Literatură

„Guvernul României și alianţa din care provine și-au dovedit de atâtea ori fascinaţia pentru selecţia negativă, încât nu mai poţi nici măcar să te revolţi. Ilie Mario Rafael e doar un nume din dosarul pe care scrie cu litere mari «Cultura sfidării». De ce-l numește premierul într-o asemenea funcţie? Pentru că poate. Codrin Ștefănescu a lămurit deja dilemele pricinuite oamenilor onești de abuzurile puterii PSD. «Pentru că putem» e, din acest punct de vedere, o lozincă mult mai aproape de natura adevărată a partidului decât «Îndrăznește să crezi». «Pentru că putem» e o sinteză a bunului-plac și a dispreţului pentru lege, pentru normalitate și pentru respiraţia europeană a ţării.
De ce păstraţi penali în funcţii publice? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de secretar general al guvernului un om trimis în judecată pentru trafic de influenţă, constituirea unui grup infracţional organizat și fals în declaraţii în formă continuată? Pentru că putem. De ce numiţi în funcţia de consilier personal al premierului un condamnat la opt ani cu executare? Pentru că putem. De ce numiţi ca ministru al tineretului și sportului o tânără specializată în campanii publicitare pentru spirtoasele familiei? Pentru că putem. De ce numiţi ca premier un om incapabil să se exprime cursiv în propria sa limbă și cu atât mai puţin într-o alta? Pentru că putem. De ce forţaţi ordonanţe care să-i scape pe marii vinovaţi din PSD de pușcărie? Pentru că putem. De ce vă bateţi joc de oameni și de ţară? Pentru că putem.
Și pot. Chiar pot. Fără să-i intereseze cum ne privește Occidentul, fără să se gândească la altceva decât la propria lor piele, fără urmă de consideraţie pentru naivii și disperaţii care le-au luat de bune promisiunile și i-au adus la putere.“ – Radu Paraschivescu

„Îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas.
Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră.

Orice om îi este teamă, cartea-parastas a României după doi ani de guvernare PSD, e o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara. Dar nu numai. E în acelaşi timp un instrument care măsoară trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute.“ – Radu Paraschivescu

CHRISTIAN ESCRIBÀ THOLONIAT (n. 1962) este reprezentantul celei de-a patra generații de cofetari barcelonezi care, în 1906, au înființat ceea ce avea să devină cofetăria Escribà, astăzi parte a patrimoniului cultural și gastronomic al Catalunyei. Și-a început ucenicia la 16 ani și s-a perfecționat atât cu mari maeștri catalani, cât și francezi. A câștigat numeroase medalii de aur și premii internaționale și a lucrat la Paris, Viena și Barcelona. A înființat primul showroom de produse de cofetărie din Europa, e membru al Academie Culinare Franceze, iar Academia Spaniolă de Gastronomie i-a acordat titlul de cel mai bun cofetar din Spania. În 2013 a publicat volumul Escribà: El arte de convertir la pastelería en ilusión, urmat de La cocina de Peter Pan, o lucrare adresată copiilor. Apărut în 2019, Cofetăria cu miracole (L'obrador dels prodigis; Humanitas Fiction, 2021) e primul său roman, pe care-l semnează împreună cu scriitoarea Sílvia Tarragó Castrillón.

 

SÍLVIA TARRAGÓ CASTRILLÓN (n. 1971), poetă, prozatoare și jurnalistă, a condus vreme de 14 ani librăria Proa Premià. A debutat în 1998 cu volumul de poezii La vida vençuda, distins cu Premi de Poesia Alella a Maria Oleart. În același an a publicat volumul de versuri Rails escapçats, urmat, în 2007, de Estiu immòbil. În 2001 i-a apărut volumul de povestiri Ciutats de l’Impossible. Cărțile sale pentru copii, La veu del roure din 2009, cu care a câștigat Premio de Narrativa Juvenil de la Vall d’Uixò, și cele din seria Top Fairies, s-au bucurat de succes. A colaborat cu Albert Calls pentru monografía El Masnou blauverd, apărută în 2011, iar în 2016 și-a publicat primul roman, Temps de llum, atât în catalană, cât și în spaniolă. Împreună cu Christian Escribà a scris romanul Cofetăria cu miracole, apărut de asemenea simultan în catalană și spaniolă.

