondello (1996) şi Premiul Grinzane Cavour (1997), romanul a fost ecranizat în 2012 în regia lui Vincent Bal, cu Thomas Simon, Burghart Klaußner şi Isabella Rossellini în rolurile principale.

Prada, cel de-al doilea roman din celebrul ciclu Familia Rougon-Macquart al scriitorului naturalist Émile Zola, zugrăveşte criza morală, dar şi identitară pe care o traversează Franţa în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Aristide Rougon, mărunt funcţionar la primărie, urcă rapid pe scara socială datorită slujbei sale ce îi oferă acces la planurile de înfrumuseţare a Parisului întocmite de baronul Haussmann la ordinele lui Napoleon al III-lea. Luându-şi numele de Aristide Saccard, acesta ia parte, fără nici un fel de scrupule, la dezmembrarea oraşului de către speculanţi şi strânge o avere fabuloasă cumpărând pe nimic imobile întregi şi revânzându-le la preţuri piperate primăriei, care intenţionează să le demoleze pentru a construi bulevardele largi de astăzi. Critica necruţătoare a lui Zola la adresa corupţiei din epocă a stârnit un adevărat scandal, autorului recomandându-i-se chiar să întrerupă publicarea romanului în foileton.

Romanul Prada a fost ecranizat în 1966, în regia lui Roger Vadim, cu Jane Fonda, Michel Piccoli şi Peter McEnery în rolurile principale.

Cu ilustraţii de Teodora Răileanu

Vârsta recomandată: 10 +

Continuarea aventurilor din „Alex Blue, băiatul extraterestru”

Alex duce o viaţă liniştită în sânul familiei, convins că aventurile lui au luat sfârşit. Dar se trezeşte atras din nou într-o serie de peripeţii extraordinare când, în urma planului sinistru al arborianului Krul, viaţa sa şi cele ale prietenilor săi xilonieni sunt în pericol. Refugiat, împreună cu aceştia, pe planeta Ospitalierilor, Alex porneşte în căutarea unui portal magic cu ajutorul căruia să se întoarcă în timp şi să împiedice eliberarea lui Krul şi a noii sale armate. Însă lucrurile se complică, fiindcă e trădat, iar pe urmele lui nu sunt doar maleficii arborieni, ci şi misterioşii neronieni Amira şi Mordin. Vor reuși oare Alex şi prietenii lui să găsească portalul magic?

Roman nominalizat la Man Booker Prize

„Cel mai bun roman de până acum al lui Siri Hustvedt” (The Washington Post)

În vara ameţitoare a anului 1977, o tânără naivă pe nume Calista Frangopoulou pleacă din Atena pentru a se aventura în lumea largă. Pe o insulă grecească transformată în platou de filmare, se trezeşte lucrând pentru faimosul regizor hollywoodian Billy Wilder, despre care nu ştie mai nimic. Dar răgazul pe care îl va petrece în această viaţă nouă şi plină de strălucire o va schimba definitiv. În timp ce Calista este încântată de aventura în care s-a trezit, Wilder trăieşte cu sentimentul că steaua lui s-ar putea să fi apus. Refuzat de Hollywood, şi-a finanţat noul film cu bani din Germania, iar atunci când merge la München pentru alte filmări, Calista se trezeşte că îl însoţeşte într-o călătorie pe firul memoriei spre inima întunecată a istoriei familiei lui. Într-un roman care este deopotrivă o poveste plină de delicateţe a maturizării eroinei şi un portret intim al uneia dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria cinematografiei, Jonathan Coe se apleacă asupra naturii timpului şi a gloriei, asupra familiei şi a tentaţiei periculoase a nostalgiei.

Frances Hardinge (n. 1973, Brighton, Marea Britanie) este pasionată de lumea victoriană, pe care o transpune în cărțile sale și o populează cu personaje misterioase. Fascinația față de latura gotică a epocii se reflectă atît în opera sa – care cuprinde deja nouă romane și numeroase nuvele , cît și în însăși înfățișarea autoarei: o apariție excentrică, înveșmîntată în haine de modă veche, întotdeauna cu o pălărie neagră. La Editura Polirom au mai apărut romanele Copacul minciunilor, desemnat în 2015 cîștigător al Costa Book Award pentru cea mai bună carte a anului, și Umbrele de sub piele.

