Literatură

Toba de tinichea este o pretinsă autobiografie a piticului Oskar Matzerath, născut la graniţa dintre Germania şi Polonia, care susţine că s-a oprit deliberat din creştere la vârsta de trei ani, în semn de protest faţă de lumea adulţilor. Oskar asistă la nazificarea familiilor germane obişnuite, la ororile războiului şi la miracolul german postbelic. Acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, Oskar este închis într-un ospiciu, de unde, cu vocea sa ascuţită care sparge geamurile şi cu răpăitul tobei sale de jucărie, condamnă toată nebunia lumii moderne.

Idiotul este romanul unei perpetue surprize, al nehotărîrii şi al reacţiei convulsive a umanului faţă de faptele unei societăţi violente care, în lipsa raţiunii, se conduce după instinct şi patimi.

Cind, seara tirziu, se pornise ploaia, barbatul aparuse cu cutia aceea mica in mina, aratindu-i-o incintat. Am luat-o din Dorohoi, de la libraria lui Bercovici. E sirguincios si e un copil cuminte, o merita, a zis el. Maria s-a repezit la cutie cu praf dezinfectant si, cu miscari scurte, a sters vioara de opt ori. Sa nu i-o dai decit miine-dimineata, altfel nu doarme toata noaptea, a zis ea. Cind a intrat sa-l verifice, baiatul dormea. Dimineata, dupa ce a facut focul in soba, Costache a mai deschis o data cutia, trecindu-si degetele peste vioara cu trei corzi – un fel de instrument de jucarie, dar un instrument perfect pentru un baiat de nici cinci ani. A asteptat cu nerabdare ca George sa se trezeasca, sa se spele si sa manince, apoi, dupa ce a inchis fereastra si ropotele ploii au scazut in intensitate, a luat cutia si i-a intins-o. Baiatul era asezat pe scaunelul de linga vatra – a deschis cutia si, dupa ce a privit vioara citeva secunde, a ridicat-o si, cu o miscare scurta, a aruncat-o direct in foc. Maria inlemnise in picioare, in spatele lui Costache – barbatul ramasese cu zimbetul impietrit pe fata, fara replica. Am zis ca imi doresc o vioara, nu o jucarie, a zis baiatul, ridicindu-se calm. O vioara cu cinci strune, la care sa cint, nu sa ma joc, a zis aproape soptit, ca pentru sine, apoi a parasit incaperea. - Fragment

În cîte feluri poţi să uiţi un om? Imaginea unei statui dintr-o reclamă la un muzeu subacvatic aduce în memoria Andei o veche dragoste şi un uitat sentiment de vinovăţie. Foile unui jurnal găsit întîmplător de două eleve scot la lumină o poveste neterminată în care se împletesc parfumul de epocă şi ororile unui trecut aproape uitat. Enigmaticele foi rămîn apoi ani de zile într-un sertar, ca să ajungă în final în mîinile unui sculptor care urmează să plece într-o aventură subacvatică. O încrengătură de poveşti ce îl au în centru pe Tibi Vreme, veşnicul cuceritor, amuzant şi blazat, care în adolescenţă avea două dorinţe: să ajungă regizor şi să plece din ţară; şi care la treizeci de ani, cantonat între munca de inginer şi o căsnicie menţinută din inerţie, îşi omoară timpul scormonind în trecut şi imaginînd plecări.
O carte despre urmele pe care le lasă iubirea, despre memorie şi despre absenţă.

Atelierul lui e o lume. El nu mai traieste in Franta. O lume mica si alba in care realitatea se schimba, trupurile groase cad si corpurile isi dezvaluie sufletele, esenta. Charon e mic, cu ochi vii. Miini puternice ii piaptana barba desprinsa din Vechiul Testament. Si, daca vrea, te invita sa treci pragul. Si, daca se infurie, te poate arunca afara. Cu suturi in fund. Si, daca e fericit, aprinde focul in forja, fierbe o supa, scoate gaina si o frige direct pe jar. Peretii albi ascund drumurile lumii. Scarile de funie urca pina la patul ascuns. Sculpturile stau exact la distanta de care au nevoie ca sa vorbeasca intre ele. Ca sa vorbeasca in capul lui. Fumul gros de tigara si praful alb de ghips se poarta deasupra lor. Si piatra cinta. - Fragment

