Literatură

Yasunari Kawabata este primul scriitor japonez care a primit Premiul Nobel pentru literatura, in 1968. Vechiul oras imperial, capodopera lui Kawabata, a fost ecranizat in 1963 de Noboru Nakamura si in 1980 de Kon Ichikawa.

Romanul o are în centru pe Edna Pontellier, soţie şi mama, dar înainte de toate o femeie cu un spirit liber, neîmblânzit, care nu se regăseşte defel în modul de viaţă victorian, atât de plin de constrângeri şi interdicţii. Rebelă până în măduva oaselor, ea nu pricepe în ruptul capului de ce întreaga existenţă a femeilor trebuie să graviteze în jurul copiilor şi al bărbatului. Dornică de o experienţă nouă, care să îi demonstreze că este vie, Edna se aruncă în braţele lui Robert, un bărbat la fel de neîmpăcat cu societatea şi normele ei. Când însă acesta o părăseşte, femeia hotăreşte să se dedice familiei, ca orice bună şi îndatoritoare soţie. Totuşi, odată ce a cunoscut libertatea de a gândi şi simţi, Edna nu mai poate accepta plictiseala, supunerea, înfrânarea, aşa că alege, crede ea, singura modalitate posibilă de a scăpa de colivia în care stă închisă.

Un spion moare. Se naște o legendă. Așa a început totul. Agentul secret
britanic 007 este găsit mort, plutind în apele Rivierei Franceze, ucis
de o mână necunoscută. Se afla acolo pentru a investiga o anomalie:
scăderea traficului de heroină din Marsilia.
M decide că este momentul să-l promoveze pe James Bond în Secția 00 și-l
trimite în Franța pentru a descoperi adevărul. James Bond intră într-o
lume dominată de mașini rapide, cazinouri și iahturi luxoase. Apar
misterioasa și seducătoarea Madame 16, Scipio, un gangster corsican
grotesc, Irwin Wolfe, un afacerist american, și Reade Griffith, un agent
CIA trimis și el pe Rivieră. Dar sub toată această strălucire descoperă
o rețea periculoasă de crimă organizată și un plan diabolic pus la cale
din răzbunare. Este timpul ca noul agent 007 să-și câștige dreptul de a
ucide. Trebuie să îi găsească pe cei responsabili și să le dejoace
planul înainte să devină următoarea lor victimă.

Publicat în 30 de ţări, Eseuri de îndrăgostit s-a vândut în peste două milioane de exemplare.

Combinaţie inedită de ficţiune şi nonficţiune, Eseuri de îndrăgostit surprinde inefabilul unei poveşti de dragoste, în sublimul şi ridicolul, patima şi spleenul, frumuseţea şi urâţenia ei. Ochiul scrutător al bărbatului îndrăgostit de Chloe observă cele mai insignifiante detalii, iar mintea lui analitică le interpretează până la epuizare. Demersul lui este sortit eşecului (cine poate explica misterul iubirii?), iar cerebralul tânăr o va afla pe pielea lui. Degeaba îi invocă pe Platon, Kant, John Stuart Mill, Nietzsche, Wittgenstein, Pascal, La Rochefoucauld, Stendhal, Goethe, Freud sau Roland Barthes; nu va scăpa de nici una dintre emoţiile unei idile care-şi urmează cursul. Narativ şi reflexiv, raţional şi sentimental, romanul Eseuri de îndrăgostit cartografiază un teritoriu la a cărui hartă fiecare dintre cititori va adăuga coordonatele experienţei personale.

LAURA IMAI MESSINA s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

Romanul "Viața și vremurile lui Michael K" a primit Booker Prize în 1983 și Prix Femina Étranger în 1985.

Viața pare să fi intrat pe un făgaș lipsit de suferință, dar și de bucurie, pentru Michael K, un bărbat de culoare din Cape Town. Orfan de tată, petrecându-și copilăria stigmatizată departe de mamă, în cămine și centre de reeducare, tânărul devine grădinar în slujba consiliului local. Nimic nu pare să-i tulbure traiul monoton, până în clipa când mama sa, grav bolnavă, ia hotărârea de a se întoarce în ținuturile natale, unde dorește să-și sfârșească zilele, departe de orașul sfâșiat de un război civil care nu este al lor și pe care nu îl înțeleg, dar ale cărui consecințe le afectează în mod direct viețile. Urcându-și mama și puțina avuție într-un cărucior improvizat, Michael K trăiește o adevărată odisee printr-o lume care-și poartă la vedere cicatricile mereu reînnoite ale unei istorii tragice. Drumul către Prince Albert, acolo unde se sfârșește viața mamei sale, e plin de violență, foame, pericole, ocolișuri, ascunzători, soldați fanatici sau dezertori. Povestea lui Michael K este însă una a supraviețuirii lipsite de iluzii, spusă în stilul alb, plin de forță, care l-a consacrat pe J.M. Coetzee.

