Literatură

Romanul Întâlnirea a fost distins cu Premiul Ziarului de Iaşi (ex aequo) şi Premiul revistei Ateneu şi a fost tradus în SUA, Germania, Italia, Spania, Ungaria şi Bulgaria.

„Mama păstra cartea lui, Elegii pentru fiinţe mici, ca pe icoană şi ştia poeziile acelea pe de rost. Ea nu s-ar fi supărat nici dacă fiul ei ar fi ajuns actor. Dacă îi place, zicea ea. Îşi spuneau versuri, iar cînd el ne vizita, se jucau, se strîmbau, interpretau roluri închipuite. Schimbau replici de parcă jucau teatru adevărat, iar eu eram publicul lor, spectatoarea, nu participam, tu semeni cu tata, ziceau ei, dar nu mă supăram. Ştiam că aşa e, eu semănam cu tata, trebuia să fiu fata tatei, iar între ei era o legătură care în teatrul lor ciudat îi făcea să pară un singur rol cu două feţe, unul tînăr, altul bătrîn, unul vesel, altul trist, dacă mama era veselă, Eugen era trist, dacă era invers, Eugen făcea tot posibilul s-o înveselească, aşa erau mama cu Eugen. Dansau amîndoi uneori, nu aveam patefon, cînta Eugen sau cîntau amîndoi şi dansau. Atunci se producea minunea, atunci mama noastră îmbătrînită înainte de vreme întinerea, de parcă atingerea fiului ei era fermecată. Devenea tînără, o fetiţă, şi fericită şi bucuroasă, ochii îi străluceau, obrajii se rumeneau şi devenea frumoasă. Dansul lor magic, dragostea ca un fir mătăsos de lumină nevăzută între mamă şi fiu. Eugen nu putea accepta moartea ei prematură. Cînd eram mic, mă ducea mama la cinematograf, dacă o rugam, iar eu nu am dus-o niciodată, aş vrea la un teatru, a zis ea şi eu i-am răspuns: nu-mi place teatrul, nu vreau la teatru. Am stat departe de ea cît am locuit la tata, apoi la Craiova, am stat departe cît eram student, niciodată nu aveam timp pentru ea. N-am dus-o nicăieri, n-am bucurat-o cu nimic, în timp ce ea ne-a dat tot ce-a avut mai bun, a lucrat ca să ne poată ajuta, să ne ofere totul, iar cînd şi eu am avut, am băut toţi banii cu prietenii. Am fost străin, am fost departe. Dureros de departe! Mamă, hai să jucăm mai departe teatru, tu de la tine de sus, eu de aici de jos.”

Naratorul romanului, în vârstă de 13 ani, trăieşte într-un orfelinat din Siberia la apusul URSS. În curtea şcolii, îi ia apărarea lui Vardan, un adolescent ale cărui maturitate şi fragilitate îl transformă în victima sigură a bătăuşilor. Naratorul îşi conduce prietenul acasă, în zona cunoscută drept „Fundătura Diavolului”. Aici este întâmpinat de o mică comunitate de familii armene, venite să aline vieţile celor apropiaţi care au fost transferaţi sau întemniţaţi în acest loc. Personaje extraordinare se revelează din aceste întâlniri. Un bildungsroman magistral, ce reconstituie un episod de neuitat din tinereţe, când, într-o lume de o incredibilă brutalitate, naratorul descoperă valoarea inegalabilă a umanităţii şi prieteniei.

„Philip Roth nu are rival în alegerea detaliului de atmosferă a secolului XX din New Jersey. În Nemesis, el atrage atenţia prin fineţea rece a observaţiei, prin felul în care sînt descrise efectele remuşcării asupra psihicului, zădărnicia furiei îndreptate către Dumnezeu sau soartă şi înăbuşirea fără rost a frustrărilor.” (Library Journal)

„Nemesis este o revelaţie a prozei americane la fel de surprinzătoare precum descoperirea unei planete sau alinierea unei noi constelaţii. Dintre toate romanele scrise de Philip Roth, acesta este poate cel mai întunecat, una dintre cele mai provocatoare cărţi contemporane.” (Kirkus Reviews)