O sensibila selectie de locuri consensuale cu femei si barbati ne este propusa in acest roman semnat de Corina Ozon, cu o maturitate a scriiturii ce culmineaza in fiecare fraza cu o speranta. Speranta devine un centru de viata secunda, reconstruind existente frante succesiv, feminine si masculine, sub forma unor identitati private, dezradacinate, dar care se exprima si traiesc intr-o comunitate globalizata de afecte si emotii. - Mihaela-Alexandra Tudor, profesor universitar, Les Arcs-sur-Argens, Franta

Publicat prima oara la Paris si interzis in America vreme de treizeci de ani din cauza continutului sexual explicit si a aluziilor misogine si rasiste, Tropicul Capricornului portretizeaza, cu aceeasi franchete si acelasi realism socant care l-au facut faimos pe Miller inca de la primele romane, lumea palpitanta a New Yorkului anilor ’20. Dominat de puternice influente autobiografice, romanul descrie cu un umor savuros experientele autorului ca functionar la compania fictiva de telegraf Cosmodemonic, viata tumultuoasa si exotica din cartierul Brooklyn si experimentele sale sexuale scandaloase, dar si incercarile lui anevoioase de a-si gasi o voce ca scriitor. Indecent fara a cadea in vulgar, original si ireverentios, Tropicul Capricornului este considerat astazi una dintre cartile importante ale literaturii moderne.

Cele mai bune pagini din Tropicul Capricornului sint parca scrise de mina unui posedat, cind amuzante si teribiliste, cind parcurgind momente ingrozitoare. Miller este unul dintre scriitorii in stare sa te faca sa-ti pierzi mintile sau sa te bucuri de viata doar punindu-ti in fata o simpla descriere, aparent fara pretentii. - Robert Nye

Prin romanul sau, Miller a spulberat pentru totdeauna ipocrizia morala, sociala si politica. - The Nation

O carte plina de pagini negre sau stralucitoare, de spontaneitate si spirit, de inocenta si de ginduri diabolice. - The New York Times Book Review

Traducere din limba engleza de Antoaneta Ralian

In cele douasprezece povestiri care alcatuiesc volumul lui H.P. Lovecraft, scriitorul american inchipuie omenirea ca pe un avanpost firav al firescului intr-un univers altfel haotic si ostil, ce ascunde o realitate poate prea infricosatoare pentru a fi patrunsa de mintea omului. Personajele isi istorisesc propria alienare si cerceteaza necunoscutul, destramind valul subtire ce le separa viata de teritoriul unor intimplari teribile. Lovecraft trece de la evocarea tragica a singuratatii si izolarii, in Veneticul, prin elemente de grotesc, in Dulaul, la imbinarea genului horror cu SF, in Cel care susotea in intuneric si Chemarea lui Cthulhu. Aceasta din urma, piesa centrala a mitologiei lui Lovecraft, dezvaluie natura gigantului zeu Cthulhu si ritualurile stravechi ce i se inchina, vorbind despre slabiciunea mintii omenesti in fata unei puteri izvorite dintr-o inteligenta nepaminteasca.

Traducere din limba engleza si note de Ligia Caranfil

Il consider pe Bob o sursa de inspiratie. Uneori, e de ajuns sa ma asez si sa-l privesc ca mintea mea sa inceapa sa gindeasca. Sint fascinat de felul in care se poarta, de felul in care interactioneaza cu lumea si reactioneaza in diferite imprejurari. Chiar si de stilul in care-si traieste fiecare zi. Traiul impreuna cu el mi‑a deschis foarte bine ochii. Mi‑a dat mult de gindit. De zece ani sau mai bine e, cu adevarat, un soi de guru pentru mine. Cartea asta reprezinta o colectie de observatii si experiente traite in timpul petrecut cu Bob. Un ghid al motanului descurcaret, daca vreti. Sper sa va ajute la fel de mult cit m‑a ajutat pe mine. - (James Bowen

Traducere din limba engleza de Ioana Georgescu
Virsta recomandata 10+


Fragment din cartea "Carticica lui Bob, un motan cu scoala vietii", de James Bowen

