Literatură

Ca orice povestitor de vocație, Ioana Nicolaie își ia cititorul de mână și-l conduce pe un drum. Un drum surprinzător, căci din loc în loc îi dezvăluie straturi emoționante de arhitectură interioară. Se poposește în copilărie, dar și-n adolescență, dar și-n viața matură. Și din fiecare se scoate la lumină ba un secret, ba o mărturie, ba un nucleu dramatic, sau straniu, sau impregnat cu mister. Miezul inimii e o carte a tandreței, a iubirii, dar și a lucrurilor inexplicabile care ne tivesc tuturor viețile.

„Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe când coseam cu atenție ștergare, și pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar, dacă n-ar fi fost revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicând cărțile pe hârtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.“ — IOANA NICOLAIE

„Travesti este un studiu de caz despre un copil hermafrodit, dar şi o explorare a întunecatei sexualităţi adolescentine. Mai presus de orice, însă, acest mic roman, care m-a obsedat şi m-a chinuit mai mult decât orice altă carte a mea, e anabasis-ul meu, drumul meu ascuns şi întortochiat către centrul adânc îngropat al fiinţei mele.
Travesti este şi portalul către Orbitor. Trilogia mea n-ar fi putut exista fără exerciţiul de sinceritate aproape sinucigaşă de aici. Nu e uşor să afli cine eşti, nici să te priveşti în ochi după ce ai aflat. Şi, în orice caz, nu vei mai fi niciodată acelaşi. O dată cu Travesti, cântecele inocenţei – etapa mea euforică, a poemelor, a Nostalgiei şi a Levantului – au amuţit, lăsând locul unor tot mai imposibile şi mai nemulţumite de sine cântece ale experienţei.
În fine, Travesti este descrierea ororii de a fi singur, autoportretul meu în cea mai nefericită perioadă a vieţii mele. Cartea asta mă urmăreşte şi azi şi consună ciudat cu ceea ce scriu acum, la un sfert de secol după terminarea ei.“ – MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Publicat in 30 de tari, Eseuri de indragostit s-a vandut in peste doua milioane de exemplare.

Adrian Petru Stepan (n. 1978 la Timișoara) a absolvit Colegiul Național Bănățean (1997), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest (1997‑2001) și a studiat civilizația Europei Centrale în cadrul Fundației „A Treia Europă”. Lucrează de cincisprezece ani în consultanță, fiind specializat în drept fiscal și dreptul muncii. A susținut conferințe și cursuri pe teme juridice și a scris despre cultura și civilizația Orientului Mijlociu pentru Historia și Republica. În 2015 a publicat prima carte – ,,Fiecare zi e uimitoare”, iar în 2019, a apărut cel mai recent roman al său, inspirat de evenimentele Revoluției din 1989, ,,Ziua în care Dumnezeu a fost prin oraș”. Din 2020 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara.

Splendoarea melancolică a toamnei japoneze pe muntele Zao aduce cu sine iubirea, iertarea și vindecarea, într-un roman care atinge notele cele mai acute ale sensibilității. Când dragostea aparent indestructibilă care îi unește pe Aki și pe Yasuaki este spulberată într-o clipă, asemenea unui „vas făcut țăndări“, viețile celor doi se despart. Drumurile lor nu se vor mai întretăia decât o dată, la zece ani după durerosul divorț. Dar scurta lor întâlnire se dovedește a fi un nou început: dezvăluindu-și, cu înțelepciunea maturității, gândurile tăinuite și sentimentele de nemărturisit, ei își ispășesc prin confesiune vina de a nu fi luptat pentru dragostea ce îi lega.

„Starul”, care de la publicarea în revista literară japoneză Gunzo, în 1960, până la traducerea sa în engleză, în 2019, a fost greu accesibil publicului cititor și aproape uitat, poate fi considerat, în primul rând, un microroman psihologic, care își are punctul de plecare în analiza faimei și a destrămării ei.

