Literatură

„Saga de familie, bildungsroman și epopee istorică, Viața și întoarcerea unui Halle este povestea unui timișorean născut în Austro-Ungaria și devenit după 1918 cetățean român. Prin ochii lui de contabil și, mai apoi, de administrator de hotel ni se conturează o frescă inedită a Timișoarei din perioada interbelică. Deși tihnit și cosmopolit, orașul n-a fost ferit de turbulențele ideologice din anii ’30, care au provocat tensiuni între etniile conlocuitoare. Viziunea lui Halle Rezső asupra evenimentelor ce culminează cu rebeliunea legionară și atacul Reich-ului împotriva Iugoslaviei ilustrează cu realism și o ironie «la firul ierbii» această lume tulburată, căci în hotelul unde lucrează protagonistul sînt cazați în 1940 ofițerii Wehrmacht-ului, sosiți în Banat cu Misiunea militară germană.

Perspectiva obiectivă, uneori tăioasă, alteori încărcată de un umor negru, e asigurată și de faptul că Halle e un evreu convertit la creștinism. Asta îl situează între lumi care îl resping deopotrivă. În toiul celui de-al Doilea Război Mondial, dat afară din serviciu din pricina legilor antisemite, Halle se refugiază în Ungaria, unde i se mai permite încă să muncească, însă își lasă familia acasă. Ia cu el, pe lîngă propriile povești, și pe cele ale soției cu origini elvețiene și maghiare și le împărtășește colegilor din lagărul în care ajunge în 1944, atunci cînd statul ungar îi strînge și pe evreii botezați, trimițîndu-i la muncă forțată.

Halle Rezső dispare în război. Întoarcerea sa, îndelung așteptată de familie, se produce prin rememorările unui supraviețuitor din lagăr și ale fiicei Julianna, într-un roman de o intensitate dureroasă semnat de strănepotul său.” (Radu Pavel Gheo)

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.” (Kirkus Reviews)

„Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.” (Booklist)

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.” (la Repubblica)

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.” (Fernando Aramburu, El Mundo)

Blazon de bastard (1947) descrie o lume marcată de tirania unei dictaturi politice. Profesorul Adam Krug, renumit filozof în ţara sa, este singurul care refuză să se supună regimului, preluînd funcţia de preşedinte al universităţii în noul an de învăţămînt, nu atît principial, cît din motive legate de viaţa sa personală, în care are loc o tragedie ce îl face să simtă nevoia de‑a se retrage pentru o vreme din societate şi a‑şi petrece timpul împreună cu fiul său. Acest lucru este văzut ca un afront adus noii linii de gîndire impuse de dictatorul Paduk (întîmplător, fost coleg de şcoală cu Adam Krug) şi „Partidul Oamenilor Obişnuiţi”, pentru care traiul individual este considerat periculos, diferenţele dintre oameni trebuie aplatizate, iar unica sursă de bunăstare a societăţii este statul. Dictatorul Paduk dispune, aşadar, să fie arestaţi toţi apropiaţii filozofului, sperînd astfel să atragă sprijinul lui Krug pentru a valida noul regim şi o nouă lume birocratică, sublimă prin absurditatea ei.

„Povestea unui om liber într-un stat totalitar este o tragedie clasică a timpurilor noastre, iar Blazon de bastard abordează subiectul într-o manieră originală, remarcabilă.” (The New Republic)

„Vladimir Nabokov a scris un roman emoționant despre drama unui om civilizat, captiv într-o lume tiranică – există o sumbră și înfiorătoare inevitabilitate în trăirile, acțiunile și umanitatea protagonistului său.” (The New York Times)

„Abilitatea cu care Nabokov își creează momentele de fantezie este formidabilă: o tehnică narativă abruptă, prin explorări minuțioase ale unor scene mărunte, detaliu după detaliu, care dizolvă realitatea într-un coșmar.” (V.S. Naipaul)

