Literatură

În fiecare dintre povestirile acestui volum, Eric-Emmanuel Schmitt dezvăluie cât de puternic este impactul imaginaţiei asupra existenţelor noastre. Cinci istorii emoţionante conduse magistral de un Prospero modern, care ne conving că visul este adevărata ţesătură din care sunt plăsmuite întâmplările de zi cu zi.

Pentru a-şi vindeca inima rănită, un scriitor se refugiază la Ostende, pe ţărmul anodin şi rece al Mării Nordului. Va sta în vila cochetă a Emmei Van A., o fostă frumuseţe ţintuită într-un scaun cu rotile. Mereu aşezată în dreptul ferestrei din salon, Emma pare să privească spre marea schimbătoare, dar ochii ei nu văd decât imagini din trecut. Un trecut în care, mărturiseşte ea, a trăit o iubire aproape imposibilă, alături de un bărbat cu sânge princiar. Să fi fost această femeie fragilă capabilă de gesturile îndrăzneţe, de îmbrăţişările senzuale pe care le evocă, sau imaginaţia ei se hrăneşte din miile de volume ale bibliotecii din Vila Circe.

Alături de personajele acestui volum, cititorul va încerca să distingă evanescentul adevăr al unei vieţi. Admiraţia unui orb care îi este pacient o face pe timida şi complexata Stéphanie să se vadă cu alţi ochi. Pedantul Maurice Plisson nu mai deosebeşte căsuţa idilică unde-şi petrece vacanţa de teatrul unor misterioase comploturi oculte. Gabrielle de Sarlat descoperă după 30 de ani de căsnicie adevăratul chip al soţului ei, iar femeia cu buchetul aşteaptă zi de zi un necunoscut, sau poate necunoscutul. Cu mână sigură, autorul schiţează destinul fiecăruia la hotarul dintre aparenţă şi esenţă, dintre realitate şi vis.

„Cinci povestiri superbe, care rivalizează cu cele mai bune lucrări de gen din tradiţia anglo-saxonă. Pagină după pagină, Eric-Emmanuel Schmitt îşi ţine cititorul în mrejele artei sale.“ (L'Express)

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu piesa de teatru Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Mici crime conjugale, Libertinul etc. În anul 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și volumul Viața mea cu Mozart (2005). Romanele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestsellere din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soare întunecat, în 2024, Lumina fericirii, iar în 2025, Cele două împărății. În 2023 publică Provocarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Țara Sfântă, și Rivala, un roman dedicat Mariei Callas. I s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Romanul Unsprezece minute este povestea Mariei, o fată dintr-un sat brazilian, ale cărei prime întâlniri inocente cu dragostea o lasă cu inima frântă. La o vârstă fragedă, ea se convinge că nu va găsi niciodată iubirea adevărată, crezând în schimb că „dragostea este un lucru cumplit, care te face să suferi...“. O întâlnire întâmplătoare în Rio de Janeiro o determină să plece la Geneva, unde visează să găsească faimă şi bogăţie, dar sfârşeşte în stradă, ca prostituată. În Geneva, Maria se îndepărtează tot mai mult de iubire, devenind tot mai fascinată de sex. În cele din urmă, concepţia ei lipsită de speranţă despre dragoste este pusă la încercare când cunoaşte un tânăr şi chipeş pictor. În această odisee a descoperirii de sine, Maria are de ales între a urma o cale a întunericului – plăcerea sexuală de dragul plăcerii sexuale – sau a risca totul pentru a găsi „lumina lăuntrică“ şi potenţialităţile sexului sacru, ale sexului în contextul dragostei. În acest palpitant şi îndrăzneţ roman, Paulo Coelho analizează cu sensibilitate natura spirituală a sexului şi a iubirii şi ne invită să ne confruntăm cu propriile prejudecăţi, cu propriii demoni, să ne aflăm propria „lumină lăuntrică“.

De la apariția sa în 2015, romanul Tentația de a fi fericit – povestea scrisă la persoana întâi a unui septuagenar care redescoperă iubirea și viața în Napoli – cunoaște un răsunător succes de public și de critică, fiind distins cu mai multe premii literare: Premio Stresa 2015, Premio Scrivere per amore 2015, Premio Caffè Corretto — Città di Cave 2016. Numai în Italia a avut 17 ediții până în prezent, fiind tradus în peste 15 limbi. Romanul a stat la baza filmului multipremiat La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.

