Literatură

Autorul bestsellerului Albastru nemărginit, aproape transparent

La şaptesprezece ani, Ken Yazaki, elev în ultimul an la un liceu din Sasebo, oraş ce găzduieşte o bază militară americană, este mai puţin preocupat de examenul de admitere la facultate şi mai degrabă de cum să se elibereze de conservatorismul provincial ascultând The Rolling Stones, Simon & Garfunkel şi Led Zeppelin, citind poemele lui Rimbaud, imaginându-se Godard şi Che Guevara. Ajutat de amicii săi, Adama şi Iwase – primul cu lipici la fete, al doilea un melancolic incurabil, iubitor de jazz –, şi călăuzit de sloganul Imaginaţia la putere!, Ken pune la bătaie un arsenal complex de strategii ca să cucerească inima unei colege de care este îndrăgostit: de la discurile cu Janis Joplin până la baricadarea liceului şi organizarea unui festival al şcolii în ton cu ultimele tendinţe din arta pop de peste ocean. Personajele ce poartă numele unor celebre staruri rock şi de cinema de la sfârşitul anilor ’60, scenele hilare şi replicile spumoase creionează în romanul autobiografic al lui Ryū Murakami, ecranizat în 2004, portretul fascinant şi nostalgic al unei Japonii prinse în vârtejul ameţitor al mişcării hippy şi al protestelor studenţeşti.

„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult şi sensibil ca să o pricepi sau să ai şcoli înalte. Îmi place limbajul ei simplu şi direct. Cred că pentru oameni e important să le înţeleagă cineva necazurile şi să vorbească despre ele. Când râd şi fac haz de necaz pe scenă, le fac viaţa mai uşor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca nişte cronici. Cu cât sunt mai actuale şi mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alţii pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate şi că orice om se poate regăsi în temele ei. Ştiu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet şi văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu şi că fac ceva folositor.”

Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, CONSTANTIN TĂNASE a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câţiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învăţător în Hârşoveni şi Curseşti, în apropiere de Vaslui. Deşi iubit de copii, a considerat că nu are vocaţie de învăţător şi s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din Bucureşti. A organizat primul teatru ostăşesc şi a ţinut spectacole pentru soldaţi în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 şi a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front şi în spitale, pentru a ridica moralul trupelor şi al răniţilor. În 1919, împreună cu mai mulţi prieteni, a înfiinţat Teatrul de revistă Cărăbuş. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli şi în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligenţa cu care şi-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut şi mai iubit actor din România acelor vremuri. A preţuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine şi s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât şi cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la şaizeci şi cinci de ani, în condiţii încă nu pe deplin elucidate.

„Mă acuză unii şi alţii că nu sunt «modest». Sunt modest, dar nu în accepţiunea comună şi limitată. Sunt conştient de înzestrarea mea poetică, sunt conştient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora şi sunt conştient că am un scop în viaţă pe care cei mai mulţi nu îl au. Asta nu mă poate face modest aşa cum îşi imaginează ei. E o prostie să fii modest în faţa proştilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul şi rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer şi nu mă aştept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câştig, ci calitate. Sunt modest şi recunosc talentul, măreţia, valoarea altora, mulţi, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele şi generozitatea e forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în faţa nedreptăţii, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocţilor, a oportuniştilor, a înfumuraţilor, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor şi limitaţilor cu pretenţii de genii.”

