Literatură

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

Celia si Fernando, cand fiica lor se casatoreste, decid sa faca o croaziera prin Caraibe in incercarea modesta de a-si recupera o intimitate decimata de mult de rutina conjugala. Calatoria prin insulele de vis, care ascund totusi mistere ciudate, incepe, ca toate croazierele, in ritmul dulce al bolerourilor, care dau titlul, nu doar cartii, ci si fiecarei „escale” a romanului.

Incetul cu incetul, pe de o parte, cititorul se intoarce in trecutul aparent neremarcabil si modest al cuplului si, la marginea amintirilor lor, in acea alta viata, infinit mai bogata si mai sugestiva, in care cuplurile ascund, de obicei, intensul, obsesiv sau pasionate secrete de nespus, si mai presus de toate nemarturisite. Pe de alta parte, in decorul placut al vasului de croaziera, in care viata trece ca intr-un vis de celofan, cititorul descopera, impreuna cu Celia si Fernando, ca aceleasi amintiri, in contact cu senzualitatea naturala a mediului, sunt — hranind, contaminand — fanteziile erotice de mult dorite si continute si care asupra lor, datorita lor se vor implini in experiente incrucisate si impletite, cu toata furia, cu toata grosolania, acum fara posibila retinere, pana la exorcismul eliberator, pana la sacrificiul final.

Tochtli, fiul unui temut mafiot mexican, locuiește împreună cu tatăl său și cu o suită de servitori într-un palat izolat de restul lumii, frecventat de politicieni corupți, de prostituate și de oameni de afaceri dubioși. Pentru „protecție“, băiatul este privat de contactul cu lumea exterioară, dar asta nu contează, pentru că palatul este el însuși o reproducere în miniatură a Mexicului.

Ce ramane din noi atunci cand dam totul si nu mai avem nimic de oferit? Anna si Alex sunt doi oameni care se cauta fara sa-si permita sa se gaseasca. Ea, prinsa intr-o existenta epuizanta, se zbate intre dorinta de a fi "suficienta" pentru ceilalti si nevoia de a fi libera. El, un visator care isi ascunde sensibilitatea sub ironie, vede in Anna un mister pe care nu-l poate dezlega. Cand drumurile lor se despart brusc, Alex ramane doar cu randurile scrise de Anna - pagini care il arunca in haosul unei lumi in care iubirea, vinovatia si dorinta de evadare se amesteca intr-un joc periculos. Un roman puternic, despre epuizare, despre legaturi care schimba destine si despre acele intalniri care, fie ca vrem sau nu, ne marcheaza pentru totdeauna.

Vreți să descoperiți ce e o cafenea cu pisici? Răspunsul perfect îl dă Anna Sólyom în acest roman care vă invită să pătrundeți în universul celor mai răsfățate feline de pe lume: pisicile. La Neko Café nu clienții sunt cei mai importanți, ci șapte pisici frumoase și mofturoase, muzicale sau doar temperamentale, blânde sau dintre cele de care e bine să te apropii cu grijă, în tot cazul, doar atunci când au ele chef. Așezată în inima Barcelonei, cafeneaua se dovedește a fi una în care lecțiile de viață vin sub forma unor cozi atârnând dintr-un coș sau a unei perechi de ochi curioși care-ți atrag atenția că deseori, pentru a fi fericit, nu ai nevoie decât de o pisică – sau de șapte – lângă tine și de o clipă de respiro. Nagore, în ciuda fricii de pisici, ba chiar a antipatiei profunde față de ele, nu mai are de ales: ajunsă într-un punct de cotitură al vieții, acceptă să dea o mână de ajutor în cafeneaua cu pisici. Aici va descoperi că ceea ce-i pare a fi o răzbunare a destinului devine, prin istețimea pisicilor, o descoperire. Cei șapte maeștri felini sunt gata să-i împărtășească o parte din înțelepciunea lor, învățând-o cum să se accepte și cum să-și regăsească drumul spre sine.