„Un personaj extraordinar, o perspectivă lucidă asupra realită?ii. Un roman comic care, fără a-și schimba tonul, se revarsă în duioșie.“ – Corriere della sera

„Un cald salut adresat fericirii.“ – La Stampa

„Melancolic, comic, înțelept, onest, acest roman e într-adevăr minunat.“ – Daily Mail

Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

„De multă vreme nu am mai citit o asemenea carte. Pentru artele frumoase, Ochii Monei înseamnă ceea ce a însemnat pentru filozofie Lumea Sofiei.“ — Le Figaro littéraire

„Doi protagoniști de neuitat însoțesc cititorul într-o călătorie minunată.“ — Lire

„Intrigă dramatică, poveste erudită și captivantă, deznodământ plin de suspans, emoții dezlănțuite și magia legăturii între generații. [...] Un basm în adevărata putere a cuvântului.“ — Le Monde 

Genki Kawamura, autorul bestsellerului Dacă pisicile ar dispărea din lume, vândut în peste două milioane de exemplare și tradus în 30 de țări, își reafirmă prezența în lumea literară printr-un nou roman de o profundă sensibilitate.

O sută de flori radiografiază relațiile complicate dintre părinți și copii, formele de iubire neînțeleasă, fragilitatea memoriei și importanța iertării care nu înseamnă doar a lăsa în urmă, ci și a înțelege rostul tăcerii. În vreme ce are grijă de Yuriko, mama sa, care își pierde memoria de la o zi la alta, Izumi își privește trecutul cu o claritate dureroasă. Un fapt apăsător din propria copilărie îi alimentează temerile din prezent: ce s-a petrecut în anul în care Yuriko a lipsit de acasă? Jurnalul ținut între 1994 și 1995 despre absența misterioasă din viața lui Izumi ascunde întregul adevăr? Va putea Izumi să ierte și să înțeleagă plecarea mamei sale? Cursa contracronometru dintr-un roman despre fragilitatea, dar și despre forța iubirii ne face să-i citim fiecare pagină pe nerăsuflate.

„Genki Kawamura nu este un scriitor japonez contemporan obișnuit: el este un fenomen.“  — Japansociety.org.uk

„După Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura revine cu o poveste intimă și emoționantă, melancolică și plină de iubire, având ca fundal sunetul unui pian capabil să dăruiască mult, dar, în același timp, să provoace răni adânci, întrerupt din când în când de loviturile vieții.“ — Letsbook.org

„Într-o manieră subtilă și delicată, romanul O sută de flori ne ajută să înțelegem importanța amintirilor, cât de esențial este să avem pe cineva în care să ne încredem și cât de puternic și semnificativ poate fi pentru viața noastră un simplu fragment din trecut.“ — Chiacchiereletterarie.it

Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close și Antonio Banderas.

„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunța că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politica, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărți din literatura contemporană.

„Cu acest roman spectaculos, Isabel Allende devine prima femeie care se alătură clubului, până acum exclusiv masculin, al marilor autori latino-americani.“ (New York Times Book Review)

„De la romanele lui Gabriel García Márquez, lumea a așteptat o carte de aceeași forță, însă cu o nouă viziune. Această carte este Casa spiritelor.“ (Boston Sunday Globe)

Petrece o vară toridă pe Coasta de Azur, cu valuri de rosé și zile numărate! (Și nu, nu vorbim despre zilele de concediu.)

O vilă grandioasă, pe Riviera Franceză. O moștenitoare bogată, plutind cu fața în jos în piscină. Bona familiei, condamnată pe baza declarației singurului martor — Nina, sora victimei, în vârstă de doar cinci ani. Acum, douăzeci de ani mai târziu, Nina nu mai e sigură de ce a văzut cu adevărat - și cineva are tot interesul să rămână așa. Când un documentar true crime recreează scena crimei, trecutul întunecat al familiei amenință să iasă la suprafață. Kate Bishop deschide sezonul estival cu un thriller în care adevărul este mai mult decât bronzat… este cenușă.

Imbinare intre poveste, legenda si elemente narative de istorie consacrata, Povestirile eroice sunt constructii narative cu cheie morala, pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Asa cum folclorul romanesc utilizeaza cu predilectie modele comportamentale cu valoare generala pentru a organiza o lume a satului, naratiunile lui Camilar ating aceeasi coarda a sensibilitatii noastre la un prototip uman exemplar.

Pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Cu toata aceasta miza (inalta si universal valabila), ceea ce da veridicitate este, paradoxal, nu actiunea ci comentariul auctorial cu caracter de filosofie a istoriei.

Si inca „un detaliu“: libertatea de a fantaza. Expunerea riguroasa este completata cu „pauze“ pentru fantazare, in care cititorul le umple cu propria imaginatie creatoare cu actiune, dialog, identificare cu personajele etc. - Lucian Pricop

În ultima dintre zilele mele, după ce voi fi străbătut toate deșerturile lumii, după ce voi fi băut din toate râurile și voi fi râs cu toți copiii ulițelor prăfuite, în ultima dintre zile, Desculțul Se va întoarce spre mine și va șopti: Taci și iubește-mă… – Crin-Triandafil Theodorescu

O nouă carte a preotului-scriitor Crin-Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de albastru, așază în paginile sale o colecție impresionantă și emoționantă de texte izvorâte din harul său inimitabil, certificat de miile de exemplare tipărite ale cărții sale de debut, Într-o zi se va termina, și de zecile de mii de urmăritori care îi așteaptă în fiecare săptămână postările de pe Facebook. Autorul cărții, Crin-Triandafil Theodorescu, este parohul Bisericii Lușca (Năsăud) și este nu doar teolog, ci și, deopotrivă, cercetător doctorand, muzeograf și speolog, fiind custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud.

Recenta apariție a Editurii Cărțile Tango adună în cele cinci capitole ale sale diverse nuanțe de albastru sufletesc și mărturisiri cuprinse în mai multe forme literare, trecând de la poemul în proză la eseu, schiță sau narațiune cu final neașteptat.

Înaintarea lecturii de la un capitol la altul (Lapis Lazuli – Dragostea nu cade niciodată; Ultramarin – Deșertul înflorit; Indigo – Predici neconvenționale; Cerneală – Poveștile Desculțului; Azuriu – Frăția Psaltirii) oferă, de fapt, fiecărui cititor, ghidare într-o călătorie inițiatică spre iubirea înțeleasă, trăită și preschimbată în lege imuabilă.

Semnatarul Cuvântului Înainte, Benedict Vesa Bistrițeanul, episcop-vicar, scrie astfel despre Cerșetorul de albastru:

“Părintele Crin este un sacerdot al altarului, dar și un slujitor al lumii, subterane sau alpine, acolo unde Dumnezeu-Iubire se aciuiește și unde așteaptă să fie căutat. Totul se întâmplă ca un concurs după regulile jocului, unde omul iese întotdeauna câștigător de vreme ce Dumnezeu îi devine complice.

Narațiunile în notă poetică cuprinse în acest volum urmează această perspectivă. Toate sunt legate de viață, pe care o sărbătoresc, deslușind-o ca întâlnire dintre Dumnezeu și om, în termenii unei iubiri în care fiecare se lasă îmblânzit, în mijlocul unei lumi care le stă drept martor la bucuria pe care o trăiesc. Părintele Crin Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, Îl indică în tot ce îi stă în jur, iar tovarășului său, cititorului, îi oferă șansa să se odihnească lângă inima Acestuia. Aceasta este scriitura lui. Episod după episod, narațiune după narațiune, popas după popas. Mulți suntem personaje vii în textele sale, dar, și mai mulți, oameni vii în viața pe care acesta o descrie luminos, cu miresme proaspete și într-un colorit variat.

În cele din urmă, fie că suntem sau nu actori în povestirile sale, scriitura sa ni se oferă generos, ne cuprinde, ne cheamă, ne ispitește, pentru ca, în cele din urmă, să ne facă să ne simțim parte din viața pe care el o sărbătorește. Ne așezăm cuviincios înăuntrul acesteia, ne odihnim la izvorul său viu și, mai ales, ne „culcușim” la pieptul lui Dumnezeu, care o susține.

Acesta este scopul implicit al autorului – prin narațiunile sale, să împreună-călătorească cu noi pe cea mai importantă cale, care ne duce până la capăt, la marginea lumii, la începutul lui Dumnezeu.” † BENEDICT Vesa Bistrițeanul Episcop-vicar

Al cincilea copil este o carte scrisă în cea mai pură tradiție a „romanului gotic": un cuplu obișnuit, aparținând clasei de mijloc din Anglia anilor '60-'70, reușește să cumpere o casă cu trei etaje pe care o umple cu glăscioarele fericite ale celor patru copii. Vacanțele de vară, când primesc musafiri, sunt adevărate sărbători ale vieții, expresii ale bucuriei de a trăi. Apoi, însă, apare cel de-al cincilea copil, care-și manifestă furia împotriva lumii încă din pântecele mamei. Ben, copilul-problemă, reușește să distrugă acest paradis artificial și să inducă o tensiune aproape insuportabilă în atmosfera bucolică de la începutul cărții. Critica a comparat acest roman cu Frankenstein al lui Mary Shelley.

