Literatură

Zece americani au fost selectați cu atenție pentru a testa în versiunea beta un sistem revoluționar de spionaj. Programul Fusion Initiative, realizat printr-un parteneriat între compania de tehnologie informatică WorldShare și guvernul Statelor Unite, poate urmări pe oricine de pe pământ. Timp de o lună, cei zece candidați la marele premiu de trei milioane de dolari vor face tot posibilul să scape necapturați. Dar pentru o concurentă, o bibliotecară modestă din Boston pe nume Kaitlyn Day, miza este mult mai mare decât banii, iar motivele ei pentru a intra în test sunt mai personale decât și-ar imagina oricine. Când numărătoarea inversă va ajunge la zero, va fi decis câștigătorul. Va fi acesta aparatul monstruos de supraveghere format din agențiile guvernamentale împreună cu titanul IT sau simplul cetățean american mânat în luptă de nevoia sa de dreptate și adevăr?

Nu-și aduce aminte când a început să colecționeze povești. Poate a fost o frântură de conversație auzită în timp ce curăța o chiuvetă? Înainte să-și dea seama (în timp ce ștergea praful într-un salon sau dezgheța frigiderul), a observat că oamenii îi spuneau poveștile lor. Poate că o făcuseră mereu, dar acum lucrurile stau diferit, acum poveștile se întind spre ea, și ea le adună... Janice știe că ajungi să cunoști cu adevărat oamenii prin poveștile lor. De la Fiona, recent rămasă văduvă, și fiul ei Adam, până la groaznica doamnă „DaDaDa“ și foxterierul ei, Decius, Janice are o perspectivă unică asupra comunității în care locuiește. Când Janice începe să lucreze ca femeie de serviciu pentru doamna B., întâlnește, în sfârșit, pe cineva care dorește să audă povestea ei. Dar Janice este categorică: ea este colecționara de povești. Ea nu are povestea ei. Cel puțin, nu una pe care o poate împărtăși... Însă doamna B. nu este naivă și știe că Janice ascunde mai multe decât lasă să se vadă. La urma urmei, nu are toată lumea o poveste de spus?

Ce faci când ai o crimă comisă deliberat, fără ca ucigașul să folosească o armă, fără ca, de fapt, să ucidă, dar în urma lui rămâne un cadavru? Termenul „autor moral” nu se aplică: premeditarea a fost evidentă. Dilema, însă, nu dispare. Să încerci o încadrare a romanului Cristinei Dinu într-o anumită categorie, polițist sau psihologic, ar însemna să atingi cam 10% din subiect. Complexitatea subiectului, conturul puternic al personajelor, detaliile acțiunii, pornesc dintr-o precizie de fascicul-laser a observației, combinată cu finețea unui scris matur, fără compromisuri. Faptele sunt fapte, iar autoarea le pune pe tapet într-un puzzle complex, ale cărui piese sunt supuse, una câte una, unei analize clare și, adeseori, tăioase, fără lumină roz în cadru.

Ștefan Dumitrescu, una dintre figurile reprezentative ale literaturii române contemporane, a publicat o operă impresionantă. Poet, prozator, dramaturg, eseist și critic literar, filosof și analist politic, a debutat în adolescență, încurajat fiind de Miron Radu Paraschivescu, care l-a susținut: „Dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe”. A participat cu texte literare și critice în multe reviste literare celebre și la Radio București. Ana Blandiana i-a publicat poeziile în revista Contemporanul, prezentându-l elogios la rubrica „Lira de aur”, anunțând venirea în literatura română a unui mare scriitor. A debutat și în calitate de critic literar cu cronici, recenzii și pastile literare. Interesul cititorilor a fost suscitat mai ales după câștigarea unui concurs, care i-a dat dreptul de a continua romanul lui Marin Preda, Delirul. Ștefan Dumitrescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Puzzle. Sunt oriunde vezi cu ochii. Sunt peste tot. Iarna, primavara, vara, toamna, sunt oricand. In fiecare poveste pe care o vei citi, vei descoperi piese care iti vor permite sa rezolvi puzzle-ul care iti va dezvalui identitatea mea... Un puzzle. O carte care nu va schimba lumea. Dar va alina sufletele celor care o vor citi...