Autoarea bestsellerului Ultimii copii din Tokio

Roman distins cu Premiul Noma

Romanul lui Yoko Tawada porneşte de la un fapt real: naşterea şi creşterea în captivitate, la grădina zoologică din Berlin, a unui pui de urs polar numit Knut. Memoriile unui urs polar nu este însă o biografie, ci un roman veritabil, unde viaţa reală a ursuleţului Knut este doar un pretext pentru o serie de poveşti ce alunecă sistematic în fantastic, în suprarealism, în parabolic. Cartea conţine trei părţi distincte, dar legate între ele. Cea dintâi este povestea bunicii lui Knut, o ursoaică polară din Uniunea Sovietică, ce scrie o autobiografie de succes, apoi pleacă în exil în Germania de Vest şi în Canada, ajungând în cele din urmă în RDG. A doua, o relatare din perspectiva umană a unei dresoare de circ, este povestea Toscăi, mama lui Knut, o ursoaică artistă, iar ultima parte prezintă viaţa tulburată a ursuleţului, povestită din propria perspectivă. Fantasticul, absurdul, parabolicul ce infuzează textul sunt instrumentele imaginaţiei dezlănţuite ale autoarei şi, inserate în ansamblul istorisirilor cu urşi polari şi oameni, constituie farmecul profund al romanului. Implicând permanent o subtilă, dar tăioasă critică socială – atât a comunismului, cât şi a capitalismului –, Memoriile unui urs polar explorează istoria recentă ca să vorbească despre umanitate, despre iubirea fără graniţe, despre absurdul şi farmecul existenţei.

Jorge Luis Borges (1899-1986) s-a născut la Buenos Aires, într-o familie înstărită. La scurtă vreme după naşterea sa, călătoreşte alături de familie în Europa. Primeşte încă de mic o educaţie multilingvă. După întoarcerea în Buenos Aires, la douăzeci şi doi de ani, publică primul său volum de poezii, Fervor de Buenos Aires. Continuă să publice apoi, alături de poezii, şi eseuri. În anii ’30 începe să scrie proză scurtă. Publică primul său volum important, Istoria universală a infamiei, la vîrsta de treizeci şi şase de ani. Amestecul de realitate şi ficţiune din acest volum va deveni o caracteristică importantă a prozei de mai tîrziu a lui Borges. Tot în această perioadă, publică două dintre cele mai cunoscute colecţii de povestiri ale sale, Ficţiuni şi Aleph. În anii ’50 devine director al Bibliotecii Naţionale. Odată cu înaintarea în vîrstă, vederea îi slăbeşte şi reîncepe să scrie proză scurtă şi poezie. Ultima sa carte, Atlas, o scrie alături de María Kodama, cu care se va căsători cu o lună înainte de moarte. La vîrsta de optzeci şi şase de ani, în iunie 1986, încetează din viaţă. În România este cunoscut mai ales datorită volumelor sale de povestiri: Istoria universală a infamiei, Grădina cu cărări ce se bifurcă, Moartea şi busola. La Editura Polirom au mai apărut: Poezii (2005, 2017), Cărţi scrise în doi (2005, 2008), Moartea şi busola. Proză completă 1 (2006, 2015), Cartea de nisip. Proză completă 2 (2006, 2015), Eseuri (2006, 2015), Cartea fiinţelor imaginare (în colaborare cu Margarita Guerrero, 2006), Texte captive (2010), Dialoguri (alături de Ernesto Sábato, 2010), Borges la 80 de ani. Conversaţii. Cărţile şi noaptea (2014) şi Tangoul. Patru conferinţe (2018).