"Cu totii avem nevoie de spatiu
Cu cat incep sa-l cunosc mai bine pe Bob - si stilul lui pisicesc cu atat imi dau seama mai bine ca nu suntem chiar atat de diferiti, pana la urma. Si, odata ce am realizat asta, am inceput sa inteleg si ce anume l-ar face sa se simta acasa.
De exemplu, auzisem ca pisicile sunt foarte teritoriale. Isi folosesc glandele de miros de pe labe si gherute ca sa-si lase mirosul pe oriunde trec. Din motivul acesta se freaca de mobila si-si ascut ghearele pe ea - si pe noi, s-ar parea. Asa se asigura ca locul respectiv e unul "sigur".
Cu ceva timp in urma il convinsesem pe Bob sa renunte la asta impingandu-1 usor cand se apuca sa traga cu ghearele de un scaun vechi pe care-l aveam intr-un colt.
Mi-a picat fisa abia cand m-a vizitat un prieten cu cainele lui, un labrador negru. Cand a dat cu ochii de caine, Bob si-a arcuit spinarea, a inceput sa scuipe si s-a retras intr-un colt, unde era in siguranta. Cainele l-a latrat de vreo doua ori, dar s-a linistit repede. Bob il privea ca un uliu. In clipa in care cainele a iesit pe usa, s-a apucat de treaba, a umblat prin toata casa frecandu-se si zgariind toate lucrurile.
"Isi revendica teritoriul", mi-am spus.
Tuturor ne place sa aveam locul nostru. "

Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu

Chinuit de gelozie, Patrice Mersault hotărăște să accepte invitația iubitei sale, Marthe, de a-l cunoaște pe primul bărbat din viața ei, acum infirm și țintuit într-un scaun cu rotile, pe care ea îl mai vizitează din cînd în cînd din milă. Bogat, inteligent și excentric, Roland Zagreus consideră că atingerea fericirii trebuie să fie scopul vieții fiecărui individ și discută îndelung cu Mersault despre ce merită să faci pentru asta... poate chiar să ucizi? Moartea fericită, primul roman al lui Camus, la care scriitorul a lucrat între anii 1936 și 1938, a fost publicată postum abia în 1971. Autobiografic, bogat în descrieri hipnotice și presărat cu reflecții originale, acest proiect romanesc are drept temă căutarea asiduă a fericirii, pentru atingerea căreia nici un preț nu este prea mare.

„Sînt convins, începu Zagreus, că nu poți fi fericit fără bani. Atîta tot. Nu-mi plac nici lucrurile simple, nici romantismul. Vreau să-nțeleg. Ei bine, am băgat de seamă că există printre anumite persoane de elită un soi de snobism spiritual, potrivit căruia banii n-au legătură cu fericirea. E o prostie, o minciună și, într-o oarecare măsură, o lașitate. Vezi dumneata, Mersault, pentru un om de viță nobilă nu e niciodată complicat să fie fericit. E de-ajuns să repete destinul tuturor, nu cu intenția renunțării, ca atîtea pretinse mari personalități, ci cu voința fericirii. Numai că, pentru a fi fericit, e nevoie de timp. De mult timp. Fericirea înseamnă și ea răbdare. Şi, în aproape toate cazurile, ne irosim viața ca să cîștigăm bani, cînd s-ar cuveni ca, prin intermediul banilor, să cîștigăm timp. Asta e singura problemă care m-a interesat vreodată. E exactă. E limpede.” (Albert Camus)

Protagonistul romanului Femei, Henry Chinaski (alter ego al autorului, prezent in mai multe carti ale sale), este un scriitor alcoolic, mare amator de femei, macinat de gindul ratarii. Dincolo de obsesia pentru sex, bautura si pariuri la curse si de predilectia pentru scenele de umor negru care rasar, alaturi de erotismul dezlantuit, la fiecare pagina, se ghiceste disperarea naratorului care-si striga singuratatea, nevoia de tandrete si compasiune.

Într-o nouă traducere, de Dana Crăciun

Romanul O mie nouă sute optzeci şi patru a inspirat o celebră ecranizare, în anul 1984, avîndu-i în distribuţie pe John Hurt, Richard Burton şi Suzanna Hamilton.

Winston Smith este un personaj obişnuit: el urăşte, iubeşte şi munceşte ca oricare alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăieşte într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sînt gînduri venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie nouă sute optzeci şi patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era postatomică, locul de naştere al unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuţiile fără rost, dispariţiile peste noapte au devenit fireşti. Trecutul este rescris mereu pentru a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „neolimbă”, o limbă robotizată, ce completează imaginea de lume ordonată „ştiinţific” după voinţa Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranţa este putere”.

Romanul a fost ecranizat în anul 2006, în regia lui Oskar Roehler, într-o producţie distinsă cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin.