Doris LESSING (Doris May Tayler) s-a născut în Persia (actualul Iran) pe 22 octombrie 1919, din părinți britanici. Ulterior, familia ei s-a mutat în Rhodesia de Sud (în prezent, Zimbabwe). Primul roman, The Grass Is Singing, o reflectare a propriei copilării petrecute în Africa neagră, a apărut în 1949. Atrasă de ideologia comunistă, se disociază definitiv de aceasta pe la mijlocul anilor ’50, în urma denunțării abuzurilor regimului stalinist. Între 1951 și 1959 publică ciclul Children of Violence, apoi inovatorul Carnet auriu (1962), experiment literar și joc îndrăzneț cu multiple perspective, considerat o adevărată Biblie a feminismului. În anii ’70 și ’80 urmează seria romanelor „despre spațiul interior”, printre care se numără O coborîre în infern (1971; Polirom, 2007), Memoirs of a Survivor (Memoriile unei supraviețuitoare, 1974) și ciclul romanelor SF (Canopus in Argos: Archives, 1979-1983). Ulterior publică Al cincilea copil (1988), Love, Again (1996) și Ben, in the World (2000). Pentru Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949 (1995) i-a fost decernat James Tait Black Memorial Prize. A doua și ultima parte a autobiografiei sale, Walking in the Shade, apărută în 1997, a fost nominalizată la National Book Critics Circle Award. De-a lungul impresionantei sale cariere a fost distinsă cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, iar în 2007 a devenit a unsprezecea femeie căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre romanele sale, la Editura Polirom au apărut în traducere: O coborîre în infern (2006), Povestiri africane (2008), Al cincilea copil (2008), Memoriile unei supraviețuitoare (2010), Carnetul auriu (2011) și Mitra (2011). 

Momente emoționante, legături neașteptate și un mister care persistă mult timp după ultima pagină.

Zi de zi, praful se adună peste miile de obiecte pierdute în Aeroportul Heathrow. Însă nimeni nu știe că printre ele se află unul foarte special, care poate schimba soarta celor care îl dețin: o vioară de o frumusețe rară, cu o putere aparte.

Acum, ca din întâmplare, a ajuns în mâinile a trei străini…

Mânuitorul de bagaje Devlin, profesorul pensionar Walter și evaluatoarea Gabrielle nu au nimic în comun, dar pot acești trei gardieni neobișnuiți să deslușească secretele viorii?

„Un roman superb, până la cele mai mici detalii; strat după strat de poveste, istorie și personaje, toate interacționând reciproc în moduri nesfârșit de atrăgătoare. O încântare magică.” — Eve Chase

„O poveste originală, captivantă și fermecătoare, plină de căldură, umor și vitalitate. O cercetare minuțioasă, o scriitură frumoasă, o lectură palpitantă și complexă.” — Santa Montefiore

„O scrisoare de dragoste adresată muzicii, o îmbrățișare pentru o prietenie nouă și o partitură orchestrală literară, dirijată în proza ​​fascinantă a lui Woods.” — Amanda Geard

„O poveste emoționantă, care emană pasiune și căldură. Am iubit fiecare pagină! Prin Secretul artizanului de viori, Evie Woods a ajuns la apogeul ei liric și magic!” — Faith Hogan

„Secretul artizanului de viori m-a emoționat până la lacrimi. Am fost profund acaparată de speranțele și visurile personajelor. Această poveste va rămâne cu cititorii mult timp după ce se vor stinge ultimele note minunate.” — Madeline Martin

„Pentru iubitorii de muzică, haos și o notă de magie. Evie Woods țese o poveste irezistibilă, care celebrează puterea perseverentă a muzicii, prieteniile găsite în locuri neașteptate și curajul de a crede în sine.” — Lisa Medved

„O poveste melodioasă, plină de sensibilitate, speranță și mister. Secretul artizanului de viori este o binevenită aducere-aminte a faptului că magia există în viața noastră de zi cu zi.” — Hazel Gaynor