Literatură

Romanul a însoţit paşii eroului său până la acest din urmă prag - al apoteozei ieşene - de la care începe balul mascat al istoriei contemporane. Marelui, lucidului şi solitarului meu prieten, domnului G. Ibrăileanu, omagiul acestei răzvrătiri.

Abordând depresia și existențialismul american în secolul XXI, Gălbenele spune povestea unui tânăr florar în vârstă de treizeci și ceva de ani care, într-o societate ce și-a pierdut orice urmă de sens, duce în fiecare zi o luptă cu ideea de suicid. Împărtășită în viniete ce variază de la câteva fraze la câteva pagini, viața sa se împletește cu viața și gândurile suicidare ale unui coleg, ceea ce-l pune pe protagonist în fața unei ciudate răsturnări de situație. E însă o poveste din care nu lipsesc momentele de umor negru, subliniindu-se, astfel, complexitatea acestei tulburări ce este încă tratată cu lejeritate la nivel societal.

„Gălbenele – o sută de haikuuri despre singurătate, bucăți smulse din Jurnalele intime ale lui Baudelaire, scrisoarea de adio ca exponent al marii arte. Uită de scriitorașii de pe listele cu bestsellere din The New York Times; ai aici o voce autentică, țipând de durere în întunericul Americii.” (Kevin Maloney, autorul cărții Cult of Loretta)

„Naratorul din Gălbenele e la răscruce. Se zbate, pe tăcute, să rămână în viață, să se poată simți viu când totul în jurul lui se risipește. E o înfățișare realistă, generală și a naibii de precisă a depresiei. Dacă cea mai înaltă menire a literaturii e să creeze legături între oameni, cartea aceasta se ridică la cele mai înalte standarde. Pe mine m-a făcut, categoric, să mă simt mai puțin singur.” (Benoît Lelièvre, Dead End Follies)

„Un portret fără ocolișuri al singurătății americane în secolul XXI, o epopee la scară mică a lucrurilor neștiute despre alienare și îndoială de sine. O revelație revigorant de sinceră în aceste vremuri imbecile în care trăim.” (Michael Bible)

Troy James Weaver trăiește în Wichita, Kansas, cu soția și câinii lor. A mai publicat povestiri și un eseu în diverse reviste online, volumele de povestiri orz (2023), Selected Stories (2020) și Witchita Stories (2015), precum și romanele Temporal (2018) și Visions (2015).

Weaver aduce deseori în fața cititorului personaje tinere și vulnerabile din zone rurale care se străduie să-și găsească locul pe lume. Își scrie textele într-un fel crud, brut, încă neegalat, pe care le livrează în izbucniri rapide și puternice. O scriere de Weaver e iute și frugală, dar îți va schimba felul în care percepi oamenii și literatura.

„Uneori, mă enervez tare pe mine însumi pentru că mă apuc să rescriu ceva ce-am publicat deja, cu mai mulți ani în urmă – dar ce rezultă acum e diferit.” (Troy James Weaver, intervievat de Graham Irvin, X-R-A-Y Literary Magazine)

Dupa aventurile din volumul anterior, Arthur, francezul nascut in Romania, s-a instalat la Bucuresti, unde asteapta gemeni impreuna cu iubita lui, Iulia, in apartamentul mostenit de la unchiul sau. O existenta aparent idilica. Nimic mai fals, pentru ca buclucurile nu-i lasa niciun moment de respiro.