Născut într-un oraş de graniţă, Omar Khayyam Shakil nu reuşeşte să se ridice la înălţimea numelui pe care-l poartă, căci „nici un rubaiat nu avea să izvorască vreodată din condeiul lui”, însă are parte de un destin nu mai puţin fabulos. Crescut de trei surori ciudate, fără să ştie care dintre ele îi este mamă şi fără să-şi cunoască tatăl, Omar Khayyam îşi duce viaţa într-un conac retras, deopotrivă regat şi închisoare, unde i se interzice categoric să simtă vreodată ruşine. Plecat la studii departe de casă, devine un imunolog de renume internaţional şi se trezeşte prins în conflictul neîntrerupt dintre Raza Hyder şi Iskander Harappa, dintre imigrant şi indigen, militar şi civil, cucernic şi necredincios. În spatele lor trăiesc – tăcute, izolate şi acoperite de văluri – femei a căror personalitate puternică schimbă cursul istoriei şi al căror mesager este soţia lui, Sufiya Zinobia, purtătoarea sentimentelor refulate ale tuturor, care transformă, sub această povară, ruşinea ce paralizează în violenţa care ucide. Rushdie descrie magistral, într-un stil impregnat de cel mai pur realism magic, o lume sfîşiată între onoare şi umilinţă, între neruşinare şi ruşine – „rădăcinile violenţei”.

„O carte al cărei personaj principal este, în acelaşi timp, individual şi generic, simpatic şi detestabil. Un Portnoy ajuns la vîrsta a treia, vorbind pe tonul inconfundabil al lui Roth: arogant, provocator, spiritual şi ironic.” (Publishers Weekly)

„Un roman remarcabil prin concizie şi eleganţă, dar şi prin îndrăzneala cu care abordează o temă prea puţin exploatată în literatura contemporană: degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului. Philip Roth ne oferă o meditaţie tulburătoare despre condiţia omului modern şi relaţia acestuia cu lumea şi cu sine însuşi.” (The Washington Post Book World)

„O nouă capodoperă a unui talent incontestabil.” (The Observer)

 

Roman tradus în limba franceză

Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2022

Romanul anului, Premiile RSS Reloaded 2021

Roman nominalizat la Premiile Observator cultural, ediţia 2022, categoria Proză

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2022

Roman nominalizat la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte a anului 2021 în cadrul FILIT

„Avea cinci ani şi se juca în marginea ţintirimului cu craniile morţilor şi se simţea liber, acela era paradisul, iar paradisul acela i‑a fost, cu anii, cu desăvîrşire interzis.
Domnul Cioran privea Sena şi se simţea Iov.
Cînd venise la Paris, se consolase cu ideea că va veni o zi în care îşi va zbura creierii.
Bărbaţii adevăraţi se împuşcă în cap, nu în inimă. Bărbaţii adevăraţi nu iau pastile, bărbaţii adevăraţi nu se otrăvesc. Bărbaţii adevăraţi nu se spînzură. Bărbaţii adevăraţi nu sar pe geam de la etajul nouă, bărbaţii adevăraţi nu se aruncă în faţa trenurilor, ca Anna Karenina, bărbaţii adevăraţi nu îşi taie venele.
Iată însă că în domnul Cioran crescu o poftă îngrozitoare să sară în Sena, ca un poet, să moară înecat în această apă puturoasă, care curgea indecent prin tot Parisul. Şi doar spectacolul grotesc al unei morţi cu public îl făcu să‑şi reprime pofta.”

Roman distins cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, 2000

„De n-ar fi decât ceea ce pare – un roman despre adolescenţă scris cu mentalitatea şi cuvintele unui adolescent –, Muzici şi faze tot şi-ar câştiga un loc sigur, inconfundabil în proza românească de azi.” (Mircea Martin, 2000)

„Ovidiu Verdeş nu este Salinger, dar nici mult nu a lipsit. Cartea lui, Muzici şi faze, rămâne cea mai adevărată, mai vie, mai înveselitoare şi mai nostalgică proză românească pe care am citit-o eu de zece ani încoace. O astfel de carte umileşte întregul experimentalism pretenţios al anilor ’80 ca şi oralitatea, de multe ori vulgară, a ultimului deceniu.” (Mircea Cărtărescu, 2002)

Roman tradus în peste 20 de țări, nominalizat la prestigioasele Prix Femina și Independent Foreign Fiction Prize UK