Câștigând Booker Prize în 1999 cu romanul Dezonoare, indiscutabil capodopera sa de până acum, J.M. Coetzee a devenit primul scriitor căruia i s-a atribuit de două ori acest prestigios premiu (întâia dată în 1983, pentru Viața și vremurile lui Michael K). Dezonoare a mai primit Commonwealth Writers’ Prize în 2000 și a fost ecranizat în 2008 în regia lui Steve Jacobs, cu John Malkovich în rolul principal.

După două căsnicii eşuate şi o carieră stagnantă la Universitatea din Cape Town, dezabuzatul profesor David Lurie comite un gest necugetat: are o aventură cu o studentă. Odată descoperit, refuză să-şi asume calvarul căinţei publice pentru a-şi păstra postul şi acceptă cu seninătate, ba chiar cu sfidare, să fie concediat. Plănuieşte un nou început: să se retragă la ferma fiicei lui, Lucy, un paradis bucolic unde-şi va putea scrie opera. Nimic mai simplu, crede David. Însă în Africa de Sud post-apartheid lucrurile sunt, de fapt, foarte complicate şi, mai ales, periculoase. La scurt timp după ce se stabileşte la ţară şi încearcă să-şi regăsească echilibrul, ferma este atacată de trei tineri de culoare. Incapabil să-şi protejeze fiica, David se simte copleşit a doua oară de dezonoare. Dar suferinţa lui nu se poate compara cu încercările prin care va fi nevoită să treacă Lucy.

În 2006, ziarul britanic The Observer a desemnat Dezonoare „Cel mai bun roman din ultimii 25 de ani scris în engleză în afara Statelor Unite ale Americii“. În anii următori, Dezonoare se află pe lista din ziarul The Guardian a „Celor mai bune 100 de romane scrise în engleză“, inclusiv în 2015, de când datează actualizarea acestei liste.

După moartea prematură lui Ryōsuke, bărbatul care i-a refuzat şansa la fericire, umilind-o sadic cu infidelităţile sale asumate, tânăra văduvă Estuko părăseşte agitatul Tōkyō şi se retrage la Maidenmura, proprietatea de la ţară a familiei soţului. Aici, anesteziată de vidul care o înconjoară, Etsuko cedează aproape cu nepăsare avansurilor lui Yakichi, socrul ei. Însă echilibrul pe care îl afişează tânăra este de fapt o amorţire a inimii. Iar aceasta se va trezi la viaţă, tânjind după Saburō, grădinarul adolescent care lucrează la Maidenmura.

Din cuprins:
Biogafie
Accelerat no 17 
Amici 
Arendasul roman 
Bacalaureat 
Boborul
Boris Sarafoff 
Bubico 
Cadou  
Cam tarziu 
Caldura mare 
Canuta om sucit 
D-l Goe
Dascal prost 
Dintr-un catastif vechi 
Doua loturi 
Duminica Tomii
Infamie
Intelectualii 
La Mosi
La Peles 
Lache si Mache 
Lantul slabiciunilor 
Mitica
Moftangii 
Mosii 
O cronica de Craciun
O lacuna
O zi solemna
Om cu noroc
Repausul dominical
Slabiciune
Sah si mat!
Tot Mitica
Triumful talentului 
Un pedagog de scoala noua 
Urgent 
Vizita 
REFERINTE CRITICE

Pentru Poate Estera, Katja Petrowskaja a fost distinsă, în 2013, cu Premiul Ingeborg Bachmann, unul dintre cele mai importante premii germane, destinat unei cărți nepublicate, în 2014, cu Premiul Ernst Toller și cu Premiul de literatură „aspekte“, iar în 2015, cu Premiul Strega Europeo.

