Literatură

„Da, am rămas copil. Cred că în fiecare scriitor trebuie să trăiască un copil. Cartea nu este un pedagog sau, dacă vreți, este un pedagog „invers”. Ea nu răspunde, ea întreabă și te ajută să afli singur răspunsurile corecte. Dar, ale tale. Răspunsuri gata întotdeauna au numai politicienii și polițiștii. Cartea îți poate fi prieten sau dușman, și aceștia nu se pot substitui reciproc. Firește, e vorba de cartea scrisă cinstit.” (Aureliu Busuioc)

„ – Nu am chef de baie, îi spun în timp ce îl apuc de mână. – Nici eu, îmi spune el, dar mama nu o să ne lase așa. Încuviințez și îi zâmbesc. Da, pe mama nu o poți lua cu zăhărelul seara, dacă e de spălat la spălat, fără mari dulcegăreli. Rutina, bat-o s-o bată. Am încercat câteva ori să nu-i fac pe plac și m-a trezit blocat între picioarele ei și cu capul în vană. Urăsc să mă spăl. Și când te uiți la picioarele mele, nu sunt atât de murdare, așa, un pic pe margini și sub merișor, în rest, nici nu se observă. M-am întins pe pat, epuizat complet. Burta era plină de porumb fierți trupul curat. Cu mama seara nu te pui.”

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

Cincisprezece adolescenti si preadolescenti sunt suprinsi de furtuna în timp ce dormeau în portul Auckland. Naufragiaza pe o insula pustie, precum în povestea lui Robinson. Doar ca sun copii si sunt multi. Acest context este prilej pentru Jules Verne sa-si puna în valoare talentul de analist al formarii relatiilor de dragoste între foarte tinerii copii (englezi, un american, doi francezi si un negru). In plus, enciclopedismul sfarsitului de secol, elogiul pozitivismului si patriotismul specific veacului al XIX-lea dau savoare povestii.

De ce versiunea lui Ion Gorun si de ce doar „Faust I“? Pentru ca, stand alaturi de cele ale lui Lucian Blaga sau, mai recent, Mihail Nemes, traducerea poetului si prozatorului Ion Gorun (pseudonim al lui Alexandru I. Hodos, 1863-1929) ni se ofera intr-o limba romana poetica si nepoetizata si, poate mai presus de toate, un tip de entuziasm romantic irepetabil.

Alegerea lui Gorun pentru marele Faust si nu pentru o editie integrala (care sa fi cuprins si Faust II) are cel putin un argument axiologic: „Faust I“ este capodopera. Fara artificialitatea traductologiei, dar intuind ca o cultura inalta este prin natura ei posesoarea universalitatii. De altfel, termenul „literatura universala“ a fost inventat de Goethe. El sugereaza o schema istorica a evolutiei literaturilor nationale conform careia acestea se vor amesteca pentru a se contopi intr-o mare sinteza.

Atunci cand il foloseste pentru prima data, intr-un articol despre o adaptare franceza a lui „Torquato Tasso“ (1827), Goethe isi exprima convingerea ca se afla in curs de constituire „o literatura universala, in care un rol de cinste ne este rezervat noua, germanilor“.

Articolul, comentat de ziarul parizian „Le Globe“, il entuziasmeaza pe Goethe, care se arata deosebit de bucuros ca „vecinii nostri de la apus au imbratisat aceasta idee“. Faptul ca dupa razboaiele napoleoniene lumea era satula de lupta a dus la intensificarea relatiilor literare dintre natiuni, crede ganditorul german.

Literatura universala se pregateste printr-un permanent schimb de idei si de forme; dar acest schimb nu constituie, in sine, literatura universala. „Ea reprezinta mai degraba un ideal, acela al unificarii tuturor literaturilor intr-o singura literatura, intr-un concert universal in care sa se auda vocea fiecarei natiuni. Orice literatura care nu e reimprospatata printr-un aport din afara ajunge pana la urma la stagnare“, sustine Goethe. Asta credem si noi si a crezut si Ion Gorun asumandu-si si implinind o traducere memorabila a poemului dramatic goethean. (Lucian Pricop)

Eroii lui Sebastian stiu si ne spun ca sunt parte intr-o paiaterie exceptionalista prin insasi faptul ca-si verbalizeaza trairea. Romanul ca agregat literar este un act politic, manuit abil de un estet. Este o estetica a razboiului in toata afacerea „De doua mii de ani…“ Desi pare o strategie de distantare fata de interpretarile mai mult sau mai putin aderente la ideea de scriitor nedreptatit de contemporani si de istorie, nu cautam decat o demantelare a iluziei tragice, in favoarea unei lecturi intertextuale.