„Ministerul durerii” este un roman despre nostalgia apartenenţei, despre farmecul şi oroarea trecutului recent. Protagonista, Tania Lucić, părăseşte Zagrebul devastat de război şi ajunge să predea un curs despre literaturile din fosta Iugoslavie la Universitatea din Amsterdam, unei grupe de studenţi la rândul lor exilaţi. Confruntată cu dificultatea de-a găsi un teren comun pentru discuţii, Tania transformă seminarele într-un program experimental de terapie literară, menit să exorcizeze demonii prezentului şi să redescopere coeziunea distrusă de război. Acest periplu al memoriei aduce la suprafaţă obiecte, gesturi, mirosuri şi gusturi uitate, dar şi traume nevindecate încă, ale căror consecinţe se vor dovedi fatale.

În Furie palpită o energie epică uimitoare, născută din comedia cea mai neagră, lipsită de orice urmă de compasiune, dintr-o tulburătoare analiză a abisului firii umane și dintr-o copleșitoare poveste de dragoste.

Profesorul Malik Solanka, protagonistul romanului Furie, istoric al ideilor şi plăsmuitor de păpuşi de renume mondial, decide într‑o zi să‑şi abandoneze viaţa şi familia de la Londra, fără nici o explicaţie, şi să evadeze la New York. Solanka simte în taină o furie nimicitoare îndreptată împotriva tuturor şi se teme că îi va scăpa la un moment dat de sub control, întorcîndu‑se împotriva celor dragi. Soseşte la New York într‑o epocă de aur a consumului, cînd America se află în culmea bogăţiei şi puterii ei, şi încearcă să se piardă pe sine în efervescenţa vieţii din jur. Însă, oriunde merge, îl întîmpină aceeaşi furie. Undeva în oraş, un ucigaş în serie începe să facă victime printre fetele frumoase şi stilate din mediul exclusivist al celor bogaţi, iar crimele par să coincidă în mod ciudat cu anumite episoade de amnezie prin care trece profesorul Solanka.

„Ca toate poveștile frumoase, Furie are și ea o morală, pentru care Rushdie explorează subiecte dificile, aducînd în discuție rasa sau clasa personajelor sale. Celebrul scriitor ne ajută să vedem viața americană prin ochii unui vizitator: dintr-odată, impresia pe care o avem despre noi se schimbă irevocabil.” (Houston Chronicle)

„Furia lui Rushdie e precum un cocktail Molotov, al cărui efect fulminant amestecă totul într-un bricolaj erudit și sentimental, absurd și totuși dintre cele mai obișnuite.” (Pittsburgh Post-Gazette)

„Rushdie simte și descrie pulsul vieții din America de parcă și-ar fi trăit toată viața printre americani. Puțini dintre cei ce au încercat au ajuns la o imagine atît de contradictorie – comică și supărătoare în același timp – a societății contemporane.” (The Tampa Tribune & The Tampa Times)

Adevarate bijuterii literare, cele sase proze selectate dintre scrierile de tinerete ale lui Dostoievski dezvaluie, cum spune chiar autorul, „fatete ale personalitatii si egoismului omului”, incercand sa arate „ca printre noi e mai multa ambitie decat demnitate umana autentica”. In cautarea misterului din om, scriitorul se cufunda in lumea functionarilor marunti pentru a-i zugravi pe pacatosul avar intr-o lumina oarecum mistica, pe sfantul nebun frant din cauza trairii prea intense a unei fericiri reale si pe sarlatanul pacalit de un sarlatan si mai ticalos decat el. Intr-o alta povestire cu accente de vodevil il intalnim pe barbatul gelos intr-o adevarata comedie a erorilor, dupa care autorul ne invita la o petrecere de Craciun si o nunta pentru a urmari soarta copilei folosite ca mijloc de imbogatire de un arivist josnic. Inocenta si altruismul cavaleresc ale primei iubiri se impletesc, in proza care incheie volumul, cu intuirea de catre naratorul-copil a dezacordului dintre el insusi si lumea falsa ce il inconjoara.

Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în Kenya în 1954. A studiat la Universitatea din Sussex, unde a obţinut o diplomă de licenţă în Istorie. Ulterior a devenit doctor în filologie la Universitatea din Edinburgh, cu o lucrare despre literatura secolului al VIII-lea. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Autoare extrem de prolifică, Philippa Gregory a publicat pînă în prezent peste douăzeci de romane, dintre care amintim: Surorile Boleyn, distins cu Premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat de cîteva ori, Prinţesa statornică, Moştenirea Boleyn, Regina albă, Doamna apelor, Blestemul regelui şi Îmblînzirea reginei, apărute şi la Editura Polirom, unele în mai multe ediţii. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi s-au bucurat de succes în întreaga lume.

Folosim adesea termenul „maniheism”, dar oare cât ştim despre cel de la care provine? Dedicat istoriei lui Mani, romanul „Grădinile luminii” evocă parcursul unui personaj uitat, care a fost pictor, medic şi filozof în Mesopotamia sasanizilor şi care a oferit, în secolul al III-lea d.H., o viziune profund umanistă şi îndrăzneaţă asupra lumii. Credinţa propovăduită de acest gânditor fascinant încearcă să le înglobeze pe toate celelalte, proclamând existenţa unui Dumnezeu unic, în numele căruia Mani pledează pentru dreptatea universală, abolirea castelor şi, mai presus de orice, toleranţă. Numit de chinezi „Buddha al Luminii”, iar de egipteni „apostolul lui Iisus”, Mani a fost urmat de numeroşi adepţi, dar şi prigonit pe măsură şi a avut parte de un sfârşit de martir. Să nu uităm că de la maniheişti se reclamă, o mie de ani mai târziu, catarii, albigensii, bogomilii, văzuţi ca sectari şi prigoniţi cu înverşunare şi mai ales cu ură, o ură religioasă care şi astăzi, sub alte întruchipări, face atâtea victime…

E cunoscută drept soţia stearpă a unui rege puternic, dar în spatele acestei imagini se ascunde o poveste fascinantă. Katherine de Aragon este Infanta Spaniei, născută din stirpe de războinici, din părinţi cu sânge nobil. La nici patru ani e făgăduită Prinţului de Wales, Arthur Tudor, şi crescută ca viitoare Regină a Angliei. Nu are nici o îndoială că soarta o va duce la curtea unei ţări de la capătul lumii, o ţară rece şi uitată de Dumnezeu. Arthur este încă un copil când se întâlnesc, obiceiurile noii ei lumi sunt aspre, mâncarea e ciudată, ca şi oamenii, care o privesc cu răceală. Încet-încet îşi uită temerile şi viaţa devine mai uşoară; însă Arthur moare de timpuriu şi Katherine se trezeşte din nou în voia sorţii. Visul ei de a conduce un regat se întunecă iar. Salvarea va veni de la Henric, răsfăţatul şi mai tânărul frate al lui Arthur, cu care Katherine se va căsători. Curtea regală se împotriveşte, părinţii îi sunt prea puţin de ajutor, însă Katherine nu-şi dezminte stirpea războinică: va face orice să-şi împlinească visul, va minţi dacă va fi nevoie şi va muri minţind, dar va fi soţia viitorului Henric al VIII-lea şi Regina Angliei.

„Spui Glossa obsesiv, ca pe Tatăl nostru, îţi stăvileşte gândurile care o iau razna, e un exerciţiu de dicţie şi de actorie – ce cuvinte pe care ţi‑ai spus că n‑o să le mai rosteşti niciodată! Dac‑ai să ajungi, într‑o altă viaţă, să te întorci şi să ai studenţi, o să‑i biciuieşti cu rugăciunea asta care‑ţi sună în urechi, nu spera şi nu ai teamă – dar frica n‑ascultă de tine, deşi încerci s‑o supui cu căpăstrul vorbelor care bat în ritmul inimii tale. Totul se întâmplă pentru că, deşi nu vrei să recunoşti asta, ai fugit. Dar e timpul să priveşti adevărul în faţă – suferi fiindcă natura ta nu e fuga, e confruntarea. Te‑ai minţit că nu mai eşti actriţă, dar însăşi minciuna asta întemeiază adevărul, căci trebuie să fii cu adevărat actriţă ca să minţi aşa de bine, încât şi tu să te crezi pe tine. Jos masca, Marioaro, ia‑ţi inima‑n dinţi şi roade‑o până sângerează, asta înveţi acum, lecţia umilinţei, pe care nu ţi‑a predat‑o nimeni, nici la Conservator, nici în teatru, nici în viaţă: prea ţi‑au ieşit toate şi ţi s‑a urcat la cap, ai crezut că eşti invincibilă şi‑acum vezi cât e de amară pâinea singurătăţii. Nu eşti cu nimic mai bună decât cei care nu pot trăi fără absint sau fără opiu, nici asta nu ţi‑a zis‑o nimeni, ai ajuns s‑o afli pe pielea ta – degeaba te‑ai sumeţit şi ţi‑ai dictat singură s‑o rupi cu trecutul, să rămâi privitoare ca la teatru. Dar, în loc să devii superioară şi distantă, rece şi indiferentă, te simţi ca un flămând în faţa unei mese îmbelşugate din care se înfruptă nesătuii, iar tu n‑ai cum să atingi, să guşti, să pipăi bucatele, îţi rămâne doar amintirea care te urmăreşte şi te chinuie, chiar dacă ai hotărât să alungi orice urmă din trecutul tău, să nu urli, să nu te târăşti, să nu te văicăreşti.”

Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.

„O capodoperă tîrzie... Indignare este cel mai bun roman al lui Philip Roth de la Contraviaţa încoace.” (Financial Times)

„Dintre toate romanele recente ale lui Roth, Indignare se aventurează cel mai departe în necunoscut. În felul său discret, cu toată specificitatea sa cotidiană şi tot scepticismul lui necruţător, Roth încearcă să işte o furtună în rai – o întreprindere de o îndrăzneală cu atît mai disperată cu cît pare extrem de sigur că acesta nu există.” (The New York Times Book Review)

„La fel de tăios ca unul dintre cuţitele de măcelărie ce bîntuie visele lui Marcus, Indignare este un roman pe care, dacă-i greu să-l îndrăgeşti, este mult mai greu să-l uiţi.” (Newsweek)

Realitatea adulților este complet diferită de realitatea copiilor – la asta se gândește Paul în ultima zi din noiembrie, în timp ce-și așteaptă tatăl în fața azilului „Conacul Speranței”, care urmează să fie închis. Faptul că este nevoit să-l ia acasă pe bătrânul diagnosticat cu demență nu este decât o altă provocare dintr-un lung șir: divorțul de Mădălina, pierderea mamei, legătura stranie cu fiica sa plecată în străinătate, relația paradoxală cu fosta lui soție, care îl roagă să-i recupereze cățelul ținut ostatic de iubitul pe care chiar ea l-a trădat. Peste toate acestea, odată cu moartea tatălui său, Paul dezvăluie un secret din trecut care a tulburat viețile tuturor. Protagonistul încearcă din răsputeri să facă față tuturor acestor provocări, reușind în final să evadeze din capcana propriei moralități. Un roman sinuos, ce urmărește complexitățile interioare ale omului care își simte viața trecând pe lângă el, cu efecte profunde asupra cititorului.

Roman cîștigător al Concursului de manuscrise Polirom Junior, ediția 2020

Vîrsta recomandată 10+

Cu ilustrații de Teodora Răileanu

Alex e un puşti mărunţel, vesel şi neastîmpărat, cu păr nisipiu şi ochi verzi-albăstrui. La cei unsprezece ani ai săi, e cel mai mic dintre prietenii lui. Cînd tot grupul de amici se grăbeşte pe biciclete spre fostul parc de distracţii ca să cerceteze o explozie bizară de artificii, el rămîne în urmă, pe cîmp. Aşa ajunge să trăiască aventura vieţii sale: fără să-şi dea seama, urcă la bordul unei nave extraterestre atent camuflate, cu destinaţia Xilon. Călăuzit de Xonya şi Xelen, Alex descoperă, plin de curiozitate, o planetă populată de uriaşi binevoitori şi paşnici, cu piele albastră, tehnologie şi obiceiuri stranii. Atunci cînd xilonienii sînt atacaţi şi înrobiţi de maleficii arborieni, după multe peripeţii, soarta lor ajunge în mîinile curajosului pămîntean. Va reuşi el să-i salveze pe toţi şi să se întoarcă acasă în siguranţă?

