Literatură

„Sunt Corina Ozon, cea care a disecat sufletul și mințile amanților și ți i-a pus pe tavă. Cea care a încercat, cu asumarea tuturor riscurilor, să te învețe să nu judeci, să nu fii prefăcut și să accepți să fii fericit. Ai fost șocat când ai văzut limbajul din Zilele amanților, realismul din Nopțile amanților și actualitatea din Amanții 3.0. Ai râs când mi-ai citit cărțile, poate te-ai întrebat cât e experiență de viață și cât fantezie. Cât este refulare și frustrare, și cât adevăr.

Stau într-un glob de cristal, pe care mulți nu-l ating, de teamă să nu se spargă și să aibă mult de lucru după aceea. Știi cât curaj am, chiar nebunesc, iar cu nebunii să nu te pui! Am spart bariere și ți-am băgat amanții în casă, în sertarul de la birou, în avion sau metrou. Dacă ai avut și tu curajul să citești, ești la fel de nebun. Nebun de curajos, mai ales că le-ai spus și altora să citească. Lumea e mai vie, am spart borcanul cu fluturi și alegem să vorbim fără perdea, așa cum e viața. Povestea se scrie odată cu tine, acum și aici, iar aventura continuă. Amanții, c`est moi!”

Premiul Nobel pentru Literatură 1962

Publicat iniţial la apogeul puterii naziste, romanul Luna a apus explorează efectele invaziei atât asupra învinşilor, cât şi a învingătorilor. Ocupat de trupele inamice, un orăşel liniştit ajunge să se confrunte, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, nu numai cu răul venit din afară, ci şi cu trădarea născută în sânul acestei comunităţi strânse. Analizând în amănunt sentimentele comandantului şi pe ale trădătorului şi înfăţişând patriotismul plin de curaj al populaţiei, Steinbeck dă la iveală adevăruri profunde, adesea tulburătoare, despre război, dar şi despre natura umană. Această „celebrare a durabilităţii democraţiei“, cum o descrie Steinbeck însuşi, a avut un impact extraordinar ca propagandă a Aliaţilor în ţările ocupate de nazişti. În ciuda eforturilor Axei de a interzice romanul (în Italia fascistă până şi faptul de a te afla în posesia unui exemplar era pedepsit cu moartea), Luna a apus a fost tradus în secret în franceză, daneză, olandeză, suedeză, germană, italiană şi rusă, astfel că sute de mii de copii circulau în Europa, făcând din el de departe cel mai popular text de propagandă din timpul ocupaţiei. Puţine opere literare din epocă au demonstrat cu atâta succes puterea ideilor în faţa oţelului rece şi a forţei brute. Rolul jucat de roman în ridicarea moralului norvegienilor i‑a adus lui Steinbeck numeroase elogii şi medalia Crucea Libertăţii Regele Haakon al VII‑lea. Romanul a fost adaptat chiar de autor pentru scenă în 1942 şi ecranizat în 1943.

Cu ilustrații de Chip Kidd

Vârsta recomandată: 10+

În timp ce se întorcea de la şcoală, tânărul erou al cărţii se trezeşte întrebându-se cum se colectau impozitele în Imperiul Otoman, aşa că se duce la biblioteca municipală să vadă dacă există o carte despre acest subiect. Mare greşeală! Un bătrân ciudat îl conduce într-o sală de lectură specială, aflată în subsolul bibliotecii, care se dovedeşte a fi, spre uimirea băiatului, un imens labirint. De parcă n-ar fi fost de ajuns, descoperă că este prizonier alături de un Om Oaie, care face nişte gogoşi excelente, şi de o fată care vorbeşte prin gesturi. Dacă nu va ajunge acasă la timp pentru cină, mama lui va fi teribil de îngrijorată. Unde mai pui că bătrânul pare a avea un apetit deosebit pentru creierul lui. Cum va reuşi să scape din această bibliotecă de coşmar?