Foarte sugestiv titlul... autorul are harul tabloului de mediu social marginal (capitolul 1) și al dozei de straniu care dă sarea și piperul oricărei proze de un acut realism. Este o proză a periferiei, a drumului peste câmpurile și liniile ferate de la marginea orașelor, dar și a personajelor „altfel”, într-adevăr rănite de viață. Adolescenți buimaci, savanți în căutarea tinereții fără bătrânețe, interlopi, bătrâni cu program fix, refugiu în himere, presiunea istoriei (suntem în anii comunismului în multe texte, sau imediat după) deformează insesizabil realul. Oamenii sunt vulnerabili, e o „ciocnire a lumilor” care îi strivește pe cei slabi. Autorul are precizie descriptivă, ochi pictural, imaginație epică și acel simț special de înțelegere a oamenilor și a mediilor sociale diverse, fără de care nu poți fi un bun prozator. Există, se bănuiește, se insinuează în lucruri și oameni un fel de morb care le dă dimensiunea de plutire halucinantă, chiar când atmosfera este atroce (personajul dansatoarei). Rănile sunt vizibile sau, mai adesea, ascunse (o soție care pleacă) dar rămâne în aerul epic acel iz de mutilare lăuntrică. O excelentă proză de observație și atmosferă! - Christian Crăciun

Pe linie generationista, aceasta carte spune povestea a patru femei ce traverseaza un secol de istorie, din Franta pana in Patagonia, evoluand in jurul plantelor, al copacilor. Ca intr-o inflorescenta, existentele se dezvolta una din cealalta, se ramifica si cresc fiecare in ritmul ei. Ca e vorba de gradini ordonat cultivate, de rape salbatice, misterioase, chiar tenebroase ori de pepiniere in Argentina, totul se ordoneaza in jurul polenizarii si al poluarii, al naturii regenerate si regeneratoare.

Un grajd de vite în miez de iarnă moldovenească. Doi băieți-soldați adorm pe paie, lângă vaci, în miros de bălegar cald. E o odihnă cum nu mai găsiseră nici în cele mai bune case ale refugiului. Dimineața, îi trezește glasul aspru al sergentului. Viața merge mai departe.

O căruță cu coviltir pleacă prin ceață. Mama e în față, copiii mici în spate. Câinele fuge câțiva pași după ea, se oprește, se uită înapoi la cei doi băieți rămași, apoi pornește din nou. Zăvorul porții cade. Nimeni nu mai spune nimic.

Un om rănit zace pe un câmp din Dobrogea. Se leagă peste piept cu brâul roșu de acasă și așteaptă noaptea sub stele. Dimineața trece un țăran cu nevasta lui. „Nu mă lăsați să mor aici.” Nu-l lasă.

Aceasta este una dintre fețele mai puțin cunoscute ale Primului Război Mondial: nu marile bătălii, ci felul în care războiul pătrunde în viața oamenilor obișnuiți și schimbă pentru totdeauna ceea ce părea firesc și statornic.

S-au arătat semne este, poate, cea mai directă apropiere de omul Ernest Bernea – o lume refăcută din lucruri trăite, privită prin ochii unui copil care vede cum casa, orașul și liniștea de altădată se destramă sub umbra războiului.

Scrisă la Vaslui în 1939 și rămasă zeci de ani în manuscris, această carte apare acum pentru prima oară. Ernest Bernea – sociolog, etnolog, filosof și gânditor creștin, unul dintre fondatorii revistei Rânduiala – se arată aici și ca prozator, într-o scriere cu voce duioasă și limpede.

Dupa mult timp, un tanar paraseste camera in care se izolase. O banca din parc devine refugiul sau exterior, unde incepe sa vorbeasca, impartasindu-si amintirile - scene ale unor vieti pline de frica si neputinta, speranta si fericire - cu un strain in costum si cravata.

În primăvara anului ’49, locuitorii unui mic sat de câmpie din România sunt frământați nu doar de grija vremii geroase, cu ninsoare și viscol la sfârșit de martie, ci și de marile schimbări care vin dinspre Răsărit. Comuniștii au ocupat sediul școlii și încearcă să-i convingă pe oameni că e spre binele lor să-și cedeze pământurile partidului. Cel căruia îi revine sarcina să strângă semnăturile de adeziune este un tânăr sărac cu duhul, crescut din mila satului și fără căpătâi: Cănel.