„La data publicării, Craii de Curtea-Veche au apărut ca o operă bizară, fascinantă, rău construită. Azi, «reaua construcție» ni s-ar părea ca atare modernă, dacă n-am descoperi în acest roman ascunsa lui construcție și desigur, tocmai fiindcă își admiră secreta arhitectură a operei, Mateiu Caragiale se consideră pe sine un «magnific» autor. (…) Limba lui Mateiu Caragiale este de o inflorescență purulentă, ce o așează lângă poezia colcăind de miasme a lui Jean Genet. Orhidee înăbușite de purpura soarelui-răsare mocnindu-și parfumele, pâlpâindu-și jăraticul unanim și ucigător, cu grijă întreținut prin veacurile depravării, crimei și lâncezirii prospere. Rareori în literatura română o operă s-a bucurat de un mai grabnic, mai ezoteric succes precum Craii de Curtea-Veche.” (I. Negoițescu)

„Primul scriitor basarabean care pune problema deviantului totalitarism autohton în cadrul unei problematici ontologice este Vladimir Beşleagă. Romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, scris în 1969-1970 şi publicat abia în 1988, oferă într-o textură încărcată şi convulsivă tragedia profundă a unui neam fracturat în interiorul său, rupt de cadrul organic de viaţă, înstrăinat de relaţiile de rudenie fireşti. (…) 
Dacă Zbor frânt este încă o scriere impregnată puternic de geometrie, următoarea carte, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, este adânc «algebrizată», la toate nivelele, lucru absolut insolit (şi fără pereche) în firava literatură basarabeană de atunci." 
(Andrei Țurcanu)

Pe Faust, ale carui hauri ale naturii si stricaciunii omenesti ma faceau la inceput sa ma inspaimant, dar a carui fire plina de talcuri si de taine ma atragea necontenit, il citeam neabatut in zilele de sarbatoare. Admiratia si dragostea mea cresteau cu fiece zi; nopti si zile intregi zaboveam coplesit citind aceste opere; ajunsesem sa nu mai gandesc si sa nu mai vorbesc despre nimic altceva decat despre Goethe.

„Confesiunile unei măști este textul-cheie pentru înțelegerea romanelor de mai târziu ale lui Mishima. El explorează aici polii psyché-ului său, homosexualitatea și atracția sa, romantică și erotică, pentru luptă și război. Cartea aceasta este o examinare tăioasă și fermă a întunericului din colțurile îndepărtate ale minții omenești.“ — The Japan Times

Roman autobiografic, care îl consacră pe scriitorul Yukio Mishima la numai 24 de ani, Confesiunile unei măști aduce în prim-plan incidentele unei maturizări chinuitoare în Japonia anilor 1940. Tânărul protagonist este tentat, pe de o parte, să trăiască în acord cu propria natură, chiar dacă asta presupune și singurătate, iar pe de altă parte, caută o „normalitate“ greu de atins. Obstacolele nu sunt numai intime, ci vin și din cutume, dintr-o societate răvășită de război, de înfrângere. Invadată de erotism, cartea este, după cum observa Marguerite Yourcenar într-un splendid eseu dedicat lui Mishima, „una dintre acelea foarte rare ce-ți dau impresia de biografie înregistrată pe viu, înainte ca elaborarea romanescă să fi intervenit“.

Un roman scurt rafinat, ireverențios și plin de anecdote din culisele operei, un portret inedit al Mariei Callas, pictat în tușe nervoase de cea mai aprigă rivală a sa.

După ce i-a supraviețuit sopranei supranumite La Divina, Carlotta Berlumi se întoarce în Italia,  punând capăt unui lung exil argentinian. Nimeni nu-și amintește de ea, cu excepția lui Enzo, un tânăr pasionat de operă, care i-a auzit numele rostit cu adorație de către bunicul lui. El devine confidentul venerabilei Carlotta, căreia trecerea anilor nu i-a domolit furia. Pentru că fosta primadonă este în continuare convinsă că era cea mai bună, publicul o adora, iar apoi a apărut Maria Callas, o maestră a manipulării care, invidioasă, i-a furat locul sub lumina reflectoarelor.