La numai 23 de ani, Yutaka Mizuno este un actor iubit de toată lumea. Rolurile sale de yakuza violent, însă principial, dar mai cu seamă măștile sub care apare în lume, construite minuțios de specialiștii în comunicare din lumea filmului, dar și de el însuși, l-au făcut un adevărat star, a cărui viață se desfășoară clipă de clipă în fața publicului. Numai alături de Kayo, asistenta sa urâtă, trecută de 30 de ani, Yutaka se simte în largul său. Cei doi se oglindesc unul în celălalt, urâțenia fizică a lui Kayo fiind un fel de pandant la tumultul interior al tânărului. Iar în acest joc stratificat de oglinzi, uneori și iubirea, oricât de inimaginabilă pare, își poate face loc.

Traducere şi note de Marius Dobrescu

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul International Man Booker Prize.

În Albania secolului al XV-lea, războiul bate la ușă. Locuitorii cetății de scaun și-au ales soarta. Nu au primit pacea otomană, pe care solia sultanului le-o promitea în schimbul abjurării, iar acum așteaptă riposta neîntârziată a imperiului. Iar odată cu primăvara sosește și imensa armată turcă, înaintând leneș și inexorabil spre fortăreață. Capitularea, se pare, nu e decât o chestiune de timp. Dar acest timp, infim în durata istoriei, este nesfârșit pentru cei prinși în încleștarea în care se înfruntă două lumi. Stelele consultate de astrolog rămân tăcute. Imamii prevestesc victoria, iar poetul orb plânge în versuri prăpădul. Unde e adevărul? Ce să scrie cronicarul oștirii? Un lucru e sigur: indiferent de care parte se va înclina balanța în săptămânile, apoi lunile de asediu și de arșiță, cadențate de bubuitul înnebunitor al tobelor, și eroii, și lașii vor avea aceeași soartă.

„Un roman-cronică de un realism perfect și nemilos, tensionat, transformat în mit de bogăția simbolurilor și amintindu-ne astfel de Troia.“ – Le Monde

Zborul este esenţa unei păsări. Totuşi, pentru pescăruşii din stolul ce trăieşte pe malul stâncos al mării, plutirea a devenit doar un mijloc de a-ţi satisface nevoile primare. Nici unul, în afară de Jonathan, nu vrea să se ridice mai sus, să-şi atingă sau să-şi depăşească limitele. Însă pentru Jonathan zborul – măiestria picajului, vitezele ameţitoare şi înaltul cristalin al cerului – este un scop în sine, oferind răsplata nesperată a eliberării spiritului de trup, de spaţiu şi de timp. Iar această taină pe care vrea să le-o împărtăşească semenilor îi aduce lui Jonathan duşmani, dar şi mulţi discipoli, aflaţi în căutarea unui sens mai înalt al vieţii.În 2013 Richard Bach a descoperit între manuscrisele lui de tinereţe o parte a patra a poveştii, pe care nu i-o trimisese editorului său în 1970. O întâmplare plină de miez, căci acest capitol final avertizează asupra schimbărilor primejdioase ce îi pândesc, cu trecerea timpului, pe adepţii unei discipline spirituale: aceasta se poate transforma în ritual mecanic, golit de sens, învăţăturile devin dogmă, iar libertatea deplină a căutării este ameninţată de intoleranţa celor cantonaţi în certitudini comode.

Fotografii de Russell Munson

Metamorfoza lui Michel are loc în urma unei boli cumplite, care i-a dezvăluit cât de valoroasă este viața. În lupta împotriva corpului său, a slăbiciunii sale, el își descoperă dorința de a trăi din plin și își concepe propria renaștere, prin forța voinței. Ca și în alte opere ale lui Gide, care se inspiră din propria sa biografie, povestea lui Michel este aceea a unei rupturi între educația protestantă pe care acesta a primit-o, moralitatea rigidă la care a fost supus și descoperirea vieții, în ce are ea mai profund, mai frust. Aici se cască o prăpastie între datorie și integritate morală, și dorința de celebrare a sinelui și a propriei voințe. Se produce clasica dihotomie între simțire și gândire, între natură și cultură. De aici, tragedia care nu poate fi evitată și sentimentul de inutilitate a libertății dobândite. Individualismul este un element esențial în romanele lui Gide. Mânați de dorința lor acerbă de a fi libere de restricții, personajele încearcă să îndepărteze toate barierele care le îngrădesc libertatea. În Imoralistul asistăm la triumful deplin al individualismului.

