Literatură

Daniel, un bărbat de peste 40 de ani, divorțat, destul de înstărit, încearcă să-și regăsească liniștea într-un cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului. Interacțiunile cu vecinii sunt limitate la minimum și momentele culminante ale vieții lui sunt vizitele săptămânale ale fiului său de 14 ani, Alex, a cărui custodie o împarte cu fosta soție. Totul se schimbă însă când un băiat din grupul de prieteni al lui Alex cade în împrejurări misterioase de la etajul trei, rănindu-se grav. Pe Daniel îl chinuie gândul că fiul lui ar putea să aibă o legătură cu acest incident și pornește o investigație pe cont propriu, care îl forțează să iasă din izolarea autoimpusă și să afle mai multe despre vecini. „Rupturi” oferă cititorului o perspectivă asupra clasei de mijloc din România, deloc împlinită, deloc fericită, mereu bântuită de căutări și dezechilibre.

La două decenii după evenimentele din „…Să ucizi o pasăre cântătoare”, Jean Louise Finch – mai cunoscută după porecla ei, Scout – se întoarce în Maycomb, Alabama, să-şi viziteze tatăl, pe Atticus, acum bătrân şi bolnav. Pe fondul luptei pentru drepturile şi libertăţile civile care zguduie Sudul Statelor Unite ale Americii, Jean Louise descoperă adevăruri tulburătoare despre familia sa, despre oraşul în care a copilărit şi despre oamenii care îi sunt dragi. Amintirile revin în valuri, iar valorile şi opiniile ei sunt serios zdruncinate. „Du-te şi pune un străjer” readuce în scenă multe dintre personajele romanului „…Să ucizi o pasăre cântătoare”, surprinzând magistral zbuciumul unei tinere şi al unei lumi care trebuie să depăşească iluziile trecutului.

Orhan Pamuk este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006.

Primul roman al lui Orhan Pamuk, Cevdet Bey şi fiii săi este povestea unei familii de mici comercianţi dintr-un vechi neam de negustori, ultimul care se mai luptă cu valul înnoitor occidental. Romanul acoperă istoria a trei generaţii, de la începutul secolului XX pînă în zilele noastre, depănată alături de întîmplări ce-au marcat viaţa mai mult sau mai puţin necunoscută a Turciei. Poarta către această viaţă este o familie din Nişantaşı, a cărei poveste cotidiană se desfăşoară precum filmul detaliat al unei diorame: efectul produs de apariţia noilor locuinţe, marile familii care, treptat, renunţă la tradiţie şi se lasă influenţate de valul înnoitor, plăcerea mersului la cumpărături în Beyoğlu sau chiar radioul de duminică seara…

Într-un cătun de la graniţa Poloniei cu Cehia, unde trăiesc aproape izolaţi de lume un grup de localnici şi câţiva proprietari ai unor case de vacanţă, au loc o serie de crime. Victimele se dovedesc a fi vânători pasionaţi, iar dacă e să ascultăm opinia bătrânei doamne Duszejko, a cărei voce spune întreaga poveste, animalele sălbatice nu sunt tocmai străine de crime. Însă doamna Duszejko, o apărătoare a animalelor, e ea însăşi un personaj ciudat: profesoară de engleză pensionară, pasionată de astrologie şi, în acelaşi timp, de poezia lui William Blake, ale cărui versuri apocaliptice apar ca un laitmotiv în întregul volum. Intriga poliţistă şi atmosfera mistică şi misterioasă sunt ţesute pe un decor contemporan familiar, cel al lumii postcomuniste din Europa de Est, o lume coruptă, obsedată de bani şi de prestigiu social. Nu lipsit de o doză de umor şi ironie insinuată abil, Poartă-ţi plugul peste oasele morţilor este un nou tur de forţă al remarcabilei prozatoare poloneze.

Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în Kenya în 1954. A studiat la Universitatea din Sussex, unde a obţinut o diplomă de licenţă în Istorie. Ulterior a devenit doctor în filologie la Universitatea din Edinburgh, cu o lucrare despre literatura secolului al XVIII‑lea. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Autoare extrem de prolifică, Philippa Gregory a publicat pînă în prezent peste patruzeci de romane, dintre care amintim: Surorile Boleyn, distins cu Premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat de cîteva ori, Prinţesa statornică, Moştenirea Boleyn, Regina albă, Doamna apelor, Blestemul regelui şi Ultimul dintre Tudori, apărute şi la Editura Polirom. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi s-au bucurat de succes în întreaga lume. În 2016 i s-a decernat Harrogate Festival Award for Contribution to Historical Fiction. Philippa Gregory este şi o autoritate recunoscută în domeniul istoriei femeilor.

„Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale strămoşilor morţi de mult, la care se uita cu atenţie, de parcă aşa putea să-i cunoască, dar mai ales ca să observe linia şi culorile. Însă portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoiseşti, care o înfăţişa în plină frumuseţe şi tinereţe, l-a făcut să simtă că nu e suficient să vezi cu ochii. Că mai este ceva. Femeia bătrână, cu trăsături aspre şi severe, nu avea nimic din dulceaţa chipului pictat, care semăna mai degrabă cu mama. Dar mamei îi lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde dispăruse luminiţa aceea? Oare tabloul e o minciună? Sau poate ăsta e rolul unui tablou, să păstreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simţea mai degrabă decât le gândea.

Mai târziu, criticii au observat că Theodor Pallady arareori pictează ochii femeilor, preferând să-i sugereze prin câteva tuşe. Poate că totul a pornit în faţa portretului care arăta o imagine de mult trecută, o privire de o clipă. Acolo, neştiută încă şi neclară, s-a născut în el dorinţa de a picta permanenţe, şi nu clipe.”

Alexandru Vakulovski s-a născut în 1978, în Republica Moldova. Este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist şi scenarist. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. A fondat împreună cu fratele său, Mihail Vakulovski, şi graficianul Dan Perjovschi revista online Tiuk!. A fost redactor-şef al revistei Stare de Urgenţă în 2009 şi redactor al Revistei la PLIC – literatură, artă, atitudine în 2010. Conduce, împreună cu Moni Stănilă, Cenaclul Republica al Bibliotecii Municipale din Chişinău. Pentru aceeaşi bibliotecă realizează, din 2019, „Dialogurile bibliotecii”. A publicat trilogia Letopizdeţ (2002-2007) şi romanul 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană (2010). Din cărţile de poezie amintim: ecstasy (2005), Daţi foc la cărţi (2012), Privelişti (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat şi un volum de interviuri, Afganii (2016), şi o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. Romanul Pizdeţ a fost reeditat la Editura Polirom (2020) şi a fost tradus în maghiară (ediţie adăugită, 2015). Poeme şi fragmente din cărţile sale au fost traduse în germană, engleză, cehă, franceză, suedeză, rusă, azeră, turcă, maghiară, italiană, greacă, lituaniană.

Străveacul şi alte vremi este o alegorie epică despre puterea distructivă a timpului. Romanul are în centru destinul locuitorilor unui mic sat polonez de lângă Kielce, urmărit pe parcursul a peste optzeci de ani, dinainte de Primul Război Mondial până spre sfârşitul perioadei comuniste. Olga Tokarczuk încearcă să opună acestei istorii traumatizante refugiul în mit, combinând fineţea observaţiei psihologice, poezia subtilă a descrierii şi forţa naraţiunii într-un roman cu o amplă perspectivă metafizică.

„Un volum în care adunam întâmplări și personaje urbane, povestiri despre viața de cuplu, despre prietenie, despre dragoste sau despre lipsa ei. La un moment dat însă am observat un laitmotiv, un fel de personaj suplimentar care apărea în povestiri: fotografia, în multele ei forme și utilizări. Albume de familie, social media, bloguri, Google StreetView, toate înrădăcinate și acceptate în viața noastră. Dar oare cum ar fi viața modernă fără fotografii? Așa s-a născut una dintre povestiri.” (Anca Vieru)