Când Alex și Diane se întâlnesc, ei simt instantaneu o atracție irezistibilă unul pentru celălalt. Ambii sunt părinți singuri care trăiesc în suburbii bogate, sunt independenți, foarte competenți și aparent au o viață confortabilă. Ea conduce o afacere de succes în catering. El este un hoț orientat spre detalii, care jefuiește bănci, cazinouri și magazine de bijuterii. Niciunul nu își dă însă seama inițial că viețile lor s-au intersectat cândva, în circumstanțe periculoase.

În curând, relația lor înfloritoare va amenința tot ceea ce iubesc. Alex este forțat să pună la cale un jaf spectaculos, la nivel internațional, pentru a-și salva familia. Și tocmai când credea că știe exact cine este Diane și de ce anume este capabilă, află că el nu e singurul care ascunde secrete întunecate și că și-a întâlnit în sfârșit perechea.

Un microroman emoţionant despre călătoria frumoasă şi dificilă de la copilărie spre adolescenţă, narat cu toată forţa şi delicateţea lui Amos Oz.

Sumki e un băiat de 11 ani din Ierusalimul încă ocupat de britanici după al Doilea Război Mondial. Bicicleta primită în dar de la unchiul excentric care-l răsfaţă promite să fie începutul unei aventuri minunate. După debutul spectaculos, ziua îi aduce lui Sumki nenumărate răsturnări de situaţie, dar nu tocmai cele visate de temerarul biciclist. Băiatul va simţi ce înseamnă trădarea, frica, ruşinea, abandonul. Iar seara va descoperi iubirea.

„Amos Oz îşi alege cuvintele cu rigoarea unui poet şi le combină cu migala unui orfevru. Stilul lui are o delicateţe care reflectă parcă fragilitatea personajelor lui predilecte.“ (Times Literary Supplement)

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

In literatura romana, „Enigma Otiliei“ trece, astfel, drept cel mai notabil roman balzacian – atat ca influenta, cat si ca referinta (referenta). Doar ca, in aceasta raportare la Balzac, G. Calinescu schimba oarecum regula jocului prin exagerare. Intoarcerea la balzacianism nu este una inocenta, in linie dreapta, ci una complicata, in spirala, presupunand o reactivare ingenioasa a arheologiei literare.

Manualul razboinicului luminii este o invitatie pentru fiecare dintre noi sa ne traim visul, sa acceptam incertitudinile vietii si sa ne ridicam in intampinarea destinului nostru unic. In stilul sau inimitabil, Paulo Coelho ne ajuta sa descoperim razboinicul luminii din noi. In scurte pasaje pline de inspiratie, suntem invitati sa pornim pe calea razboinicului: cel care apreciaza miracolul de a fi in viata, cel care accepta esecul si cel a carui cautare il face sa devina ceea ce doreste sa fie.

Un volum de povestiri scurte care spun povesti emotionante, profunde. Nostalgii, dureri, amintiri, sperante, si bucurii. Viata incapsulata in mici pilule narative. Ce-ar fi daca unele cuvinte nu ar mai fi sunete, ci lucruri sau fiinte? Poate nu am mai lovi unii in altii daca, dupa o cearta, casa s-ar umple cu pietre, ca un cimitir. Poate nu am mai rani in dragoste daca, dupa tradari, hoituri de flamingo ne-ar stavili iesirile. Poate nu am mai minti daca, dupa o noua minciuna, roiuri de vipere s-ar porni dupa noi, ca dupa niste regi putrezitori. Poate nu am mai fura, daca lacrimile sarate ar fi singura apa care ni s-ar da vreodata. Poate Dumnezeu a creat gresit cuvintele? Fara a sti, pe atunci, ca oamenii au mereu nevoie de dovezi. Chiar si ale propriei nimicnicii.

Romanul Despre dragoste si umbra a fost ecranizat in anul 1994 cu Antonio Banderas si Jennifer Connelly in rolurile principale.

Un manuscris de demult cuprinde secretul vieţii noastre. Trăieşte clipa pentru a-ţi păstra sufletul viu!

