Literatură

Scriitor (romancier, eseist, autor de memorii), aviator, diplomat, regizor, scenarist, ROMAIN GARY, pe numele adevărat Roman Kacew, s-a născut pe 8 mai 1914 la Vilnius într-o familie evreiască și a crescut la Varșovia, unde mama sa l-a botezat catolic. În 1928 s-a stabilit în Franța. A studiat Dreptul la Aix-en-Provence și Paris. În timpul războiului, când și-a luat numele de Gary, a fost pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere, primind ulterior multe medalii și distincții, printre care titlul de Comandor al Legiunii de Onoare. L-a întâlnit pe generalul de Gaulle în 1940 la Londra și a rămas toată viața un admirator al acestuia. După război, cariera de diplomat avea să-l poarte la Sofia, Berna, New York, Londra, Los Angeles. S-a căsătorit în 1945 cu jurnalista britanică Lesley Blanch. Numit consul general la Los Angeles, a întâlnit-o pe actrița Jean Seberg, cu care s-a căsătorit în 1963, a avut un fiu și de care a divorțat în 1970. Pe 2 decembrie 1980, la un an după ce aceasta s-a sinucis, Romain Gary s-a împușcat. Este singurul scriitor care a primit de două ori Premiul Goncourt, mai întâi ca Gary, apoi ca Émile Ajar (identitatea lui Ajar s-a aflat abia după moartea autorului). Opera vastă, eterogenă semnată Gary se întinde pe mai mult de patru decenii. Dintre romanele sale menționăm: Educație europeană (Éducation européenne, 1945; Humanitas Fiction, 2020), Le grand vestiaire (1948), Les racines du ciel(1956, Premiul Goncourt), Promisiunea zorilor (La promesse de l’aube, 1960; Humanitas Fiction, 2018), Les oiseaux vont mourir au Pérou (1962), Lady L. (Lady L., 1963; Humanitas Fiction, 2021), La tête coupable (1968), Dincolo de limita aceasta biletul își pierde valabilitatea (Au-delà de cette limite votre ticket n’est plus valable, 1975; Humanitas Fiction, 2019), Clar de femeie (Clair de femme, 1977; Humanitas Fiction, 2017), Zmeie de hârtie (Les cerfs-volants, 1980; Humanitas Fiction, 2019) etc. Sub pseudonimul Émile Ajar au apărut Gros-Câlin (1974), La vie devant soi (1975, Premiul Goncourt), Pseudo (1976), L’angoisse du roi Salomon (1979).

 

Exemplar cu autograful autorului

 

„Eu caut să transform arta romanului, povestea e mai puțin importantă, e numai un vehicul de care mă folosesc, ceea ce contează e să transform această artă, și există o mie de căi de a o face, însă fiecare trebuie să o găsească pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mă interesează, nu vreau să mi se citească, vreau să mi se trăiască romanul.“ (António Lobo Antunes)

Pe râurile ce duc… se construiește pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficțional de o voluptuoasă imprevizibilitate narativă: domnul Antunes este adultul bolnav, bărbatul neiubit și însingurat care trebuie să se refugieze din fața morții; Antoninho este băiatul care învață să meargă pe bicicletă, descoperă izvoarele râului Mondego, școlarul pe care-l derutează cuvântul „obraji“ și, mai ales, copilul care-și ascunde fața în dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestrează o proză derutantă, cu un sens propriu: nu există o direcție a narațiunii, ea se ramifică într-un labirint al amintirilor, iar logica și fraza antuniană sunt divagante, amăgitoare. Emoția este însă răvășitoare, pură, dozată cu o precizie dureroasă: ni se amintește că suntem, în fiece clipă, tot ceea ce am fost. Memoria anulează timpul, nu există nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieții.