În Poate Estera Katja Petrowskaja, născută într-o familie evreiască din Ucraina, se află în căutarea originilor sale, descoperindu-și filiația încetul cu încetul: un frate al bunicului, al cărui atentat împotriva unui ambasador german a declanșat, poate, cel de-al Doilea Război Mondial; un bunic prizonier de război reapărut cu patruzeci și unu de ani mai târziu; o străbunică care se numea, poate, Estera, și care, aflată la Kiev în 1941, a luat ea singură drumul râpii Babii Iar, unde trupele SS i-au ucis pe toți locuitorii evrei din oraș… Cartea se constituie din istorisirile unor asemenea destine sfărâmate, din amintiri și investigații precise la fața locului ori prin arhive; în ciuda caracterului documentar, amestecul tuturor acestor elemente, alternând virtuoz între trecut și prezent, se transformă în literatură în sensul cel mai adevărat al cuvântului.

„… o scriitură minunată, plină de forță… un cadou formidabil oferit limbii germane.“ (Din motivația juriului Premiului Ingeborg Bachmann)

In cele cinci nuvele din volumul de fata, Eric-Emmanuel Schmitt incearca sa aduca la lumina iubirile invizibile, cele despre care nu se vorbeste niciodata, pe care nimeni nu le va ghici, inaccesibile uneori chiar si pentru cel care le incearca. Deși mereu trecute sub tacere, aceste sentimente sunt reale; mai mult, ele alcatuiesc adevarul unui destin.

Akira Yoshimura este unul dintre cei mai importanți prozatori niponi din a doua jumătate a secolului XX. Scris în virtutea unei fascinante tradiții literare, romanul Naufragii pune în scenă o dramă cu reverberații mitice, al cărei resort constă în suspendarea moralității.

Inspirat dintr-o veche legendă niponă, romanul al cărui narator este Isaku, un copil de nouă ani, ne poartă în mijlocul unei comunități izolate, încremenită în tradiții, al cărei ritm este dictat de succesiunea anotimpurilor.
Ni se înfățișează o lume a pauperității, unde oamenii de la marginea mării se îndeletnicesc cu pescuitul, fac sare, pentru a o vinde în alte sate în schimbul cerealelor, se îndrăgostesc și cad pradă geloziei, ducând o viață apăsătoare, peste care plutește mereu neliniștea așteptării. Însă tradiția de a atrage prin focurile întrebuințate la făcutul sării vapoarele comerciale, o-fune-sama, ne dezvăluie violența primitivă a comunității care, deși crede în perpetuarea sufletelor celor morți, este obligată să ucidă pentru a supraviețui.

Ilustrația copertei: Ohara Koson, Bărci de pescuit (detaliu), cca. 1930

Reghina este un Iov feminin, dintr-un spațiu nord-transilvan, în care miraculosul se insinuează în ordinea comună, iar istoria recentă sugrumă destinele oamenilor. Este mamă a doisprezece copii, împreună cu care alcătuiește „un trup de o mie de kilograme“, plămădit din puține bucurii și insu-portabilă suferință. Până la urmă, Reghina este mama universală.
Miza cărții Ioanei Nicolaie este să scoată la lumină, prin incursul faulknerian în interiorul unei minți care amestecă timpurile și emoțiile, o viață, un destin, o urmă pe care umanitatea personajelor ei o lasă (sau nu) în lume. Cartea nu se citește cu sufletul ușor, ci cu sufletul la gură. Narațiunea e densă, stratificată în episoade ce construiesc o viziune etnografică a marilor evenimente din viață (în definitiv, suntem în spațiul lui Rebreanu): o șezătoare, un pețit, o nuntă, prima noapte de dragoste, uluirea, durerea, rușinea, frica, prima bătaie primită de la soț, primul copil, următorii până la doisprezece. Viața unei femei, așa cum a fost ea.
Cititorul va întâlni cu emoție, de-a lungul romanului, diverse feluri de a-nțelege realitatea: orășelul Văralia, unde se petrec întâmplările din carte, are ceva din familiarul satului Prislop, din magia ținutului Macondo și din dramatismul vieții oamenilor în comitatul Yoknapatawpha, rămânând totuși un spațiu unic, nemaiîntâlnit, descris de autoare cu o iubire nesfârșită.

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)

„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)

„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

Traducere de Ileana Cantuniari

Roman de o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, Copilul lui Noe este tradus în treizeci de limbi.