14 iulie 1099. În ajunul bătăliei pentru Ierusalim, cruciaţii aşteaptă, dincolo de ziduri, zorile, când va începe asaltul. Locuitorii din Oraşul Sfânt – creştini, evrei şi musulmani – se adună spre a-l asculta pe grecul înţelept căruia îi zic Coptul. El nu le spune nimic despre bătălia iminentă, ci le vorbeşte despre învăţămintele desprinse din viaţa de toate zilele, din provocările şi greutăţile pe care fiecare trebuie să le înfrunte, despre credinţă şi puterea de a transforma înfrângerile în începuturi de drum. Adevărata înţelepciune provine din iubire, din clipele de suferinţă prin care trecem, dar şi din cele de glorie, din îngemănarea perpetuă a vieţii cu moartea. Manuscrisul găsit la Accra ne invită să medităm la cât de important este să-ţi trăieşti prezentul şi la principiile şi valorile umane. Fără ele, nimeni nu poate merge mai departe. Însemnate pe un papirus, ascunse într-o peşteră din deşertul egiptean, spusele înţeleptului grec ajung astfel până la noi. La întrebările despre dragoste, pierdere, înfrângere, singurătate, teamă, loialitate, sex, viitor, calea de urmat, el dă răspunsuri la fel de adevărate şi după o mie de ani.

„Christian Kracht, copil teribil al prozei contemporane de limbă germană, elvețianul care se stabilește, după anotimp, în alt colț al planetei, iubit și urât de critici cu aceeași patimă pe care au stârnit-o în Franța primele trei romane ale lui Houellebecq, a tulburat în 2008 liniștea burghezului elvețian cu un roman distopic, intitulat Ich werde hier sein, im Sonnenschein und im Schatten [Voi fi aici, la soare și la umbră], unde Lenin nu se mai întorcea în Rusia în 1917, ci rămânea în Elveția, înfăptuind acolo revoluția proletară. În 1979, societatea occidentală apune la Teheran. Kracht utilizează: 1. revoluția islamică, în fundal; 2. epopeea lui Ghilgameș, ca mit al prieteniei. În romanul lui Kracht însă, noul Ghilgameș occidental nu-l plânge pe Enkidu – iubitul lui – când moare, ci îi ia pantofii scumpi și fuge de la spital; 3. mitul lui Mefistofel, întruchipat de românul Mavrocordato, care pare a fi un nepot de-ai lui Dracula cu sânge domnesc; 4. balul diavolului din romanul lui Bulgakov, plasat însă într-o vilă cu livadă de hașiș dintr-un Teheran somptuos și decadent (suntem în ajunul revoluției islamice); 5. mitul pelerinului sau al cunoașterii de sine. Eroul nostru ajunge în Tibet. Apoi într-un lagăr de muncă din China. Și are satisfacția de a nu fi «mâncat niciodată carne de om».“ Gheorghe Erizanu

ANAÏS NIN (1903-1977) s-a născut în Franța, la Neuilly-sur-Seine, într-o familie cu rădăcini cubaneze, franceze și, din partea mamei, daneze. Are unsprezece ani când tatăl ei părăsește familia. Imediat după aceea, în drum spre America, Anaïs începe să-și scrie faimosul jurnal. La douăzeci de ani se căsătorește cu Hugo Guiler și revine în Franța, stabilindu-se la Paris. Aici descoperă lumea scriitorilor, a artiștilor, a avangardei și psihanalizei, o lume boemă în care își trăiește liber aventurile amoroase – cu Henry Miller, Otto Rank, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Gore Vidal –, pe care le consemnează în jurnal. Își câștigă existența lucrând ca model, dansatoare, psihanalist amator. În 1939, înainte de izbucnirea războiului în Europa, se întoarce împreună cu Hugo Guiler în Statele Unite, iar în 1955, prea puțin preocupată de impedimente legale, se va căsători și cu Rupert Pole, mariaj anulat însă în 1966. Pole îi va fi totuşi alături până când scriitoarea se va stinge din viață în 1977, la Los Angeles. În 1932 Anaïs Nin publică prima carte, D.H. Lawrence: An Unprofessional Study, urmată de House of Incest (poem în proză, 1936), Winter of Artifice (1939) și Under a Glass Bell (povestiri, 1944), Stella – 1945, „romanul continuu“ Cities of the Interior (compus din Ladders to Fire – 1946, Children of the Albatross –1947, The Four-Chambered Heart – 1950, A Spy in the House of Love – 1954 și Seduction of the Minotaur – 1961), scrierile erotice Delta lui Venus (Delta of Venus, 1969; Humanitas Fiction, 2007) și Little Birds (1979, postum). Jurnalul lui Anaïs Nin este publicat în formă cenzurată începând cu 1966. Volumele aceluiași jurnal încep să apară necenzurate din anii ’90, în seria „Jurnalul dragostei“: Henry și June (Henry and June: 1931–1932; 1990; Humanitas Fiction, 2008, 2014, 2021), Incest (Incest: 1932–1934; 1992; Humanitas Fiction, 2006, 2010, 2016), Foc (Fire: 1934–1937; 1996; Humanitas Fiction, 2006, 2014), Nearer the Moon: 1937–1939 (1996), Mirages: 1939–1947 (2013) și Trapeze: 1947–1955(2017). Opera lui Anaïs Nin este tradusă în peste douăzeci de limbi.

