Literatură

Considerată capodopera lui Yukio Mishima, tetralogia Marea fertilității, ale cărei romane, Zăpada de primăvară, Cai în galop, Templul Zorilor și Îngerul decăzut, apar în 2022 în această nouă ediție, a fost scrisă între anii 1965 și 1970. Cu Îngerul decăzut, saga Japoniei secolului XX creată de Mishima ajunge la final. Romanul Îngerul decăzut a fost încheiat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu câteva ore înainte de sinuciderea rituală a scriitorului.

În Îngerul decăzut, peisajele sunt aproape sufocate de dejecțiile civilizației moderne, orașele sunt invadate de reclame luminoase, iar vechile cutume ale societății tradiționale dispar, batjocorite. Bătrânul avocat Honda îl înfiază pe Toru, un tânăr pe care-l crede reincarnarea prietenului său din tinerețe, Kiyoaki: va confirma însă acesta speranțele lui Honda, sau se va dovedi un mesager al distrugerii și vidului?

„Yukio Mishima a fost, în viață ca și în moarte, și mai ales în ficțiune, un maestru al surprizelor sublime și perverse. Ultimul său roman, Îngerul decăzut, se dovedește o capodoperă cutremurătoare, subtilă și originală.“ — The New York Times

„În ultimul volum al tetralogiei, speranța și, odată cu ea, incarnările succesive ale rafinamentului, entuziasmului sau frumuseții au pierit. […] Titlul evocă o veche legendă budistă, potrivit căreia îngerii, în loc să fie nemuritori, ființează ca îngeri doar o mie de ani, apoi văd cum cununile de flori de pe frunți li se ofilesc, cum aura lor pălește, iar trupul începe să le emane sudoare. Un astfel de înger pare însăși Japonia. Prin extensie, pentru noi, cititorii, el devine simbolul oricărei catastrofe din lumea în care trăim.“ — Marguerite Yourcenar, Mishima sau viziunea Vidului

„Încheierea tetralogiei Marea fertilității e cu siguranță una dintre cele mai bune scene finale din istoria romanului.“ — David Mitchell

Alternând comentariul textelor sacre evreiești cu analiza fină și plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identități, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu și a relației dintre oameni, volumul Evreii și cuvintele aduce la lumină, cu farmec și elocință, povești uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz și fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice și cuvinte străvechi care ascund în ele un înțeles pierdut al lumii.

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz și fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de față pune de fapt problema identității evreiești, demontând clișee și preconcepții și sintetizând câteva dintre trăsăturile esențiale ale istoriei evreilor. Minuțios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleții argumentării și ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potențialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanța educației și inițierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeași formulă alertă și palpitantă până la sfârșit. Diversitatea informațiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverșunare fac din Evreii și cuvintele o lectură esențială nu numai pentru cei interesați de istoria și înțelepciunea evreiască, ci și pentru cititorii pasionați de eseuri culturale care păstrează balanța între efervescența ideilor și exprimarea ponderată a acestora.

„O carte originală și cutremurătoare, Evreii și cuvintele reușește să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea și chiar mai mult. Este o carte minunată.“ (Jonathan Safran Foer)

„Cerul ca oțelul este un tur de forță, așa cum ne-a obișnuit Cosmin în mai toate cărțile lui. Surprinzător că într-un cadru postapocaliptic, la limita supraviețuirii, autorul își alege drept protagonist o eroină, un fel de Ellen Ripley care învață să se adapteze într-o lume unde nu xenomorfii fac legea, ci propriii ei semeni dezumanizați, alienați. Road-novel, distopie, poveste cu mult suspans, violență bine dozată, dialoguri pe muchie de cuțit, cartea își atinge țelul fără ocolișuri inutile și ne obligă să medităm în cel mai serios mod la propria noastră natură. Am fi pregătiți să facem față unui astfel de univers fără să ne pierdem umanitatea?“ — ANDREI MOCUȚA

„O poveste tulburătoare despre lupta pentru supraviețuire a unui singure femei într-un peisaj postapocaliptic. Însă tot ce mai rămâne după un dezastru global de natură incertă este confruntarea terifiantă cu răul din oameni, căci speranța stă ascunsă printre tranșeele ființei. Un roman șocant, care îți ține sufletul captiv pe toată durata lecturii, doar pentru a fi devorat mai târziu.“ — IONUȚ CHERAN

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Romanul Ultima gară a fost ecranizat în 2009 de Michael Hoffman. În 2010 filmul omonim este nominalizat la Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal, Hellen Mirren, şi cel mai bun actor în rol secundar, Christopher Plummer.