Apărut în 1961, „Frumoasele adormite” este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracției sexuale. A stat la baza scenariilor mai multor filme, atât în Japonia, cât și în Occident, cele mai apreciate fiind semnate de Kōzaburō Yoshimura (1968), Hiroto Yokoyama (1995), Eloy Lozano (2001), Vadim Glowna (2006) și Julia Leigh (2011).

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbații aflați la apusul vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentație de a depăși limitele impuse, un îndemn corupt la agresiuni doar aparent fără consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? Răspunsul nu e niciodată univoc.

„E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare. E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism. E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe. E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru. E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează. O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte. Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile. Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută. Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit. Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.“ — ADRIANA BABEȚI

Ion Luca Caragiale a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani. A fost ales membru post-mortem al Academiei Romane. Opera lui cuprinde teatru (opt comedii si o drama), nuvele si povestiri, momente si schite, publicistica, parodii, poezii. Caragiale nu este numai intemeietorul teatrului comic din Romania, ci si unul dintre principalii fondatori ai teatrului national. Operele sale, in special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic romanesc.

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi.

Într-un Tel Aviv măcinat de nesiguranţă, un scriitor e invitat la un eveniment literar organizat cu prilejul apariţiei celui mai recent roman al său. Plictisit de laudele sforăitoare aduse de gazda evenimentului, scriitorul dă frâu liber imaginaţiei şi îi transformă pe cei prezenţi în sală în personaje ale unui roman improvizat, virtual, care se desfăşoară în paralel cu realitatea imediată. O chelneriţă voluptuoasă, un adolescent timid cu aspiraţii poetice, o femeie între două vârste însetată de cultură, o tânără frumoasă, dar timidă şi lipsită de şarm, un funcţionar bolnav care a câştigat la loterie, un bărbat în vârstă rămas fără slujbă, care locuieşte împreună cu mama sa într-o fostă spălătorie, un poet căzut în uitare, toţi contribuie, cu poveştile lor, la desăvârşirea unei opere nescrise, iar autorul ei ajunge să se întrebe, orgolios, dacă nu cumva oamenii întâlniţi la tot pasul nu trăiesc decât pentru a-i servi drept sursă de inspiraţie. Însă, pe măsură ce povestirea capătă contur, creatorul pierde controlul asupra lumii pe care credea că o stăpâneşte şi se vede prins într-o intrigă neprevăzută: dar dacă întâmplările şi replicile sunt, de fapt, reale, iar scriitorul doar înregistrează, purtând faimoasa oglindă stendhaliană de-a lungul propriului drum?

Adrian Christescu s‑a născut în 1968 la Târgu Mureș. A absolvit Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (1986), a urmat cursurile Facultății de Hidrotehnică din Iași (1988‑1993) și pe cele ale Facultății de Drept din cadrul Universității „Mihail Kogălniceanu” (2004‑2008). Din 1992 a lucrat în vânzări pentru diverse societăți comerciale, iar în prezent este managerul propriilor sale companii. A colaborat în calitate de editorialist la Ziua de Iași (2006‑2007), după care și‑a continuat activitatea publicistică pe blogul personal. Volumul său Trofeul (povestiri, 2011) a primit premiul pentru debut în proză la Salonul Internațional de Carte din Iași. Este autorul romanului‑thriller Destinul lupului singuratic (cea mai vândută carte a editurii Adenium în 2015), al volumului de teatru Dragoste și spațiu locativ (Adenium, 2017) și a tradus din limba maghiară Orașul visurilor de Ildikó Judith Jung.

Socotit autor al unei singure opere, romanul Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa era un scriitor născut, nu făcut. Stau mărturie fragmentele de amintiri din copilărie și cele trei povestiri publicate în acest volum, scrise în ultimii săi ani de viață, dintre care Sirena a ajuns, în timp, să fie considerată aproape unanim, la rândul ei, o capodoperă.

Pentru cititorul de azi, volumul de față al scriitorului care a dat, poate, cel mai frumos roman al literaturii italiene este dovada că acesta nu s-a ivit din neant, ci dintr-un extraordinar talent manifestat până în ultima clipă.