„În povestirile Ancăi Vieru intri ușor, de la primele cuvinte. Un singur paragraf – și ești prins. Totul e firesc, bine cunoscut, familiar. Nimic nu anunță furtuna, nimeni nu semnalizează pericolul, capcana în care ai căzut. Dar știi cu precizie că aventura în care ai intrat nu are șanse să se termine cu bine. De ce? Asta o face specială pe autoare, capacitatea ei de a strecura în subsolul cuvintelor calme și precise neliniști și emoții rău prevestitoare. Existența personajelor te-a prins și nici după ce ai citit ultima frază nu ești sigur că s-a terminat. Acolo începe altă poveste, pe care va trebui s-o rezolvi singur.” (Florin Iaru)

Un avion se prăbuşeşte în munţi cu numai două zile înainte de Crăciunul anului 1980. Dintre cei aproape o sută şaptezeci de pasageri, aparent nici unul nu mai trăieşte. Şi totuşi se întâmplă un miracol: este găsit în viaţă un bebeluş de numai trei luni. Doar că în avionul prăbuşit se îmbarcaseră două fetiţe de vârstă apropiată, iar vestea găsirii unei singure supravieţuitoare devine motivul disputei şi încrâncenării dintre două perechi de bunici, ambele susţinând că fetiţa care scăpase ca prin minune le este nepoată. Trăieşte Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Nimeni nu ştie sigur. Copila e declarată o Vitral, însă îndoiala şi semnele de întrebare persistă. Optsprezece ani mai târziu, un detectiv angajat de Mathilde de Carville pretinde că a descoperit, în sfârşit, adevărul. Dar detectivul e găsit apoi mort, iar în carnetul în care îşi trecuse datele investigaţiei nu este notată şi concluzia acesteia. Începe astfel o cursă în care măştile cad una câte una, o anchetă neconvenţională, în care orice oră contează.

Romanul „Seducătoarea din Florenţa” este o elegie închinată frumuseţii şi, în acelaşi timp, o meditaţie asupra naturii şi a modului în care funcţionează puterea. Având în centru figura misterioasă şi seducătoare a unei femei – prinţesă, vrăjitoare şi sclavă, visul de dragoste al oricărui bărbat –, povestea îmbină epoci istorice şi spaţii culturale diametral opuse, purtându-ne din Florenţa lui Machiavelli şi a familiei Medici în opulenta Indie a mogulilor din perioada de glorie marcată de domnia lui Akbar. Deşi ne lăsăm cuceriţi de eroina cărţii, deşi acela care ţine în mână firele multicolore ale naraţiunii pare să fie un ins misterios cu aerul unui nobil, cu măiestria unui scamator şi misiunea unui diplomat, adevărata partitură a seducţiei este interpretată, ca întotdeauna, de Rushdie însuşi, care îmbină harul unui povestitor oriental cu talentul plastic şi bogăţia de nuanţe ale unui miniaturist.

„Romanul lui Cristian Fulaş Specii nu seamănă cu nici una dintre cărţile publicate anterior de acest autor versatil şi imprevizibil, care reconstituie minuţios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă şi haotică. «Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi…» în universul ficţional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare şef de partid un biet puşcăriaş părăsit de toţi, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu ştie cum să-şi umple timpul (al ei şi al copilului) fără ecrane şi internet, sau Gelu, cel care, deşi apare sporadic în paginile cărţii, sintetizează perfect tupeul neţărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaş ne oferă o radiografie bine calibrată a deşertăciunii, într-o naraţiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condiţiile absenţei totale a sensului.” Carmen Muşat

„Furase o dată o privire de pe fereastră, la o vreme când îl ştia pe prinţ în altă parte, dar teancul gros de foi era acoperit cu o scriere necunoscută lui; nici măcar greceşte nu era, slove pe care Schlick le putea recunoaşte, chiar dacă nu le putea citi. Nu era el omul care să-şi piardă vremea cu catastife şi scrieri necunoscute, aşa că n-ar fi ştiut să spună ce îl împinsese să se caţăre pe pervaz şi să răsfoiască prin teancul de foi. În marginea lor, din loc în loc erau zugrăvite cu trăsături gingaşe şi limpezi înfăţişări de vietăţi: o vidră ridicată în două labe, un corb cu aripile larg deschise, un pardos fioros, un elefant cu trompa ridicată, o mulţime de peşti. Aşadar, prinţul era un cărturar, care se îndeletnicea cu vietăţile de pe pământ, din aer şi din apă, îşi zise Schlick, dându-se jos de pe pervaz şi pierzându-şi orice curiozitate faţă de îndeletnicirile prinţului.”