„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar... lectură!” (Rodica Zane)

„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)

„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)

Una dintre cele mai răscolitoare epopei ale secolului XX „În Povestiri din Kolîma apar oameni fără biografie, fără trecut şi fără viitor. Prezentul lor seamănă oare cu cel al unei fiare sau este prezentul unui om?... Autorul Povestirilor din Kolîma socoteşte că lagărul este o experienţă negativă pentru om, din primul până în ultimul ceas. Omul nu trebuie să ştie, nici măcar să audă de el. Nici un om nu devine mai bun sau mai puternic după lagăr. Lagărul este o experienţă negativă, o şcoală negativă, înseamnă decădere morală pentru toţi – pentru şefi şi deţinuţi, pentru soldaţii din escortă şi pentru spectatori, pentru trecători şi cititorii de beletristică.” (Varlam Şalamov)

Gates Foster si-a pierdut fiica, pe Lucinda, in urma cu saptesprezece ani. Nu a incetat nici o clipa s-o caute. Brusc, un eveniment socant ii ofera lui Gates un prim indiciu serios dupa mai bine de un deceniu si in sfarsit pare pe punctul de a descoperi teribilul adevar. In tot acest timp, Mitzi Ives si-a construit o cariera de ilustratoare sonora, creand acele sunete captivante ce le ofera filmelor de la Hollywood autenticitatea. Recurgand la aceeasi tehnica secreta la care apela si tatal ei si inducandu-si amnezia cu o combinatie de alcool si pastile, Mitzi a devenit o experta de top in sunetele din spectrul violentei si al groazei, creand adevarate capodopere sonore, tipete atat de infioratoare, incat par reale. In scurt timp, traiectoriile lui Foster si Ives se vor intersecta, iar intalnirea lor ameninta sa dea in vileag violenta din spatele fatadei stralucitoare a Hollywoodului.

Romanul Maestrul si Margareta este o uriasa punere in scena a doua lumi istorice cu totul diferite. In plina epoca stalinista, in care ratiunea exclude orice interventie a supranaturalului, Moscova e rascolita de ispravile unui magician si ale acolitilor sai, un motan negru si-un personaj ciudat, cu pince-nez, care-i pedepsesc pe moscoviti pentru pacatele ascunse. Retras fara speranta intr-un sanatoriu, autorul unui roman monumental, acum ars, despre viata in vremea lui Pilat din Pont, isi traieste deznadejdea amoroasa, caci nu-si vede viitorul alaturi de frumoasa lui iubita, Margareta. Intr-o alta vreme, Pilat din Pont ingaduie scirbit executia lui Yeshua Ha-Nozri, cunoscut mai apoi ca Iisus, si-l blestema inciudat pe preotul Caiafa cel ticalos. Totul isi gaseste insa reparatie in lumea draceasca, „cu cinci dimensiuni”, a lui Bulgakov: maestrul isi revede iubirea pierduta, pe Margareta, dar si romanul, caci „manuscrisele nu ard”; Iuda, tradatorul lui Yeshua, isi pierde argintii si viata, iar lumea moscovita putrida isi primeste lectia.

„Simona Goșu trece cu dexteritate la roman, păstrându-și interesul pentru spațiul domestic și pentru momente de tensiune familială, rezolvate surprinzător, deseori cu violență. Stela, personajul care centrează acțiunea romanului, o fostă contabilă ajunsă menajeră, bovarică după o casă pierdută prin retrocedare, îi dă autoarei ocazia să intre în diverse familii, aparent fericite, și să creioneze portrete din tușe rapide. Problematica identității este firul roșu pe care cititorul merge grăbit, interesat de ce se întâmplă, pentru a se trezi, în final, la fel ca Stela, cu întrebarea tulburătoare despre ce este mai important în viață.” Gabriela Adameșteanu

Silvia Albu este o tânără librăreasă întoarsă de curând în oraşul natal, după o absenţă forţată de aproape cinci ani. Suntem în România anului 1983. Mâncarea e raţionalizată, nu se mai găseşte aproape nimic în magazine, lumina se ia timp de o oră pe zi, avorturile sunt interzise şi metodele de contracepţie inexistente, iar dragostea vine laolaltă cu ameninţarea morţii. În cartierul de la marginea Piteştiului, Complexul este un întreg univers, planetele ce se rotesc în jurul propriilor axe sunt Alimentara, Măcelăria, Cofetăria, Merceria, Librăria, Ceasornicăria, Poşta. În viaţa librăresei, marcată de o traumă pe când avea doar şaptesprezece ani, mişună o mulţime de copii. De-a lungul verii, o idilă se înfiripă între ea şi ceasornicar, un bărbat cu şapte ani mai în vârstă. Apariţie atrăgătoare, ceasornicarul pare să-i promită că o va duce cu el către alte orizonturi – dar poţi să crezi în promisiuni sau totul e scânteiere fugară?