„Această poveste despre încercările tragice la care îi supune Istoria pe oameni vă va urmări multa vreme. Eric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează încă o dată barierele genurilor literare și ale filozofiei.“ – Lire

„Un roman plin de sensibilitate și de emoție.“ – L’Echo

„Din tenebrele Holocaustului, Eric-Emmanuel Schmitt a reușit să extragă o poveste luminoasă, plina de speranță.“ – Le Soir

Belgia anului 1942. Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a hotărât încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. În internatul catolic unde este înscris pentru a i se pierde urma, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons, un om a cărui misiune va fi să-l ajute pe Joseph să nu-și piardă nici speranța, nici credința în existența Binelui. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate Tora și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă.

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“ (Ana BARTON)

Portret
„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Autoportret
„Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.“

Fotografia de pe copertă: Cătălina Flămînzeanu

După moartea prematură a tatălui său, Ryan McIntyre, în vârstă de 15 ani, intră în derivă emoţională, iar mama lui îl înscrie la şcoala catolică cu internat St. Isaac, sperând că venerabila instituţie, care are o bună reputaţie pentru reformarea adolescenţilor cu probleme, îl va ajuta şi pe fiul ei. Dar când Ryan soseşte la St. Isaac, descoperă că aici tocmai au avut loc moartea violentă a unui elev, o dispariţie misterioasă şi alte incidente tulburătoare. Când tânărul preot Sebastian se alătură cadrelor didactice, lucrurile încep să se schimbe. Dar acesta are o misiune secretă de a dovedi puterea ritualului de exorcizare, iar curând Papa însuşi va lua cunoştinţă de evenimentele aparent misterioase petrecute la St. Isaac. Dar Ryan, care vede anumite lucruri, are altă părere despre părintele Sebastian şi devine convins că la mijloc se află nu puterea divinităţii, ci forţe mult mai întunecate.

Romanul Potenţialul erotic al soţiei mele a fost distins cu Premiul Roger-Nimier în anul 2004 şi a fost tradus în douăzeci de limbi.

Într-o bună zi, Hector face un gest pe care nimeni nu l-ar fi putut anticipa: încearcă să se sinucidă, dar este salvat în ultima clipă. Se dovedeşte apoi că în spatele tipului sociabil, al fiului iubitor şi al funcţionarul conştiincios se ascunde un personaj dominat de o pasiune irepresibilă, care îi face viaţa un coşmar – e un colecţionar împătimit, colecţionează rând pe rând orice, dar absolut orice: timbre, diplome, bilete de metrou, dopuri, proverbe croate, jucării Kinder, şerveţele de hârtie, boabe de fasole, filme fotografice, suveniruri, butoni de manşetă, termometre, labe de iepure, scoici din Oceanul Indian, zgomotele de la ora cinci dimineaţa, etichete de brânzeturi… Întâlnirile colecţionarilor anonimi nu îi sunt de prea mare folos. Pentru a ieşi din fundătura existenţială, Hector nu vede decât o soluţie, şi anume să se însoare, ca să-şi concentreze pasiunea pe un singur „obiect“: Brigitte, femeia vieţii sale. Numai că lucrurile se dovedesc mai complicate decât se aştepta, iar patima revine, tulburându-i armonia conjugală, sub forma unei alte manii acaparatoare; de aici o înşiruire de păţanii, care mai de care mai neobişnuite, ducând la situaţii de un umor fără egal şi implicând personaje extrem de bizare.

„Cartea este mai întâi de toate un imn înălţat femeii, cam straniu, ce-i drept. Brigitte e unică, iar pasiunea pentru un «obiect unic» îi permite lui Hector să iasă, pentru prima oară, din spirala colecţionarului. Dar ideea că suntem întotdeauna un colecţionar al celuilalt e o ipoteză cu-adevărat amuzantă." (David Foenkinos, interviu cu Frédéric Grolleau)

Traducere de Marlena Braester

Amos Oz scrutează pasiunile şi slăbiciunile omeneşti într-o mare carte despre singurătate. Între prieteni a primit în 2013 National Jewish Book Award USA. Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi.