CĂTĂLIN MIHULEAC este prozator și dramaturg. Ultimele cărți publicate sunt: Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010), Aventurile unui gentleman bolșevic (2012), America de peste pogrom (2014 și 2017) și Ultima țigară a lui Fondane (2016). Este doctor în filologie la Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași, cu teza Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?, publicată în 2009. În ultimii ani, edițiile în limbile germană și franceză ale romanului America de peste pogrom au atras atenția atât presei literare, cât și publicului. Ediția franceză, Les Oxenberg & les Bernstein (Editions Noir sur Blanc, 2020) a primit premiul Meilleur roman européen 2020 acordat de revista literară Transfuge. Ediția în limba germană (Oxenberg & Bernstein; Paul Zsolnay Verlag, 2018) a fost clasată pe locul 5 în topul canalului de televiziune SWR2 din iunie 2018, top dedicat celor mai bune apariții editoriale din Austria, Germania și Elveția și a fost nominalizată la premiile Târgului de carte de la Leipzig (2018). În colecția „821.135.1 – Scriitori români contemporani“ a mai apărut romanul Deborah (2019).

Afinitățile elective este cel de-al treilea roman al lui Goethe, publicat în 1809. Edward și Charlotte, un cuplu de aristocraţi proaspăt căsătoriţi care se complac în monotonia vieţii rurale, primesc în casa lor doi oaspeţi, pe Ottilie, inocenta protejată a lui Charlotte, și pe Căpitan, prietenul lui Edward. Relaţia dintre cei doi soţi lipsiţi de prejudecăţi va fi însă pusă la încercare de forţele misterioase ale atracţiei și respingerii romantice și spirituale. Folosită anterior doar în chimie, expresia „afinităţi elective" a ajuns să aibă conotaţiile sale actuale în mare parte datorită forţei romanului de o eleganţă riguroasă al lui Goethe.

Apărut în anul 1906,Sub tăvălug este al doilea roman al lui Hermann Hesse. Zugrăvește soarta lui Hans Giebenrath,un copil supradotat pe care ambiția tatălui său și patriotismul așezării sale natale îl împing să își asume un rol care nu i se potrivește. Din cauza presiunii celor din jur și a sistemului educațional care urmărește doar performanțele academice ale elevilor, Hans pare că se îndreaptă către un eșec.

Traducere de Mariana Mangiulea Jatop

„Citiți-l pe Ivan Stankov! Nu vreau să mă bucur doar eu de descoperirea acestei cărți de o rară, evanescentă și nostalgică frumusețe, care ne aduce-n minte nouă, cititorilor români, când povestirile mitice, spiritualizate, ale lui Ștefan Bănulescu, când lumea prodigioasă a prozelor lui Dan Coman.
Satul de pe malul drept al Dunării, de unde încep și unde sfârșesc cele douăsprezece povestiri, e un Macondo bulgar străbătut de un fior bogomilic. Poveștile mai multor generații de pescari, marinari, muncitori aflați mereu pe drumuri, femei și copii rămași acasă, emigranți în Argentina și Italia se încrucișează în sclipirea constantă și fascinantă a apelor. Glasurile celor vii și-ale celor morți se-amestecă indiscernabil cu marele glas al Dunării, care nu străbate doar pământurile, ci trece literalmente prin trupul fiecărui personaj, despărțind malul său drept de cel stâng. Mi-e greu să-mi aduc aminte de altă scriere în care apa să aibă un glas la fel de copleșitor: sicriele plutesc în gropi pline de apă și refuză să se scufunde, ploile și grindina sunt apocaliptice ca-n scenele de diluviu dantești, oamenii mor mereu în apă și prin apă, iar când Dunărea seacă până la fund ies în procesiuni și se amestecă iar printre cei vii. Vizionarismul cărții se umflă misterios din cel mai arid material: pietrele de râu sunt calde și cresc, femeile miros a pâine caldă, florile de mină evocă orașe îndepărtate. Detaliile sunt apropiate de ochii cititorului ca sub o lupă deformantă. Formulările, din loc în loc, au o grație memorabilă.
Scrisă cu sobrietatea din Dubliners, cartea lui Ivan Stankov dă impresia de soliditate narativă, în ciuda poeziei vădite pretutindeni. În totului tot, Amintiri despre apă e pentru mine una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.“ – Mircea Cărtărescu

Traducere de Irina Horea

Primul roman al lui J.M. Coetzee, Ținuturi în crepuscul, cristalizează, prin două povești distincte, teme sensibile, precum cea a războiului, cu toate atrocitățile lui, a iubirii și mitogenezei, ideea de apartenență la o națiune sau la o etnie și fenomenul ciocnirii civilizațiilor, așa cum se întâmplă, pe de o parte, între coloniștii olandezi și populațiile băștinașe africane în secolul al XVIII-lea, iar pe de altă parte, între Statele Unite ale Americii și civilizația Orientului Îndepărtat în timpul conflictului din Vietnam, care a marcat istoria celor două țări în secolul trecut.