Creatia unei tinere prozatoare provenind dintr-o familie de provincie, Romanul este publicat initial sub pseudo­nimul Ellis Bell, la finele anului 1847, socandu-si cititorii prin violenta simbolica a picturilor morale si prin detasarea de conven­tionalismul unei lumi conservatoare. Fara indoiala ca tragismul interior al povestii este trasatura care a facut posibila comparatia cu Hamlet si a condus spre un succes de public postum, consacrand-o pe Emily Brontë drept unul dintre cei mai mari scriitori englezi. Lucian Pricop

F.M. Dostoievski (1821‑1881) este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai lumii, operele sale având o influenţă profundă asupra întregii ficţiuni a secolului XX şi bucurându‑se şi astăzi de aceeaşi largă apreciere în rândul cititorilor. La Editura Polirom au apărut până în prezent: Scrieri politice (1999), Nopţi albe şi alte microromane (2002), Jucătorul şi alte microromane (2003), Idiotul (2000, 2007, 2011, 2018), Demonii (2003, 2007, 2012), Jurnal de scriitor (2006, 2008), Însemnări din subterană şi alte microromane (2007, 2012), Jucătorul (2007, 2011), Crimă şi pedeapsă (2011, 2016), Fraţii Karamazov (2011, 2018), Adolescentul (2011, 2015), Oameni sărmani (2014, 2016) şi Scrisori I (1837‑1859) (2018).

Mereu in cautarea a ceva ce pare intangibil, Dan e un vesnic ratacitor - din Botosani, Iasi si Bucuresti, ajunge pana in Berlin, Londra si Stockholm. Si totusi, nu se simte nicaieri acasa. Saracia, mizerabilismul si degradarea, boala si moartea il urmaresc pretutindeni, iar refugiul sunt drogul, alcoolul si dragostea - pe toate le primeste cu un amestec de emotii. Reintors in orasul natal, in camera copilariei, el rememoreaza fragmente, momente, amanunte, senzatii. Aparent, cand lucrurile neplacute devin amintire sau sunt asternute pe hartie, contururile lor taioase sunt indulcite de fluiditatea si aura melancolica pe care le capata.

„Iulia Gherasim creează un realism feminin de familie dincolo de moda şi temele predilecte ale momentului. Indiferent dacă evocă atmosfera de noutate şi nesiguranţă a anilor ’90, etosul corporatist, stilul de viaţă, provocările şi anxietăţile femeii din clasa de mijloc a acestor vremuri, o face cu o naturaleţe, o inteligenţă şi un umor remarcabile, cu atenţie la detalii şi o artă a dialogului şi a frazării.” (Marius Chivu)

„În slujba poporului”, o parodie savuroasă şi subversivă a cultului personalităţii în timpul Revoluţiei Culturale, a fost interzisă în China pe motivul că „este insultătoare la adresa lui Mao Zedong şi a armatei şi la limita pornografiei”.

„Sara este o carte încântătoare, îndeosebi prin amestecul de realism al detaliilor, ca în naturile moarte ale flamanzilor, şi de fantezie barocă, marquesiană, prin extraordinara calitate artistică a scriiturii.” (Nicolae Manolescu)

În arhipelagul Şantar, dincolo de Kolîma şi de Sahalin, unde taigaua se întinde nemărginită şi busolele nu mai arată nordul, câţiva soldaţi ai Armatei sovietice pleacă în căutarea unui evadat din lagăr. Trebuie să-l aducă viu, aşa e ordinul mai-marelui de la Partid. Drumul nu e deloc uşor: taigaua ţine cu fugarul, popasurile sunt rare şi înaintarea plină de piedici. Rând pe rând, soldaţii abandonează vânătoarea de oameni; doar unul, năucit de oboseală şi hipnotizat de pradă, se încăpăţânează să meargă mai departe. Nici el nu-şi explică de ce – mai ales că, de-acum, ştie cine e cu adevărat fugarul şi bănuieşte că, alături de el, va ajunge să-şi învingă marile spaime de până atunci.

Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.

„Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.” (Magda Cârneci)

"Omul este o enigma. Ea trebuie dezlegata si, chiar daca ai consacra o viata intreaga spre a o dezlega, sa nu spui ca ai pierdut vremea fara rost. Eu ma ocup de aceasta enigma, deoarece vreau sa fiu om. A studia viata si oamenii reprezinta prinipalul meu tel si unica mea preocupare."

"Dezvaluirile facute in «subterana» determina destinul lui Raskolnikov, al lui Stavroghin si al lui Karamazov. Incepe pelerinajul de mucenic al omului pe caile libertatii arbitrare. Acest pelerinaj il va duce la ultimile limite ale dedublarii. Dialectica dintre om si destinul sau se intrevede in Insemnarile din subterana si se va contura in marile romane dostoievskiene."

"Sub fascinatia marilor romane ale lui Dostoievski, opera lui de tinerete este trecuta uneori pe lista lecturilor neobligatorii. Dar pentru orice cititor atent si reponsabil este clar ca scrieri precum Nopti albe sau Satul Stepancikovo au valoare in sine, nu numai ca «trepte» spre Crima si pedeapsa sau Fratii Karamazov. Regasim in ele motive dostoievskiene constante, cum ar fi dragostea neimpartasita, dar patimasa, universul sufletului de copil chinuit, «ideologia» devoratoare a unor personaje."

Vara (1954) aduce laolaltă câteva proze aparent eterogene, scrise între 1939 şi 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică şi lirism încântător „soarele şi umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră încinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne împăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumuseţe, a cărei expresie desăvârşită este Elena din Troia, Camus ne poartă într-o călătorie uimitoare prin spaţiul mediteraneean şi prin universul legendelor sale.

Strainul este primul roman al lui Albert Camus. Romanul a fost adaptat pentru marele ecran in 1967, de regizorul Luchino Visconti, intr-o productie cu Marcello Mastroianni in rolul principal.

La doar citeva luni dupa ce nu manifestase nici o umbra de sentiment la inmormintarea mamei lui, protagonistul romanului Strainul, Meursault, ucide un arab. Este momentul cind povestea se desparte. Mai intii ne poarta spre trecut, unde asistam la viata relativ banala a unui functionar din Alger: moartea mamei, prietenia cu vecinul Raymond, relatia cu o fosta colega de serviciu, ajutorul dat lui Raymond ca sa se razbune pe o iubita presupus infidela. De aici insa lucrurile devin tot mai tensionate, caci iubita lui Raymond e algeriana, iar fratele ei ii va urmari pe francezi ca sa-i razbune onoarea. Meursault il intilneste la un moment dat pe plaja si il impusca, intr-o clipa de inexplicabila dezorientare. Romanul a fost descris in multe feluri: portretul unui sociopat, o critica a societatii care nu accepta in rindurile ei insi aparent lipsiti de orice umanitate sau, dintr-o alta perspectiva, o poveste postcoloniala.

Traducere de Daniel Nicolescu

Premiul Nobel pentru Literatura 1957

Romanul Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu a fost distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2015

Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru cîteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrîna familiei Bosse, Nona. Întîmplător, întîlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali. Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele cîteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sînt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.

Kazuo Ishiguro construieşte un roman impresionant, care o are în centru pe Klara, o inteligenţă artificială concepută cu scopul de a le ţine companie copiilor şi adolescenţilor. În timp ce aşteaptă în magazin, alături de alţi „prieteni artificiali”, Klara e remarcată de Josie, o fată hotărâtă să şi-o aleagă drept tovarăşă. Doar că Josie pare să sufere de o boală misterioasă şi Klara, un android cu o sensibilitate, o curiozitate şi o imaginaţie neobişnuit de dezvoltate, se simte obligată s-o ajute. O umbră apasă permanent asupra lui Josie, iar credincioasa Klara încearcă s-o alunge apelând la puterea mistică a Soarelui. Plasat într-o lume distopică din viitorul apropiat, ale cărei spaime şi obsesii sunt filtrate prin discursul inocent al Klarei, o lume poluată şi alienată, unde copiii învaţă online şi au întâlniri de interacţiune programate de părinţi, Klara şi Soarele este un roman despre iubire şi prietenie, despre sacrificiu şi mântuire. Perspectiva inedită propusă de Ishiguro prin intermediul personajului central sporeşte impactul acestei poveşti profund umane.