Roman finalist la International Booker Prize 2023 Premiul Òmnium pentru cel mai bun roman catalan al anului Lui Boulder îi place să ducă o viață pe potriva poreclei sale: aspră, liberă, străină de orice constrângeri. Vrea să o trăiască intens, cu toate simțurile, frământând-o în palme cum face cu mâncarea pe care o pregătește la bordul vasului pe care lucrează. Ca să poată fifi alături de iubita ei, Samsa, Boulder hotărăște să renunțe la o parte din această libertate. Cele două se mută împreună în Reykjavík și încep aici o nouă viață, previzibilă, așezată și adeseori anostă pentru spiritul neliniștit al lui Boulder. Dar, deși se simte deja sufocată de rutina traiului domestic, tânăra se vede pusă în curând în fața unor responsabilități și mai mari, căci Samsa își dorește nu doar un cămin alături de ea, ci și o familie: vrea să fifie mamă. Într-o proză densă, de o mare forță evocatoare, Eva Baltasar explorează ambiguitățile maternității și potențialul ei coroziv într-o relație construită pe un echilibru deja fragil între două forțe contrare: independența și intimitatea.

După ce mama lor dispare pe neașteptate, Aniyah și frăţiorul ei, Noah, ajung într-o nouă casă. Cu toate că viaţa i-a fost dată peste cap, Aniyah știe că mama ei nu i-a părăsit, ci s-a transformat într-o stea, așa cum se întâmplă de obicei cu oricine are un suflet luminos.

E dimineata probabil si s-a trezit. De fapt, nu mai doarme de mult, lame mici de cutit ii intra in coaste cand uita de cazatura din ajun si respira prea adanc.

Davide rememoreaza accidentul sau de calarie avut cu o zi in urma.

Dar de fapt doar durerile sunt similare, de la accidentul de calarie au trecut 40 de ani, iar Davide se trezeste cu uimire in dormitorul comun intesat cu paturi al unei inchisori din Romania anilor 2000.

Survolam la joasă înălțime internetul, această agoră a digitalului, și deodată mi-a sărit în ochi cea mai clară definiție a Întrupării Logosului:
Și binele om se făcu.
Și se făcu liniște.
Așa a intrat Ana în inima mea, cu o mare tăcere. Că nu cuvintele Anei vorbeau apăsat, ca la mulți alți făuritori de vorbe, ci surprinzătoarele volute ale unei grafii reverențioase și cărnoase, un fel de elogiu plastic adus sapienției, o funie întrepătrunsă din două arte, un dans a două ființe celebrînd aceleași cînturi vechi.
Și-am cîntat un timp, fredonînd Ana are mere, căci Ana Barton pare decisă să nu mai iasă din candoarea abecedarului tot restul vieții, ea pare să-și dorească să exploreze cuvîntul dansînd acrobatic pe marginea subțire care desparte arta plastică de beletristică.
Ana este un acolut al Cuvîntului, venind din ceva străvechimi parfumate și misterioase. Ea scrie nu doar punîndu-te pe gînduri, ea desenează cuvintele punîndu-te pe visare, slujește insistent, în temple strălucitoare, vecernii desprăfuite în care dansează în hore lungi cuvinte cu volute palpabile și sonore.
Ana are mere și mai are ceva, un curaj zăpăcitor, ca o dezbrăcare de armură pe un cîmp de luptă prin văzduhul căruia zboară săgeți ascuțite. Căci omul care scrie se scrie pe el însuși, dezvăluindu-și adîncurile ființei; cuvîntul olograf are nu doar înălțime și larghețe ideatică, ci și o adîncime care duce drept sub coasta îndrăznețului scrib, e în scrisul de mînă un soi de dezbrăcare de aparențe, un apel la armătura vibrantă care ne face oameni întrupați din Cuvînt, și poate de aceea marile contracte ale vieții încep cu cuvîntul dat sonor și sfîrșesc cu cuvîntul scris pe-un document. Știind asta, Ana are mere se joacă ingenuu cu cea mai mare seriozitate a vieții umane, Cuvîntul cel bine clădit în om.
Și binele om se făcu.