Roman distins cu Premiul Jan Michalski 2019

În urmă cu zece ani, Iris, eroina romanului Zeruyei Shalev, a fost victima unui atentat terorist (la fel ca scriitoarea însăşi, rănită în explozia provocată de un atentat sinucigaş, în 2004). Viaţa lui Iris fusese şi până atunci o înlănţuire de dureri şi tristeţi surde, pe jumătate uitate: un tată mort în războiul de Yom Kippur, o mare iubire pierdută în adolescenţă, o viaţă de familie intrată în rutină. Trupul sfârtecat aduce o durere nouă, răspândită în fiecare fibră, ce nu se lasă ştearsă nici după un deceniu, iar din ea se nasc, pe neaşteptate, alte şi alte spaime şi dureri. Cea mai teribilă se dovedeşte groaza de a lua o decizie: să-şi urmeze iubitul din tinereţe, revenit ca prin minune lângă ea, sau să rămână alături de copii, prinşi la rândul lor într-o plasă de suferinţe şi nefericiri?

Iulian Ciocan, născut pe 6 aprilie 1968 la Chișinău, Republica Moldova, este prozator, publicist și critic literar. Comentator al postului de radio Europa Liberă. Romane publicate: Înainte să moară Brejnev (Editura Polirom, 2007; ediție cehă la Dybbuk, 2009; ediție engleză la Dalkey Archive Press, 2020; ediție sîrbă la Sluzbeni Glasnik, 2021; în curs de apariție ediția italiană la Bottega Errante); Tărîmul lui Sașa Kozak (Editura Tracus Arte, 2011; ediție slovacă la Kalligram, 2015; ediție franceză la Belleville, 2017, Premiul Coup du Cœur la Salon du Livre des Balkans); Iar dimineața vor veni rușii (Editura Polirom, 2015; ediție cehă la Dybbuk, 2021), Dama de cupă (Editura Polirom, 2018; ediție franceză la Belleville, 2019; nominalizare la Premiul Jean Monnet, 2020; ediție bulgară la Foundation for Bulgarian Literature, 2019; ediție cehă la Dybbuk, 2020; ediție olandeză la Pegasus, 2020). A publicat proză în reviste și antologii din SUA, Germania, China, Cehia, Bulgaria, Belgia și Brazilia. Invitat la New York, la festivalul PEN World Voices (2011) și la Noaptea Literaturii, Amsterdam (2016). În 2018 a publicat, la Editura Muzeelor Literare Iași, Povestea lui Nicolae Gane.

După succesul mondial al romanului „Cei opt munţi”Paolo Cognetti este autorul bestsellerului internaţional Cei opt munţi, câştigător al Premiului Strega. „O superbă meditaţie despre natură, dragoste şi renaştere în Alpi.” (Publishers Weekly) Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone După succesul mondial al romanului Cei opt munţi, Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii. „O poveste de dragoste emoţionantă.” (Financial Times) „Un imn splendid adus muntelui şi oamenilor săi.” (Le Monde) „Fericirea este reală doar dacă o împarţi cu alţii. Prin cărţile sale, Paolo Cognetti a găsit o modalitate de-a o împărtăşi cu mulţi oameni.” (Süddeutsche Zeitung) „Un roman de dragoste – dragoste pentru natură, dragoste pentru oameni, dragoste pur şi simplu – care înalţă sufletul şi inima.” (Les Echos), Paolo Cognetti se întoarce pe îndrăgitele sale piscuri de munte pentru a ne oferi un roman de dragoste uluitor, o adevărată odă închinată muntelui, deopotrivă liniştitor, periculos, imprevizibil şi plin de forţă. Fausto s-a refugiat în munţi pentru că voia să lase în urmă trecutul recent. Silvia încearcă să descopere ceva despre sine înainte să plece cine ştie unde. El are patruzeci de ani, ea – douăzeci şi şapte. Se apropie unul de altul într-o noapte când Fontana Fredda se pregăteşte de iarnă. În jurul lor se află Babette şi restaurantul ei, apoi un refugiu situat la peste trei mii de metri altitudine şi Santorso, care ştie totul despre vale, întinderi de zăpadă şi de iarbă ce îţi umplu sufletul. Chiar şi lupul, care nu-şi mai făcuse apariţia de un secol, pare că s-a întors. Şi el este în căutarea fericirii.