În vara ameţitoare a anului 1977, o tânără naivă pe nume Calista Frangopoulou pleacă din Atena pentru a se aventura în lumea largă. Pe o insulă grecească transformată în platou de filmare, se trezeşte lucrând pentru faimosul regizor hollywoodian Billy Wilder, despre care nu ştie mai nimic. Dar răgazul pe care îl va petrece în această viaţă nouă şi plină de strălucire o va schimba definitiv. În timp ce Calista este încântată de aventura în care s-a trezit, Wilder trăieşte cu sentimentul că steaua lui s-ar putea să fi apus. Refuzat de Hollywood, şi-a finanţat noul film cu bani din Germania, iar atunci când merge la München pentru alte filmări, Calista se trezeşte că îl însoţeşte într-o călătorie pe firul memoriei spre inima întunecată a istoriei familiei lui. Într-un roman care este deopotrivă o poveste plină de delicateţe a maturizării eroinei şi un portret intim al uneia dintre cele mai fascinante personalităţi din istoria cinematografiei, Jonathan Coe se apleacă asupra naturii timpului şi a gloriei, asupra familiei şi a tentaţiei periculoase a nostalgiei.

În ianuarie 1901, a doua zi după moartea Reginei Victoria, două familii se reculeg la morminte alăturate, într-un impunător cimitir londonez. Unul dintre morminte este împodobit cu un înger romantic, celălalt cu o urnă sofisticată. Familia Waterhouse o venerează pe răposata regină şi rămâne credincioasă tradiţiilor victoriene; familia Coleman priveşte înainte, spre o societate modernă. Spre nemulţumirea lor, cele două familii se trezesc inexorabil legate una de alta când fiicele lor se împrietenesc chiar în acel cimitir. Pe măsură ce fetele cresc şi noul secol îşi găseşte drumul, pe măsură ce automobilele iau locul cailor, iar becurile electrice strălucesc mai puternic decât lămpile cu gaz, naţiunea iese din umbra apăsătoarelor valori victoriene, îndreptându-se spre o minunată epocă edwardiană. Îngeri căzători este povestea tulburătoare a prieteniilor din copilărie, a trezirii dorinţelor sexuale şi a fragilităţii omeneşti. O poveste intimă, care însă reflectă şi transformarea unei întregi naţiuni, lupta pentru sufragiul femeilor şi punerea la îndoială a vechilor credinţe rigide.

„Niciodată până acum nu mi s-a întâmplat să am nevoie de douăsprezece încercări pentru a scrie câteva rânduri însoțitoare pentru o carte care mi-a plăcut foarte mult la lectura în manuscris. Trebuia să se întâmple odată și-odată și, iată, s-a întâmplat cu romanul care încheie excelenta trilogie detectivă, pe care aș dori-o măcar tetralogie, dacă nu o serie nesfârșită a lui Radu Țuculescu.

Ultima parte a trilogiei fiordurilor, care mai cuprinde „Între cer şi pământ” şi „Tristeţea îngerilor”

După ce şi-a văzut prietenul îngheţând în larg şi după ce a străbătut munţii viscoliţi ca să înapoieze o carte aducătoare de moarte, băiatul, eroul fără nume al trilogiei lui Jón Kalman Stefánsson, încearcă din răsputeri să iasă biruitor dintr-o altă încercare: aceea a dragostei. În vara islandeză, care durează atât de puţin, băiatul nu mai trăieşte decât cu gândul la părul imposibil de roşu al fetei de care s-a îndrăgostit în clipele când se zbătea între viaţă şi moarte. Dar ea e acum departe, peste fiorduri greu de străbătut, şi doar scrisorile şi poezia o apropie. Până când băiatul înţelege că inimii nu i te împotriveşti – şi începe astfel o nouă călătorie peste ape întunecate şi neiertătoare.