Cartea cu care Carlos Ruiz Zafón și-a luat rămas-bun de la cititorii săi.

Autorul bestsellerului Umbra vântului

Povestirile din Oraşul de abur reconstituie atmosfera gotică a tetralogiei Cimitirul Cărţilor Uitate

Un băiat hotărăşte să devină scriitor când îşi dă seama că poveştile născocite de el îi plac fetei bogate care l-a fermecat. Un celebru făuritor de labirinturi părăseşte Constantinopolul aflat sub asediu ducând cu sine planurile unei biblioteci nemaivăzute. Un bărbat venit parcă din lumea tenebrelor îi promite lui Cervantes că-l va ajuta să scrie o carte care îl va face faimos. Iar pe un vas ce se îndreaptă spre New York, Gaudí priveşte fascinat lumina şi aburul, materia din care ar trebui făcute oraşele. Carlos Ruiz Zafón extinde lumea din seria Cimitirul Cărţilor Uitate, conducându-ne pentru ultima oară în universul legendarei biblioteci şi pe străzile pline de mister ale Barcelonei.

Hituri celebre din epoca Showa are ca subiect rivalitatea sălbatică dintre două grupuri (unul de tineri şi altul de femei trecute de treizeci de ani), care intră pe neaşteptate într-un conflict absurd. La o primă privire, tinerii par să fie inofensivi, preocupările lor limitându-se la băut, mici furtişaguri sau indecenţe, când nu-şi pierd pur şi simplu timpul cu petrecerile de karaoke. Cele şase „mătuşici” sunt femei de carieră, aspre şi independente. Când unul dintre băieţi creează o ambuscadă mortală împotriva uneia dintre ele, se dezlănţuie haosul. Femeile se strâng laolaltă şi încearcă să-şi elimine adversarii. De cealaltă parte, băieţii pun la cale un plan prin care să-şi lichideze duşmanele dintr-o singură lovitură. Cine ar fi bănuit că un război între bande poate căpăta asemenea proporţii? Într-un stil frust, Murakami construieşte o satiră a unei culturi moderne dezrădăcinate, concentrându-se asupra tensiunii dintre sexe şi generaţii.

Parohia este monografia bizară a unei aşezări imaginare din anii tragici şi groteşti ai unei dictaturi agonizante şi totodată un fals, ironic bildungsroman. Satul e văzut prin ochii unui antierou ce refuză să se maturizeze, un soi de adolescent de 30 de ani, îndrăgostit de halucinata Ninia – o fată misterioasă, mereu însoţită de un cortegiu de creaturi stranii, animale fără nume, ce sfidează orice taxonomie. Textul inconfundabil al lui Dan Coman îmbină prozaismul notaţiei realiste şi lirismul unui imaginar fantasmatic ce irumpe din miezul cotidianului banal, amestecă într-o formulă senzaţională cruzimea şi duioşia, şarja şi fantezia, neverosimilul vieţii reale şi veracitatea „irealităţii imediate”.

Scris în limba engleză şi presărat cu numeroase detalii autobiografice, Vis cu femei frumoase şi nu prea se supune într-o oarecare măsură canoanelor romaneşti legate de intrigă, personaje şi decor, deschizând vasta galerie de antieroi beckettieni cu o figură memorabilă – Belacqua, eternul crai. Limbajul, caracteristic prozei cu puternice influenţe joyceene, este încărcat de erudiţie şi intertextualism, de invenţii lexicale, dar şi de jocuri de cuvinte sclipitoare, de o poeticitate cuceritoare şi de un umor negru care atenuează viziunea sumbră a scriitorului asupra existenţei. Tragedia lipsei de sens, a incoerenţei şi confuziei generale ce guvernează existenţa umană e prezentă în roman ca o muzică de fond obsesivă, găsindu-şi expresia în ingenioasele experimente stilistice.