O capodoperă a secolului XX, o carte-document, o lectură esenţială pentru cei interesaţi de experienţa Gulagului

Fragilitatea existenței este copleșitoare pentru oricine, indiferent de împrejurări sau de statut social. Cum gestionează o familie momentele de criză: prin hiperprotectivitate sau prin delăsare? Ce aduce împreună doi oameni: atracția fizică sau afinitățile? Ce se întâmplă când comunicarea e mai degrabă un impediment? Și, mai presus de toate, poate corpul să ofere soluții? Instinctul, vulnerabilitatea și dorința pot face front comun cu rațiunea, dar nimic nu garantează liniștea interioară. Senzuale, melancolice, mereu la granița dintre sensibilitate debordantă și luciditate iluzorie, povestirile din Ce preferi? explorează limitele vieților unor personaje mereu dependente de un „celălalt”, prezent sau absent. Iar când lucrurile par în sfârșit că se așază, intervine un factor care amplifică problema. 

„…abia după-amiaza, în întîlnirile cu Cecilia, în salon, în atelier sau, curînd, pe cîmpul verde de la marginea orăşelului, unde el desena, iar ea stătea şi-l privea, urmărindu-i mîinile şi ascultîndu-i sfaturile, despre culori care se văd şi care nu se văd, despre nuanţe care există şi nuanţe care ar putea exista, despre umbre care cresc şi descresc, despre sufletul unei linii, despre poezia unei curbe, despre tăria vibrantă a aerului şi scurta viaţă a soarelui dintr-o scînteiere fugară, abia atunci el îi strecura deodată în mîna mică plicul cu colţuri înmuiate de aşteptare…”

„Aşa s-au născut şi garoafele astea, acum. Cîte ceasuri trecuseră? Ceasuri să fi fost, sau zile? Zile, dar cîte? Încă era lumină afară, lumina aceea de toamnă, şi-n încăpere aerul era încins, încărcat. Cineva a crăpat uşa. S-au auzit nişte paşi, ceva şoapte, apoi iarăşi tăcere. Motanul de Angora nu era de văzut nicăieri, probabil dormea visînd tramvaie şi vrăbii, încolăcit pe vreun colţ de divan, între perne grase, departe de oameni. Prăbuşit în fotoliu, scăldat în sudoare, cu vene albăstrui zbătîndu-i-se pe frunte şi gît, cu mîna dreaptă atîrnîndu-i deoparte, ca o ramură frîntă pe lîngă trunchi, cu pensula legată de degete atingînd podeaua cu vîrful său umed şi alb, miraculos înflorit la capătul toamnei, Luchian nu mai avea forţă decît să privească.”

„Se auzea o muzică, şi lină, şi veselă, ca din altă lume venită. Pădurea de mesteceni dansa din nou, cu tot cu izvoare, cu păsări şi ierburi. Un cerb apărut dintre trunchiuri s-a apropiat cu sfială de el şi i-a atins palma cu botul cel umed. Dar cînd el a vrut să-l dezmierde, animalul a tresărit şi-a fugit, ridicînd în urma lui rotocoale de argint. Cînd muzica a tăcut, pădurea de mesteceni s-a despărţit în două, scoţînd la iveală o cărare de linişte.”

Acţiunea romanului „Maşinării ca mine” se desfăşoară într-o Londră alternativă din anii 1980. Marea Britanie a pierdut Războiul din Insulele Falkland, Margaret Thatcher se luptă cu Tony Benn pentru putere, iar Alan Turing a făcut o descoperire crucială în domeniul inteligenţei artificiale. Într-o lume nu tocmai ca a noastră, Charlie, un tânăr care se lasă dus de valurile vieţii, se îndrăgosteşte de Miranda, o fată eminentă, dar care ascunde un secret teribil. Când Charlie primeşte o moştenire, îl achiziţionează pe Adam, una dintre primele „fiinţe artificiale” recent apărute pe piaţă, şi, împreună cu Miranda, îi configurează personalitatea. În scurt timp, cei trei se văd confruntaţi cu o dilemă morală profundă. Subversiv şi extrem de captivant, romanul lui Ian McEwan pune întrebări fundamentale: faptele noastre sau vieţile interioare ne fac umani? Poate o maşinărie să înţeleagă sufletul omenesc?