„Povestirile din Orient, Occident sînt lucrate cu precizia miniaturilor sculptate în fildeş şi în toate, dincolo de captivantele jocuri de la suprafaţa textului, se ascunde imprevizibilul destinului uman.” (Maclean’s)

„Bogat în nuanţe, plin de umor, de furie şi de amărăciune, volumul de povestiri Orient, Occident ne învăluie în tandreţe şi ne uimeşte prin exuberanţa limbajului.” (The Boston Globe)

„Rushdie este cel mai important scriitor postcolonial al subcontinentului. În lumea imaginată de el, băieţi indieni din Kensington le cîntă cîntece de Neil Sedaka unor fetiţe pe nume şeherezada, iar diplomaţi asiatici îşi dezvăluie fanteziile de fani Star Trek.” (The Times Literary Supplement)

Scris cu extraordinară măiestrie, romanul „Moscova cea fericită” este o satiră ce surprinde efectele pe care le poate avea ideologia „omului nou” asupra oamenilor în carne şi oase, dar şi totala nepotrivire dintre retorică şi realitate. Moscova Cestnova, o tânără care debordează de entuziasm, s-a născut şi a copilărit în vremurile tulburi ale Revoluţiei bolşevice. Însă acum lumea s-a schimbat. Tovarăşul Stalin a declarat că „Viaţa a devenit mai bună! Viaţa e plină de voioşie!”, iar Moscova e pregătită să se alăture şi ea elitei sovietice. Dar visurile îi sunt curmate tragic de câteva accidente care o lasă invalidă. Din acest moment, începe o nouă viaţă: una ciudată, plină de necunoscute şi în opoziţie cu speranţele de până atunci. În ciuda tuturor nenorocirilor, fata îşi caută fericirea cu fervoare, încercând parcă să ducă la îndeplinire promisiunile noii lumi sovietice. În „Marea din adâncuri”, cititorul regăseşte multe dintre temele predilecte ale lui Platonov, unicitatea stilului său straniu, personaje fascinante şi o lume care abia se năştea şi, încă de pe atunci, îşi dezamăgea locuitorii.

Orhan Pamuk s-a născut în 1952, la Istanbul, şi a crescut într-o familie numeroasă, asemănătoare acelora pe care le descrie în romanele Cartea neagră şi Cevdet Bey şi fiii săi, într-un cartier înstărit din Nişantaşı. La 23 de ani, Orhan Pamuk se hotărăşte să devină romancier; trăieşte retras în apartament şi începe să scrie. Cu excepţia unei perioade de trei ani petrecute la New York, a locuit numai la Istanbul. Scrie romane de treizeci de ani şi nu a avut niciodată altă meserie. Cărţile i-au fost traduse în mai mult de cincizeci de limbi, iar unul dintre cele mai apreciate romane ale sale, Mă numesc Roşu, a obţinut în anul 2003 IMPAC Dublin Literary Award. În 2006, Orhan Pamuk primeşte Premiul Nobel pentru Literatură, fiind, cu o unică excepţie, cel mai tînăr ales al acestui premiu, în toată istoria sa.

Florin Lăzărescu (n. 28 martie 1974, Doroșcani – Iași), prozator și scenarist ieșean. Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iași (1998). Membru fondator al FILIT – Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Scenarist al scurtmetrajului Lampa cu căciulă (2006, în regia lui Radu Jude, cîștigător al festivalului Sundance, SUA, pentru cel mai bun scurtmetraj). Coscenarist al mediumetrajului O umbră de nor… (2014, în regia lui Radu Jude; premieră la Cannes) și al lungmetrajului Aferim! (2015, în regia lui Radu Jude; Ursul de Argint la Berlinale, nominalizare la Premiile Academiei Europene de Film pentru cel mai bun scenariu din 2015, Premiul Gopo pentru cel mai bun scenariu, 2016). A debutat editorial în 2000, cu un volum de povestiri: Cuiburi de vîsc (Outopos, Iași). A mai publicat romanele Ce se știe despre ursul panda (Polirom, 2003), Trimisul nostru special (Polirom, 2005, 2014) și Amorțire (Polirom, 2013), volumele de povestiri Lampa cu căciulă (Polirom, 2009) și Întîmplări și personaje (Polirom, 2015) și cartea pentru copii Puiul de balaur, puiul de zmeu și puiul de om (Cartier, 2019). Cărțile sale sînt traduse și publicate în 10 limbi.