Povestirea se scria de la sine si mi-era greu sa tin pasul cu ea. Am mai cerut un rom St. James si, de fiecare data cind imi ridicam ochii din caiet sau imi ascuteam creionul cu ascutitoarea, lasind spirala subtire de rumegus sa cada in farfurioara pe care era asezat paharul cu rom, ma uitam la fata. Te-am vazut, frumusete, si de-acum esti a mea, indiferent pe cine astepti si chiar daca n-o sa te mai vad niciodata, mi-am spus. Esti a mea si tot Parisul e al meu, iar eu sint al acestui caiet si al acestui creion. Dupa care m-am intors la scris si am patruns adinc in povestire si m-am pierdut in ea. Acum nu se mai scria de la sine, ci eu eram cel care o scria, asa ca nu mi-am mai ridicat privirea, nici n-am mai avut idee de trecerea timpului, am uitat unde sint si nici n-am mai cerut rom St. James. Ma saturasem de rom St. James fara sa-mi dau macar seama. Dupa care am terminat povestirea si eram foarte obosit. Am recitit ultimul paragraf... mi-am ridicat privirea si m-am uitat dupa fata, dar plecase. Sper c-a plecat cu un tip de treaba, mi-am spus. Insa eram trist. - Ernest Hemingway

Intr-un oras obisnuit isi face aparitia un om onorabil, „de conditie buna”, dornic sa cucereasca inimile noilor sai concetateni. Scopurile lui sint, in aparenta, celebritatea si bogatia. Putini stiu insa ca personajul cu pricina, Cicikov, are o pasiune stranie: el nu umbla prin lume pentru a tezauriza bunuri lumesti, ci o marfa aparte – suflete moarte.

Exista doua tipuri de povestiri in volumul de proze scurte Ramas-bun al lui Radu Parpauta: unul care sondeaza mediul satului moldovenesc, inca nepredat civilizatiei tehnice si fidel mentalitatii sale traditionale, cu personaje colorate, surprinse in firescul gesturilor si vorbirii lor: o lume in care se ride, se bea strasnic, se maninca pe masura (cititorul rafinat va gusta pe indelete paginile a la Creanga, Sadoveanu sau Pastorel Teodoreanu, in care eruditia culinara este instrumentata comic), dar se si sufera demn; si unul care recupereaza cotidianul ceausist, dar nu in nuantele sale sumbre, care oricum se subinteleg, ci cu zonele sale de absurd, de exotism, de diversitate. Radu Parpauta e un prozator special de (re)descoperit!” - Bogdan Cretu

Radu Parpauta, o spun din capul locului, are de partea lui geniul limbii. Vigoarea moldava a acestuia, pornita din Neculce si trecind prin Negruzzi, Creanga, Sadoveanu, amortise dupa Al.O. Teodoreanu. Cu Parpauta se reinzdraveneste miraculos – mai ales daca tinem seama de cacofonia din jur –, cu hitrosenie si chiar cu o anumita dezabuzare, aliniindu-si organic rafinamentul carturaresc (autorul fiind umblat prin marile literaturi, mai cu seama prin cea rusa, din care a si tradus consistent), fara a trai din nostalgii, ci probindu-si prospetimea genuina dincolo de ele. - O. Nimigea

Eseu despre orbire a fost ecranizat in anul 2008, in regia lui Fernando Meirelles, cu Julianne Moore si Mark Ruffalo in rolurile principale.

Autorul romanului Middlesex, distins în 2003 cu Premiul Pulitzer

O femeie de carieră la patruzeci de ani care îşi doreşte cu disperare un copil organizează o „petrecere de inseminare”, unde bărbaţii sînt încurajaţi să doneze spermă. Un poet ratat pune la cale escrocheria menită să îi asigure o viaţă liniştită într-un paradis fiscal. O elevă de liceu încearcă să se sustragă căsătoriei aranjate de familia ei de imigranţi. Toate personajele Marelui Experiment, primul volum de proză scurtă al lui Jeffrey Eugenides, se află   în pragul unei crize, urmarea firească a propriilor decizii neinspirate şi a imaturităţii, tot ce (li) se întîmplă are legătură cu o enormă urgenţă universală. Scrise frumos, convingător, pline de idei neaşteptate, dar nelipsite de graţie, aceste povestiri marchează maturitatea unui mare scriitor american.