Sophie Hardcastle s-a născut în 1993, la Sydney. Părinţii ei erau marinari de profesie, participând la întreceri nautice pe iahturi, iar Sophie a învăţat la rândul ei navigaţia şi surfingul competitiv. Şi-a luat diploma în arte vizuale la Sydney College of the Arts, specializându-se în pictură. Este scriitoare, artistă, scenaristă şi cercetătoare. A publicat un volum de memorii, Running like China (2015), centrat pe experienţele ei ca persoană diagnosticată tardiv cu tulburare bipolară. Este şi autoarea unui roman pentru adolescenţi de mare succes, Breathing Under Water (2016). În 2018 a studiat literatura engleză ca bursieră la Worcester College, University of Oxford, perioadă în care a scris Sub punte, pentru care s-a inspirat din propriile experienţe pe mare, în Antarctica, precum şi din două episoade dureroase de violenţă sexuală suferite în adolescenţă şi la vârsta de douăzeci şi trei de ani. În prezent lucrează ca asistent de cercetare la University of Oxford. Sophie Hardcastle este coscenaristă şi coregizoare a miniserialului online Cloudy River.

Câştigător al Premiului Bagutta pe anul 2011, Abisuri personale împărtăşeşte cu Ultima vară în oraş atmosfera romană şi destinul tragic al protagoniştilor, „frumoşi şi blestemaţi, încercând să evadeze din lumea lor înstărită, care are menirea de a revela abisurile întunecate ale inimii omeneşti” (Ferruccio Parazzoli). Este povestea unui jucător de cărţi profesionist, cu grave probleme cardiace, care îşi petrece iarna într-un cazinou de pe coastă, în extrasezon, şi care reconstituie, într-o vară romană de demult, o poveste de dragoste chinuitoare dintre doi tineri exponenţi ai unei lumi aurite şi cosmopolite. La sfârşitul anilor ’60, cei doi îşi găsiseră în capitala Italiei un ultim refugiu pentru vieţile lor la limită. El este reprezentantul unei mari dinastii de industriaşi, ea – o frumoasă şi bogată moştenitoare, ducând povara unui secret de familie copleşitor. Cei doi se grăbesc să-şi unească destinele, încercând să se salveze reciproc, dar reuşind doar să se piardă într-un joc istovitor şi disperat până la deznodământul imprevizibil.

Un roman memorabil despre dragoste și război, inspirat din fapte reale

Adolescentul evreu Tholdi, care aspiră să devină muzician, o întâlneşte pentru prima dată pe prostituata romă Liuba, o fată frumoasă şi misterioasă, în ziua în care împlineşte şaisprezece ani. Câteva săptămâni mai târziu, Armata Română, aliata Germaniei naziste, ocupă Cernăuţiul, oraşul său natal. Tholdi reuşeşte să-şi facă rost de o slujbă la fosta fabrică de textile a tatălui său. E în culmea fericirii, asta până când află că Radu şi Grigore, cei doi fraţi care conduc acum fabrica, sunt colaboratori ai naziştilor. Printr-o întorsătură a sorţii, Tholdi şi Liuba se reîntâlnesc în momentul în care adolescentul descoperă că ea este amanta lui Radu. În încercarea de a-şi salva familia de la trimiterea într-un lagăr de concentrare, Tholdi îi ajută să-şi ţină relaţia secretă. O instalează pe Liuba într-un apartament din cartierul evreiesc, vizavi de locuinţa familiei lui, se îngrijește să aibă tot ce îi trebuie şi, în cursul lecţiilor de pian pe care i le predă noaptea, între cei doi se înfiripă o prietenie foarte preţioasă. Liuba este cheia supravieţuirii lor, însă iubirea lui Tholdi se poate preschimba oricând într-o obsesie periculoasă ce le-ar aduce moartea.

Acţiunea romanului Mikael Karvajalka este plasată în secolul al XVI‑lea, marcat de procesele Inchiziţiei, de războaiele lui Carol al V‑lea şi de apariţia protestantismului. Tânărul Mikael pleacă să studieze la Paris împreună cu prietenul său Antti Kallenpoika, fierarul care mai apoi îl va însoţi peste tot. Din aventură în aventură, străbate o Europă sfâşiată de conflicte politice, sociale şi religioase. Ajuns în inima unei păduri germane, Mikael întâlneşte o „vindecătoare”, care îl va vrăji definitiv. Dar suntem în anul 1520, când nimic nu mişcă fără ştirea Vaticanului, iar tânărului îi va fi dat să descopere chipul cel mai crud al Bisericii. Dezgustat de metodele barbare ale Romei, Mikael se alătură ţăranilor germani răsculaţi, îl cunoaşte pe Martin Luther şi asistă, în calitate de martor privilegiat al istoriei, la naşterea creştinismului protestant.