Eşafodul, unul dintre romanele cele mai apreciate ale lui Cinghiz Aitmatov, urmăreşte două destine întru cîtva asemănătoare: cel al lupoaicei Akbara, izgonită de invazia oamenilor din locurile unde vînează, şi cel al tînărului Avdeu Kallistratov, prigonit de semeni pentru convingerile sale religioase. Dat afară de la seminar din cauza noţiunii lui despre Dumnezeu pe care ceilalţi o consideră o erezie, Avdeu nu-şi pierde o clipă credinţa în puterea religiei de a-i face pe oameni mai buni şi încearcă neîncetat să-i reformeze pe cei din jur. Dar, de cîte ori vrea să-i aducă pe alţii pe calea cea dreaptă, fie că e vorba de o bandă de contrabandişti sau de o şleahtă de beţivi, sfîrşeşte bătut şi lumea ajunge să-l socotească un fel de „nebun întru Hristos”. Alături de paginile în care sînt descrise peisajele de o frumuseţe fără egal din Kîrgîzstan, ce trădează ataşamentul profund al scriitorului faţă de natura sălbatică şi de pămîntul natal, magistrală este viziunea halucinantă a polemicii dintre Hristos şi Pilat din Pont pe marginea primatului vieţii spirituale sau a dorinţei de putere, ce aminteşte de Maestrul şi Margareta lui Bulgakov.

Clara Usón s-a născut în 1961 la Barcelona. A făcut studii de drept şi a profesat ca avocat, apoi şi-a îndreptat atenţia spre literatură. A publicat mai multe romane, printre care Noches de San Juan (1998), distins cu Premiul Lumen, Primer vuelo (2001), El viaje de las palabras (2005) şi Perseguidoras (2007). În 2009, romanul Corazón de napalm este distins cu Premiul Biblioteca Breve. Fiica Estului (2012; Polirom, 2017) se va dovedi un bestseller, ajungînd la şapte ediţii. Pentru el, Clara Usón primeşte Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea şi prestigiosul Premio de la Crítica, o recompensă literară acordată anual de un juriu al criticilor literari spanioli celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume. Pentru romanul Asasinul timid, Clarei Usón i s-a decernat, în cadrul Tîrgului de Carte de la Guadalajara, Mexic, Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii.

Cosmin Perța (n. 1982, Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un master în literatura contemporană, obţinând titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică europeană. A publicat volume de eseuri, romane, povestiri și poezie. În 2012 a obţinut premiul Tânărul prozator al anului. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi, iar romanele sale sunt traduse sau în curs de traducere în mai multe ţări. În prezent este lector de literatură la Universitatea Hyperion din București.

Premiul Nobel pentru Literatură 1998

Publicat în 1980, Ridicat de la pământ urmăreşte destinul mai multor generaţii ale familiei Vreme-Rea, ţărani săraci, fără pământ, cum fuseseră şi bunicii lui Saramago – cartea este, de altfel, una dintre cele profund personale ale celebrului scriitor. Desfăşurat în Alentejo, o provincie din sudul Portugaliei, romanul schiţează viaţa grea dusă de ţărani pe fundalul mai multor evenimente sau fenomene politice – trecerea Portugaliei la statutul de Republică, două războaie mondiale, un atentat la viaţa dictatorului Salazar –, care însă nu au nici un efect benefic asupra păturii de jos. Realitatea sumbră în care trăiesc aceşti oameni asupriţi de moşieri ajunge să cunoască schimbarea abia odată cu insinuarea comunismului şi a marilor lui promisiuni, niciodată împlinite. Dincolo de tema pământului şi a conflictelor generate de veşnicele nedreptăţi sociale ori de comentariile politice, interpretări ce conferă poveştii o dimensiune actuală, cuceritoare în lectura romanului sunt mai ales umorul lui Saramago şi stilul său bine-cunoscut.