„Toţi copiii librăresei” este un cântec al însingurării şi al dragostei ce poate fi aducătoare de moarte, din vremurile trăite de cei care au fost tineri în anii ’80. Un cântec pe-al cărui fundal este etalat un întreg evantai de poveşti cu copii.

Alina Nelega este romancieră și autoare dramatică. Piesele sale de teatru sînt jucate și premiate la nivel național și internațional. Dublă laureată UNITER, „Autor European” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universității din Iowa, SUA, este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. În 2020 i se decernează premiul pentru proză al revistei Observator Cultural pentru romanul ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat (Polirom, 2019).

Fredo şi Luigi sunt doi fraţi născuţi şi crescuţi în valea râului Sesia, în nordul Italiei. Seamănă mult, şi totuşi sunt extrem de diferiţi, precum copacii pe care i-a plantat tatăl lor când erau copii. Pentru Fredo, un brad: zdravăn, dar totodată înţepător şi umbros. Pentru Luigi, o zadă: tânjind după soare şi îndoindu-se în vânt. Venită din Milano, Elisabetta trece fugar prin viaţa lui Fredo, pentru a prinde apoi rădăcini lângă Luigi. Curând o să aibă o fetiţă. Fredo a părăsit de mult valea de-acasă, pentru a le străbate pe cele din Canada, unde lucrează ca şofer de camion. Întoarcerea lui în Italia este legată de moartea tatălui şi de casa cea veche, de-acum goală, aflată sus, pe munte, departe de orice. Şi de o încheiere a socotelilor. Un roman dens şi nuanţat, care aminteşte de albumul Nebraska al lui Bruce Springsteen: doar câteva note, numai instrumentele esenţiale şi forţa unei voci directe, vibrante. O lume întreagă cuprinsă în această carte, una care înseamnă sălbăticie pe de-o parte, iar pe de alta, un loc unde natura este din ce în ce mai deformată, mai ameninţată şi mai vânată de om şi de schimbare. Între timp, un foc mocneşte în cei care o populează, un foc întunecat şi niciodată domolit, pe care nicio zăpadă, nicio emoţie, nicio speranţă nu-l pot stinge.

Lavinia Braniște s-a născut la Brăila, în 1983, și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză și literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014) și romanele Interior zero (2016), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2016 și a fost tradus în germană și polonă, și Sonia ridică mîna (2019), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” 2019, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2020, și Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediția 2020, secțiunea Proză, și a fost tradus în limba germană de Manuela Klenke și publicat de editura mikrotext din Berlin.

Copilul zânelor, primul roman din seria „Ordinul Întunericului”, urmărește aventurile lui Luca Vero și ale Isoldei, doi tineri curajoși care înfruntă cele mai mari pericole și dezvăluie cele mai bine păzite secrete ale lumii medievale.

Italia, 1453. Toate semnele arată că se apropie sfârșitul lumii. Învinuit de erezie și alungat din mănăstire, Luca Vero, un tânăr de șaptesprezece ani, intră în rândurile unui ordin religios misterios și este trimis să cerceteze răul care se răspândește pe tot cuprinsul Europei. Așa o întâlnește pe Isolda, o fată de șaptesprezece ani închisă într-o mănăstire de propriul ei frate ca să nu poată moșteni averea tatălui. Când maicile de-acolo încep să umble în somn și să aibă viziuni ciudate, Isolda este acuzată de vrăjitorie, iar Luca, trimis să o cerceteze, o ajută în schimb să fugă. Nevoiţi să înfrunte cele mai mari temeri ale lumii medievale – magia neagră, vârcolacii și nebunia –, Luca și Isolda pornesc în căutarea adevărului, a propriului destin și a dragostei, aventurându-se într-o călătorie în lumea necunoscută spre figura istorică ce apără graniţele creștinătăţii și cunoaște secretele Ordinului Întunericului.