Autoarea bestsellerului internaţional Bastarda Istanbulului

Palatul Puricilor foloseşte cu ingeniozitate structura narativă din O mie şi una de nopţi, ramificînd naraţiunea principală în nenumărate poveşti, care mai de care mai amuzantă şi mai uimitoare. Ceea ce leagă toate aceste întîmplări este locul în care se petrec – Palatul Bomboană, o clădire de apartamente de pe strada Cabal, construită pe la jumătatea secolului XX de un cuplu de imigranţi ruşi. Altădată plin de farmec şi cu personalitate, acum însă căzut în paragină, invadat de gunoaie şi de paraziţi de toate soiurile, Palatul Puricilor, aşa cum a ajuns să fie poreclit, este populat de personaje curioase, de la pitoreştii coafori Celal şi Cemal la obsedata de curăţenie Tijen Igienă, familia Fiii-cei-iuţi-din-fire, urmărită de blestemul nasurilor, sau frumoasa Amanta Tristă. Palatul Puricilor este, de fapt, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi şi nou, splendoare şi mizerie şi diversitatea lui culturală cuceritoare.

„Dimineaţă pierdută este simbolul dureros al unei Românii sacrificate timp de un secol pe altarul a două războaie şi al comunismului. Deşi aceste spectre sinistre o obsedează pe autoare, ea declanşează sarabanda unei scriituri pitoreşti, îndrăcite, reinventând vorbirea populară şi lirismul străzii într-o ţară unde limba de lemn era coşciugul imaginaţiei: Vica, eroina Gabrielei Adameşteanu, este un om liber, pentru că ea trăncăneşte la fel ca Bardamu, personajul lui Céline. La peste 70 de ani, această femeie care munceşte din greu pentru alţii a asistat la cataclismele unei epoci pline de trădări şi povesteşte, povesteşte, povesteşte. Dar această neobosită cârtitoare cu limba ascuţită ştie să-i asculte şi pe alţii şi datorită acestui fapt avem parte de portrete magnifice... De la un personaj la altul, de la Primul Război Mondial la perioada stalinistă, de la un câmp de luptă la închisorile unde putrezesc prizonierii politici, Istoria în manta roşie şi neagră defilează în această «dimineaţă» pentru totdeauna pierdută. Dimineaţă pierdută te arde, aţâţată de suflul magistral al unei proze incendiare.” (André Clavel, Lire)

Premiul „Ion Creangă”, secțiunea Filologie și Literatură, oferit de Academia Română, ediţia 2022

Premiul pentru Proză acordat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, 2022

Premiul Cartea de proză a anului 2020, oferit de Uniunea Scriitorilor din România, 2021

Premiul Scriitorul lunii februarie 2021, acordat de Uniunea Scriitorilor din România

Roman aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, 2022

Roman nominalizat la Premiile revistei Observator cultural, Premiul Național de Proză Ziarul de Iași și la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură scrisă de Femei

„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine şi absenţă, suferinţa copiilor lipsiţi de dragostea parentală, transmisă de la o generaţie la alta, competiţia dintre fraţi pentru afecţiunea mamei sunt doar câteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vântul, duhul, suflarea. Ficţiunea şi documentul se întâlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, până în vremea boierilor antiunionişti, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război şi prin anii stalinismului, ajungând în stricta actualitate.

Romanul anului 2020, după părerea mea, Vântul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)

Alcătuind, împreună cu În căutarea oii fantastice (1982), halucinanta „Trilogie a Şobolanului”, romanele reunite în acest volum, Ascultă cum cântă vântul (1979) şi Pinball, 1973 (1980), prefigurează nu numai fascinaţia lui Murakami pentru literatura şi cultura occidentale, ci şi unele dintre temele predilecte ale operei sale: singurătatea individului, nevoia de tovărăşie sau zădărnicia existenţei. Cele două romane păstrează continuitatea anumitor decoruri (pitorescul Bar al lui J) şi personaje (naratorul fără nume, J şi Şobolanul). Ascultă cum cântă vântul urmăreşte peripeţiile unui student la Biologie întors în oraşul natal în perioada vacanţei de vară şi complicatele sale relaţii amoroase. Pinball, 1973, cel de-al doilea roman, se concentrează asupra pasiunii lui obsesive pentru jocul de pinball şi asupra vieţii de zi cu zi în alienantul Tōkyō, alături de misterioasele gemene 208 şi 209, ascultând muzică, fumând, bând bere sau mâncând cartofi prăjiţi.

Romanul Ascultă cum cântă vântul, distins cu Premiul Gunzo, a fost ecranizat în 1981 de regizorul japonez Kazuki Ōmori.