Cuvânt înainte de Nadine Gordimer

„Cum să lecuieşti un fanatic” reuneşte o serie de excelente eseuri şi un interviu al lui Amos Oz pe teme care, prin stringenţa problemelor subsumate lor, ar trebui să figureze pe o „ordine de zi" a gândirii fieşcăruia dintre noi: fanatismul religios, conflictele culturale, relaţia cu celalalt, acceptarea diferenţei, nevoia de compromis inteligent. Lucid, ironic, perfect argumentat si informat, proaspăt şi profund, discursul lui Amos Oz deschide o nouă perspectivă, cea mai bună dintre cele posibile.

„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.“ — AMOS OZ

Iuri Andruhovîci (Юрій Андрухович) – născut pe 13 martie 1960
în Ivano-Frankivsk, Ucraina. Poet, prozator, eseist, traducător. A debutat
ca poet în prima jumătate a anilor ’80, publicând, în 1985, primul volum
de poezie, Nebo i ploșci. În acelaşi an, împreună cu Oleksandr Irvaneţ şi
Viktor Neborak, înfiinţează gruparea literară „Bu-Ba-Bu” (burlesk-balahan-bufonada). Urmează alte două volume de poezii: Seredmistea (1989),
Ekzotîcini ptahî i roslînî (1991, 1997, 2002). În poeziile lui Andruhovîci
predomină căutarea tensionată a „verticalei spirituale a existenţei”, redusă
în mod semnificativ de tendinţa de nivelare a „orizontalului cu verticalul”. De aici existenţa îmbinării constante dintre patetic şi ironic, înclinarea spre stilizare şi înlocuirea de fiecare dată a „eroului liric” cu o nouă
„mască”. Zliva, de serțe (1989) este primul volum de povestiri, urmat de
Samiilo z Nemîrova, prekrasnîi rozbîșaka (1991), care conţine deja trăsăturile specifice prozei lui Andruhovîci: înclinaţia de a se juca cu textul
şi cu cititorul, colajul, erotismul, mistificaţia. Romane: Recreaţii (1992),
Moscoviada (1993), Perverzia (1996), Douăsprezece inele (2003), Taemnîțea
(2007), Leksîkon intîmnîh mist (2011). Traduceri în limba română: Moscoviada, Editura All, 2010; Douăsprezece inele, Editura Rao, 2010.

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

„Povestirile Marianei Codruţ instituie un univers aproape magic în care lumina şi întunericul îşi dispută întîietatea. Nimic artificial în aceste instantanee fluide ale trecerii timpului de o simplitate emoţionantă, melancolice dar pline de un umor discret. Lipsite de sentimentalism, de o francheţe tulburătoare, povestirile oferă o variată galerie de stări, de situaţii şi de personaje, explorînd cu eleganţă şi subtilitate faţetele diferite ale lumii şi pliurile din care e alcătuită memoria subiectivă. Intens, sobru din punct de vedere stilistic şi foarte puternic, volumul Era lumină, era vînt are sinceritatea şi rafinamentul unei proze de mare calitate." (Carmen Muşat)