Într-o zi, nu am mai putut. Valurile erau mult prea mari, Oceanul prea învolburat. Creasem o furtună pe care am fost incapabilă să o mențin sub control. Apa îmi șoptea, mă chema. Și nu puteam face altceva decât să las sforile din mână. Mă supuneam. Sunt momente în care Oceanul reușește să adreseze întrebările corecte, astfel ajutându-mă puțin în a găsi colacul de salvare. Sau măcar o scară din funii. De data aceasta, însă, dorea să sufăr. Cred că se săturase de mine. Elementul ce unește povestirile din noul volum de proză scurtă al Theodorei Savuli se poate rezuma astfel: simbolistica unor spirite neliniștite. Caracterul „horror” augmentează întregul, nu atât prin ce arată, cât prin ce sugerează.

Te-ai gândit cum ar fi să-ți aduni lumea în spinare ca pe o cochilie de melc și să pleci? Să-ți strângi prin buzunare rădăcinile natante și să le desfășori în alte țări, peste alte mări, poate după o iubire fulminantă, ori, pur și simplu, pentru că jobul tău e prețuit altfel peste hotare? Ori pentru că destinul a decis dintr-odată să se scrie în altă limbă decât în cea românească?

Această operă de debut a autorului care va primi Premiul Nobel pentru literatură în 1972, un veteran al războiului, marcat profund de tragediile epocii, este ca un fel de document programatic. În anul în care se încheie seria de procese ale Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, debutul lui Böll vine să demonstreze că nu toți germanii au fost adepții fanatici ai lui Hitler. Chiar dacă cei mai mulți au tăcut. ”Tăcerea celor care nu spun nimic este îngrozitoare. Este tăcerea celor care nu uită, a celor care știu că sunt pierduți”, afirmă autorul. Nici tăcerea și nici războiul nu pot să înăbușe valorile esențiale ale umanității. Pentru Heinrich Böll și implicit pentru eroii săi, acestea sunt iubirea și credința religioasă. Orice om are dreptul la o viață omenească. Misiunea artei este să afirme și să transmită acest mesaj și să reziste la toate elementele dezumanizante ale vieții. Heinrich Böll va rămâne credincios acestor valori în toată cariera sa literară.

Aflată la mii de kilometri de casă, Yoela stă pe o stradă întunecată și privește la două fetițe prin ferestrele unui apartament. Sunt nepoatele pe care nu le-a cunoscut niciodată, copilele fiicei pe care nu a mai văzut-o de foarte multă vreme. Așa începe, țesut printre amintirile și proiecțiile unei femei trecute de mijlocul vieții, romanul Cum să-ți iubești fiica. În centrul acestei povești fascinante se află încercarea femeii de a înțelege cum o relație născută din dragoste — căci o mamă nu poate fi decât îndrăgostită de copilul ei — a ajuns dincolo de marginile înstrăinării. Mergând înainte și înapoi în timp, ea deslușește amintiri și sentimente demult îngropate, retrăind chiar și cele mai mărunte momente de apropiere de fiica ei, uneori atât de banale, și încercând să înțeleagă de ce fiecare dintre aceste clipe pare să construiască o imagine de ansamblu a înstrăinării. Cu o rară precizie psihologică, Hila Blum urmărește pașii greșiți și amăgirile aparent nesemnificative ale vieții de familie, unde granița dintre protecție și posesie este atât de ușor de depășit, adesea fără cale de întoarcere.

Prestigioasa școală Urban Promise arată impecabil privită din exterior, dar înăuntru pândesc secrete mortale. Când directorul este ucis în incinta școlii, iar polițiștii vin să investigheze, trei studenți – J.B., Ramón și Trey – devin principalii suspecți. Aveau mijloacele, aveau motivul... și e posibil să fi avut și arma crimei. Însă, când toți își susțin nevinovăția, își dau seama că trebuie să-și unească forțele pentru a găsi ucigașul înainte de a fi arestați. Dar dacă adevăratul făptaș se ascunde printre ei?

Într-o zonă muntoasă izolată din Islanda, echipele de căutare pornesc pe urmele unui grup de persoane dispărute. Ce i-a determinat pe turiști să vină în munți în toiul iernii grele, în beznă și viscol? Și ce i-a făcut să-și părăsească adăpostul și să se aventureze în zăpadă fără echipament? Între timp, la stația radar din Stokksnes se întâmplă lucruri bizare. Fie că e vorba de balta de sânge găsită în zăpada imaculată, în plină pustietate, fie că e vorba de un pantofior de copil dezgropat după ce a stat în pământ zeci de ani sau de puțul căscat în stâncă pe malul mării, care pare să atragă oamenii… nimic nu e ce pare a fi.