„În David Copperfield, domnul Micawber îi dă eroului lui Dickens o formulă după care ar trebui să trăiască mulţumitor: «Venit anual, douăzeci de lire; cheltuieli anuale, nouăsprezece lire şi şase şilingi. Rezultat: fericire. Venit anual, douăzeci de lire; cheltuieli anuale, douăzeci de lire şi şase şilingi. Rezultat: nefericire». Oricare ar fi venitul lor anual, multe dintre personajele lui Eugenides cheltuiesc cel puţin cu şase şilingi mai mult decît limita lui Micawber.” (The Guardian)

„Umorul în povestirile lui Eugenides vine din faptul că nici un personaj nu e pregătit să se descurce în lumea în care trăieşte, sau cel puţin nu în ce a devenit lumea. Peste tot, inocenţa este călcată în picioare.” (The New York Times)

„Cele mai bune povestiri din Marele Experiment arată cum memoria distorsionează perspectiva asupra trecutului şi cît de orbi sîntem în privinţa viitorului.” (The Washington Post)

Sobolanii incep sa moara pe strazile din Oran. E semn de ciuma, confirmata destul de greu de medicii orasului. Fiindca autoritatile se misca incet si declara carantina abia dupa ce epidemia nu mai poate fi stapinita, doctorul Rieux, unul dintre primii care au stiut cu ce se confrunta, organizeaza el insusi echipe de interventie. Orasul abia respira sub amenintarea mortii; oamenii sint inchisi intre zidurile lui si privesc neputinciosi cum flagelul loveste din ce in ce mai aproape. Aparut in 1947, Ciuma este considerat unul dintre cele mai profunde si mai influente romane ale secolului trecut. Departe de a fi doar o poveste despre ciuma, el vorbeste in egala masura despre marile catastrofe ale epocii, despre „ciuma bruna” ce a devastat Europa in secolul XX. Lasitate, daruire, nesabuinta, iubire, credinta si disperare, toate se amesteca si se impletesc intr-o carte despre om si umanitate.

Premiul Strega 2008

Un număr prim este o entitate singuratică. Alice şi Mattia sînt amîndoi „primi” – inadaptaţi ce par destinaţi unul altuia. Sunt hăituiţi de tragediile ce le-au marcat vieţile în copilărie şi nu reuşesc să se deschidă în faţa altcuiva. Cînd cei doi se întîlnesc, în adolescenţă, recunosc în celălalt un suflet apropiat şi bolnăvicios. Trecînd înspre maturitate, destinele lor par împletite fără cale de întoarcere. Însă cînd Mattia cel dăruit cu minte strălucită pentru matematici acceptă o slujbă în cercetare, ce-l duce la mii de kilometri, cei doi se despart lăsînd multe lucruri nespuse. O coincidenţă îi va apropia din nou şi va scoate la lumină sentimente îngropate adînc pînă atunci, dar se iveşte o întrebare: există vreo posibilitate ca două numere prime să fie împreună? Romanul lui Paolo Giordano e o meditaţie strălucită despre singurătate, iubire şi despre povara lucrurilor trăite în copilărie. Un succes în Italia, unde a vîndut peste un milion de exemplare, Singurătatea numerelor prime este un debut remarcabil, un roman emoţionant care expune sufletul în toată goliciunea lui şi prinde în paginile sale însăşi ideea de umanitate.

 

„Ţi s-a întîmplat, cititorule, ca, într-un anumit moment al vieţii, să îţi dai deodată seama că ţi s-a schimbat cu totul felul de a privi lucrurile, ca şi cum toate cele pe care le văzuseşi pînă atunci s-au întors deodată spre tine cu o altă parte, pe care nu le-o ştiai încă? O astfel de prefacere morală a avut loc în mine pentru prima dată în timpul călătoriei noastre, pe care o şi socot începutul adolescenţei mele. Pentru prima dată mi-a venit în minte, clar, ideea că nu numai noi, adică familia noastră, trăim pe lume, că nu toate interesele se învîrtesc în jurul nostru şi că există şi un alt fel de viaţă, al unor oameni care nu au nimic comun cu noi, pe care noi nu numai că nu îi interesăm, dar care nici măcar nu au idee că noi existăm. Fără îndoială că ştiusem şi înainte toate astea; dar nu ştiusem în felul cum le aflasem acum, nu fusesem conştient de ele, nu le simţisem.”