Suntem în anul 1910. Rusia a trecut printr-o revoluţie. Lev Tolstoi şi-a publicat deja capodoperele Anna Karenina şi Război şi pace. E adulat în ţară şi în lume. Dar faima are preţul ei. Sfâşiat între „religia“ sărăciei, pe care a îmbrăţişat-o cu speranţa celui care vrea să-şi salveze sufletul, şi traiul fastuos impus de soţia sa, Sofia Andreevna, Tolstoi nu îşi găseşte liniştea. Dornic să i se piardă urma, părăseşte Iasnaia Poliana, locul în care şi-a petrecut aproape întreaga viaţă. În spatele misterioasei fugi stă însă un şir de evenimente tumultuoase pe care Parini le aduce la lumină din jurnalele şi însemnările care au însoţit fiecare clipă a existenţei marelui scriitor rus.

Saga dedicată de Matteo Strukul pictorului Giovanni Antonio Canal, cunoscut sub numele de Canaletto, continuă cu romanul Podul crimelor din Veneția. Devotat întru totul artei sale și frumoasei Charlotte von der Schulenburg, Canaletto luptă să apere iubirea care îi însuflețește viața și creația.

Veneția, vara anului 1729. În zorii unei zile toride, cadavrul unui bărbat este găsit pe Ponte delle Guglie, iar acesta se dovedește că aparține unui înalt funcționar al Serenissimei Republici. Are două găuri însângerate pe gât, iar în piept cineva i-a înfipt un bilet pe care e scris numele lui Canaletto. Nu peste multă vreme, încă o victimă este descoperită în același loc. Pictorul se vede nevoit să ia parte la anchetă din dorința de a-i proteja pe cei la care ține. Cine e ființa damnată care a părăsit tenebrele ca să îngrozească orașul? Înainte ca teroarea să se răspândească în lagună, iar credibilitatea dogelui să fie pusă la îndoială, Canaletto trebuie să găsească un răspuns. Pe măsură ce se apropie de adevăr, o legendă străveche și înfricoșătoare din ținuturile răsăritene ale Europei aruncă o umbră sinistră asupra investigației sale.

Deși scris în germană, romanul „Întuneric la amiază” este cunoscut în lume prin versiunea în limba engleză. Astfel, el ocupă poziția a opta pe lista realizată de Modern Library a celor mai bune 100 de romane de limbă engleză ale secolului XX. Reeditat constant și tradus în peste 30 de limbi, „Întuneric la amiază” rămâne portretul ficțional inegalabil al coșmarului mașinii totalitare.

Fie că este citit ca jurnal de închisoare sau ca literatură, „Întuneric la amiază” este unul dintre romanele care pătrunde adânc în inima sistemului concentraționar comunist, aruncând o lumină crudă asupra mecanismelor sale infernale, menite să zdrobească trupuri, dar mai cu seamă conștiințe. Sub fardul generos al utopiei, se ascunde aproape fără excepție răul în cea mai pură formă a sa, și despre acesta depune mărturie romanul lui Arthur Koestler.

Opt povești de iubire, opt femei surprinse în căutarea pasionată a fericirii. Povestirea Odette Toulemonde din volumul de față a fost ecranizată în 2006 de către autor, avându-i în rolurile principale pe Catherine Frot, Albert Dupontel și Jacques Weber.

De la vânzătoarea modestă pasionată de literatură la miliardara arogantă cu trecut misterios, de la soția dezamăgită care descoperă că soțul ei duce o viață dublă la amanta sacrificată pentru binele familiei bărbatului iubit, de la deținuta politică la prințesa nonconformistă ce străbate desculță străduțele unei cetăți medievale mediteraneene, în cele opt povestiri din acest volum chipurile dragostei se schimbă, deși nevoia de fericire rămâne întotdeauna aceeași. Balthazar Balsan pare să fi obținut totul de la viață: succesul literar, o soție frumoasă și un fiu exemplar, o existență lipsită de griji într-un apartament luxos din centrul Orașului Luminilor. Cu toate acestea, scriitorul suferă. Lui Odette Toulemonde norocul nu i-a surâs. Bărbatul vieții ei, Antoine, a murit de ani buni. Și totuși, în micuțul ei apartament din Namur, alături de fiul și fiica ei, Odette este mereu cu zâmbetul pe buze. Când întâmplarea îi va aduce față în față, Balthazar va afla care este secretul prețios al acestei femei.