Vârsta recomandată: 12+

„Romanul Pe când era bună este privit ca portretul unei femei formidabile şi distructive, dar aş zice că e, într-o măsură mult mai mare, descrierea unei culturi şi a unei imagini asupra lumii fatalmente mărginite. Roth reuşeşte să ilustreze acea mărginire prin limbajul folosit în comunitate, oferindu-ne trista concluzie că oamenii cu un vocabular limitat şi împiedicat nu pot avea decât gânduri limitate şi împiedicate, precum şi visuri limitate şi împiedicate. Nu este o tehnică nouă – un exemplu faimos e Charles Bovary al lui Flaubert –, însă Roth o utilizează extraordinar de bine.” (The New Criterion)

„Compasiunea se îmbină cu groaza în această portretizare superbă a unei tinere obsedate de probitatea morală.” (Saturday Review)

Nimic nu l-ar fi putut face pe Mauro Larrea să presupună că averea pe care o strânsese în ani întregi de eforturi încrâncenate şi de riscuri asumate avea să se năruie dintr-o singură lovitură năprasnică a sorţii. Sufocat de datorii şi de incertitudine, îşi investeşte ultimele resurse într-un proiect riscant, dar care îi dă speranţa că s-ar putea pune din nou pe picioare. Asta până ce tulburătoarea Soledad Montalvo, soţia unui negustor londonez de vinuri, intră în viaţa lui învăluită în lumini şi umbre, târându-l într-o aventură pe care nici n-ar fi putut-o bănui. Din tânăra republică mexicană în splendida Havana colonială, din Antile până în Jerezul sfârşitului de secol XIX, când exportul de vinuri către Anglia a transformat oraşul andaluz într-o enclavă cosmopolită şi legendară – prin toate aceste decoruri ne poartă Cumpătarea, un roman ce vorbeşte despre victorii şi înfrângeri, mine de argint, intrigi de familie, podgorii, crame şi oraşe magnifice, a căror splendoare a fost măcinată de trecerea timpului.

„Ficțiunea înseamnă magie. Asta mi-am tot repetat citind Persoana întâi singular, strălucitul volum de povestiri al lui Haruki Murakami. Oricum ai vrea să descrii literatura lui – realism magic, realism supranatural –, Murakami îi pune pe cititorii săi din întreaga lume în fața unor întrebări esențiale pe care numai arta le poate prilejui: ce înseamnă să port cu mine bagajul propriei identități? Cine este eul din mintea mea raportat la lumea exterioară? Este omul care eram cu ani în urmă aceeași persoană care sunt acum? Poate un nume să fie furat de o maimuță?” (The New York Times Book Review)

„Un nou volum de povestiri scrise de maestrul răsturnărilor de situație dintre cele mai enigmatice (...). Personajele lui Murakami nu-și exprimă de obicei emoțiile, se revoltă împotriva urâțeniei sau a banalității lor și sunt intrigate sau speriate de realitatea lucrurilor. Dar majoritatea sunt și filozofi ce reflectează chiar la acele lucruri (...). Un volum care trebuie neapărat adăugat în biblioteca fanilor lui Murakami.” (Kirkus Reviews)

„Nu poți purta o discuție despre literatura ultimilor cincizeci de ani fără să-l menționezi pe Haruki Murakami, iar Persoana întâi singular ne amintește de ce... Autorul ne oferă opt povestiri relatate la persoana întâi: poate sunt memorii, poate e ficțiune (...). Murakami estompează mereu granițele, lăsând în seama cititorului să decidă ce e adevărat și ce nu.” (BookPage)