Hoţul şi câinii este unul dintre cele mai apreciate romane ale scriitorului egiptean Naghib Mahfuz. Sa‘id Mahran, un hoţ eliberat recent din închisoare, vrea să se răzbune pe cei care l-au băgat acolo. Scris sub forma unei false cărţi poliţiste, romanul duce mai departe preocupările existenţialiste ale autorului, care face din protagonist un adevărat anarhist. Al-Karnak este o cafenea din Cairo frecventată de tineri, în majoritate studenţi, într-o perioadă în care aparatul represiv egiptean arestează oameni în masă, sub acuzaţii de apartenenţă la diverse organizaţii. Cafeneaua Al-Karnak este un roman politic a cărui acţiune se desfăşoară în turbulenţii ani ’60, într-un Egipt măcinat de conflicte ideologice şi războaie, de nedreptăţi şi nemulţumiri sociale profunde.

Philippa Gregory, una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de ficţiune istorică, s-a născut în Kenya în 1954. A studiat la Universitatea din Sussex, unde a obţinut o diplomă de licenţă în Istorie. Ulterior a devenit doctor în filologie la Universitatea din Edinburgh, cu o lucrare despre literatura secolului al VIII-lea. A lucrat o vreme ca jurnalist şi producător la BBC, însă pasiunea pentru istorie şi literatură a îndemnat-o să se dedice scrisului. Autoare extrem de prolifică, Philippa Gregory a publicat pînă în prezent peste douăzeci de romane, dintre care amintim: Surorile Boleyn, distins cu Premiul Parker Romantic Novel of the Year şi ecranizat de cîteva ori, Prinţesa statornică, Moştenirea Boleyn, Regina albă, Doamna apelor, Blestemul regelui şi Îmblînzirea reginei, apărute şi la Editura Polirom, unele în mai multe ediţii. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi şi s-au bucurat de succes în întreaga lume.

Tandru şi cinic, vulgar, sensibil, ironic şi empatic, Charles Bukowski oferă în Poveşti despre nebunia obişnuită o panoramă a vieţii din ghetourile şi mahalalele Los Angelesului postbelic, o lume aspră, cu propriile ei repere, pe care scriitorul o prezintă cu un umor sec şi un farmec greu de egalat. Alcoolici, jefuitori, puşcăriaşi, violatori şi nebuni trăiesc într-o lume a lor, pauperă şi dură, în care subzistă şi specia ciudată a scriitorilor şi poeţilor, descrisă cu sarcasm şi, în acelaşi timp, cu înţelegere de Bukowski, el însuşi personaj al propriei lumi, poet, parior la curse, alcoolic şi afemeiat.

Copilăria, tinerețea și senectutea sînt cele trei borne pe care este construit bildungsromanul Norei Iuga, povestea unei vieți ce a gravitat mereu în jurul Hermannstadtului, orașul nespuselor bucurii, dar și al marilor tristeți. Aici începe povestea fetiței Nora, în interbelic, cu prieteni și jocuri, cu lecții la școala Ursulinelor și sași care își păstrează tradițiile cu strictețe și, mai ales, cu Jovis, calul alb din vitrina lui Schuster ce i-a însoțit gîndurile toată viața. Tot aici revine mai tîrziu ca tînără profesoară la o școală cu predare în limba germană în timpul regimului comunist și devine feblețea elevilor, ceea ce o ajută să treacă peste toate neajunsurile epocii...