Romanul Adelei Dan are o desfășurare cinematografică, într-o succesiune rapidă de scene construite cu realism, autenticitate și mult umor – de limbaj, dar și de situație –, reflectând tensiunile, contradicțiile și absurdul unei lumi răsturnate cu susul în jos.

Romanul La apus de răsărit este diferit de primele două cărți ale Adelei Dan, abordând un moment trist al istoriei noastre, colectivizarea, dar cu aceeași doză de ironie și umor care definește stilul autoarei. O nouă ocazie de a privi lumea printr-o lentilă creativă, în care lucrurile serioase devin amuzante, iar cele amuzante devin și mai amuzante.

Cu peste douăzeci de ani de experiență în publicitate, Adela Dan a învățat un lucru esențial: că viața e prea scurtă ca să nu râzi de ea. A lucrat pentru branduri mari și, în puținul timp rămas, a publicat deja două cărți, reușind, de fiecare dată, să transforme ideile în povești care te fac să râzi cu poftă și ți se lipesc de suflet.

Textul meu despre Iuliu Hossu este unul literar, de ficțiune, chiar dacă am apelat la surse documentare (memorii, cronici, fotografii de arhivă etc.).

Nu este un text hagiografic ori monografic în sens teologic, ci o povestire literară despre o figură-cheie a istoriei României în secolul XX și despre o personalitate care a avut impact major asupra familiei mele. În 1926, bunicul meu patern, Vasile Cesereanu, a fost hirotonit preot de către Iuliu Hossu, episcopul greco‑catolic de Gherla. După desființarea bisericii greco-catolice de către autoritățile comuniste, în 1948, Vasile Cesereanu a suferit diferite condamnări și a fost încarcerat, întrucât a militat pentru repunerea în drepturi a bisericii din care făcea parte. Modelul misionar şi etic al lui Vasile Cesereanu a fost episcopul Iuliu Hossu; acesta a constituit un model confesional, dar şi supraconfesional (uman, etic, istoric).

Moștenind iubirea bunicului meu pentru figura lui Iuliu Hossu, magistrul său, nu este greu de ghicit că acesta a devenit un maestru spiritual și pentru mine.

Colecția El&Ea include cele mai cunoscute, analizate și apreciate romane de dragoste din literatura română, cărți esențiale care se regăsesc în bibliografiile școlare. Ciuleandra e unul din marile romane ale literaturii române. Roman de introspecție, roman al alienării mintale și al dragostei sufocante, care cere totul și ia totul. O capodoperă a literaturii române pe care Liviu Rebreanu a lăsat-o posterității.

Nu privi înapoi este un roman pe care îl veți îndrăgi, cu siguranță, din cel puțin trei motive: 1) are firesc și naturalețe, pătrundem în el ca în viață, simplu, deschizând copertele ca pe niște uși, fără să avem nevoie de nicio pregătire specială (pentru că este despre viață, despre iubire, despre căutări personale, nimic artificial); 2) ne regăsim – indiferent de modalitatea aleasă de autor – confidenți și martori oculari ai experiențelor și introspecțiilor personajului principal, Ștefan Munteanu (imposibil să nu fi ars și noi, vreodată și deodată, ca o lumânare la ambele capete și să nu fi avut niciodată tentația de a privi înapoi, în încercarea de a re-imagina trecutul, agățându-ne de o întrebare ca de o funie salvatoare: cum ar fi fost dacă...); 3) mesajul acestei povești de viață este înrudit cu cel al psihologiei și literaturii de dezvoltare personală: indiferent de experiențele de viață pe care le trăim, contează să le metabolizăm, să le asimilăm și să mergem mai departe fără să privim înapoi pentru că... viața este frumoasă. Important e să avem ochi să îi vedem frumusețea. Minte să încercăm să o înțelegem. Curaj să îi încercăm gustul și pulsul. Energie să continuăm să devenim.

Sunt povești care nu se încheie, dar care trebuie spuse, pentru că în ele se adună ceea ce nu poate fi reparat, ci doar purtat mai departe. Bomboane acrișoare este o astfel de poveste. Daria Dalin scrie despre copii fragili și despre adulți care aleg să rămână, despre gesturi de grijă care nu vindecă totul, dar fără de care lumea ar deveni de nelocuit.