Romanul Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditații asupra opresiunii și a terorii într-un stat totalitar. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pașa din Ianina își clădește un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepsește cu cruzime, expunându-i capul în piața centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înșelător al administrației otomane. Ali Pașa — admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreținut relații diplomatice, și al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia — a dus o viață plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-și propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finețe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum și angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinși, ci și învingătorii.

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi

La 65 de ani de la apariția cărții în Italia și la 60 de ani de la premiera filmului regizat de Luchino Visconti, cu Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale, Humanitas Fiction publică o nouă ediție a traducerii de referință semnate de Gabriela Lungu. Romanul este însoțit de prefața lui Gioacchino Lanza Tomasi, fiul adoptiv al autorului, dedicată metamorfozelor pe care le-a suferit textul, precum și de două fragmente inedite și câteva poeme cuprinse în așa-numitul „Canțonier al casei Salina“.

„Dragă Enrico, în mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al Ghepardului. […] Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună. […] Sicilia este aceea care este: cea din 1860, de dinainte și dintotdeauna. Cred că totul este impregnat de o proprie poezie melancolică. […] Fii atent: câinele Bendicò e un personaj foarte important și aproape că este cheia romanului.“ — GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA, Scrisoare către Enrico Merlo di Tagliavia din 30 mai 1957

New York, 1926. Olandeza Antonia Brico a emigrat în Statele Unite ale Americii împreună cu părinții ei în copilărie. Are un singur vis: să devină dirijoarea unei mari orchestre simfonice.,,

Când un tânăr este ucis într-un spital de psihiatrie, acuzațiile încep să curgă pe bandă rulantă. A fost unul dintre pacienți? Un membru al personalului? Sau a intrat cineva din afară? Detectivul Alice Armitage e pe urmele ucigașului. Singura problemă este că și Alice este pacientă.

Detectivul Tom Thorne are în sfârșit tot ce și-a dorit. Nicola Tanner și Phil Hendricks îi sunt prieteni apropiați. Viața lui amoroasă este minunată și este fericit în meseria căreia i-a dedicat întreaga viață. În timp ce vânează un criminal în serie, Thorne nu are de unde să știe că se va cufunda într-un coșmar din care s-ar putea să nu se trezească niciodată. Un coșmar care are un nume. Trecutul lui Thorne amenință să-l ajungă din urmă și un secret devastator este pe cale să fie dezvăluit.

„O grădină cu un cireș falnic și tufe de rozmarin, călcată de pasul mărunt, dar tenace al gângăniilor. O casă bătrânească. O femeie și un pisic cu nume de trubadur povestesc câte-n lună și în stele. Ea, despre oameni care au plecat, dar care, de fapt, nu au părăsit-o niciodată, despre o carte care i s-a lipit nu doar de degete, ci și de suflet, despre o Veneție magică, devorată în două zile și o noapte, despre un Paris nebănuit de dezamăgitor, dar și despre o iubire ca un vis. Motanul ascultă, mustăcește, aprobă sau, dimpotrivă, contestă, pune întrebări, cere lămuriri, iar când tristețea e prea grea, mai face o ghidușie. Cuvintele se rostogolesc înainte și înapoi domol, măsurat, dulce, iar trecutul, oricât de dureros, își mai îmblânzește îmbrățișarea. O carte care te tulbură și te alină, te face să lăcrimezi și îți oblojește sufletul, pentru ca, în final, să te ajute să-ți recapeți încrederea în bine, frumos și firesc! O poveste de viață la finalul căreia ajungi să tânjești după liniștea pe care o simți doar atunci când îți cunoști inima și ai căzut la pace cu trecutul.” Alina Bâltâc

Sunt fratele Kane despre care toți bârfesc în spatele ușilor închise. Răsfățatul cu un fond fiduciar generos. Sportivul ratat. Alcoolicul de performanță. Nimeni nu mă cunoaște cu adevărat, în afară de ea. Alana „Lana” Castillo – cea mai bună prietenă din copilărie și singura femeie pe care am iubit-o vreodată. Când i-am frânt inima în urmă cu șase ani, i-am promis că nu o să mă mai întorc niciodată la Lake Wisteria. M-am ținut de cuvânt până când testamentul bunicului meu a schimbat totul. Pentru a-mi primi moștenirea, trebuie să petrec o vară întreagă la reședința familiei înainte de-a o vinde. Teoretic, nimic complicat, numai că de întregul meu plan s-a ales praful chiar din prima zi. Se pare că Lana nu doar că locuiește în casa cu pricina, ci și pretinde că o deține.