„Mulţi scriitori au considerat opera lui Tomasi di Lampedusa un moment important în formarea lor. Au subliniat cum, pornind de la Proust, el a pus pe primul plan viziunea subiectivă în defavoarea adevărului. Lampedusa, fără scrupule, cu plăcere şi bucurie, transformă istoria într-o poveste personală. În acest context, Amintirile din copilărie, ca laborator al amintirilor, reprezintă o etapă fundamentală. Viaţa poate fi fericită în manieră responsabilă, chiar dacă este melancolică. Amintirile, cu caracterul lor de însemnări, sugerează recuperarea istoriei prin scoaterea la suprafaţă a unor semne indelebile.“ (Gioacchino Lanza TOMASI)

A devenit lumea noastră atât de anapoda, încât justa concluzie a oricărui om cu cap să fie „prea multă minte strică“? Sunt oare rutina, automatismele, clișeele, conformismul soluția unei vieți fără griji? În acest caz, originalitatea și creativitatea ajung o piedică insurmontabilă, iar inteligența nu poate decât să-și impună să capituleze pentru ca posesorul ei să-și găsească fericirea. Acesta va fi și pariul lui Antoine, un Candide modern a cărui odisee comică a făcut din „M-am hotărât să devin prost” un roman-cult.

Un microroman emoţionant despre călătoria frumoasă şi dificilă de la copilărie spre adolescenţă, narat cu toată forţa şi delicateţea lui Amos Oz.

Sumki e un băiat de 11 ani din Ierusalimul încă ocupat de britanici după al Doilea Război Mondial. Bicicleta primită în dar de la unchiul excentric care-l răsfaţă promite să fie începutul unei aventuri minunate. După debutul spectaculos, ziua îi aduce lui Sumki nenumărate răsturnări de situaţie, dar nu tocmai cele visate de temerarul biciclist. Băiatul va simţi ce înseamnă trădarea, frica, ruşinea, abandonul. Iar seara va descoperi iubirea.

Robert Kolumban propune o carte de proze scurte sub titlul Intamplari. Asteptarile cititorului sunt astfel indrumate, prin titlu, spre evenimente de viata structurate epic, ceea ce, intr-adevar, constituie subiectul unor schite precum: Revedere, Barbatii nu stiu sa moara, Reminder, Loganul albastru, Ziua indragostitilor.

CHO NAM-JOO s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultății de Sociologie din cadrul Universității Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune. În 2011 a câștigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligență extraordinară, care, deși suferă de autism, reușește să își găsească locul în lume. În 2016 a câștigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, Komanechireul wihayeo (Pentru Comăneci), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Ko Mani, își imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci. Apărut în 2016, bestsellerul internațional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experiența personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul „Scriitori de azi“, a fost votat „Cartea anului“ de către librarii coreeni, iar în 2018 depășise deja un milion de exemplare vândute. La sfârșitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 și Editors’ Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului de Time Magazine și NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian și Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun(Numele ei) și romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), iar în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor).

 

Fotografia autoarei © Minumsa

Oare ce zic melcii cand zboara? este o insiruire de povestiri pline de umor, scrise la persoana intai. Protagonistii (mama – jumatatea mai buna, copilul – Acceleratorul de Particule si tata) cauta sa se bucure cat mai bine de viata de familie, in particular, si de viata de zi cu zi, in general, alaturi de alte personaje cu care sporadic isi intretaie cotidianul.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

Roman de formare, perceput ca roman autobiografic și în același timp ca parabolă, o istorie despre o dragoste imposibilă nu pentru că este interzisă, ci pentru că nu se poate împlini, Ușa îngustă are o intrigă simplă, țesută în jurul celor două personaje: Jérôme povestitorul – și Alissa; amândoi sunt veri și împărtășesc o dragoste reciprocă născută din pasiune pură și vocație mistică, în care visele și exaltarea sunt omniprezente. De-a lungul anilor, această iubire nu face decât să crească, susținută de apropierea spirituală și religioasă a celor doi tineri. Jérôme vrea să se căsătorească cu Alissa. Dar, pe măsură ce perspectiva unei logodne prinde contur, Alissa se închide și devine evazivă, mai întâi pentru a o face fericită pe sora ei Juliette – care îl iubește și ea pe Jérôme – pentru care este gata să-și sacrifice dragostea.