„Aparenţele idilice, însemnînd lirism, nostalgie a copilăriei, oameni şi locuri în orizontul unui ethos patriarhal, camuflează, în Era lumină, era vînt, o vînă realistă inclementă, căreia nu-i scapă spectacolul slăbiciunilor inavuabile, al ipocriziilor travestite, al perversiunii şi ororii. Mănuşa de catifea ascunde un pumn de fier care te loveşte violent cînd nici nu te-aştepţi. Te loveşte ca să te trezească. Scrisul Marianei Codruţ, cunoscută publicului în primul rînd ca o excepţională poetă, îşi păstrează nealterată forţa cathartică şi în proză. Ceea ce ai impresia că începe ca Elena Farago se încheie în Carson McCullers." (0. Nimigean)

„Nickel îmi pare a fi un montaj de epifanii, ca să folosesc termenul joycean. Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică. În doar cîteva zeci de pagini sînt surprinse atît șocul, cît și interferențele a două lumi, română și franceză, ne copleșește prin autenticitatea sa un «furnicar» de figuri, niciuna convențională, ci oameni vii, femei, mai ales, și bărbați, fiecare cu poveștile lor – traume, speranțe, curenți erotici, simpatii, antipatii – , într-un joc de pesanteur și grâce, de team building și serbări galante, de limbaje pe un foarte larg registru, chiar și cu ecouri dinspre autobază, dar în montura unui corpus de mare rafinament estetic, cu segmente de orfevrerie și dantelărie stilistică. Nickel este cu adevărat «nickel”. Să-l savurăm!” (O. Nimigean)

„Poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea! O poveste surprinzătoare, spusă cu o voce energică, tandră și precisă, care nu seamănă cu nimic din ce am citit în ultima vreme în literatura română, o poveste care rămâne cu tine.” (Veronica D. Niculescu)

„Eşti fericit cu viaţa ta?" Acestea sunt ultimele cuvinte pe care Jason Dessen le aude înainte ca masca de pe faţă să îl lase inconştient. Când se trezeşte, descoperă că se află într-un pat mobil, înconjurat de străini purtând costume de protecţie. Un bărbat pe care Jason nu l-a mai întâlnit niciodată îi zâmbeşte, spunându-i: „Bine ai revenit, prietene!" În lumea în care se trezeşte, viaţa lui Jason nu mai este însă cea pe care o ştia. Soţia sa nu mai este soţia sa. Fiul său pare să nu se fi născut vreodată. Iar Jason nu mai este un profesor obişnuit de fizică al unui colegiu din Chicago, ci un geniu remarcabil ale cărui realizări par… imposibile. Teoria sa cuantică cu privire la existenţa mai multor lumi pare să se fi transpus într-o tehnologie complexă pentru transferul interdimensional. Cum poate Jason să se întoarcă la familia pe care o iubeşte? E doar un vis sau aşa arată lumea de fapt? Răspunsul se află la capătul unei călătorii mai înspăimântătoare decât şi-ar putea imagina cineva. O călătorie care îl va forţa să se confrunte cu cele mai întunecate părţi ale sale, chiar dacă se află angrenat într-o luptă cu un duşman teribil, aparent de neînvins. Dark Matter este o poveste strălucitor dozată, pe de o parte familiară şi profund umană, iar pe de altă parte impetuoasă şi halucinantă - un thriller science-fiction extrem de surprinzător despre alegeri, drumuri de neparcurs şi despre cât de departe suntem dispuşi să mergem pentru a revendica viaţa la care visăm.

„«Aminturi». Sau poate «aventiri». Asta obţin cei care combină cuvintele «amintiri» şi «aventuri». Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.

Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.

Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — RADU PARASCHIVESCU

Un minunat roman al dragostei paterne care transcende timpul, rațiunea și cpndiția de muritor. Pentru Jan Andersson, tatăl abandonat de copila pe care o divinizează, refugiul în nebunie e singura soluție suportabilă. Plecată în lume ca să adune banii pentru părinții pe cale să-și piardă coliba, Klara Gulla se rătăcește în vârtejul vieții de la oraș. A devenit împărăteasa Portugaliei și cârmuiește un popor fericit, își spune Jan. Cine altcineva ar putea fi el, așadar, dacă nu împăratul Portugaliei? Selma Lagerlöf reconstruiește în acest roman atmosfera asprelor ținuturi nordice, în care oameni simpli și onești își trăiesc tăcuți dramele. O poveste plină de învățăminte pentru copii și părinți.