Șase povestiri despre cupluri, iluzii și dorința de a fi iubiți. Un amor online, o pisică bătrână care e ultimul bun comun al unor oameni ce s-au despărțit, o femeie care muncește în Italia, o vacanță de iarnă compensatorie, o asemănare neliniștitoare, un necunoscut fără adăpost care tulbură, într-o seară ploioasă, viața unor bucureșteni. Personajele povestirilor Anei Maria Sandu, indiferent de vârstă, își doresc o relație adevărată. Cineva va fi mereu dispus să riște și să joace rolul salvatorului.

Cartea cu care Carlos Ruiz Zafón îşi ia rămas-bun de la cititorii săi.

Un băiat hotărăşte să devină scriitor când îşi dă seama că poveştile născocite de el îi plac fetei bogate care l-a fermecat. Un celebru făuritor de labirinturi părăseşte Constantinopolul aflat sub asediu ducând cu sine planurile unei biblioteci nemaivăzute. Un bărbat venit parcă din lumea tenebrelor îi promite lui Cervantes că-l va ajuta să scrie o carte care îl va face faimos. Iar pe un vas ce se îndreaptă spre New York, Gaudí priveşte fascinat lumina şi aburul, materia din care ar trebui făcute oraşele. Carlos Ruiz Zafón extinde lumea din seria Cimitirul Cărţilor Uitate, conducându-ne pentru ultima oară în universul legendarei biblioteci şi pe străzile pline de mister ale Barcelonei.

„Cel mai bine vândut autor spaniol de la Cervantes încoace, Zafón îşi aduce la viaţă oraşul natal, Barcelona cea plină de miracole şi mistere, în povestiri pe cât de frumoase, pe atât de tulburătoare.” (The Washington Post)

„Evocatoare, captivante, aceste povestiri reconstituie atmosfera gotică din Cimitirul Cărţilor Uitate.” (The Times Literary Supplement)

„Carlos Ruiz Zafón este un maestru al misterului şi suspansului.” (Lire)

Cuprinsă de un acces de febră, o femeie zace la pat. Brusc, simte nevoia presantă de a căuta în bibliotecă un anumit roman. Înăuntru se află un mesaj de la o fostă iubită. Și astfel, pagini din trecutul ei încep să se deruleze, pline de lucruri pe care nu și le poate scoate din minte și de oameni care nu pot fi uitați. Johanna, fosta iubită, acum o vedetă a radioului. Niki, prietena care a dispărut cu ani în urmă. Alejandro, care apare ca o furtună la momentul potrivit. Și Birgitte, cu firea ei evazivă, care ascunde un secret dureros. Cine este adevăratul subiect al unui portret, cel care e pictat sau cel care ține penelul? Detaliile este un roman construit în jurul unor asemenea portrete, dezvăluind fragmente de memorie și experiență care compun o viață. Într-o proză captivantă și provocatoare, Ia Genberg ne oferă o celebrare intimă și intensă a ce înseamnă să fii om.

„Această carte frumoasă şi tulburătoare se desface în patru portrete de sine stătătoare care, împreună, conturează un tablou pătrunzător şi emoţionant al portretistului. Naraţiunea estompează graniţele dintre memorie şi ficţiune, trecut şi prezent, sine şi celălalt, evocând febra în care a fost scrisă. Este genul acela miraculos de roman care se contopeşte cu amintirile noastre şi ajunge să facă parte din noi.“ (Hernan Diaz)

„Proza minunată a lui Genberg e asemenea unui acces de febră: hipnotică şi arzând la atingere.“ (The New York Times Book Review)

„O meditaţie intensă despre memoria fragmentară, despre părinţi şi copii, relaţii şi iubiri  – despre tot ceea ce ne face umani.“ (Harper’s Bazaar)