*

O călătorie fascinantă în prima jumătate a veacului 1800, într-un târguşor de pe malul râului Mississippi, Dawson's Landing.

Eli Frieden locuiește în singurul oraș perfect din lume: Serenity din New Mexico, SUA. Toată lumea are o casă mare, cu piscină. Nu există probleme financiare, nici infracțiuni. Onestitatea și integritatea sunt valorile principale. Cei treizeci de copii care trăiesc aici nu mint niciodată. Știu că e o cale scurtă de la minciună la problemele înspăimântătoare din alte locuri, mai puțin norocoase.

Eli n-a ieșit niciodată din Serenity... până într-o zi când depășește cu bicicleta granița lui. Atunci se întâmplă ceva atât de neașteptat și nebunesc, încât viața îi este complet dată peste cap.

Nimic nu e ceea ce pare în Serenity, cu precădere după ce Eli și prietenii lui se apucă să investigheze lucrurile. Toate indiciile duc într-un singur loc, iar orașul se transformă dintr-o comunitate pașnică, într-una plină de cele mai remarcabile minți geniale criminale.

Într-o zi de vară, Greierul Chester face un gest necugetat: atras de mirosul de lebăr, intră într-un coș de picnic și rămâne blocat sub niște sendvișuri. Închis în coș, e purtat departe de pajiștea lui din Connecticut, până în marele și aglomeratul New York.

 

Singur și speriat, Chester țârâie de sub un morman de ziare și funingine de pe scările din stația de metrou Times Square. Atras de zgomotul acela atât de neobișnuit, Mario îl salvează pe micul greier și îl adăpostește în chioșcul de ziare al familiei. Chester își face repede noi prieteni și împreună cu Șoarecele Tucker și cu Motanul Harry cutreieră orașul, dau petreceri, dar și intră într-o grămadă de încurcături.

 

Charlotte Poussin este autoarea casetelor „Cifre în relief”, „Litere în relief”, „Învăț să povestesc”. Educatoare Montessori și director de școală, ea este și autoarea cărții „Montessori de la naștere la 3 ani – Învață-mă să fiu eu însumi”. Și-a crescut cei cinci copii inspirându-se din metodele montessoriene, pe care dorește să le promoveze în toate familiile.

Marie Ollier a ilustrat acest material cu o bucurie imensă: prima sa experiență școlară a fost cea montessoriană, Maria Montessori fiind una dintre eroinele sale preferate.

Maria Montessori este una dintre primele femei-medic din Europa. Și-a dedicat întreaga viață copiilor și a creat o pedagogie nouă care, de sute de ani s-a răspândit în toată lumea și este pe cale să se dezvolte și în România.

„Ceea ce cultura noastra doreste de la Jane Austen, se pare, nu este scriitoarea blanda, linistita a ratiunii, nicidecum a simtirii. Nu o doreste nici pe autoarea plina de ura, nici pe aceea ironica, nici pe aceea preocupata de economie, nici pe scriitoarea cu un extraordinar mestesug [...]. Nu o vrea nici pe aceea care satirizeaza sistemul de clasa si pretiozitatea acestuia, nici pe criticul cultural radical care a stiut sa exploateze transformarile vietii britanice din timpul revolutiei industriale. Ceea ce se doreste in acest timp al imaginilor feminine post-casnice este Jane cea cu capsa pusa, care se revolta impotriva conventiilor sociale, iritabila, cu spirit independent si provocator, navalnica. Precum majoritatea marilor romancieri, Jane Austen s-a dovedit a fi, in mod infinit, capabila sa se supuna diverselor interpretari. Opera ei a devenit un adevar universal recunoscut si in continua schimbare.” - Malcolm Bradbury

„In Biografia, nu emotia este cea care adanceste un rid nou pe chipul cititorului, ci chiar surpriza. […] Astfel de romane sunt hrana, omagii aduse stomacului nostru literar. Se intampla adesea sa te simti absorbit de o lectura, mult mai rar sa simti cum iesi din ea stors, ravasit, incantat, ca de pe o alta planeta.“ (Le Vif)