Prin personajele și poveștile pe care le conturează, Coetzee propune un roman al relațiilor disfuncționale, deopotrivă cu ceilalți și cu sine, al jocurilor de putere și al exploatării conjuncturale a pozițiilor de forță, replicate în contexte istorice și spații geografice complet diferite.

Kawabata este primul scriitor japonez caruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatura (1968). Povestirile lui au frumusetea unor stampe japoneze si simplitatea inselatoare a artei Extremului Orient.

Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction.

Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.

Plasându-şi romanul epistolar într-o societate israeliană aflată în continuă transformare, în anii '70 ai secolului trecut, Oz îl populează cu personaje pitoreşti şi eterogene: tineri hippie, locuitori tradiţionalişti ai kibbutzurilor, fanatici religioşi, extremişti, ale căror portrete sunt creionate cu umor şi inteligenţă.

Un om obișnuit cu puterea și cu autoritatea necontestată a funcției sale se luptă cu boala, bătrânețea și propriul trecut, în timp ce în jurul lui se țes intrigi pentru succesiune și se întocmesc secrete planuri de preluarea puterii. Roman politic, thriller ecleziastic, în care o poveste de viață inspirată dintr-un caz real se împletește cu realismul magic, Nopțile Patriarhului este o captivantă punere în scenă a politicii religioase din România primei decade a secolului XXI.

De la aparitia ei initiala in anul 1900, povestea Vrajitorului din Oz a bucurat milioane de copii si adulti deopotriva.

Lacul este povestea unei obsesii. Ginpei pare să fugă de o crimă nemărturisită, însă în mintea lui planurile temporale se amestecă, iar femeile din prezent se confundă cu cele întâlnite în trecut. Cititorul rătăceşte alături de personaj într-un univers al incertitudinilor, într-o lume ostilă. Empatia pe care o provoacă Ginpei-călăuza devine aproape o complicitate: lectura se transformă în pândă înfrigurată, în privire iscoditoare, în urmărire. Dar, dacă protagonistul caută doar frumuseţea în ipostazierea feminină şi o admiră pasiv de la distanţă, de care parte a liniei dintre bine şi rău se află faptele sale?

Romanul Animalul inimii a fost încununat cu prestigiosul International IMPAC Dublin Literary Award.

Patru tineri încearcă să supraviețuiască în universul totalitar românesc, cu regulile absurde, abuzurile și teroarea sa tacită. Naratoarea, Edgar, Kurt și Georg sunt în permanență hărțuiți de căpitanul Piele, supuși interogatoriilor umilitoare și împinși treptat spre un inevitabil sfârșit. În această lume, guvernată de figurile amenințătoare ale securiștilor și anchetatorilor și bântuită de siluetele fantomatice ale nebunilor orașului, cei patru tineri citesc pe ascuns literatură, se refugiază într-un limbaj cifrat, straniu ca o poezie suprarealistă, mereu cu iluzia evadării într-un Occident fantomatic. Doar trei dintre ei vor reuși să fugă, iar tentaculele Securității se vor dovedi suficient de lungi pentru a-i ajunge din urmã, cu consecințe dezastruoase pentru viețile lor.

„Herta Müller este un exemplu de onestitate, iar Animalul inimii este mărturia ei. Autoarea descrie în amănunte precise, necruțătoare ce a însemnat să trăiești în România sub comunism.“ (The Washington Post)

Traducere şi note de Daniel Nicolescu

„Dacă nu ar părea tocit de atâta folosire, aș fi ales drept motto al romanului meu acest adagiu al lui Dostoievski: «Frumusețea va salva lumea»“, mărturisea David Foenkinos într-un interviu. Dar nu banalizarea este adevăratul motiv, intuiește cititorul, ci predilecția autorului pentru nuanță și sugestie, pentru o scriitură delicată și subtilă, care tatonează continuu misterul, ocolind explicitul, o „culoare a cuvintelor“ fermă, un contur al personajelor și faptelor lipsit de sfumato.