La aproape 13 ani, Leep este un vlogger deja faimos, cu foarte mulţi follower-i. Sunt vremuri de pandemie, foarte asemănătoare celor pe care le traversăm noi acum, dar activitatea lui online este efervescentă. Poveştile lui îi ţin pe prietenii virtuali cu ochii în ecran. Acum Leep are o problemă, una mare de tot: cum îşi va aniversa el ziua de naştere, cu atâtea restricţii? Pentru că un vlogger ca el nu-şi poate aniversa ziua de naştere oricum, ci, aşa cum spune chiar el, trebuie să fie ceva „wow!”. Cu atât mai mult cu cât toată lumea aşteaptă asta de la el. Leep cere sugestii în stânga şi-n dreapta, iar în mintea lui se coace un plan îndrăzneţ. Unul în care colegii lui de şcoală & cartier, cu care acum se întreţine online, inventând animale fabuloase, pe care unchiul Vladimir încearcă să le creeze în laborator, au un rol esenţial. Astfel, Pixie, Griffo, Pikaciuu, Skelly şi enigmaticul Pleosk sunt atraşi într-o aventură. Una pe care toţi follower-ii lui Leep o vor urmări cu inima cât un purice, şi noi odată cu ei. Dar totul e bine când se termină aproximativ rău!

În primăvara anului 2007, James Bowen găseşte într-un adăpost un motan portocaliu rănit; are grijă de el, îl botează Bob, iar când acesta se însănătoşeşte, se aşteaptă să nu-l mai vadă vreodată. Cei doi vor deveni însă prieteni nedespărţiţi. Intervievat de jurnalistul Garry Jenkins, James Bowen îşi spune povestea şi astfel apare, în 2010, romanul autobiografic Un motan pe nume Bob, devenit bestseller şi tradus în aproape treizeci de limbi. Cartea emoţionează prin felul în care două fiinţe – un bărbat şi un pisoi – se găsesc una pe cealaltă şi reuşesc să-şi redea speranţa în viitor. Plină de umor, curaj şi determinare, povestea inteligentului Bob descrie lumea celor care trăiesc la limita supravieţuirii şi vorbeşte despre decădere şi singurătate, învinse atunci când preocuparea faţă de fericirea altcuiva devine un motiv pentru a-ţi schimba în bine viaţa.

„Când a debutat, în 2018, cu O formă de viață necunoscută, Andreea Răsuceanu a fost o surpriză de proporții în peisajul literar românesc. Romanul este una dintre acele perle rare pentru că pornește de la juxtapunerea a trei povești de viață, din trei epoci diferite, dar reușește mult mai mult decât o cronică de familie și de epocă, reușește să ofere o meditație profundă asupra Vieții și Morții. Narațiunea ei pare că reface istoria Lumii, într-atât de ample sunt dimensiunile pe care le iau destinele particulare ale eroilor. O adevărată cosmologie plină de forță și de originalitate.” (Serenela Ghițeanu)

Roman distins cu Premiul Pulitzer și cu PEN/Faulkner Award

1923, Richmond, în apropierea Londrei – Virginia Woolf îşi începe romanul Doamna Dalloway şi luptă din toate puterile cu boala psihică de care suferă. 1949, Los Angeles – Laura Brown citeşte Doamna Dalloway şi lasă cu greu cartea din mână pentru a pregăti, alături de băieţelul ei, cele necesare unei petreceri de ziua soţului, veteran din Al Doilea Război Mondial. 1999, New York City – Clarissa Vaughan organizează o petrecere în cinstea bunului ei prieten şi fost iubit, Richard, bolnav de SIDA, laureatul unui prestigios premiu pentru poezie. Romanul Orele este o lume croită astfel încât destinele celor trei femei să se întrepătrundă, iar ele să-şi poată spune poveştile. Mizând pe forţa expresivă a naraţiunii de tipul fluxului conştiinţei, Cunningham deapănă şi întreţese firele vieţilor unor personaje captive în diferite feluri de închisori în care simt că se sting şi de unde încearcă să evadeze: căsnicia respectabilă, heterosexualitatea strictă, feminitatea, maternitatea, traiul domestic reglementat, dar şi propriul trecut idilizat sau speranţele fanteziste. Ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore în rolurile principale, a obţinut Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin, Globul de Aur, două premii BAFTA, precum şi Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal. În 2022, la Metropolitan Opera a avut loc premiera unei opere adaptate după carte.