„Gene dominante e o carte despre lucrurile care se repetă dincolo de schimbarea vremurilor, a generațiilor. Și despre faptul că oamenii nu se schimbă, de fapt, așa de mult cum ne-am putea închipui. Ei moștenesc și transmit mai departe experiențe tulburi, comportamente, trăsături de familie, „gene dominante“. Nimeni nu e singur! Problemele personale sunt aceleași dintotdeauna, doar decorurile sunt altele. Lumina cade aici mai ales pe niște personaje feminine: fetițe devenite adolescente, tinere femei, una dintre ele mamă a celeilalte, bântuite de aceleași frici, de aceeași teamă difuză, de aceleași obsesii, secrete, vulnerabilități. Ștefania Mihalache ne propune o proză cu puternice accente lirice, în care semnificațiile adevărate ale vieții se arată pornind de oriunde, de la orice: de la niște rufe de spălat, de la un concert în care se repetă versul Push the sky away, de la dorința de a gusta o caisă, de la un concediu la mare – secvențe-interfață pentru varii substraturi. O carte despre noi, oamenii obișnuiți, și, cum se știe, atât de complicați!“ — SIMONA POPESCU

Cea mai populară figură a noii generații de scriitori israelieni, Etgar Keret este un maestru al prozei scurte, plin de spirit și originalitate, iar cărțile sale au fost publicate până în prezent în 45 de țări. Volumul Și, deodată, cineva bate la ușă a fost tradus în 26 de limbi.

Lucrurile par bine așezate în lumea personajelor lui Keret. Copiii sunt duși la grădinița, la școală, la locul de joacă; adulții aleargă cu treburi sau își văd de casă. Și, deodată, banalul se complică: viața de zi cu zi își dezvăluie dramele, măotile cad, sentimentele izbucnesc, iar realitatea virează adesea în supranatural. Cum arată viața de apoi a unui sadic asasin plătit? Te poți reîncarna într-o guava? Dar într-un pudel răsfățat? Peștișorul de aur chiar stă într-un acvariu în Jaffa, ținându-i de urât taciturnului Serghei? Oricât de îndrăznețe ar fi volutele imaginației narative, ele nu ne lasă să scăpăm niciodată din vedere adevărata lor miză: chipul monstruos și angelic, ridicol și sublim, vulnerabil și feroce al fiecărei vârste omenești.

„Vocea noii generaţii.“ (Salman Rushdie)

„Povestirile lui Keret sunt intense, comice, pline de forţă şi de intuiţie, şi în acelaşi timp profunde, tragice, tulburătoare.“ (Amos Oz)

„O viziune extraordinară, un tablou original şi inedit al societăţii şi al tinerilor învinşi de cotidian.“ (Joseph Weisberg, The New York Times)

„Cititorul din peşteră” a apărut în 2006, cu prilejul Zilei Mondiale a Lecturii. Povestea, spusă cu umor şi fără ostentaţie moralizatoare, este a unui copil debusolat care descoperă lumea şi se descoperă pe sine călătorind prin lumile literaturii. În 2010 a apărut la Lisabona o a doua ediţie a cărţii, adăugită, care face obiectul traducerii de faţă.

„Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar când citesc... Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori...“ — RUI ZINK

„O parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cititorul din peşteră” a apărut în 2006, cu prilejul Zilei Mondiale a Lecturii. Povestea, spusă cu umor şi fără ostentaţie moralizatoare, este a unui copil debusolat care descoperă lumea şi se descoperă pe sine călătorind prin lumile literaturii. În 2010 a apărut la Lisabona o a doua ediţie a cărţii, adăugită, care face obiectul traducerii de faţă.

„Adevărata libertate, chiar cea adevărată, este lectura. Când scriu sunt prizonierul stilului meu, al micuţei mele lumi interioare, al micuţei mele lumi exterioare, al temelor care mă obsedează, al temelor pe care le pot atinge fără să par prea disonant. Dar când citesc... Nu există îngrădiri – doar miile de ani de cuvinte şi imaginaţie, cei ai generaţiilor şi generaţiilor de scriitori...“ — RUI ZINK

„O parabolă despre lumea de azi şi o minunată lecţie de citit.“ — IOANA PÂRVULESCU