Cu o voce calmă și lucidă, autoarea vorbește despre răni deschise, despre pierderi care nu se repară și despre binele făcut fără promisiunea unui final fericit. Este o carte despre responsabilitatea de a nu întoarce privirea și despre compasiunea care nu caută recompense.

Bomboane acrișoare nu promite consolare ușoară. Oferă, în schimb, onestitate, umanitate și curajul de a privi realitatea așa cum este. O lectură care nu caută să aline, ci să spună adevărurile pe care, de multe ori, le trecem sub tăcere.

Nimic nu prevestise întâmplările ce tulbură existența ștearsă a fostului soldat, în Roma primului veac după Hristos. Pe neașteptate, războinicul de odinioară, silit să-și accepte ratarea ca slujbaș al cohortei urbane, e prins în păienjenișul intrigilor ce amenință Imperiul.

Deasupra norilor, cerul rămâne mereu albastru: destine umane, miracole, fotografii, fragmente de amintiri reunite în povestiri din orașe transilvănene cunoscute. Oriunde își duce eroul, indiferent de dificultățile cu care acesta se confruntă, Ildikó Judit Jung oferă cititorului speranță.

• un roman despre neliniștile tinereții și descoperirea credinței • o călătorie spre iubirea adevărată Podul de piatră este povestea unei tinere care, la cumpăna dintre secole, învață să străbată labirintul complicat al iubirii, credinței și convențiilor sociale, fără a‑și trăda principiile. Pe fundalul tulbure al războiului, vieții mondene și deziluziilor iubirii, tânăra Olive descoperă că adevărata maturizare vine prin răbdare, suferință și noblețea inimii. Cu delicatețe și finețe psihologică, Amy le Feuvre zugrăvește frământările unei conștiințe aflate la răscruce, între chemarea inimii și ispitele lumii, dar mânate de entuziasmul tinereții și de adevărul iubirii jertfelnice. Străbătut de reflecții pe temele datoriei, prieteniei, războiului și rostului suferinței, Podul de piatră emană nu doar farmecul literaturii engleze de la începutul secolului al XX‑lea, ci vorbește, dincolo de epoca sa, despre nevoia omului de a afla un drum sigur în fața vicisitudinilor vieții. Toate acestea străbat tainicul pod de piatră ce se cere clădit în inimă prin răbdare, statornicie morală și tărie sufletească. O carte impregnată de forța înnoitoare a idealului creștin.

Romanul Adună-te! explorează etapele despărțirii, maternității și ale redescoperirii de sine în contextul complex creat de o separare atunci când este un copil la mijloc. Încheierea unei relații nu înseamnă numai ruperea unei legături, ci și necesitatea de a găsi un nou echilibru în dinamica familială. Cum îti reconstruiești viața fără a pierde complet legătura cu trecutul? Cum poți păstra un parteneriat în creșterea unui copil, chiar și după separare?

Cartea urmărește acest proces de tranziție, de la confuzia inițială la găsirea unei noi stabilități. Întrebările despre identitate, iubire și prietenie devin esențiale, iar rutina zilnică capătă atât nuanțe profunde, cât și momente absurde. Între amintiri, nesiguranțe și încercări de adaptare, povestea ilustrează un parcurs în care pierderea și vindecarea coexistă.

O carte despre sfârșituri, noi începuturi și procesul regăsirii de sine, scrisă cu sinceritate și empatie.