„Prin Stela, figură pregnantă, inconfundabilă – unul dintre personajele memorabile (nu foarte numeroase!) ale romanului românesc de după 2000 –, martor şi actor în egală măsură, percepem mai bine şi mai nuanţat realităţi ale României din perioada post-tranziţie. Cu mare firesc şi cu multă agerime, uneori cu un dram de umor şi cu un strop de ironie, Stela, aparent modesta menajeră care munceşte în casele unor bucureşteni din clasa de mijloc, înregistrează detalii de viaţă semnificative, mici sau mari drame familiale, istorii personale ce se leagă prin fire nevăzute de istoria mare. Roman de familie (organizat în jurul unui laitmotiv: acela al casei – pierdute, redobândite, construite etc.), Stela este totodată un roman despre identitate și căutări identitare. Eroina Simonei Goşu încearcă să înţeleagă lumea din jurul ei, dincolo de prejudecăţile şi de inerţiile curente, dincolo de clişeele mediatice şi de zgomotul de fundal al unei vieţi politice butaforice. Toate acestea într-o naraţiune structurată dramatic, cu un acut simţ al dialogului şi cu o exemplară sensibilitate faţă de diversitatea vorbitorilor şi a vorbirii, cu o remarcabilă ştiinţă a pregătirii suspansului şi cu un final – lovitură de teatru.” (Bianca Burţa-Cernat)

„Simona Goşu reuşeşte să creeze cu debutul său în roman o voce feminină puternică, cu un potenţial de necontestat de transpunere scenică. Firească şi senzuală, Stela devine o reprezentantă a indiferenţei cu care e privit în societate corpul feminin trecut de prima tinereţe, dar şi a femeii în ipostaza de corp care munceşte, o ipostază, de altfel, prea puţin explorată în literatura română a ultimilor ani. Viaţa domestică a Stelei, rutina existenţei sale fizice ne vorbesc deopotrivă despre experienţa sa individuală, de menajeră, de soţie şi de mamă, dar şi despre cea colectiv-universală, a femeii acaparate de rolurile pe care societatea i le atribuie.” (Amalia Cotoi)

Carte dramatizată și pusă în scenă de Gianina Cărbunariu la Teatrul Nottara din București

Roman nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiile Radio România Cultural, categoria Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024

Toate numele este un roman enigmatic despre memoria colectivă şi instituţiile menite să o păstreze.

Zbor deasupra unui cuib de cuci a dat titlul unei celebre ecranizări, în regia lui Miloš Forman, avându-i în distribuție pe Jack Nicholson, Michael Berryman, Peter Brocco și Louise Fletcher.

„Un roman excelent. O poveste intensă, cu două protagoniste şi un omor la mijloc. Tânăra Ramona se mută în casa doamnei Manea, de al cărei trecut dezvoltă o dependenţă vecină cu boala. La sfârşit, după ce bătrâna e scoasă din scenă, nu se ştie cine pe cine a păcălit sau care e adevăratul criminal. După cum nu se ştie nici dacă Parisul, cadrul adevărat al acestei poveşti, în care apar tot felul de amoruri şi de personaje, inclusiv Martha Bibescu, e recuperat din amintirile acestei femei sau inventat de o minte îmbolnăvită de ficţiune.” (Alina Purcaru)

Într-o nouă traducere, de Ona Frantz

Cînd animalele de la fermă îşi alungă stăpînul beţiv, toate sînt cuprinse de un zel colectiv. Fiecare munceşte peste program, astfel productivitatea creşte şi, pentru moment, gurile sînt sătule. Regulile de aur ale colectivităţii vor fi înscrise cu litere uriaşe pe un hambar: toate animalele sînt egale, nici un animal să nu bea alcool, să nu poarte haine, să nu doarmă în pat, să nu-şi ucidă semenii. Dar nu trece mult pînă cînd porcii preiau conducerea fermei şi se bucură de privilegiile puterii. Punctul culminant, o subtilă ironie la adresa regimului comunist, poate fi înţeles fie şi numai din ultima regulă care mai rămîne înscrisă pe hambar: „Toate animalele sînt egale, dar unele animale sînt mai egale decît altele”.