Între prieteni este „un roman din povestiri“ ce recompun universul dens şi apăsător al vieţii într-un kibbutz din anii '50 ai veacului trecut, în răstimpul dintre două războaie. Viaţa locuitorilor este aspră, guvernată de reguli inflexibile şi, uneori, absurde, iar personajele suferă, mai toate, de singurătate, cum ar fi tatăl care nu poate accepta faptul că trebuie să-şi culce fiul, noapte după noapte, într-un dormitor special, destinat copiilor din kibbutz, tânjind mereu după apropierea trupului mititel şi alimentându-şi zi după zi frustrarea. Întreaga comunitate vuieşte în clipa în care secretarul, un tânăr destoinic, întâiul copil născut în kibbutz, este bănuit a avea o relaţie secretă cu una dintre cele mai frumoase şi dorite femei – o tânără căsătorită, în mod inexplicabil, cu un bărbat lipsit de maniere, total nepotrivit pentru ea. Un cuplu se destramă din pricina infidelităţii soţului, însă un schimb de scrisori între soţie şi cea pentru care a fost părăsită dezvăluie viaţa monotonă şi neîmplinită a tinerilor care trăiesc în kibbutz. Părinţii îşi sacrifică relaţia cu propriii copii de dragul unor idealuri la care nu pot renunţa, iar copiii lor, odată deveniţi adulţi, caută instinctiv o fericire la care visează să ajungă în afara hotarelor kibbutzului.

„Între prieteni explorează strălucit relaţiile nesigure şi sensibile dintre bărbaţi şi femei, dintre părinţi şi copii, dintre prieteni şi duşmani, într-un limbaj care se potrivește perfect cu tonul laconic al naraţiunii.“ — Guardian

„Cel mai bun roman al lui Mishima și unul dintre cele mai mari ale secolului trecut." (The Times)

Romanul Amurgul marinarului a fost ecranizat în 1976 de Lewis John Carlino, cu actorii Sarah Miles și Kris Kristofferson, titlul filmului fiind The Sailor Who Fell from Grace with the Sea, iar în 1990 a avut premiera spectacolul de operă Das verratene Meer, pe muzica lui Hans Werner Henze, după un libret de Hans-Ulrich Treichel. În 2006, o nouă punere în scenă, de data aceasta pe un libret în japoneză și purtând titlul original Gogo no eikō, a fost prezentată la Festivalul de la Salzburg.

Noboru are 13 ani, locuiește la Yokohama cu mama lui, Fusako, și e orfan de tată. Își exersează de câte ori are ocazia propria insensibilitate – „inima dură a unui adolescent“ – și face parte dintr-o bandă de băieți sălbatici care resping lumea adulților ca fiind iluzorie, ipocrită și sentimentală. Când în casa lor se instalează un ofițer de marină, Ryūji, care renunță la mare pentru frumoasa Fusako, Noboru și întregul grup consideră că viața acestuia și-a pierdut sensul.

Edi, Pisică, Tobă, frații Mânzu și Tomi trăiesc la periferia Craiovei și se ocupă cu braconajul mai multor specii de păsări pe care le vând apoi, pe filieră interlopă, în Italia. Repovestite de vocea lui Pisică, cel mai fragil și sensibil dintre copii, întâmplările capătă dimensiuni dramatice, care dezvăluie și temele profunde ale cărții: sentimentul de vinovăție, dublat de obsesia evadării într-o Italie idealizată, tărâm al visurilor împlinite, credința, singurătatea, descoperirea erotismului.
Într-o atmosferă salingeriană, cu o tensiune și o violențã care plutesc în aer, pentru a izbucni în final cu o forță care deturnează definitiv viețile tuturor personajelor, romanul lui Augustin Cupșa creează o lume întreagã, cu legi nescrise, dar imuabile, un paradis înșelător, al inocenților, cu peisaje mirifice care ascund de fapt răul în formele sale cele mai subtile.

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.“ (CUPȘA)

În sălbăticie s-a menținut peste doi ani pe lista bestsellerurilor New York Times; a primit Washington State Book Award și YALSA Best Books for Young Adults Award în 1997; este nominalizat la YALSA Popular Paperbacks în 2012. Filmul omonim, regizat în 2007 de Sean Penn, cu Emile Hirsch, Vince Vaughn și Kristen Stewart, a fost recompensat cu două Globuri de Aur și nomina¬lizat la două premii Oscar.