Al doilea roman al trilogiei fiordurilor, care mai cuprinde ,,Între cer şi pământ" şi ,,Inima omului". Când pleci să înfrunţi viscolul şi noaptea ca smoala, e bine să mai fie cineva cu tine. Băiatul, singurul nume pe care îl are eroul din Tristeţea îngerilor, a aflat asta pe pielea lui: nu plecase el, devastat după moartea celui mai bun prieten, peste munţii înzăpeziţi să ducă înapoi o carte de la care blândului pescar i se trăsese moartea?

Rămasă orfană în urma călătoriei cu familia din Irlanda în America, micuţa Lavinia ajunge pe o plantaţie de tutun din Virginia, unde este pusă să muncească în bucătărie, alături de sclavi. Acolo este dată în grija frumoasei sclave Belle, fiica ilegitimă a stăpânului. Lavinia învaţă să gătească, să facă curăţenie şi să servească la masă, îndrumată de dragostea şi dârzenia tăcută ale noii sale familii. Cu timpul, fata este acceptată în casa cea mare, având grijă de soţia stăpânului, care e dependentă de opiu, şi împrietenindu-se cu periculosul, dar protectorul ei fiu. Deşi Lavinia încearcă să construiască punţi între cele două lumi, faptul că e albă o distanţează de Belle şi de ceilalţi sclavi. Bucătăria sclavilor este un roman sfâşietor şi totuşi plin de speranţă despre rasă, clase sociale, demnitate, secrete adânc îngropate şi legături de familie puternice.

„Casa tăcerii”, al doilea roman al lui Orhan Pamuk, este plasat în Turcia anilor 1970, o perioadă de tulburări politice. Deşi e vară şi casa ei se află la un pas de plajă, Fatma nu reuşeşte să se încălzească sub plapuma ei înflorată. Ajunsă la vârsta de nouăzeci de ani, suferă întruna de frig şi nu mai poate dormi, aşa că îşi petrece zilele şi nopţile amintindu-şi frânturi din viaţa ei plină de tristeţe, venin şi răzbunare. Ca în fiecare an, cei trei nepoţi vin s-o viziteze, iar poveştile lor, şi ele triste şi pline de venin, se întreţes cu a ei, pe măsură ce păcatele lor îi aduc aminte de păcatele tinereţii. Romanul, în care scriitura lui Pamuk, deja matură şi rafinată, îşi conturează temele ce îi vor deveni definitorii – pendularea între istoria Turciei şi destinele individuale, iubirea ca amestec paradoxal de obsesie şi luciditate, ruptura între generaţii şi fantasmele apropierii de Occident –, a fost distins în Turcia cu premiul Madaralı, iar traducerile în franceză şi engleză au obţinut Prix de la Découverte Européenne (1991) şi o nominalizare la Man Asian Literary Prize (2012).

„Iulia Gherasim ne oferă cel mai bun debut cu proză scurtă de la Simona Goșu încoace și, poate cel mai important, creează un realism feminin de familie dincolo de moda și temele predilecte ale momentului. Indiferent dacă evocă atmosfera de noutate și nesiguranță a anilor ’90, etosul corporatist, stilul de viață, provocările și anxietățile femeii din clasa de mijloc a acestor vremuri, o face cu o naturalețe, o inteligență și un umor remarcabile, cu o atenție la detalii, o artă a dialogului și a frazării care mă fac s-o numesc deja revelația anului.” (Marius Chivu)

„Iulia Gherasim pare făcută pentru proza scurtă. Personajele ei evoluează rapid, luminate doar pe jumătate, în scene care sunt de fapt mici puneri în abis ale unor drame intuite. Femei, bărbați, copii, pești, anemone, toate se amestecă în acest dans macabru, în care fiecare dintre ei pare a păși pe marginea prăpastiei. Povestirile ei se hrănesc dintr-o viziune ironică și amară asupra lumii contemporane, asupra relațiilor și a familiei moderne, fără însă a lăsa în urma lecturii senzația claustrofobică a unei situații fără ieșire. Finalurile lor sunt deschise, mici doze de optimism nesperat care trădează, cred, o încredere în oameni bine disimulată.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)