„Noul roman al lui Cristian Fulaș, Specii, nu seamănă cu nici una dintre cărțile publicate anterior de acest autor versatil și imprevizibil, care reconstituie minuțios – inclusiv la nivel de limbaj – lumea de azi, degradată, coruptă și haotică. «Lăsați orice speranță, voi ce intrați…» în universul ficțional populat de personaje precum Miron, politicianul ajuns din mare șef de partid un biet pușcăriaș părăsit de toți, Victor, omul lui de încredere care visează să devină împărat într-o lume de slugi, Corina, această Madame Bovary contemporană care nu știe cum să-și umple timpul (al ei și al copilului) fără ecrane și internet, sau Gelu, cel care, deși apare sporadic în paginile cărții, sintetizează perfect tupeul nețărmurit al canaliei absolute. Prozator pursânge, Cristian Fulaș ne oferă o radiografie bine calibrată a deșertăciunii, într-o narațiune care surprinde tensiunea destrămării realului în condițiile absenței totale a sensului.” (Carmen Mușat)

Povestiri despre femei este un tablou magnific al Bosniei sfârşitului de secol XVIII şi începutului de secol XIX, dar şi o reflecţie asupra locului pe care această lume eteroclită, zguduită întruna de frământări politice îl atribuie femeilor.

Scurta domnie a lui Pépin al IV‑lea este o satiră politică extrem de amuzantă şi atipică în ansamblul operei lui Steinbeck. În Franţa secolului XX, comunismul şi‑a pierdut în întregime forţa contestatară şi spiritul de revoltă. De aceea, toate partidele politice cad de acord că singura mişcare ce i‑ar putea reda gloria de altădată este restaurarea monarhiei. Aşa se face că Pépin Héristal, astronom amator şi jalnic urmaş al lui Charlemagne, se trezeşte – peste noapte şi împotriva voinţei sale – rege. Deranjat de absenţa intimităţii, de disconfortul şederii la Versailles şi de lipsa de putere a unui rege de paie, Pépin al IV‑lea îşi petrece cea mai mare parte din timp făcând escapade cu motoscuterul, deghizat în cetăţean obişnuit, pentru a afla părerile poporului. Când hotărăşte însă să‑şi asume rolul de monarh şi propune reforme incomode, lucrurile iau o întorsătură urâtă.

Un e-mail cu o invitație neverosimilă la un parastas întârziat cu două decenii dă peste cap viața lui Toma, un arhitect anxios din București. Deși straniu, mesajul îi oferă prilejul unei reîntâlniri în Constanța cu prietenii din liceu pe care nu i-a mai văzut de mult. Cu unsprezece demisii în zece ani, o situație familială tensionată și probleme de sănătate, nu poate rata ocazia unei schimbări de peisaj. La locul și ora stabilite, totul se dovedește a fi o farsă, însă vechea gașcă, cu excepția unuia dintre ei, este din nou împreună. Urmează o noapte de pomină, începută într-un bar și terminată în cimitir, punctată de revelații despre fiecare dintre ei. Nimeni și nimic nu este ceea ce pare, iar răsturnările de situație apar la fiecare colț de stradă. În Vreau să aud numai de bine Toma își spune povestea cu autoironie și mult umor negru – o poveste despre spectrul omniprezent al morții, despre succese care ascund eșecuri inimaginabile și secrete ce pot distruge vieți.