„Povestea reală a tânărului Christopher McCandless, care a făcut autostopul până în Alaska, unde, după un timp, a fost găsit mort la poalele muntelui McKinley, este poate cea mai dramatică, mai frumoasă și mai simbolică poveste a epocii noastre despre chemarea sălbăticiei, voluptatea rătăcirii și mirajul izolării de civilizație. Scrisă admirabil, la limita jurnalului de călătorie și a introspecției poetice, În sălbăticie este o carte care te inspiră și te pune pe gânduri deopotrivă. Jon Krakauer a dat o adevărată fabulă modernă despre confruntarea omului cu sălbăticia din el însuși.“ (Marius Chivu, autorul volumului Trei săptămâni în Himalaya)

„Cu o atenție uluitoare pentru detalii, Krakauer a surprins cu subtilitate povestea fascinantă, dar tristă a unui idealist.“ (Los Angeles Times Book Review)

„Poate că viața și moartea lui Cristopher McCandless au fost fără sens, absurde, de condamnat, dar, când termini de citit În sălbăticie, destinul lui te afectează profund.“ (The New York Times)

Peter Mayle ne poarta din nou prin indragita lui Provence. De data aceasta, pentru a ne impartasi viziunea despre lume si viata a catelului sau, un reprezentant al speciei canine cu o inteligenta, perspicacitate si ironie iesite din comun. Povestea cresterii si devenirii incredibilului catel va reusi sa aduca zambetul pe buzele tuturor. Pentru ca acest caine intelege cu adevarat natura umana si stie care-i sunt slabiciunile si defectele. 

Când nuvelele care alcătuiesc volumul Cei trei regi – Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor – au apărut separat în China, la mijlocul anilor 1980, o adevărată „febră A Cheng“ s-a răspândit printre cititori; nici un alt autor nu îndrăznise să scrie despre Revoluția Culturală la modul ironic, voit naiv, ocolind discursul oficial și îmbinând elemente tradiționale și daoist-confucianiste pentru a reliefa nu greutățile și mizeria acelor ani, ci importanța principiilor morale.

Adevărate parabole, Regele Șahului, Regele Copacilor și Regele Copiilor au în centrul lor personaje care, în situații dramatice, se ridică deasupra realului cu o forța ce vine dintr-o filozofie aparte a vieții. Numit în derâdere Nebunul ori Patima Șahului, Wang Yisheng este obligat să muncească într-o echipă de producție, dar în minte joacă magistrale partide de șah cu adversari redutabili; fost soldat în Războiul din Coreea, Xiao Geda protejează copacii seculari fără să se lase impresionat de zelul tinerilor intelectuali care vor să construiască o Chină nouă, ascultând de o voce interioară mai puternică decât frica; trimis după șapte ani de munci grele într-o școală fără cărți, un profesor întâlnește un elev dornic să petreacă 500 de zile copiind singurul dicționar existent. În cele trei nuvele, omul hotărăște cursul destinului său spiritual, iar natura sa bună îl salvează și îl face să se opună distrugerii șI alienării.

Pe copertă: Peisaj de Wang Hui, dinastia Qing (detaliu)

Cu magia, delicateţea şi virtuozitatea dintotdeauna ale artei sale, Alessandro Baricco propune în Mireasa tânără o neobişnuita poveste de dragoste, între doi tineri meniţi unul altuia încă din copilărie, recreând în acelaşi timp o lume gata să se năruie. Critica italiană a plasat romanul în seria cărţilor de mare succes ale autorului.

În aşteptarea Fiului rătăcitor care i-a fost hărăzit drept soţ, Mireasa tânără este iniţiată în arta iubirii în scene de un splendid erotism difuz. Alături de ea, în centrul naraţiunii lui Baricco trăieşte un personaj colectiv, Familia Fiului, cu figuri paradoxale, de un pitoresc rar întâlnit, din rândul cărora se detaşează Unchiul şi servitorul Modesto. La răstimpuri însă, îşi face apariţia un personaj improbabil şi surprinzător: naratorul, ale cărui nelinişti se materializează în povestea însăşi, conferind cărţii aura reflecţiei asupra meseriei de a scrie.