Coreea secolului al XII-lea. Urechi-de-Lemn trăiește sub un pod din Ch’ulp’o, un sat de olari renumit pentru ceramica sa delicată. Băiatul e fascinat de meșteșugul sătenilor și nimic nu-i face mai mare plăcere decât să-l urmărească la lucru pe meșterul Min. Când Min îl primește ca ucenic, Urechi-de-Lemn nu-și mai încape în piele de bucurie, dar obstacolele nu întârzie să apară: munca grea, temperamentul irascibil al lui Min și propria sa ignoranță.

Școala nevestelor (titlul este împrumutat cu bună-știință de la Molière), Robert și Geneviève sunt trei microromane indisolubil legate, în care „autorii” lor – Éveline, Robert, soțul ei, și fiica lor Geneviève –, scot la lumină cu sinceritate (poate mai puțin Robert, tratat drept personaj negativ) jocurile din culisele unei căsnicii tipic burgheze și, în acest context, evoluția previzibilă spre idei feministe a adolescentei familiei. Dacă Școala nevestelor și Robert doar sugerează consecințele acestui mod de viață, Geneviève va pune în discuție statutul femeii într-o societate care o reduce la sexualitatea ei, la condiția ei biologică și la funcția reproductivă. „Marele roman feminist” al lui Gide devine un manifest feminist extremist, cu tot ce decurge de aici, un strigăt disperat de libertate.

 

Traducere și note de Daniela Ștefănescu

Romanul de debut al strălucitei scenariste Annette Hess s-a impus printre cele mai apreciate cărți ale anului 2018 publicate în Germania. Bestseller internațional, este tradus în peste douăzeci și cinci de țări. Abordând cea mai dificilă parte a istoriei germane din secolul XX, captivează prin actualitatea temei, prin dozajul fin între saga de familie și desfășurarea primului eveniment major care a adus la cunoștința lumii ororile naziștilor, prin limbajul precis, elegant și subtil în redarea atmosferei intense ce se menține de la prima la ultima pagină.

Procesul Auschwitz de la Frankfurt se află în centrul acestui roman, dar povestea se țese în sânul familiei Bruhns: Ludwig si Edith, cârciumari harnici și de treabă, care-și iubesc copiii și nu vor decât să uite trecutul. Fetele Bruhns, Eva si Annegret, nu pot fi mai diferite. Eva, translatoare din polonă la proces, logodită cu fiul unui bogătaș, se trezește însă repede la realitate și își asumă vina. Annegret, mult mai cinică, nu-și asumă istoria, vina cu atât mai puțin. Romanul te ține în tensiune de la prima pagină, te atrage în atmosfera provincială a familiei, te aduce în sala de tribunal și la Auschwitz, în Polonia comunistă, te cufundă în ambianța și mentalitatea anilor ’60 cu o scriitură detașată, cinematografică.

Cel de-al șaptelea roman semnat de J.M. Coetzee, distins cu Irish Times International Fiction Prize în 1995, este o alegorie politică și în același timp un pasionant și documentat portret psihologic.

Cu talentul său de a explora fețele răului și mecanismele iluziei, J.M. Coetzee intră în mintea scriitorului Fiodor Dostoievski, inspirându-se atât dintr-un capitol apocrif din Demonii, cât și din detalii mai puțin cunoscute ale biografiei acestuia. Personajul Dostoievski construit pe această filieră este un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, epileptic, deziluzionat și falit, care se întoarce de la Dresda pentru a cerceta la Sankt-Petersburg moartea suspectă a fiului său vitreg, Pavel. Eterna piesă a conflictului dintre tată și fiu se joacă din nou, cu o distribuție impresionantă și un final apoteotic.

DR. MADAN KATARIA

Supranumit „Guru al râsului” (The Times), e fondatorul mișcării Yoga prin râs (Laughter Yoga) și al cluburilor în care este practicată. Conferențiar renumit, este invitat în corporații și organizații din întreaga lume; a coordonat seminare și workshopuri pentru UBS, Emirates Bank, IBM, Hewlett-Packard și Volvo, printre multe altele. 