Crin-Triandafil Theodorescu

Ana Barton publicat romanele Jurământ de rătăcire, Nemuritorii de rând (Editura Herg Benet) și OPHANIM (Editura TREI), volumele de proză scurtă Prospect de femeie, Mamifer (Editura Herg Benet) și Pervazul lui Dumnezeu (Editura Humanitas), Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Viața socială și Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Doamne și domnițe (Editura Atelierele Albe), fiind prezentă și în volume colective precum Cartea simțurilor (Editura Humanitas), Cele mai frumoase proze ale anului 2014 (Editura Adenium), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche), In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (Editura Paralela 45), Viața pe Facebook. Dau like, deci exist (Editura Polirom), Să fim anonimi ca dovlecii (Editura Muzeelor Literare), Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie (Editura Vremea), Neterminatele iubiri și Culoare dincolo de gri (Editura Național).

Apariția, în 1963, a romanului Orașul și câinii îi aduce lui Mario Vargas Llosa o rapidă consacrare internațională: cartea e tradusă imediat în 20 de limbi, pentru ca apoi să fie ecranizată. Este momentul în care începe spectaculoasa carieră literară a scriitorului peruan, același care în 1990 avea să candideze la președinția țării sale.

Orașul și câinii e un roman despre adolescență și despre violența unei lumi în care numai cei duri reușesc. Personajele, tineri peruani din toate straturile societății, evoluează între zidurile unui colegiu militar asemenea celui în care a învățat timp de doi ani și Vargas Llosa. „Câinii“ (bobocii din primul an) sunt continuu agresați și umiliți de elevii mai mari, care le demonstrează că a fi bărbat înseamnă să te impui prin forță în fața celui mai slab.
O carte despre ostilitate, violență și dramele adolescenței, scrisă de unul dintre cei mai mari autori contemporani.

O fetiță este încredințată pentru scurtă vreme unui cuplu fără copii dintr-un sătuc irlandez. Lăsată în voia ei, copila intră într-o lume cu totul necunoscută, unde se regăsește în inocența și lumina blândă a verii. Încetul cu încetul, pe măsură ce-și descoperă părinții temporari și le cunoaște grija și afecțiunea, fetița trăiește simțăminte nebănuite. Cu totul accidental, descoperă însă și un secret care-i va schimba cursul vacanței în raiul ei temporar. O poveste despre granița aproape imperceptibilă dintre durere și tandrețe, A treia lumină atinge acel interstițiu dintre ceea ce trebuie spus și ceea ce e mai înțelept să fie trecut sub tăcere.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino) știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.“ — BOGDAN RĂILEANU

„Calitatea cea mai importantă a scriitorului Cosmin Leucuța, în acest volum de proză scurtă, este intensitatea vizuală a stilului său – a little bit country, a little bit rock’n’roll. Ochiul cinematografic alunecă între imaginile suave ale nostalgiei și sălbăticia realității, între începutul domol și finalul fulminant, între ceea ce este aparent și ceea ce este semnificativ. Locurile și întâmplările care alcătuiesc povestirile din volum sunt anume create pentru a pune o presiune uriașă pe umerii personajelor care, de cele mai multe ori, ajung în ipostaze tragice (mai mici sau mai mari), aceleași prin care am trecut cu toții sau am putea trece cândva. Și mai cred că sunt situații pe care autorul, într-un fel sau altul, le-a trăit deja. Măcar sufletește.“ — CRISTIAN VICOL

Măştile timpului poate fi unul dintre romanele semnificative ale anului de proză 2024. E un roman care îşi respectă titlul. Fiecare capitol poate purta o mască sau poate purta un dialog despre ziua de azi: «Masca trecutului», «Omul care ura pe toată lumea», «Datoria trebuia plătită», «Apariţia fantomei» sau «De ce dispare pe nesimţite o mare iubire», „În mijlocul vulcanului» sau «Ştie cineva cum se va sfârşi povestea?