„În dimineaţa următoare mă scol târziu. Bucuria mutării în apartament, durerea pentru despărţirea de Bruno, ambele mi-au umflat capul ca pe un abces de năuceală. Este o nebunie că aceste întâmplări mă obligă să mă retrag în mine însămi. În loc să ies din casă și să-mi las deoparte grijile, trândăvesc de una singură. Pentru scris îmi lipseşte motivaţia, pentru plimbări n-am chef. Aștept doar ca lucrurile să se îmbunătățească. Așteptarea unei vieţi aşa cum trebuie duce la un carusel de neoprit al dezamăgirilor. Stagnarea este acum dușmanul meu. Ce mai aştept? Ca pe fereastra mea să intre brusc în zbor un bărbat? Ca tatăl meu să se mute înapoi la Berlin? Ca mașina de spălat vase să se golească singură? Risipesc atât de mult timp în trândăvie, încât nu e de mirare că nu se întâmplă absolut nimic. Ce e trist la viața mea este faptul că mizez totul pe momentele de întâlniri întâmplătoare și astfel uit că trebuie să ies din casă pentru asta. Trebuie să mă adun, să uit de relația mea eșuată și să părăsesc apartamentul. De ce să sper la hazard?”

„Fetița dădu din cap de câteva ori de la stânga la dreapta și invers. Tatăl îi spuse că acelea erau semințe tratate cu otravă pentru șobolani și că provocau moartea instantaneu. Și din ziua aceea săculețul dispăru. Moartea? Dar ce mai însemna moartea atunci când aveai antidotul fermecat la îndemână tot timpul? Bijuteria ei miraculoasă anula pătrunderea în eternitate. Plimbările prin oraș când tatăl o lua cu el la piață iar ea, ca să-l amuze, se agăța de fustele femeilor pe lângă care treceau. Pauza pe care o făceau la Boema, el să se răcorească cu o bere Tulceana, iar ea să mănânce o amandină. Serile când ieșea pe stradă din zece în zece minute și le urmărea cum se jucau pe ea și pe sora ei, ca să se asigure că totul era ok. O plimbare împreună pe faleza în ale cărei gropi se cuibărise Dunărea ieșită excepțional din matcă și care reflecta bucăți de cer.” fragment

Cel mai citit roman al lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptat de autor atât pentru scenă, cât şi pentru marele ecran.

Oscar are zece ani şi trăieşte într-un spital. Chiar dacă nimeni nu are curajul să i-o spună în faţă, băiatul, bolnav de leucemie, ştie că va muri, iar războiul lui împotriva tuturor izbucneşte inocent, pătimaş şi deznădăjduit. Singura care-i intră în voie este Tanti Roz, o infirmieră bătrână, neîntrecută în născocit poveşti moderne, adevărate lecţii de viaţă, în care nici binele, nici răul nu sunt absolute şi nimic nu e aşa cum pare la prima vedere. Ea îi dă copilului ideea să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi zece ani şi-l învaţă să-i scrie epistole lui Dumnezeu ca să se simtă mai puţin singur. Cu Tanti Roz pe post de ghid într-o viaţă trăită fast-forward, Oscar parcurge, printre râsete şi lacrimi, itinerarul emoţionant al tuturor vârstelor şi experienţelor umane îmbogăţite de imaginaţia lui, care umple spaţiile albe şi îmbracă realitatea în veşmântul miracolului. Astfel, băiatul ajunge să-şi trăiască adolescenţa alături de prieteni, să se îndrăgostească la tinereţe, să se căsătorească la maturitate cu prima iubire, să o piardă şi, în cele din urmă, să regăsească dragostea la apusul unei vieţi ca o lumânare care arde la ambele capete.

„Oscar şi Tanti Roz recreează universul infantil: copilul e figura centrală, iar copiii lui Schmitt nu sunt nici lipsiţi de vlagă, nici corecţi politic. …Oscar, micul pacient fascinat de Tanti Roz, îşi foloseşte aparenta marginalitate într-un singur scop: să întărească ideea că, aici pe pământ, fiecare e răspunzător pentru crearea propriului eu.“ (Lire)

„O poveste frumoasă până la lacrimi. Un miracol ascuns între două coperte.“ (Stern)

Doi băieți care seamănă ca două picături de apă vin pe lume în aceeași zi, unul într-o familie de cerșetori de la periferia Londrei, iar altul în familia regelui Henric al VIII-lea al Angliei. Când cei doi se întâlnesc și hotărăsc, în glumă, să facă schimb de haine și de identități, viețile lor și ale celor din jur se schimbă dramatic și nimic nu mai este ca înainte. Cartea este disponibilă acum într-un format atractiv, cu text scurtat și adaptat și ilustrații sugestive, fiind însoțită și de un jurnal de lectură.