Participă la numeroase proiecte de cercetare medicală ce analizează beneficiile râsului. Este creatorul extrem de popularei Zile Internaționale a Râsului, care se sărbătorește în prima duminică din luna mai.

Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii americane a ultimei jumătăți de secol, Cormac McCarthy a primit pentru romanele sale National Book Award, Pulitzer Prize, National Book Critics Circle Award, James Tait Black Memorial Prize și PEN/Saul Bellow Award.

Dipticul „Pasagerul” – „Stella Maris”, opera unui maestru la apogeul artei sale, reprezintă portretul și povestea tulburătoare a doi frați, Bobby și Alicia Western, născuți în zodia hybrisului și trăind mereu, marginali și excepționali, la limită – limita siguranței, limita rațiunii, limita tolerabilului.

În 1972, Alicia Western se internează de bunăvoie la clinica de psihiatrie Stella Maris din Black Falls, Wisconsin. Doctorand în matematică la Universitatea din Chicago, Alicia a fost de mică un caz: are o minte strălucită, dar nu poate scăpa de tenebre, iar diagnosticele s-au succedat, culminând cu cel de schizofrenie paranoidă. În sesiunile cu psihiatrul, tânăra reflectează asupra nebuniei, discută abstracțiuni științifice și filozofice, își evocă halucinațiile spectaculoase, fascinante și monstruoase. Nu pare să aibă nici o reținere, pentru că intelectul ei nu cunoaște limite. Singurul subiect pe care nu îl poate aborda este Bobby, fratele ei, care se află de câteva luni între viață și moarte.

.

Ilustraţii de Ana Juan

„Magia meseriei mele îmi permite să trăiesc vieţile protagoniştilor mei, iar plăcerea de a descrie pe îndelete întâlnirea erotică depăşeşte cu mult plăcerea de a o trăi. În plus, scriind, se adaugă şi plăcerea de a împărtăşi experienţa cu cititorii mei.“

„Nu există o vârstă anume pentru prima iubire. Se poate întâmpla în orice moment al vieţii şi mă încearcă bănuiala că poate fi oricând la fel de puternică precum cea dintre Romeo şi Julieta, îndrăgostiţii legendari care de cinci secole încoace sunt reperele patimii arzătoare.“ — ISABEL ALLENDE

La cinci ani, este exmatriculată pentru indecenţă de la grădiniţa călugăriţelor ursuline din Santiago de Chile. La paisprezece ani, citeşte pe furiş O mie şi una de nopţi în atmosfera impregnată de senzualitate orientală a Beirutului. La treizeci de ani, mamă de familie, militează în America de Sud pentru emanciparea femeilor şi revoluţia sexuală. La patruzeci şi cinci, îşi descoperă jumătatea în California. Însă, după cum recunoaşte chiar ea, nimic din ce a trăit nu se compară cu ceea ce şi-a imaginat... Într-o savuroasă alchimie a adevărului şi ficţiunii, Isabel Allende îşi însoţeşte confesiunile sentimentale şi viziunea asupra nenumăratelor faţete ale iubirii cu cele mai frumoase pagini despre dragoste din romanele, povestirile şi volumele autobiografice pe care le-a semnat.

Ismail Kadare este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii europene contemporane. În 2005 i s-a acordat primul International Man Booker Prize.

O meditaţie melancolică asupra capriciilor istoriei şi a ravagiilor timpului, care destramă familii şi năruie realităţi aparent imuabile, Cronică în piatră urmăreşte destinul unui oraş din munţii Albaniei, ale cărui ziduri sunt zguduite de invaziile succesive pe care le aduce al Doilea Război Mondial. Microromanul Vremea nebuniei este continuarea, la câţiva ani după sfârşitul războiului, a poveştilor din oraşul Gjirokaster. Acest epilog nu marchează întoarcerea la normalitate, ci consfinţeşte schimbarea iremediabilă pe care au suferit-o oamenii, locurile şi vremurile.