„Dragoste – prietenie (în înaltul înțeles emersonian al cuvântului) – moarte, iată realitățile morale ce punctează, cu semne de foc, fiecare pagină a acestui neliniștit. Tonurile sunt rând pe rând crude sau feerice, mustind de viață sau reduse la schemele unor simboluri etice înalte, ca în basmele populare. De unde, un adevărat suflu de epopee cutreieră toate aceste povestiri, răscumpărând unele asperități stilistice sau stângăcii compoziționale.” (Mircea Zaciu)
„Căci opera lui Panait Istrati întregește peisagiul literaturii românești din ultimii douăzeci de ani, deoarece, dimpreună cu Mihail Sadoveanu și cu Liviu Rebreanu, autorul Kirei Kiralina, alcătuiește treimea cea de o ființă a celei mai unitare substanțe epice. Ca și aceștia – și poate că nu strică să amintim cum câteșitrei purced la împlinirea operei lor, cam în același timp (întreg Sadoveanu de după Cocostârcul albastru, de la trecutul război începe) – ca și aceștia, Panait Istrati este, dintre toți ceilalți scriitori moderni ai noștri, acela care aduce cele mai multe probleme, cei mai mulți eroi și cea mai puternică individualitate…” (PERPESSICIUS)

Cartea Femeia cu ochi de șoim este o colecție de nuvele cu o tematică diversă, dar în majoritatea predomină „ochiul”, organ care îndeplinește nu doar un rol important în organismul nostru, dar și simbol al iluminării și înțelepciunii interioare. Metaforic, ochiul este ca un caleidoscop, în care se reflectă trecerea vieții, ca un binoclu, prin care poți privi în depărtare, spre viitor. Toate personajele sunt optimiste și cred cu toată certitudinea că, într-o zi, visul lor se va realiza, fiindcă nimic în lume nu este întâmplător: nici aventurile de dragoste, nici misterele. În viață totul are un rost cu început și sfârșit.

O carte despre cei care au supraviețuit războiului. Și despre cei care n-au supraviețuit.

Treizeci și una de povestiri înlănțuite despre locuitorii orășelului armean Berd, aflat la granița cu Azerbaidjanul, a căror viață e schimbată pentru totdeauna de războiul (cât se poate de real) care abia s-a încheiat (sau poate nu). Aici, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună mierea, coc pâine și țes covoare, dar viața fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva apropiat. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredințați că atâta timp cât mai ai un strop de putere trebuie să-i ajuți pe cei care au mai multă nevoie decât tine. Uneori, chiar pe un inamic.

Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpățânați. Numai viața e altfel.

Cartea de faţă reuneşte discuţiile purtate de autoare la Berlin, în decembrie 2013 – ianuarie 2014, cu jurnalista austriacă Angelika Klammer. Titlul este un vers dintr-un distih pe care Herta Müller şi-l repeta mereu, ca pe o incantaţie, pentru a-şi da curaj când trebuia să meargă la interogatoriile de la Securitate: Patria mea era un sâmbure de măr, / căutându-mi drumul între seceră şi stea.

Discuţiile refac drumul parcurs de Herta Müller din satul natal până la scriitoarea de azi şi laureata Premiului Nobel  –  este deci un volum autobiografic. Problematica e, în esenţă, cea cunoscută şi din alte opere literare şi eseistice ale autoarei, dar prin dialog amintirile şi reflecţiile ei dobândesc o acuitate deosebită. Considerațiile despre scris ocupă un loc important, volumul fiind totodată un autoportret al Hertei Müller şi o ars poetica.

„La Herta Müller frumuseţea şi groaza sunt strâns învecinate. […] Urâţenia era mereu prezentă, atotputernică şi de neînvins; frumuseţea, în schimb, era un program de rezistenţă individuală, şi prin urmare o problemă de supravieţuire. Frumuseţea putea fi produsă mai cu seamă prin limbaj. Greu de spus ce ar fi devenit Herta Müller în absenţa dictaturii care a forţat-o să scrie pentru a se autoafirma şi care a fost subiectul major al vieţii ei. Dar forţa de atracţie magnetică pe care o exercită cuvintele asupra ei ne face să presupunem că ar fi existat atunci un alt factor declanşator.“ — Süddeutsche Zeitung

„Interviurile se consideră că ţin de genul jurnalistic, nu de cel literar, dar, prin felul emoţionant, tulburător în care se mărturiseşte Herta Müller în această carte de interviuri, ea a creat literatură, şi anume literatură majoră.“ — Der Spiegel

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Postfață de Ioana Pârvulescu