Hiromi Kawakami (n. 1958, Tokyo) este scriitoare şi critic literar, una dintre cele mai populare romanciere japoneze în Occident. A urmat facultatea de ştiinţe naturale din cadrul Colegiului Ochanomizu şi a predat biologie pînă în 1994, cînd a debutat în volum cu Kamisama (Dumnezeu). În 1996 a obţinut Premiul Akutagawa pentru nuvela Hebi wo fumu (Cînd calci pe şarpe). În 2000 a publicat romanul Oboreru (Înec), care a primit premiul japonez pentru literatură feminină şi Premiul Itō Sei, iar următoarea sa carte, apărută în 2001, Sensei no kaban (Vreme ciudată la Tokio; Polirom, 2015, 2020), a fost recompensată cu Premiul Tanizaki. Hiromi Kawakami a mai publicat Nishino Yukihiko no koi to bōken (Cele zece iubiri ale lui Nishino, 2003; Polirom, 2015), Furudōgu Nakano Shōten (Prăvălia de mărunţişuri a domnului Nakano, 2005; Polirom, 2015, 2020), Manazuru (2006, Premiul MEXT pentru Arte), Pasutamashīn no yūrei (Fantomele maşinii de tăiţei, 2010), Suisei (Vocea apei, 2014), carte distinsă cu Premiul Yomiuri, şi Ōkina tori ni sarawarenai yō (Nu te lăsa răpit de păsările mari, 2016), pentru care a primit Premiul Izumi Kyōka. Volumul Cele zece iubiri ale lui Nishino a fost ecranizat în 2014. În 2007, Hiromi Kawakami a fost omagiată de Ministerul Educaţiei din Japonia pentru romanul Manazuru.

Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor.

Autoarea bestsellerului Albastrul din miez de noapte

În 5 iulie 1650, în timp ce merge pe un drum de ţară din împrejurimile Amsterdamului, Geertje Dircx e ajunsă din urmă de o trăsură cu portărei ai magistraturii care au primit sarcina să o aresteze şi să o ducă la casa de corecţie pentru femei din Gouda. Când i se aduce la cunoştinţă că a fost condamnată la doisprezece ani de detenţie, fiind găsită vinovată de furt, dezicere de contract şi desfrâu, femeia îşi dă seama că în spatele acestui verdict se află Rembrandt van Rijn, bărbatul în casa căruia a locuit vreme de opt ani, mai întâi doar ca dădacă a lui Titus, fiul pe care renumitul pictor l-a avut cu soţia sa, Saskia, iar după moartea acesteia, şi ca iubită. După ce a studiat documente de epocă ignorate multă vreme, Simone van der Vlugt şi-a propus în noul ei roman istoric să reabiliteze imaginea lui Geertje Dircx, oferind astfel o perspectivă surprinzătoare asupra unei părţi importante din biografia lui Rembrandt.

„Într-un stil direct, cu o forţă evocatoare care ne apropie trecutul, Simone van der Vlugt scrie o carte cu mesaj feminist, ce repune pe deplin în drepturi o eroină uitată a istoriei.” (Les Echos)

„Van der Vlugt împleteşte impecabil şi cât se poate de firesc istoria cu fantezia.” (Noordhollands Dagblad)

„O incursiune pasionantă în Amsterdamul secolului al XVII-lea, prin intermediul tablourilor lui Rembrandt.” (Sud Ouest)

„Un roman intim, răscolitor, splendid şi minuţios documentat.” (Beaux Arts Magazine)

 

 

Simone Van der Vlugt (n. 1966, Hoorn) este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare neerlandeze contemporane. Pasionată de scris încă din copilărie, a trimis primul manuscris la o editură la vârsta de treisprezece ani. A debutat în 1995, cu un roman istoric despre vrăjitoare, Talismanul, care s-a bucurat de mare succes. A publicat mai multe thrillere, un ciclu de romane poliţiste ce o are în centru pe detectiva Lois Elzinga şi care a stat la baza serialului Lois (2018), romane istorice, dar şi cărţi pentru copii. Mare parte dintre acestea au fost traduse în mai multe limbi. La Editura Polirom a mai apărut Albastrul din miez de noapte (2019).

Amanda reuşeşte să prindă unul dintre ultimele trenuri înainte să fie declarat lockdownul şi se întoarce în orăşelul de lângă Pescara de unde plecase. Lucia nu trebuie decât să-i arunce o privire pentru a înţelege că ceva s-a stins în fiica ei. La început, la Milano, în ochi îi străluceau luminile oraşului; acum pare că nu vrea decât să dispară, se încuie în camera ei şi abia dacă scoate două vorbe. Tot ce poate face Lucia este s-o apere de lucrurile care ar putea s-o rănească, chiar şi de bunicul ei, captivul regiunii în care trăieşte.