„Viețile secrete ale culorilor” ne restituie o imagine fermecătoare a ritualurilor și a ceremoniilor tradiționale nipone într-o poveste de iubire, delicată precum o stampă, între o tânără cu darul de a vedea culori imperceptibile altora și un bărbat care învață să le recunoască prin descrierile ei.

De când se știe, Mio percepe lumea în nuanțe infinit mai detaliate decât cei din jurul său. În atelierul familiei, în care de generații se vopsesc, se croiesc și se îmbracă tradiționalele chimonouri de nuntă, a înțeles, încă din copilărie, că fiecare culoare are secretele ei, iar de atunci nu încetează să le caute. Pentru Aoi, culorile au o viață ascunsă, mai puțin nuanțele de negru, pe care a învățat să le decline până la ultima, prin meseria moștenită de la tatăl său, de a-i conduce pe oameni prin ziua cea mai întunecată, a morții. Din întâlnirea celor doi, întâmplătoare și nu prea, se naște o poveste despre familie, despre dragoste și, mai ales, despre ce înseamnă să privești lumea prin ochii celuilalt.

Roman distins cu Premiul Pulitzer și cu PEN/Faulkner Award

1923, Richmond, în apropierea Londrei – Virginia Woolf îşi începe romanul Doamna Dalloway şi luptă din toate puterile cu boala psihică de care suferă. 1949, Los Angeles – Laura Brown citeşte Doamna Dalloway şi lasă cu greu cartea din mână pentru a pregăti, alături de băieţelul ei, cele necesare unei petreceri de ziua soţului, veteran din Al Doilea Război Mondial. 1999, New York City – Clarissa Vaughan organizează o petrecere în cinstea bunului ei prieten şi fost iubit, Richard, bolnav de SIDA, laureatul unui prestigios premiu pentru poezie. Romanul Orele este o lume croită astfel încât destinele celor trei femei să se întrepătrundă, iar ele să-şi poată spune poveştile. Mizând pe forţa expresivă a naraţiunii de tipul fluxului conştiinţei, Cunningham deapănă şi întreţese firele vieţilor unor personaje captive în diferite feluri de închisori în care simt că se sting şi de unde încearcă să evadeze: căsnicia respectabilă, heterosexualitatea strictă, feminitatea, maternitatea, traiul domestic reglementat, dar şi propriul trecut idilizat sau speranţele fanteziste. Ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore în rolurile principale, a obţinut Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, Globul de Aur, două premii BAFTA, precum şi Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal. În 2022, la Metropolitan Opera a avut loc premiera unei opere adaptate după carte.

Un avion se prăbuşeşte în munţi cu numai două zile înainte de Crăciunul anului 1980. Dintre cei aproape o sută şaptezeci de pasageri, aparent nici unul nu mai trăieşte. Şi totuşi se întâmplă un miracol: este găsit în viaţă un bebeluş de numai trei luni. Doar că în avionul prăbuşit se îmbarcaseră două fetiţe de vârstă apropiată, iar vestea găsirii unei singure supravieţuitoare devine motivul disputei şi încrâncenării dintre două perechi de bunici, ambele susţinând că fetiţa care scăpase ca prin minune le este nepoată. Trăieşte Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Nimeni nu ştie sigur. Copila e declarată o Vitral, însă îndoiala şi semnele de întrebare persistă. Optsprezece ani mai târziu, un detectiv angajat de Mathilde de Carville pretinde că a descoperit, în sfârşit, adevărul. Dar detectivul e găsit apoi mort, iar în carnetul în care îşi trecuse datele investigaţiei nu este notată şi concluzia acesteia. Începe astfel o cursă în care măştile cad una câte una, o anchetă neconvenţională, în care orice oră contează.