„După un roman fantasy pentru copii, Războiul solomonarilor, Moni Stănilă recurge la elemente de fantastic și de basm pentru a crea, de data asta, o autoficțiune deghizată. Personajele sînt toate feminine. De fapt, ar trebui întrebuințat singularul: cartea se deschide cu Una, Una Stanilovski, poetă și jurnalistă în jur de 40 de ani (ca și Moni Stănilă, născută în 1978), care se va multiplica, într-un scenariu aproape oniric, în cîteva ipostaze, în Noua, Prima, Drei (cea mai tînără, de 17 ani), a Opta și, pe ultima pagină, Alta, ca într-un final deschis. Una e nostimă, cu savoir-vivre, dar și credincioasă și microbistă (trăsături ale autoarei, pentru cine o cunoaște), celelalte adăugîndu-se unui personaj colectiv, un fel de Alice cu mai multe fețe, dar nu în Țara Minunilor, ci în Țara Timpului. Țipă cît poți: un roman aparent feeric, de fapt o carte despre identitatea multiplă, despre viață și despre trecerea ei.” (Simona Popescu)

„O carte absolut surprinzătoare. Un roman insolit și curajos, plin de umor, candoare și ironie, cum n-am mai citit de multă vreme în literatura noastră. O poveste atipică, spusă inteligent și abil, cu schimbări neașteptate ale registrelor, într-un permanent joc al apropierilor și distanțelor. Un text proaspăt și dinamic despre identitate și alteritate, construit fragmentar, cu o scriitură precisă și densă, asemănătoare cînd structurilor poetice, cînd jurnalului, cînd textelor vechi/sacre. O istorie personală de la Una la Alta, conturînd, alături de Noua și Drei, unul dintre cele mai interesante personaje feminine din literatura de azi.” (Dan Coman)

O COLECȚIE DE TREIZECI DE POVESTIRI SUPRAREALISTE ASEMĂNĂTOARE UNOR PIESE DE TEATRU ABSURD Proza lui Ende este o experiență de lectură unică – seamănă cu imersiunea într-o realitate augmentată, populată de ființe angelice și demonice, în care ești invitat să accesezi și să pui cap la cap senzații și imagini. În fiecare poveste există o ușă, iar dincolo de ea este o lume nevăzută care sperie, dar care devine irezistibilă și inevitabilă – iar când această ușă se deschide, începe jocul căutării sinelui și al reflectării lui, ca și cum te-ai vedea într-o oglindă din oglindă labirintică. Din acest joc, cititorul se întoarce la realitate un pic răvășit, pentru că tocmai și-a recunoscut chipul: uneori schimonosit de frică, vulnerabil și labil, alteori capabil de atrocități, funest, malefic.

Razboiul ne-a rapit totul. Acum, nu ramane decat sa ne salvam unul pe altul.

Aceasta carte face parte din colectia Romanul secolului XXI seria a editurii Univers.

In Mortile lui Quincas Berro Dagua si Batranii marinari sau Capitanul de cursa lunga, Jorge Amado ofera o adevarata mostra de magie literara, rescriind, de‑a lungul unor pagini memorabile prin dureroasele adevaruri umane continute, destine sau, alteori, pur si simplu franturi de existenta intr‑un fel care‑l apropie de maestrii prozei latino‑americane de secol XX, dar ii si fixeaza identitatea inconfundabila.

„Tot ce am facut de-a lungul vietii mele, bine si rau, am facut in deplina libertate. Sunt, inainte de orice, un om liber. ” Giacomo Casanova