Antoine, respectat profesor de istoria artei care renunță aparent inexplicabil la tot, Camille, tânăra pictoriță a cărei vulnerabilitate se ascunde în liniile bruște și culorile tari aruncate pe pânză, Mathilde, mama singură care nu mai speră să iasă din rutina cotidiană, se dezvăluie treptat, gravitând mereu în jurul frumuseții perene a artei. Poate însă aceasta să răscumpere răul? Să absolve de orice vină? Să compenseze pierderea? Să reaprindă iubirea?

Roman nominalizat la Man Booker Prize în 2016, Zilele de școală ale lui Isus continuă strania și fascinanta poveste a micului Davíd și a părinților săi, protagoniștii din Copilăria lui Isus. Situată la granița dintre alegorie, distopie și roman de idei, narațiunea lui Coetzee nu oferă răspunsuri, ci le adresează cititorilor întrebări fundamentale.

Zilele de școală ale lui Isus continuă explorarea ficțională a experiențelor unui copil într-o lume neliniștitoare. Evadând din Novilla, prima lor oprire în lumea nouă imaginată de Coetzee în Copilăria lui Isus, unde personajele își încep viața fără amintirile trecutului de dincolo de ocean, micul Davíd, Simón și Inés ajung în orașul Estrella. Zilieri la o fermă, apoi angajați în oraș, cei doi părinți sui generis încearcă să construiască un prezent și un viitor pentru fiul lor adoptiv. Dar viața unei așezări modeste nu este scutită de violență, de pasiuni devoratoare și fatale. Confruntat cu răul inexplicabil, Davíd găsește consolare în armonia matematică a muzicii și dansului, care îi oferă, prin tipare imuabile, certitudini.

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea și pentru care este distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri. În 2019 îi apare Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Harta e o reprezentare a lumii. Dar, odată răsturnate reperele obișnuite, ea devine altceva. Fie că e vorba de hărțile diabolice ale lui Johannes Müller sau de harta subiectivă, interioară a Amaliei, călătoriile din romanul Laurei T. Ilea reconfigurează un spațiu al nefamiliarului, a cărui traversare presupune transformări – sufletești, psihice, morale – fundamentale. Lumea în continuă schimbare, reactualizarea, prin intermediul unor scenarii misterioase, a unor momente vitale din Marea Istorie, întâlnirile incredibile între personaje extravagante, care modifică pe nesimțite structura intimă a lucrurilor așa cum le cunoaștem, sunt câteva dintre temele de meditație ale romanului.

„Cartografia lumii de dincolo deambulează între regiuni arhaice ale Transilvaniei şi straniul imperiu al tinereţii eterne creat de Johannes Müller la Aachen, în Germania; între Paris şi New York, oraşul în care Armand Carpentier vrea să pună în practică un proiect pe cât de revoluţionar, pe atât de înspăimântător; între dansul cu rezonanţe barbare de la târgul de fete şi survolarea în trombă a Americii de către Amalia, personajul central al romanului. Mi-am dorit ca această carte să fie premoniţia lumii viitorului. O lume stranie, pe alocuri monstruoasă, condusă de obsesia lui all inclusive şi de noile reguli ale procreării. O lume pe măsura proiectelor extravagante ale celor câţiva excentrici notorii care o locuiesc.“

AUGUSTIN CUPȘA (n.1980) a publicat în 2006 romanul experimental Perforatorii (pentru care a câștigat concursul de manuscrise al USR și Cartea Românească, premiul revistelor Ramuri, Mozaicul, Opera Prima la Gala UPR și a fost nominalizat la premiul Euridice). După ce a câștigat concursul de scenarii HBO cu Trenul către București pleacă de la linia 3, a participat la adaptarea serialului Be Tipul în România (În derivă) și a colaborat cu diverse case de producție independente. Romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) a fost nominalizat la mai multe premii (printre care PEN și Nepotuʼ lui Thoreau) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul European pentru Literatură. În versiunea originală, volumul Marile bucurii și marile tristeți a fost nominalizat la Premiile Industriei de Carte (2014) și a fost tradus în limba sârbă la Partizanska Knjiga (2017).