La jumătatea secolului al XVI-lea, un paşă dă poruncă să se ridice un pod peste Drina, rîul care străbate orăşelul bosniac Vişegrad. Aşa începe istoria – cu pietre albe aduse de departe şi cu muncă zdrobitoare. Pînă la Primul Război Mondial, podul acesta, făcut din unsprezece arcade mlădioase, e martorul tuturor schimbărilor, suferinţelor şi tulburărilor care trec peste locuitori: stăpînirile se duc una după alta, scoţînd din rădăcini o parte din obiceiurile oamenilor şi punînd altele în loc, generaţiile cele noi îşi amintesc din ce în ce mai şters cum era traiul celor vechi, bătrîni şi tineri, creştini, musulmani şi evrei se întîlnesc pe pod şi privesc cum le trece viaţa, mai molcom ori mai aprig. Podul e martorul istoriei: şi al celei mari, cu războaie, anexări, măriri şi decăderi de imperii, şi al celei mici, cu drame şi neînţelegeri omeneşti, împăcări cu soarta şi fericiri mărunte. Salutat drept un „Tolstoi iugoslav”, Ivo Andrić face în E un pod pe Drina... ceva mai mult decît o sobră frescă istorică: aceasta e însoţită de o fermecătoare plăcere, aproape orientală, a povestirii, dar şi de crude reprezentări literare pentru ceea ce se numeşte „mersul înainte al istoriei” – implacabil şi, de cele mai multe ori, nedrept.

Protagonistul romanului Manual de pictură şi caligrafie este un pictor mediocru, desemnat prin iniţiala H., care primeşte comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari întreprinderi. Dureros de conştient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-şi analiza slăbiciunile estetice şi de a se înţelege pe sine, descoperind astfel că simte nevoia să picteze şi un al doilea portret al lui S. Munca la respectivele portrete, cel academic, pictat în modul consacrat şi instituit de normele comenzii, şi cel realizat cu intenţia, nefinalizată, de a capta imaginea „adevăratului S.”, pune în discuţie însuşi fundamentul actului de creaţie estetică. O poveste fascinantă, dezvoltând una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relaţia dintre realitate şi reprezentarea artistică.

În munţii nebuniei relatează, punînd în joc întregul arsenal macabru tipic lui Lovecraft, o expediţie dezastruoasă organizată în Antarctica în 1930 şi descrie descoperirile lugubre făcute de membrii săi. După ani de tăcere, geologul William Dyer de la Universitatea Miskatonic din Arkham, conducătorul expediţiei, hotărăşte să aştearnă totul pe hîrtie cu speranţa de a-i salva de la o moarte sigură pe alţi exploratori care se pregătesc să pornească într-acolo. Deşi pare un continent lipsit de viaţă, adormit sub gheţuri veşnice, Antarctica scoate la iveală rînd pe rînd, de sub albul său halucinant, secrete adînc îngropate, precum rămăşiţele sinistre ale unei civilizaţii datînd de milioane de ani – Cei Străvechi, monştrii mitologici fabuloşi pomeniţi în Necronomicon, avînd înfăţişarea unor caracatiţe gigantice, care încă trăiesc în măruntaiele oraşului lor labirintic de sub zăpezi.

Anton Pavlovici Cehov, una dintre figurile marcante ale literaturii ruse a secolului al XIX-lea, s-a născut la 17/29 ianuarie 1860, în oraşul Taganrog. Între anii 1867 şi 1879 face studii primare şi secundare în oraşul natal, manifestînd o puternică pasiune pentru teatru şi scris. În 1879, cu o bursă primită din partea primăriei oraşului Taganrog, se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Moscova, pe care o absolvă în 1884. Între timp, pentru a-şi ajuta familia, care întîmpină mari dificultăţi financiare după falimentul afacerii tatălui, începe colaborarea cu cîteva reviste umoristice, unde publică schiţe, povestiri, anunţuri, reclame şi parodii. În 1884 îi apare prima carte, Basmele Melpomenei, ce reuneşte un număr de şase povestiri. Urmează În amurg (1887) şi prima sa piesă de teatru, Drama Ivanov, reprezentată în premieră pe 5 octombrie 1887, la Moscova. În 1889, la Sankt-Petersburg, apare volumul Copiii. Povestiri de Anton Cehov. În 1896 are loc premiera piesei Pescăruşul, urmată de Unchiul Vanea (jucată pentru prima dată în 1899), Trei surori (cu premiera pe 31 ianuarie 1901) şi Livada de vişini (reprezentată în premieră pe 17 ianuarie 1904). Încă din timpul vieţii i se tipăreşte ediţia de Opere, apărută în zece volume, între anii 1899 şi 1902. Grav bolnav de tuberculoză, se stinge în staţiunea Badenweiler din Germania, pe 2 iulie 1904, la vîrsta de patruzeci şi patru de ani.