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 și volumelor de corespondență. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eșuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războiește o viață întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzația că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, așa cum se întâmplă adesea cu corespondența, ea nu conține nici cea mai mică intenție literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câștigă întotdeauna în fața vieții.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Era oare un martir, sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conștient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfășoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găsește decât umilințe. Apreciază viața, se poate spune că e un hedonist, și totuși duce o existență de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-și întrețină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoționant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul și mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moștenire.“ — IMRE KERTÉSZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

Atunci când mama ei nu mai poate avea grijă de ea, Addie ajunge să trăiască alături de o nouă familie, la o fermă izolată din Exmoor. Furioasă și plină de neîncredere față de cei din jur, e hotărâtă să nu rămână prea mult timp — asta până când, din mijlocul zăpezilor nemiloase, își face apariția un pui de ponei sălbatic.

„După atmosfera mustind de senzualitate din Daphnia, mai poate fi o surpriză că Dumitra Râșnoveanu ne dăruiește acum un roman de un erotism intens? Poate că nu, dar tot nu poate să nu mă surprindă scriitura ei viguroasă, mereu proaspătă, pășirea fără efort printre stări, culori și vibrații, melodia frazei și alăturările surprinzătoare de imagini.

În orașul Ferrara al anilor 1930 sosește un doctor nou, Fadigati, un om optimist și modern în atitudine și, mai mult ca orice, un om care vrea să fie acceptat în noua sa casă. Dar aparențele se năruie imediat ce localnicii descoperă că e homosexual, iar tânărul pe care-l plătește pentru a-i fi amant îl umilește în public. Pe măsură ce antisemitismul se răspândește în Italia, naratorul evreu al poveștii începe să nutrească milă și înțelegere față de doctor. Ochelarii cu ramă de aur este un studiu pasionant, dar tragic, despre cum ne pot fi distruse viețile de către cei pe care-i considerăm apropiați. Romanul lui Giorgio Bassani a fost ecranizat în 1987, în regia lui Giuliano Montaldo, cu Philippe Noiret, Rupert Everett și Valeria Golino în distribuție.

„Vorbesc despre lucruri străvechi, dar scriu la prezent. Prin scris, vreau să mă înțeleg, poate să mă și vindec." Giorgio Bassani

„Primele trei capitole din au parte de o voce narativă ce pare întrucâtva corală: insinuantă, convențională, vicleană, bârfitoare, atotștiutoare și, mai presus de orice, complice. De parcă orașul în sine, o zonă de recrutare pentru fascismul militant plină de entuziasm, ar fi primit o voce colectivă. Este un procedeu genial, dar unul de care trebuia să se desprindă prin introducerea naratorului la persoana întâi, un soi de alter ego ce ar fi putut sta mărturie la evenimentele din acei ani." Jamie Mc Kendrick

„Talentul unic al lui Bassani este că personajele lui, atât de obișnuite, devin brusc, în mod înspăimântător, memorabile." The Guardian

Giorgio Bassani s-a născut în 1916 la Bologna, dar și-a petrecut copilăria și tinerețea la Ferrara. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din Bologna în 1939, în ciuda legilor antisemite promulgate în Italia în 1938. A activat în rezistența antifascistă, drept care a fost arestat și întemnițat în 1943. A fost eliberat imediat după îndepărtarea de la putere a lui Benito Mussolini. A fost director editorial al Editurii Feltrinelli, unde a publicat, printre altele, romanul Ghepardul al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. A murit în anul 2000 și a fost înmormântat în cimitirul evreiesc din Ferrara. Opera sa capitală este ciclul Romanul Ferrarei, din care face parte și Grădinile Finzi-Contini (Anansi.Clasic, 2023).

Un roman despre prietenie, munte si sarmale. Si despre cum o cabana poate deveni un univers.

Ce se intampla cand douazeci si doi de prieteni decid sa petreaca Revelionul intr-o cabana de munte? Se rade, se bea, se danseaza pe mese, se spune adevarul pe jumatate ametit, se dezvaluie iubiri trecute si se nasc altele noi. Cabana nu e doar o poveste cu sarmale carate pe coclauri si betii antologice, ci o fresca vie si nostima a unei gasti unite de pasiunea pentru munte, dar mai ales de loialitate, provocari si o prietenie ca o familie aleasa.