Romanul a fost ecranizat în 2017, în regia lui Richard Eyre, cu Emma Thompson, Stanley Tucci şi Fionn Whitehead în rolurile principale.

La mai bine de trei decenii de la publicarea bestsellerului „Tuareg”, Alberto Vázquez-Figueroa revine asupra temei care l-a impus drept unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori spanioli contemporani: miticul Popor al Vălului şi lupta sa pentru a-şi apăra tradiţiile, în inima unui deşert pe care încep să şi-l dispute tot mai multe forţe. De data aceasta, ameninţarea vine din interior, din partea islamiştilor radicali, tot mai puternici şi mai violenţi, care seamănă haos şi teroare printre occidentali şi popoarele din deşert. Ca să-şi salveze onoarea şi să-i pedepsească pe cei care le pervertesc religia, liderii tuaregi hotărăsc să-i vâneze şi să-i lichideze pe jihadişti. Printre salvatorii credinţei lor se numără, neaşteptat, şi un umil şofer de camion, care cunoaşte deşertul ca-n palmă. Însă el nu va avea de luptat doar cu un duşman atroce şi cu întreaga lui reţea subterană de fanatici şi mercenari, ci mai ales cu tenebrele propriei conştiinţe.

Adriana e ca vântul, intră pe neaşteptate în viaţa surorii sale mai mari, iar intrarea ei are de fiecare dată forţa unei revelaţii. Când erau mici, cele două erau răzvrătite şi unite. Adulte, trăiesc departe una de alta, dar ambele duc povara unei grele moşteniri: cea a cuvintelor nerostite şi a lipsei de afecţiune şi atenţie. Fiecare trăieşte în felul ei o poveste de dragoste absolută, însă zdruncinată şi, în final, nimicită ireparabil. Numai că uneori durerea trăită deplin, până la ultima picătură, ne poate ajuta să pătrundem în cele mai ascunse unghere ale sufletului. Astfel ne putem construi propriul scut de apărare în faţa sentimentelor, prin acceptarea lor şi ocrotirea legăturilor intime pe care ne-am construit devenirea. Asta pare să ne transmită Donatella Di Pietrantonio, cu înţelepciunea şi naturaleţea marilor scriitori. Ea ne oferă un buchet multicolor de emoţii rostite în şoaptă, care ne va stărui multă vreme în memorie. Romanul Borgo Sud, unde autoarea merge pe firul poveştii începute în Cea care se întoarce, a fost nominalizat la Premiul Strega (2021), cel mai prestigios premiu literar din Italia.

„Cititorii romanului Cea care se întoarce al Donatellei Di Pietrantonio se vor bucura să o regăsească pe Adriana, sora mai mică, «o floare neaşteptată, crescută pe o mână de pământ, pe-o stâncă»... Celor care încep călătoria cu acest roman nou şi complet autonom le vor rămâne în minte cele două femei pline de dezamăgiri şi speranţe noi, care au întipărite în fiinţa lor ura şi dragostea pentru satul din Abruzzo ce le-a crescut sălbatic şi le-a făcut să plece departe: una să studieze, să profite de şansa unei schimbări în viaţă, iar cealaltă să plece pur şi simplu, să trăiască, să evadeze, să iubească.” (Il Foglio)

„A şti că viaţa implică o atrocitate iremediabilă nu înseamnă a ceda în faţa acelei atrocităţi. Este lecţia oferită de marea literatură italiană a secolului XX, de la Elsa Morante la Primo Levi. Borgo Sud reflectă pe deplin această tragică efemeritate.” (la Repubblica)

„Cu stilul ei concis, Di Pietrantonio se numără printre autorii care nu se tem să privească durerea în faţă, să o atingă, să o arate aşa cum este... Poate de aceea paginile ei pătrund în conştiinţa cititorului mai întâi ca nişte spini înfipţi în piept şi apoi ca semne ale unei posibile mântuiri.” (il Fatto Quotidiano)