Traducere de Magdalena Ciubăncan

Yōko Ogawa este una dintre cele mai importante voci ale prozei nipone actuale. După succesul romanului Profesorul și menajera („Raftul Denisei“, 2015), continuăm publicarea operei sale cu Suspine tandre, care conține multe dintre elementele revelatoare ale personalității literare a autoarei. Natura ca matrice spirituală, singurătatea indicibilă a ființelor și relațiile lor fugare îi dau acestei povești o rezonanța stranie, având ca sursă inconștientul.

Apărut în 1996, Suspine tandre împrumută titlul unei piese pentru clavecin de Jean-Philippe Rameau și se construiește ca un roman în care natura, percepțiile senzoriale și introspecția creează atmosfera propice întâlnirii a trei destine: cel al lui Ruriko, o artistă de caligrafie occidentală, cel al lui Nitta, un constructor de clavecine, și cel al asistentei lui, Kaoru. O poveste plină de tandrețe, presărată pe alocuri cu accente violente, dar și cu note de umor fin, în care muzica și natura acoperă totul cu un văl protector, dezvăluind în același timp esența personajelor.

Un soț violent, imposibilitatea de a mai cânta la pian și un logodnic ucis sunt umbre ale trecutului de care cele trei personaje încearcă să scape, găsindu-și alinarea în liniștea pădurii și în muzica de clavecin. Triunghiul bizar pe care relația lor ajunge să-l formeze pare a se frânge mereu sub tensiunea ce se acumulează între două dintre vârfurile sale. Învăluite în sunete de clavecin, o lume a spiritului și una a trupului se încleștează și se armonizează în același timp, neputându-se elibera una de cealaltă.

Patru povești și patru destine ieșite din comun imaginate de Eric-Emmanuel Schmitt pentru a explora sentimentele intense, aproape niciodată mărturisite, care ne determină gesturile extreme.

„Poate fi definit un om printr-o singurã faptã? Și este iertarea mereu posibilă? Acestea sunt întrebãrile care răsunã neîncetat în fundalul poveștilor cu deznodământ implacabil ale lui Schmitt. Iar autorul le răspunde cu virtuozitatea care e o constantă a scrisului său.“ – Lire

Două gemene adorabile văd lumina zilei într-un sat idilic, dar viața lor nu se va dovedi atât de feerică pe cât o prevestea povestea nașterii lor: la început nedespărțite, vor ajunge rivale, dacă nu chiar dușmance de moarte. Un bancher versat și cinic, mereu răsfățat de soartă, învața, de la o mamă dispusă să renunțe la tot pentru fiul ei, lecția sacrificiului și a iertării. Un criminal în serie închis pe viața este chemat săptămânal la vorbitor, dar nu de mama lui, ci de cea a cărei fiică a ucis-o cu bestialitate. Ce urmărește îndurerata Elise? L-a iertat pe monstru, sau vrea să-i alunge liniștea? Zilele tihnite ale lui Werner von Breslau, un nonagenar retras, fost pilot de vânătoare reconvertit în grădinar pasionat, se îmbogățesc cu imprevizibilele vizite ale lui Daphne, o fetiță din vecini, alături de care bătrânul taciturn va descoperi calea spre inocență.
Maestru al nuvelei (gen literar care i-a adus un Premiu Goncourt în 2010), Schmitt le oferă cititorilor săi, cu acest nou volum, patru texte surprinzătoare și tot atâtea ipostaze ale volatilei relații dintre vinovatie si iertare.

O robinsoniadă ce se transformă repede în coşmar. Ura ia locul inocenţei şi crima se înstăpâneşte peste o lume care-şi rătăceşte busola.