Liviu Nelio scrie cu umor, tandrete  si o fina observatie a psihologiei de grup. Romanul e un carusel de personaje memorabile, de la Padre, capelanul ironic, la Maria cea aprinsa in rosu si Nicu cel ipohondru si inflexibil in igiena. Impreuna, ei dau nastere unui mic univers care iti aminteste de vacantele cele mai reusite si de prietenii pe care nu i-ai uitat niciodata. Ion, cabanierul de la Malaiesti,  cu umorul si taria sa de muntean, vegheaza discret trecerile prietenilor prin locul lui.  Om al muntelui, el e punctul de echilibru intre haosul uman si linistea crestelor. Un personaj cu multa verva, emblematic, care face legatura intre povestea scrisa  si muntele trait. Daca ai urcat vreodata un munte sau ai dormit intr-o cabana rece, dar plina de rasete, aceasta carte e pentru tine. Iar daca n-ai facut-o, o vei simti de parca ai fost acolo.

In romanul Ce vrem noi si ce vor zeii, Esco-Falan este un loc spiritual cu membri din mai toate cultele. Totusi, aceasta diversitate nu este neaparat una benefica, dat fiind faptul ca luptele pentru putere si comploturile guverneaza viata in acest loc.

Proaspat ajunsa aici, Lyanna Naidin incearca sa inteleaga normele, misterele si ierarhiile din Esco-Falan, insa putine lucruri aveau sa anunte influenta directa a zeilor in soarta acestui taram izolat.

De aceea, Lyanna trebuie sa inteleaga profilurile enigmatice ale acestor zei, dat fiind faptul ca destinul Esco-Falanului coincide in buna masura cu destinul personal.

Două femei, fiică și mamă, își petrec împreună vacanța în Tokio: se plimbă de-a lungul canalelor în lumina arămie a serilor de toamnă, se înfrigurează în răceala ploilor iscate de taifun, se bucură de mâncare în mici restaurante găsite la-ntâmplare pe stradă și vizitează galeriile de artă ale orașului. Toate aceste mărunte evenimente turistice sunt prilej de dialog: așa că ele vorbesc mult, despre vreme, horoscop, haine și obiecte, despre familie, distanță și memorie, instrumente muzicale și mâncare. Pe măsură ce călătoria își urmează cursul, apar și incertitudinile: cine povestește cu adevărat, ale cui sunt amintirile din spatele poveștilor? În același timp un inventar al trecutului și o elegie, Destul de frig să vină zăpada te face să te îndoiești că vorbim o limbă comună, că înțelegem dimensiunile în care se manifestă iubirea, că ne înțelegem unii pe alții.

Dumitru Crudu este unul dintre cel mai valoroşi scriitori contemporani ai noştri: nu doar în poezie, ci şi în proză. Are multe talente, dar una dintre cele mai mari calităţi ale sale este capacitatea exemplară de a căuta, de a răscoli în «propriul gunoi». El ştie să caute «în lucrurile neînsemnate», pline de «eroi ratați», «oameni mărunţi» şi «istorii meschine», ca să ne scoată la lumină ceea ce contează cu adevărat. Crudu ştie că ciupercile bune cresc în gunoi şi mai ştie să le distingă: cele prea frumoase te otrăvesc, cele mai putin atrăgătoare te hrănesc. Asta e o calitate de mare scriitor: în lucrurile mici, mărunte, degradate, să ştii să cauți şi să găseşti ascunsă viaţa în plinătatea ei tragică, veselă, tristă şi uneori fericită. Viața noastră tragică şi fericită e aici, în lucrurile mici, nu în altă parte. Şi o găsiţi povestită mai ales în cărţile lui Dumitru Crudu – începănd cu cel mai nou roman al său pe care-l aveţi în fată. (Vasile Ernu)