„Cum am putea defini romanul Mireasa tânără de Alessandro Baricco? O capricioasă şi foarte îndrăzneaţă poveste de dragoste, o fabulă suprareală, o expunere filozofico-libertină? Sau, mai simplu, încercarea unui Narator (inventat de Baricco) care tinde să-şi exorcizeze prin scris obsesiile?“ (Lorenzo MONDO – La Stampa)

Paris, 1975. Dupa tragicul accident in care-si pierde mama, tanara editoare Camille Werner descopera printre misivele previzibile un plic ciudat. In el, o scrisoare de cateva pagini, relatand intamplari din copilaria unor necunoscuti. O eroare a postei, sau poate o scapare a expeditorului anonim, crede Camille. Dar primul plic e doar inceputul unui sir de scrisori care, fila cu fila, deapana povestea a doua iubiri imposibile si a nenumarate vieti sfaramate. Incetul cu incetul, Camille intelege ca teribila taina pe care vrea sa i-o impartaseasca autorul anonim o priveste chiar pe ea. In acest roman, care are suflul marilor istorisiri, Hélène Grémillon asociaza pasiunea cu suspansul psihologic, intr-un admirabil stil literar.

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare.
Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani.
Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va convinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Traducere de Felicia Mardale

„Corectitudinea politică este acea boală cu transmitere mintală care desființează diferența și pune în locul ei mediocritatea călduță.“ — RADU PARASCHIVESCU

Adio, pitici. Bun venit, entităţi cu dezavantaj vertical. Adio, femeie şi bărbat. Bun venit, entităţi cu drepturi egale. Adio, trăsături, bun venit, deşert al gândului şi al expresiei. Până la urmă, adio, nuanţă şi stil. Bun venit, uniformitate şi imbecilizare. Ăsta e mesajul pe care-l trimite, to whom it may concern, James Finn Garner. Aşezarea unor poveşti celebre ale copilăriei sub lupa corectitudinii politice semnalează un pericol care circulă, de câtăva vreme, prin toate cercurile: pericolul unei gândiri conformiste şi şablonarde. Al unui limbaj castrat şi castrator. Corectitudinea politică este, pentru James Finn Garner şi pentru cei care gândesc mai departe cu mintea lor, un amestec de îngustime vinovată şi precauţie laşă. Şi chiar dacă tenorii de pe această scenă vor cânta mai departe, pulmonar şi imperativ, „Aria şanselor egale“, publicul le va sesiza falsetul. Împotriva acestui moft devenit flagel, James Finn Garner îşi ia un aliat de preţ: umorul. Poveşti corecte politic de adormit copiii e o carte veselă despre o tristeţe iscată, ca în atâtea rânduri ale istoriei, de răul pe care-l fac oamenii pretinzând că fac bine. Căci în clipa când o femeie nu mai e superbă, ci „dispune de o frumuseţe peste medie“, e limpede că s-a stricat ceva în plămada acestei lumi.

„M. Blecher a fixat ca pe fluturi coşmarele în slove: acul a înţepat numai viermele, dar aripile cu polen continuă să bată.“ (Sașa PANĂ)

„Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg.“ (Mihail SEBASTIAN)

„Inimi cicatrizate" este o capodoperă… o carte pe care ar trebui s-o avem mereu la-ndemână şi s-o citim iar şi iar.“ (Paul BAILEY)

„Bolnavul are tot timpul din lume, orele lui se dilată şi intră într-o contradicţie de nerezolvat cu timpul omului sănătos, care se contractă de griji multe şi mărunte. Faţă de colegii de generaţie, atât de vitali, trăind atât de intens şi meditând de departe, chiar dacă obsesiv, la străina moarte, Blecher este prizonierul unei lumi pe dos: pentru el moartea e intensă, familiară, apropiată şi viaţa e străină. Blecher nu se complace în suferinţă. Întreaga lui viaţă este o contrazicere a ideii că boala umileşte.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Max Blecher este unul dintre acei rari oameni care, nu cu intenţie sau cu ostentaţie, ci prin chiar viaţa lor — uneori, ca în cazul de faţă, foarte scurtă —, reuşesc să ne predea o lecţie nu tocmai comodă: decenţa suferinţei. Iar în literatura română este poate singurul autor care a jucat „până la ultimele jetoane“, relatând în timp real şi cu maximă luciditate, fie direct, la persoana I, fie la per-soana a III-a, o experienţă a drumului către sfârşit ce depăşeşte cu mult limita comună a suportabilului şi a imaginabilului.

Ilustrația copertei: desen în tuș negru și roșu de M. Blecher. Coperta reproduce afișul filmului "Inimi cicatrizate" în regia lui Radu Jude, 2016.