Romanul Inventia lui Morel al scriitorului argentinian Adolfo Bioy Casares (1914-1999), "cel mai pur dintre scriitorii fantastici din Argentina si, poate, din America" (Luis Alberto Sanchez), este, neindoios, una dintre operele emblematice ale literaturii contemporane de expresie spaniola. Jorge Luis Borges, marele prieten si colaborator al autorului, conchide in prologul pe care il semneaza: „...am recitit cartea: nu mi se pare o inexactitate sau o hiperbola sa o calific drept perfecta". Roman de aventuri, de dragoste, dar mai cu seama de mister, Inventia lui Morel cultiva genul science-fiction maniera originala, abordand fantasticul prin prisma caracterului sau tehnic. Este o captivanta confesiune a protagonistului - un fugar fara nume, scriitor venezuelean condamnat pe viata de o justitie nedreapta - care ajunge pe o insula neospitaliera, aparent pustie, unde, pe masura ce invata sa supravietuiasca in conditii dramatice, este tot mai fascinat de prezenta fantomatica a unui grup de oameni care ii apare la rastimpuri, precum si a unor stranii fenomene ce par a contrazice legile firii. - Tudora Sandru Mehedinti

Povestita de un protagonist al carui nume nu este spus niciodata, actiunea incepe cu sosirea acestuia pe o insula aparent pustie, cuscopul de a se izola de lume. Circula un zvon ca insula a fost declaratain carantina din cauza unei boli misterioase. Cu toate acestea, dupa primele plimbari, protagonistul se va intalni cu un grup mare de oameni, aparent turisti, insa o femeie din acest grup, numita Faustine, ii atrage atentia personajului principal. Explicatia enigmelor este pe cat de surprinzatoare, pe atat de neasteptata, astfel incat se poate trage concluzia ca ne aflam in fata unui roman science-fiction de dragoste.

 

Ultima speranţă este ca o echipă de agenţi să se infiltreze în cadrul centralei chiar sub privirile nemţilor - însă aceştia sunt preveniţi deja şi au propriile planuri...

Traducere de Cornelia Rădulescu

Un roman pasionant prin mister și intrigă psihologică, desfășurat în Londra haotică a spionajului din timpul Blitzkrieg-ului și imediat după război, dar și în frenetica metropolă actuală, care fascinează prin istorie, memoria locurilor și literatură.

8 mai 1955. Marea Britanie sărbătorește zece ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, iar străzile Londrei sunt pline de oameni. Din mijlocul mulțimii exuberante, în Trafalgar Square, dispare în plină zi o tânără scriitoare, Emily J. Parker. Talentul îi fusese remarcat de însuși Leonard Woolf, iar cariera i se anunța promițătoare. În ciuda căutărilor asidue, nimeni nu reușește să-i dea de urmă. Timpul trece, lumea se schimbă și povestea ei e uitată. După 60 de ani, Rebeca Aldán, o tânără doctorandă din Spania, obține o bursă la Londra pentru a redacta teza care o are ca subiect pe Emily J. Parker și romanul ei neterminat. Cercetând mai ales perioada petrecută de Emily la Bletchley Park, Rebeca descoperă o femeie seducătoare, cu o inteligență speculativă, o maestră a disimulării.

In fiecare dintre povestirile acestui volum, Eric-Emmanuel Schmitt dezvaluie cat de puternic este impactul imaginatiei asupra existentelor noastre. Cinci istorii emotionante conduse magistral de un Prospero modern, care ne conving ca visul este adevarata tesatura din care sunt plasmuite intamplarile de zi cu zi.

Traducere și note de Andreea Sion

Iubiri monstruoase sau iubiri fără noroc, relații sordide sau de un erotism care transcende tabuurile, personaje care sfidează orice morală și sunt, unele, capabile de crime – cinice sau pasionale – și victime nevinovate. Nimic nu este banal în lumea imaginată de scriitor, nimeni nu poate spera la un final fericit. Cele șapte povestiri reunite în volumul O dimineață de iubire pură sunt tot atâtea miniaturi detaliate care concentrează în desenul lor întreaga complexitate a stilului și viziunii lui Mishima.

Deși acoperă douăzeci de ani din creația literară a autorului (1946-1965), cele șapte povestiri ale lui Mishima reunite în volumul de față sunt surprinzător de unitare, centrate în jurul marii teme a iubirii și dezvăluind un scriitor fascinat, încă de la debut, de transgresiune. Dacă experiența inițiatică prin care un băiat descoperă iubirea într-un peisaj magic de pe litoral ne frapează inițial prin romantismul său exaltat (deși sugestia unei realități funeste nu poate fi ignorată) – O poveste despre un promontoriu este scrisă în timp ce autorul nu are nici douăzeci de ani –, în O dimineață de iubire pură – povestea unui cuplu îmbătrânit care încearcă să-și mențină vie dragostea prin jocuri erotice perverse – găsim explicite cinismul și viziunea sumbră despre sexualitate care caracterizează întreaga operă a lui Mishima. Aceste două povestiri încadrează alte cinci texte în care sunt explorate povești de cuplu tragice sau sordide, mereu analizate cu luciditate crudă.