Dar există un secret pe care nu-l pot ascunde de Amanda. Sub Dintele Lupului, pe o bucată de pământ la care jinduiesc dezvoltatorii imobiliari, încă se pot vedea ruinele unui teren de camping unde, cu mulţi ani în urmă, s-a întâmplat ceva teribil. Lucia se afla acolo în acea noapte, o tânără înspăimântată şi confuză la fel ca fiica ei astăzi. Şi tatăl ei era acolo. Şi ciobanii din Apenini, proprietarii terenului de camping, Garda Forestieră, poliţia. Cu toţii erau acolo, mai puţin trei tinere, dintre care două nu mai sunt în viaţă, iar una a fost marcată pentru totdeauna de ce s-a întâmplat. Cu scriitura ei tensionată, vibrantă şi profundă, prin intermediul căreia ne poate face să simţim greutatea unei priviri şi sunetul unei întrebări fără răspuns, Donatella Di Pietrantonio investighează încă o dată brutalitatea şi forţa care se află la temelia oricărei familii.

„Donatella Di Pietrantonio prelucrează ficţional un eveniment real petrecut pe muntele Maiella în anii 1990, care a zguduit regiunea Abruzzo şi întreaga Italie, şi face acest lucru într-o proză captivantă, în pagini care se citesc cu răsuflarea tăiată.” (Raffaella De Santis)

„Scriitoarea se foloseşte, în povestea de faţă, de resurse tot mai rare – şi de aceea cu atât mai necesare – în naraţiunea actuală: pudoare, delicateţe, respect faţă de sentimentele personajelor, răbdarea de-a asculta. Este modul prin care cititorul se poate apropia de o dimensiune ce altfel nu s-ar dezvălui şi poate percepe un zgomot de fond la care, de regulă, suntem surzi – durerea oamenilor obişnuiţi, atât de importantă, despre care nimeni nu ştie nimic.” (La Stampa)

Un „caiet“ al autorului, dar şi unul al protagonistului său: doctorul Cassian Robert, fugit la vârsta senectuţii de acasă şi retras undeva la munte, lângă o fostă Staţie meteorologică. Atât fuga, cât şi izolarea protagonistului sunt simptomatice. În proza lui Buzura, personajul central este implicat în evenimente, dar îşi asigură şi o anumită distanţă faţă de ele. Mai mult, el se încarcă de istoriile trăite de alţii, pe care le ascultă răbdător sau le reconstituie minuţios. Diferenţa faţă de alte contexte epice este că, în acest caz, protagonistul simte acut că i se apropie sfârşitul. Măcinat de boli, medicul se retrage departe de lume, într-o pustietate montană, unde speră că, scriind, va putea să-şi regăsească echilibrul. Evadarea e însă relativă. Lumea lăsată în urmă continuă să-i trimită semnale. O tânără pe cât de frumoasă, pe atât de insistentă îl tot vizitează pe Cassian, readucându-i în faţa ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumată, a bărbatului. Augustin Buzura foloseşte din plin, în romanul de faţă, reţeta senzaţionalismului epic, cu tot ce presupune aceasta: întâmplări şocante, deznodăminte tragice, curs imprevizibil al lucrurilor, care impun calea parcursului narativ. Dar aceste evenimente sunt însă atrase şi integrate într-o structură reflexivă, ba chiar într-un mecanism care scoate la lumină întrebări şi care are nevoie de fapte, de cât mai multe fapte, pentru a le interpreta şi a le aşeza în ordine. Cassian, aidoma scriitorului, e un colecţionar de experienţe. Medicul din ei lucrează cu omul. Iar scriitorul i se alătură.