„Cronică în piatră e un roman elaborat şi sofisticat, ce îmbină stilul poetic cu naraţiunea abilă, dar al cărui impact profund este dat de ancorarea sa într-o civilizaţie europeană patriarhală.“ (John Updike)

„Prin acest tur de forţă stilistic, Kadare a imaginat o poveste care transcende tragedia particulară a ţării sale ... Adoptând perspectiva narativă a unui copil aflat în pragul adolescenţei, Kadare şterge graniţa dintre fapte şi fantezie, însă fără a renunţa nici o clipă la realismul esenţial care îl caracterizează.“ (The New York Times Book Review)

O carte despre sfârșitul copilăriei și alegerile importante care ne modelează destinul și lumea, despre fiorii primei iubiri și curajul de a lupta de partea binelui, romanul Un băiat ca toți ceilalți, inspirat din fapte reale, proiectează o lecție de viață în centrul căreia se află adevărul și valoarea cuvintelor. În 2018 a fost distins cu Premiul Giancarlo Siani. Împreună cu bestsellerurile Tentația de a fi fericit și Mâine poate am să rămân formează un fel de triptic dedicat orașului Napoli.

Mimì e un băiat de doisprezece ani, cu ochelari, rezultate excelente la școală și o pasiune pentru benzile desenate cu supereroi. Locuiește în cartierul Vomero, în Napoli, unde tatăl său lucrează ca portar al unui imobil elegant. Își petrece timpul pe stradă cu cel mai bun prieten, Sasà, care îl venerează, ca toți napolitanii, pe Maradona, sau în micul apartament pe care îl împarte cu părinții, sora adolescentă și bunicii. În 1985, anul care-i va accelera maturizarea, Mimì face experimente telepatice, visează să-și cumpere un costum de Spider-Man și caută o modalitate de a se împrieteni cu Viola, frumoasa adolescentă care locuiește în imobilul păzit de tatăl lui. Dar, mai presus de toate, îl cunoaște pe Giancarlo, supereroul său personal, nimeni altul decât Giancarlo Siani, tânărul jurnalist de la Il Mattino care avea să își piardă viața în numele adevărului. În lunile premergătoare zilei de 23 septembrie, ziua în care Giancarlo este ucis de Camorra, Mimì descoperă însemnătatea prieteniei, importanța cuvintelor și a curajului. Și află că este posibil ca supereroii să nu existe, dar că amintirea oamenilor curajoși și a faptelor lor mari nu pălește niciodată.

Romanul Profesoara de pian a fost, în Statele Unite, bestseller New York Times, Publishers Weekly, Indie National, San Francisco Chronicle, LA Times, Denver Post și New York Times Editor’s Choice, iar în Marea Britanie bestseller Sunday Times. Tradus în peste douăzeci și cinci de țări, este deopotrivă roman istoric și de dragoste, de război și de atmosferă, în tradiția Pacientului englez și a Americanului liniștit.

În 1941, Will Truesdale, un englez proaspăt sosit la Hong Kong, începe o relație pasională cu o eurasiană frumoasă și dominatoare, Trudy Lang. Dar invazia japoneză are consecințe tragice atât asupra celor doi îndrăgostiți, cât și asupra membrilor comunității anglo-americane, care vor experimenta, în zilele negre ale războiului, trădarea, delațiunea, lașitatea. Unsprezece ani mai târziu, Clare Pendleton, o tânără englezoaică provincială, de-abia căsătorită, ajunge la Hong Kong și, sedusă de farmecul înaltei societăți, se hotărăște să dea lecții de pian fiicei unor chinezi bogați, Melodie și Victor Chen. Claire se îndrăgostește de un englez dezabuzat, angajat, în mod ciudat, ca șofer al familiei Chen. În curând, va constata că enigmaticul comportament al lui Will ascunde secrete și traume în care sunt implicate multe personaje din această beau monde supraviețuitoare a ocupației japoneze.

„Profesoara de pian reușește exact ceea ce face un mare roman – să ne transpună în afara timpului și a spațiului, într-o lume unde simțim totul cu o extraordinară intensitate.“ — ELIZABETH GILBERT

„Un debut uluitor despre limitele iubirii și ale supraviețuirii în timp de război și, mai cu seamă, despre consecințele alegerii făcute sub presiune.“ — Publishers Weekly

„Acest roman puternic surprinde transformarea radicală prin care trece Claire, o tânără englezoaică din clasa mijlocie, ajunsă în exoticul Hong Kong la mijlocul secolului trecut.“ — Elle

„Un portret convingător al alegerilor devastatoare pe care le fac oamenii pentru a supraviețui.“ — Time Out New York

Roman distins în 2012 cu Prix Renaudot și Prix Ahmadou Kourouma, iar în 2013 cu Prix Océans, Notre-Dame du Nil a fost ecranizat în 2019 de către realizatorul Atiq Rahimi.