„Mi-a spus odată un sportiv că tot ce trebuie făcut e un pas în direcția potrivită, restul vine de la sine, pentru că visul e deja acolo. În 2013, tot ce-mi doream era să spun adevărul meu, povestea unui copil bolnav și a familiei sale. După ce-am scris povestirea «Florinel», lucrurile păreau încheiate. Nu mai vedeam ce-aș fi putut adăuga, drama era o dramă ca atîtea altele. Dar mi-am dat seama că abia făcusem primul pas în direcția potrivită. Începînd din acel punct, am scris pur și simplu: cu pauze de documentare, lăsînd episoadele să se așeze de la un capitol la altul, dar știind mereu unde vreau să ajung. Încerc să aduc componenta socială mai aproape de cititor, vreau ca, prin poveste, oamenii să înțeleagă lumea în care trăim. Ioana, ce n’est pas que moi.” (Diana Bădica)

„Diana Bădica este prozatoarea pe care o așteptam de multă vreme: cea mai tragică a generației sale și totodată cea mai comică. Rareori cineva poate surprinde atîta viață într-o singură carte.” (Marius Chivu)

„Povestea Ioanei Negrilă, protagonista acestui roman, este marcată de două evenimente traumatizante. În copilărie, boala fratelui ei mai mic o privează de atenția părinților, făcînd-o să se simtă neglijată. După moartea lui Florinel, în perioada adolescenței, atunci cînd lucrurile par să reintre în normal, părinții se despart. Urmarea este că, ajunsă la maturitate, Ioana trăiește singură, convinsă că orice încercare de a-și întemeia o familie este sortită eșecului. Cititorului nu-i va scăpa, firește, faptul că datele biografice ale personajului coincid cu cele ale autoarei. Narațiunea la persoana întîi îi va sugera, în plus, că schimbarea de nume e menită să prezinte ca ficțiune o experiență de viață strict autentică. Ar fi însă o greșeală să reducem romanul la faptele de la care a pornit. În primul rînd, ca povestitoare, Ioana nu se confundă cu personajul omonim, ea istorisind cu vervă anecdote despre nenumărate alte personaje. În al doilea rînd, există, de fapt, nu una, ci trei «Ioane» cu voci distincte: fetița naivă, adolescenta orgolioasă și femeia matură, care își rememorează viața. Principala calitate a romanului, remarcabilă pentru un debut, constă în această extraordinară mobilitate a punctului de vedere. Caracterul autobiografic rămîne important, dar se cere înțeles ca o construcție-de-sine în care, paradoxal, personajul preia inițiativa.” (Ovidiu Verdeș)

„Oare de ce, atunci când ne regăsim, suntem năpădiți de regrete!? Cum este posibil să ne întâlnim sufletul pereche, să-l lăsăm apoi să plece-n lume!? Oare chiar suntem condamnați la eterna reîntoarcere, la Uroboros!? Întrebări clocotitoare de viață, un volum al regăsirii de sine într-o lume a adaptării dificile, a ritmului tot mai alert, în care reperele se estompează. Iubirea și suferința par a fi una și aceeași stare trăită, dar mai ales simțită. Corina Ozon scrie despre oglinzile din noi, despre alegeri dificile și fugi, la capătul cărora de multe ori ne așteaptă fericirea îmbrățisării calde.“

Devenit deja un roman clasic al literaturii comice, Conjuraţia imbecililor este povestea lui Ignatius J. Reilly, un medievist în vârsta de 30 de ani, un soi de pierde-vară care îşi scrie „marea operă“ pe foi rupte din blocnotes (pe care apoi le bagă sub pat!) şi îşi terorizează mama.

Ce-i mai rau decit sa ai secrete? Liccle Bit inca nu stie…Venetia King e cea mai frumoasa fata din scoala, iar Lemar e cel mai scund baiat din an. Toti ii zic Liccle Bit, si cei doi prieteni ai lui, McKay si Jonah, ii tot repeta ca n-are nici o sansa in fata zeitei Venetia. Si nici acasa lucrurile nu stau bine. Mama se chinuie sa supravietuiasca serviciului, sora creste singura un copil, iar taica-sau i-a parasit de-un car de ani. Liccle Bit si-ar dori sa faca ceva – orice! – ca sa le usureze viata. Cind Venetia pare sa-l bage in seama pe Liccle Bit datorita talentului sau la desen, el incepe sa spere. Nu stie insa ca in calea succesului visat stau un razboi intre bandele din cartier, tentatia gloriei si un alt pericol, pe care nici nu-l banuieste.