Cum se intampla de regula in romanele atinse de harul vizionarismului, aceasta istorie personala tinde sa dea seama de istoria unei intregi generatii. - Radu Aldulescu Marea reusita a cartii e insa cea stilistica. Toata confuzia intretinuta la nivel epic, blurata adesea liric (e un lirism al tuselor groase), capata fluiditate prin solutia stilistica, aceea a unei proze adesea paroxistice, cu ruperi de ritm studiate, cu contraste abil manipulate si registre care se completeaza potrivit si dau o structura cartii. Combinind furia existential-narativa a lui Celine cu fantezismul etilic al lui Venedikt Erofeev, dar si cu cel al lui Ion Muresan, dislocarile semantice lautreamontiene sau formal-suprarealiste cu mizerabilismul, broderiile poetice cu literalitatea, Dan Ciupureanu reuseste un amplu poem vizionar. - Bogdan Cretu

Ce-i, de fapt, romanul de față? Nimic altceva decât un abonament pe ruta Iași–Paris și retur, străbătută cu o cursă a companiei Littérature Air. În numele întregului echipaj, comandantul vă urează bun venit la bord! Deoarece nu sunt excluse turbulențele pe parcursul zborului-lectură, vă rugăm să mențineți centurile de siguranță atașate și scaunele în poziție confortabilă! Un serviciu complet la bord le va fi oferit tuturor pasagerilor.

„O performanță de construcție narativă, mai cu seamă în condițiile unei scriituri aparte, proprie prozatorului – una infinit dantelată în ping-pongul ironie-umor-satiră și retur.

Romanul urmărește simultan trei destine. Pe de o parte, soarta a doi ieșeni, celebrități româno-pariziene de la începutul secolului XX. Guillaume (Wilhelm-Willimuță) Silberstein e un mare marochiner parizian, cel care «a făcut din femei regine» grație poșetelor din piele de crocodil (sau de șopârlă, când nu se putea altfel). Bernard Natan (Nahum Tanenzapf) e producător de film, patron al casei Pathé, ajunsă la faimă enormă grație aducerii în Europa a filmelor de animație americane și ecranizării unor mari opere literare. Al treilea personaj principal, contemporan cititorului, e Zinel, racolat de Clanul Campionilor și «școlit» ca șuț de primă clasă la Paris.

Prin roman circulă încontinuu, printre personaje și prin timp, și un valizoi deosebit de urât și de ponosit, pierdut, aruncat, furat, regăsit, în care se află o arhivă de mărunțișuri cu valoare strict personală. Valizoiul este un obiect memorabil, care ilustrează în felurite situații deviza familiei Silberstein: «Ieși din ghetou, dar rămâi în valiză». Porunca moștenită de acasă încorporează o sumă de stereotipuri benigne despre evreul retras, prudent, rezilient, dar și inventiv, creativ, pasionat. La antipod, Natan ilustrează cealaltă tipologie: evreul artist, cu simțul ascensiunii frenetice, inteligent peste limitele înțelepciunii. Miezul acesta de reflecție sapiențială, țesut atent de Cătălin Mihuleac, se transmite cititorului pas cu pas, dispersat subtil în mici bule de afectivitate.

Dincolo de materialul istoric real și de ficțiunea întregitoare, cartea are la bază o listă clară de pledoarii de ordin moral: despre toleranță, bine și rău, dreptate, singurătate și fragilitate.“ — TANIA RADU

„Marea petrecere este în fapt un roman al tranziției noastre bezmetice, cu imersiuni în trecutul nostru nu mai puțin bezmetic, deși, în alt sens, un roman al urii și reconcilierii, un roman al bolii secolului trecut, care se dovedește a fi și a secolului nostru, un roman al dăruirii, adesea neînțelese, aș spune «un roman total», dacă aș înțelege cât de cât sensul formulei. Nu în ultimul rând, un roman construit după regulile artei compoziției, cu intersectări de planuri, cu contrapuncte excelente între tonurile grave, violente, macabre și cele, cumva lirice, oricum blânde. Sunt mai multe pasaje atroce la modul absolut – nu doar dintre cele legate de suferințele provocate de cancer, ci și altele de violență fizică aproape imposibilă, dar extrem de credibil redactate. Sunt și altele de un funambulesc nebun, cum sunt toate cele care îl au drept protagonist pe Iulian Bolozan, fost secretar UTC, cu propaganda, pe județ, ajuns mare afacerist de tranziție, unul din cei doi stăpâni ai orașului de la Dunăre.” - Liviu Antonesei