O dilemă fără scăpare: sau mă împac cu gândul insuportabil că voi muri, ceea ce mi-e clar că nu pot, sau tânjesc după veșnicie, ceea ce, dacă ar fi cu putință, ar fi o osândă încă și mai aprigă decât moartea! Sau și una, și alta. Așa îmi trebuie, dacă îmi pun mintea cu enigme la care nici cei mai mari gânditori ai omenirii n-au găsit dezlegare mai bună decât mitul izgonirii din Paradis. O concluzie cu care Wernher s-ar fi putut declara mulțumit; ceea ce nu-l împiedica totuși să revină, iar și iar, mereu la aceeași temă... Fragment din ,,Suferinţele bătrânului Wernher”

,,Cum se scrie umorul? Foarte simplu: iei o coală albă de hîrtie, un creion, te așezi la masă și scrii umor! Umoristul va avea o confirmare a utilității scrierilor sale, dacă (atunci cînd va să fie) Dumnezeu îl va aștepta zîmbitor, cu ultima lui carte în mînă, pentru un autograf...” CORNEL UDREA

Un roman al rememorării nostalgice ne propune Monica Săvulescu Voudouri, o carte a unor destine risipite, dar care se întorc, prin pana autoarei, la rosturile existenței. Metafora feliei de pâine coapte de bunică în fiecare săptămână nu ține doar de amintirea idilică a copilăriei silvane, ci și de asumarea parcursului vieții, așa cum a fost. „Fixate” de tablourile din Edenul Silvaniei ale lui Flavius Lucăcel, rândurile volumului de față ne conving și că rătăcirea e doar o stare intermediară: locul nașterii poate fi începutul și sfârșitul înțelegerii rostului. Și nu numai pentru cei născuți în Țara Silvaniei, parte a Transilvaniei. DANIEL SĂUCA

Este un sunet dulce, cel mai plăcut pe care l-am auzit vreodată. De atunci, îmi voi aminti: o noapte însoțită de o astfel de voce, este cu siguranță timpul perfect pentru oameni. Am tăcut și i-am ascultat sforăitul ușor. Aceasta a fost prima noapte pe care am petrecut-o cu Bursucelul. Au trecut aproape douăzeci de ani și am uitat multe lucruri, însă două cuvinte ale bunicii mi-au rămas mereu în minte: „limbajul inimii.” Pe măsură ce îmbătrânesc, le înțeleg mai bine sensul și știu, de asemenea, cât de important este „limbajul inimii” în viața unei persoane.

Sarah Goldman este ușurată să se mute din Vancouver. Are multe lucruri pe care vrea să le lase în urmă, în special pe Holly Monroe, dădaca drăguță de douăzeci și doi de ani pe care ea și soțul ei, Daniel, au angajat-o pentru a avea grijă de fiul lor vara trecută. A început ca un aranjament perfect – Sarah avea o dădacă pe care fiul ei o adora, iar Holly găsise figura maternă pe și-o dorise dintotdeauna...

”Avem sus, sub acoperis, o camera mare de depozitare, pe care o numim „camera cu obiecte vechi”. Tot ce nu mai este util este aruncat aici. Adesea, urc în aceasta camera si privesc in jurul meu. Atunci regasesc o gramada de fleacuri la care nici nu ma mai gandeam si care-mi amintesc o multime de lucruri. Nu sunt acele mobile prietenoase pe care le stim din copilarie si de care sunt legate amintiri de evenimente, de bucurii sau de tristeti, de date din viata noastra.” Guy de Maupassant

”O lectură atentă a nuvelelor lui Maupassant pune în evidenţă locul important pe care îl ocupă copilul natural şi bastardul în ansamblul operei sale. Trebuie să precizăm că scriitorul vorbeşte alternativ despre bastrad şi copil natural în cadrul aceleiaşi nuvele, ceea ce ne conduce la ideea că, pentru scriitor, cele două denumiri desemnează mai mult statutul părinţilor decît pe cel al copilului. […] Prezenţa acestei teme în opera lui maupassant nu este întâmplătoare. ea este strâns legată de viaţa scriitorului, de situaţia lui de tată biologic al mai multor copii, pe care nu i-a recunoscut oficial. În calitatea lui de fiu, circulau numeroase zvonuri legate de adevăratul lui tată biologic. Conform acestor zvonuri tatăl lui biologic ar fi fost Gustave Flaubert.” Dorina Mihaela Donea

Ari Adams e o tânără prezentatoare a rubricii meteo a unei televiziuni locale. De mică a fost pasionată de starea vremii, așa că slujba ei i se pare de vis. Numai că legendara Torrance Hale, care ar fi trebuit să-i fie mentor, e prea ocupată cu tumultuoasa ei relație cu fostul soț pentru a mai avea timp să o învețe meserie pe Ari. Singurul care pare să înțeleagă prin ce trece tânăra e un reporter sportiv, Russell Barringer. Cei doi pun la cale un plan adorabil, menit să o împace pe șefa lor cu fostul ei soț, ajuns… directorul postului TV!

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face „Ghidul nesimţitului” – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. „Ghidul nesimţitului” vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.