„Prin profunzimea analizei psihologice, Mishima este comparabil cu Stendhal, iar în explorarea personalităților distructive, ne amintește de Dostoievski.“ – The Christian Science Monitor

Romanul Firida Rușinii face parte din „ciclul otoman“, scris de Ismail Kadare în anii ’70, care îi oferă prilejul unei meditații asupra opresiunii și a terorii într-un stat totalitar.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe fundalul decăderii inevitabile a Imperiului Otoman, Ali Pașa din Ianina își clădește un principat independent. Pentru a preîntâmpina extinderea rebeliunii, sultanul îl pedepsește cu cruzime, expunându-i capul în piața centrală din Istanbul, în firida destinată trădătorilor. Ismail Kadare reconstituie cariera acestui personaj misterios, născut albanez, dar integrat perfect în mecanismul înșelător al administrației otomane. Ali Pașa — admirator al lui Napoleon Bonaparte, cu care a întreținut relații diplomatice, și al poetului George Byron, pe care l-a găzduit în drumul acestuia spre Grecia — a dus o viață plină de fast, dar s-a comportat ca un satrap oriental, strivind fără milă orice tentativă de a i se contesta autoritatea. Fără să-și propună să scrie un roman istoric, Kadare recompune cu detalii de mare finețe atmosfera capitalei otomane, dominată de puterea absolută a suveranului, precum și angrenajul cumplit căruia îi cad victime nu numai cei învinși, ci și învingătorii.

Traducere de Marius Dobrescu

Volumul de față se constituie din patru incursiuni exemplare în lumea absurdului totalitar, surprins cu instrumentele precise ale unui mare scriitor.

Călărețul cu șoim, tabloul care împodobește salonul contelui Ciano din casa de vânătoare de la Lezha, în Albania, declanșează un funest și inexplicabil șir de violențe, iar blestemul său îi lovește întâi pe fasciștii italieni și apoi pe mai-marii regimului comunist de la Tirana. Cu Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei, Iarna la cafeneaua Riviera și Zborul cocorului pătrundem în intimitatea aparatului represiv albanez care macină, printre monstruoasele sale roți dințate, conștiințe și destine. Scrise la persoana întâi, aceste ultime trei proze au toate ingredientele ficțiunii lui Ismail Kadare: claritate, putere de analiză și un sarcasm inegalabil și amar.

Ilustrația de pe copertă: Hans Holbein cel Tânăr, Portret de șoimar

Muzician-poet, Bob Dylan este una dintre personalităţile artistice care au marcat evoluţiile culturale din America anilor 1960–1970. Volumul Tarantula a fost scris de Bob Dylan la jumătatea anilor 1960 şi publicat în 1971, cu o întârziere cauzată de accidentul de motocicletă suferit de autor în iunie 1966 şi de dorinţa sa, în cele din urmă abandonată, de a opera modificări în manuscris.

"Tarantula" este un exponat prototip într-un posibil cabinet de curiozităţi literare: singura operă de gen (dar ce gen?) a unui poet-muzician epocal, cunoscută mai curând de iniţiaţi decât de mulţimile de fani, apreciată drept o capodoperă de unii critici şi contestată de alţii. Mai experimentală, formal, decât marile sale cântece, împărtăşeşte cu ele acelaşi spirit de rebeliune bine temperată. Flux verbal semiautomat sau şaradă, roman epistolar „cu cheie" sau farsă poetică sau amalgam din toate cele enumerate şi enumerabile, cartea pune într-o lumină aparte evoluţia unuia dintre cei mai influenţi pop heroes din ultima jumătate de secol.

„Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, şi poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele şi-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generaţii obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii. «The times they are a-changing», avertiza el: roata se învârteşte, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi dispreţuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă şi cultură populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al "Tarantulei".“ (Mircea CĂRTĂRESCU)