În Rwanda, în anii ’70, un liceu de fete situat la 2 500 de metri altitudine, aproape de izvoarele Nilului, se ocupă de educația tinerelor din familiile înstărite. Părinții lor speră că, în acest loc izolat – liceul catolic Notre-Dame du Nil –, aflat departe de tentațiile capitalei, fetele să rămână pure, iar educația primită să le ofere un atu în plus în vederea „căsătoriilor bune“ care le așteaptă. Însă, în acest spațiu închis și aproape exclusiv feminin, se petrec o serie de transgresiuni ce anunță – dincolo de conflictele inerente dintre adolescente – teribila tensiune etnică și politică dintre populațiile hutu și tutsi, ca un preludiu – tăios și fără menajamente – la genocidul ruandez.

În 2021, când s-au împlinit 700 de ani de la moartea lui Dante, Matteo Strukul a publicat romanul de față, care ne oferă o imagine inedită asupra tinereții florentinului și evenimentelor legate de geneza Divinei Comedii. Romanul „Dante: Enigma” a ajuns imediat după apariție în vârful topurilor de vânzări din Italia.

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Mishima, Templul de aur a fost ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjō (Conflagrația), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkakuji, în regia lui Yoichi Takabayashi, și în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader și produs de Francis Ford Coppola și George Lucas.

În luna iulie a anului 1950, un tânăr preot budist dă foc templului Kinkakuji. În fața instanței, acuzatul declară că urăște frumusețea. Fascinat de fapta și de justificarea nemaiauzite, Mishima încearcă să înțeleagă ce se ascunde în spatele acestui răspuns: frumusețea imuabilă a templului vechi de secole aruncă în derizoriu fericirea efemeră și imperfectă a muritorilor, amintindu-le că lumea trecătoare nu le poate oferi nimic pe măsura năzuințelor lor.

„Cu Templul de aur, Mishima s-a afirmat drept una din cele mai importante voci literare ale epocii sale.“ — The New York Times

„Mishima recreează Kyōto, pornind de la imaginea templului, așa cum Victor Hugo a reconstruit Parisul medieval pornind de la catedrala Notre-Dame.“ — The Nation

„O mare operă literară, trasând cu minuție harta unui suflet zbuciumat.“ — Chicago Tribune

Pentru o mare devoratoare de filme de dragoste, cum e Liz Buxbaum, balul de absolvire ar trebui să fie un moment de basm. Și totuși, Liz nu vrea să se ducă și nimic nu ar putea-o face să se răzgândească – nimic, în afară de sosirea în oraș a lui Michael Young, băiatul de care era îndrăgostită în copilărie. Liz nu are nicio îndoială că Michael e sufletul ei pereche. Mai trebuie doar să-l facă și pe el să vadă asta. Ca să intre în anturajul lui, Liz trebuie să-și calce pe inimă și să-i ceară ajutor rivalului ei de-o viață, Wes Bennett.

Un roman febril și matur, cu un lirism exuberant, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric confirmă originalitatea unei autoare de neegalat. Este câștigător al Premiului Lletra d'Or în 2024 și tradus în peste 30 de țări.

În inima munților Guilleries, în Catalonia, se află ferma izolată Mas Clavell, acolo unde o femeie de-o vârstă cu veacul zace pe patul de moarte, iar timpul se răsucește ca o incantație. În jurul fermei, munții ascund dezertori, lupi, fantome și demoni. Totul începe cu Joana, stăpâna casei, care, flămândă de dragoste și de dorința de a avea un fiu, îl invocă pe diavol. De-a lungul unei singure zile, din zori și până la căderea nopții, poveștile femeilor care au trăit, iubit și născut în casa Clavell curg ca dintr-o rană veche. Explorând tema pactului cu diavolul, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric transformă urâtul și grotescul în extaz și frumusețe, destrămând vălurile subțiri dintre lumi.