Andrei Dósa s-a născut în 1985, la Brașov. A publicat cinci volume de poezie, cel mai recent fiind Expectativa luminoasă (OMG Publishing, 2020). A tradus mai multe cărți din engleză și maghiară. În prezent, este redactor al revistei Poesis International. De același autor la Editura Polirom a mai apărut romanul Ierbar (2018).

Gabriela Adameşteanu. Absolventă de Litere, redactor de enciclopedii (1965-1984) şi literatură (1985-1990). Redactor-şef al săptămînalului politic şi social 22 (1991-2005) şi al suplimentului Bucureştiul Cultural, iniţiat de ea (pînă în 2013).

Vicepreşedintă (2000-2004) şi preşedintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Membră a Juriului pentru Premiul Uniunii Latine (2007-2010). Premiul Hellman-Hammett pentru implicarea sa în democratizarea României (2002); Ordinul Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2014), acordat de Ministerul Culturii din Franţa. Cărţile ei, constant reeditate, premiate, sînt traduse în 16 limbi şi foarte bine primite de critica literară naţională şi internaţională.

Pizdeț este prima parte a trilogiei Letopizdeț

„În sfîrșit am citit o carte românească. Alexandru Vakulovski: Pizdeț. Să-i scriu? Să nu-i scriu? Nu știu, oricum în seara asta o să mă văd cu Santiago și o să-i povestesc despre Pizdeț, poate o să-i dau cartea și lui... și altora, și altora, și la emisiune probabil o să povestesc de ea, și poate o să-i spun și Mădălinei, și lui Bogdan, și lui Miron, și poate o să uit, așa cum deseori o fac, și poate o să-mi treacă. Sper să nu.” (Andrei Gheorghe)

„Într-un moment de confuzie și stagnare, cum e cel pe care îl traversează acum literatura română, Alexandru Vakulovski a știut să deschidă un drum, să schițeze o orientare, a avut, cu alte cuvinte, puterea să inoveze. Nu e puțin lucru.” (Gheorghe Perian)

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vîrful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atît de puţin spaţiu, încît îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strîng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţînat va putea supravieţui.”

„Am dat să mă ridic, dar îmi era imposibil.
– Fir-ar să fie, am uitat să mă prezint! Steinhardt!
S-a aplecat, mi-a întins mîna, a ezitat, apoi şi-a retras-o.
– Nu puteţi să vă mişcaţi. V-a lovit o maşină. Mergeam spre casă şi mi-a părut că am auzit ceva în spatele meu. Nu ştiu, Dumnezeu m-a făcut să întorc capul! Adică nu doar să întorc capul, a fost mai mult. Am mers un colţ înapoi şi v-am găsit aici, pe drum. Vă amintiţi ceva?”

„Unii băieţi din mănăstire aveau îndatorirea de a «ţîpa» mîncare la porci. Ca să ducă resturile de la bucătărie pînă la porci era ceva drum, aşa că foloseau un cărucior, în care transportau un bidon de plastic mare, de 60 de litri, plin cu resturi. Se întîmpla uneori ca peste lături să fie aruncate şi nişte prăjituri care poate se întăriseră sau rînceziseră prin cămară. Eu şi părintele Nicolae treceam într-o zi pe acolo, pe lîngă cei care transportau bidonul, iar părintele s-a oprit şi le-a zis:
– Vedeţi cum plutesc prăjiturile acelea? Credeţi-mă, cînd am fost la puşcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paşte asemenea mîncare cum daţi voi acum la porci… Păi, porcii ăştia sînt nişte boieri, mănîncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra… Aoleu şi vai!”