„O măiestrie uluitoare. O demonstrație literară copleșitoare.“ — La Vanguardia

„Un mozaic de jovialitate, umor, viziune vitalistă și joc scatologic, o farsă carnavalescă. […] Nu mai puțin impresionantă este abilitatea Irenei Solà de a distribui firele infinite ale poveștilor pe care le deșiră fără să piardă nici unul și fără ca vreunul să rămână fără concluzie.“ — El País

Roman câștigător al celui mai important premiu literar norvegian, Brageprisen, 2019 • Nominalizat, în același an, la premiul acordat de librarii norvegieni, Bokhandlerprisen • Cea mai bună carte a anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen • Bestseller internațional în curs de apariție în peste 20 de țări.

Elin este un medic de familie competent, dar s-a săturat să fie mereu la dispoziția tuturor – atât acasă, cât și la serviciu. După 20 de ani de profesie și de căsnicie, ajunge să bea o sticlă pe zi din cel mai scump vin și să-și petreacă serile uitându-se la seriale, în timp ce soțul ei, Aksel, e mai mereu plecat la competiții de schi. Până când, din greșeală, îi trimite o cerere de prietenie pe Facebook lui Bjørn, un vechi iubit, al cărui răspuns intempestiv o dă cu totul peste cap. Elin se mută în cabinetul ei, iar singurul care o înțelege pare să fie Tore, scheletul de plastic dintr-un colț. Într-o proză de o ironie magistral dozată, Nina Lykke portretizează societatea actuală și toate anxietățile și nevrozele noastre, chiar și pe cele pe care nu îndrăznim să ni le mărturisim.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde

Bestseller în Japonia și în alte peste 30 de țări * Vândut în peste 1 000 000 de exemplare * În 2012, în Japonia s-a aflat pe lista scurtă a trei premii literare importante: Eiji Yoshikawa Bungaku Shinjin, Shūgoro Yamamoto și Fūtarō Yamada * Ecranizat în 2018 într-un film de succes în regia lui Kōichirō Miki, cu Sōta Fukushi și Mitsuki Takahata în rolurile principale * Recomandată de mii și mii de cititori din întreaga lume, aceasta este povestea copleșitoare a unui tânăr care, însoțit de motanul său, călătorește pentru ultima oară de-a lungul Japoniei.

Prin vocea nonșalantă a lui Nana, motanul vagabond care renunță la viața trăită în libertate deplină, dar și în pericol, pentru a intra în casa și în sufletul lui Satoru, Hiro Arikawa ne face, cu inteligență și umor, o demonstrație desăvârșită a iubirii dintre oameni și feline și ne vorbește despre firele invizibile dar indestructibile care ne țin legați de prieteni și de familie.

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

„Romanul lui Andrei Mocuța pornește de la o întâmplare reală din viața de profesor în sistemul de învățământ autohton, bântuit încă de metehne de tristă amintire. Pe cât de evident, pe atât de îngrijorător. Totuși, nu satira cu accente critice domină această scriere prin definiție postmodernă, construită în straturi ce aduc laolaltă, într-un puzzle intens personalizat, jurnalul de traumă profesională, însemnările de călătorie culturală, întâlnirile de suflet și spirit între confrați într-ale scrisului și filozofării, analizele aplicate de discurs literar și cinematografic. Cartea, caleidoscop de imagini și situații, pornește de la un moment-pretext, ce declanșează o serie de incursiuni în culisele memoriei, gândirii critice, analizei și speculației. Rezultă o colecție de episoade ce stau mărturie versatilității unui autor care nu se sfiește să exploreze și să combine diverse tipuri de narațiune, pentru o examinare plurifațetată a subiectivității proiectate în context contemporan.“ — CRISTINA CHEVEREȘAN

„Transfer este un jurnal (cultural-birocratic) de călătorie inițiatică, între mica și marea Vienă, între Sălașul alb și Sălașul negru, în căutarea unei destinații finale pe care nu o vom afla niciodată. Precum în Literatura, Andrei Mocuța se simte confortabil să atace mai multe dimensiuni spațio-temporale, într-un cadru ficțional și non-ficțional deopotrivă, astfel că avem în față un roman ca un vis, a cărui densitate crește treptat, pe măsură ce revolta lasă loc credinței, grila de concurs lasă loc poeziei, iar răspunsurile lasă loc întrebărilor. Cât e adevăr și cât născocire? E realitate, sau reverie? What year is this? După ce ne vom fi convins că soluția la toate acestea nu contează și, poate, nici nu există, abia atunci vom înțelege că, așa ambiguă cum e, într-o zi această călătorie ne va salva.“ — VLAD PÎRVU