Vîrsta recomandată 12+

Lumea lui Axlin e ameninţată de monştri. Unii îi atacă pe călători pe drum, alţii asaltează cătunele pînă cînd reuşesc să le facă una cu pămîntul, iar alţii se furişează noaptea prin case şi răpesc copiii adormiţi. Axlin a crescut cu spaima că în orice clipă le-ar putea cădea victimă. Oamenii din cătunul ei le-au rezistat monştrilor vreme de generaţii şi au învăţat să se ferească de ei pe cît posibil. Dar, într-o zi, Axlin descoperă că există multe feluri de monştri, că fiecare cătun se luptă cu propriile coşmaruri şi că sînt creaturi pe care nu le cunoaşte şi de care nu are habar cum să se apere. Axlin este scribul cătunului ei, singura care ştie să scrie şi să citească. Aşa că nimeni din jur nu înţelege importanţa muncii sale. Dar ea e hotărîtă să afle tot ce poate despre monştri şi să-şi pună descoperirile într-o carte ce i-ar putea ajuta pe alţii să înveţe cum să se apere. De aceea hotărăşte să plece într-o călătorie împreună cu Străjerii ca să adune cunoştinţele de generaţii ale cătunelor în lupta lor inegală cu monştrii. Totuşi, de-a lungul călătoriei va descoperi lucruri pe care nici nu şi le-ar fi imaginat cînd a pornit la drum.

Less este povestea călătoriei lui Arthur prin lume şi prin propriul trecut. Romancier eşuat, el e pe cale să împlinească cincizeci de ani. Într-o zi primeşte prin poştă o invitaţie la nuntă: astfel începe fantezia lui în jurul lumii în optzeci de zile, care îl va duce în Mexic, Italia, Germania, Maroc, India şi Japonia şi va lăsa mii de kilometri între el şi problemele cu care refuză să se confrunte. Ce ar putea  merge prost? Ei bine, Arthur se îndrăgosteşte în Franţa, scapă de moarte ca prin urechile acului la Berlin, supravieţuieşte cu greu unei furtuni de nisip în Sahara şi ajunge în Japonia prea devreme pentru florile de cireş. O poveste de dragoste, uneori cu un ghimpe împotriva „americanului în străinătate”, dar şi o meditaţie inspirată de trecerea timpului şi de simţăminte umane, Less dezvăluie un scriitor cu talentul rar de a înlătura vălul care ascunde comedia umană.

Asemeni celor mai bune creatii din literatura pentru copii, Peter Pan este o lectura la fel de placuta pentru cei mari ca si pentru cei mici. In timp ce copiii regasesc in aceasta carte aventuri fantastice sau personaje indragite precum Clopotica, Pieile-Rosii, Capitanul Hook sau Tigruta-Crinuta, cu care sunt familiarizati din desenele animate, adultii retraiesc magia propriei lor copilarii si isi doresc, macar pentru o clipa, sa poata calatori spre Tara-de-Nicaieri, unde actiunile nu au consecinte prea grave, unde prietenii nu te tradeaza niciodata si unde copilaria fericita dureaza pentru totdeauna

Raluca Ghentulescu

Un inel misterios de aur ornat cu un agat superb, un dar regal furat de pe degetul unui mort, trezeste pasiuni, dorinte si lacomie, atata imaginatia si provoaca o serie de nenorociri si crime. Fantoma generalului va urmari cu inversunare, generatii dupa generatii, atat pe faptuitori, cat si pe cei care au ghinionul sa fie in posesia inelului fara sa stie.

„Lucruri transparente este poate cea mai bună carte din cîte s-au scris pînă acum despre facerea și desfacerea ficțiunii... Iar Nabokov este într-adevăr un connaisseur, un student insațiabil al gustului pe care îl au și al felului în care ajung să fie resimțite micile evenimente mentale, cineva care poate să vorbească cu tact și autoritate unice despre deliciile amețitoare și jalnicele umilințe pe care le presupune munca de a fi autor.” (The Times Literary Supplement)

„După ce și-a petrecut mare parte din viață construind Taj Mahalul, Nabokov a decis, la vîrsta de șaptezeci și trei de ani – pentru propriul amuzament și, întîmplător, spre încîntarea noastră –, să construiască și o replică îngroșată caricatural a marelui monument. Miniatura nu are nici o fisură, dar cele mai splendide trăsături ale magnificului model au fost ușor parodiate. Vedeți, parcă ar vrea să ne spună, că trecutul nu-i decît o joacă.” (The New York Times)

„Cu cît mai important devine un subiect, cu atît încetează să mă intereseze. Unele dintre cele mai rodnice preocupări ale mele sînt peticele microscopice de culoare.” (Vladimir Nabokov)

I.L Caragiale a venit pe lume in anul 1852 in satul Haimanale, judetul Prahova.
A fost  dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic si ziarist roman.
Caragiale este considerat a fi cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani.  A fost ales membru post-mortem al Academiei Romane.
Caragiale s-a bucurat de recunoasterea operei sale pe perioada vietii sale, insa a fost si criticat si desconsiderat.

Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii si o drama), nuvele si povestiri, momente si schite, publicistica, parodii, poezii. Caragiale nu este numai intemeietorul teatrului comic din Romania, ci si unul dintre principalii fondatori ai teatrului national. Operele sale, in special comediile sunt exemple excelente ale realismului critic romanesc.
Desi a scris doar noua piese, Ion Luca Caragiale este considerat cel mai bun dramaturg roman din toate timpurile.

Cel de-al treilea roman al lui Nabokov, Apărarea Lujin este povestea unei nebunii înfiorătoare. Singuratic şi recluziv în copilărie, Lujin este o enigmă pentru părinţi şi o victimă a semenilor. Ca să scape de angoasa cotidiană, ajunge să se refugieze în jocul de şah, pe care-l stăpîneşte cu virtuozitate; şahul devine însă o obsesie care înlocuieşte încet-încet o realitate şi aşa fragmentată.

„Apărarea... nu e o reprezentare a unui conflict între artă şi viaţă. Şahul este un joc ce-şi explorează la infinit doar propriile posibilităţi, pe cînd o adevărată operă de artă îşi explorează mediul pentru a-i găsi limitele în reprezentarea realităţii. Apărarea Lujin este un astfel de exemplu de operă împlinită.” (Leona Toker) 

„Iată un roman uluitor, cu un personaj de o genialitate înspăimîntătoare şi cu o poveste cum numai Nabokov poate scoate din mînecă: diabolic, scînteietor, mai original nici că se poate…” (Newsweek)

„Nabokov scrie proză chiar aşa cum ar trebui scrisă: ea trebuie să aducă extaz.” (John Updike)

Fa Ying, pescăriță thailandeză, își începe călătoria spirituală prin lunca unui fluviu muribund. Ariel Jolie este o regină aztecă: ea aleargă să cunoască gloria tocmai la Budapesta, capitala mondială a filmelor XXX. Iar Edi este un băiețel atipic din stirpea inițiatorilor: într-un orășel din est vede Idi i smotri la cinema și are „revelația”, cam în același timp cu Bruno Farhadi, starul grunge din Seattle, care se luptă cu depresia și cu impulsul suicidal. Despre toate acestea scrie un bărbat divorțat, retras într-un buncăr cu plante și pești tropicali, ca tînărul din Twin Peaks în sera cu orhidee...

„Ștefan Manasia e la fel de neînseriabil în proză ca în poezie: autoficțiune realistă deviată în discurs hipnagogic, narațiune paranoidă, distopie cu accente eco, fals tratat despre conviețuirea umanului și a non-umanului în același biotop, toate aceste dimensiuni compun un volum experimental, pe care nu orice cititor îl poate digera. Dar de care literatura română de azi – prea puțin dedicată unor astfel de proiecte – are încă nevoie.” (Alex Goldiș)

Women’s Prize for Fiction 2018

Isma este în sfîrşit liberă. După ce i-a crescut pe fraţii ei mai mici – gemenii Aneeka şi Parvaiz – de la moartea părinţilor, obţine o viză de studii care-i îngăduie să-şi împlinească visul de a-şi pregăti doctoratul în America. Isma pleacă la Amherst College, însă îşi face griji pentru Aneeka, sora ei frumoasă şi încăpăţînată, care a rămas în Londra, şi pentru Parvaiz, care dispare, călcînd pe urmele tatălui său jihadist. Bîntuit de trecutul tatălui, după ce află că acesta a fost torturat de americani la Bagram, Parvaiz se înrolează în ISIS şi fuge în Siria. La scurt timp, în viaţa surorilor se iveşte Eamonn, fiul unui important politician britanic. Să fie acesta o şansă la fericire? Un mijloc de a-l salva pe Parvaiz? Brusc, destinele a două familii se împletesc în acest roman care ne provoacă să ne întrebăm: ce sacrificii sîntem dispuşi să facem în numele iubirii?

„Romanul Kamilei Shamsie, nominalizat la Man Booker Prize în 2017, este o adaptare îndrăzneaţă a Antigonei lui Sofocle. Focul din casă păstrează temele tragediei antice: nesupunere civică, fidelitate şi lege. O poveste ingenioasă şi explozivă, în care tensiunea atinge cote maxime şi care se încheie cu una dintre cele mai memorabile scene din romanele acestui secol.” (The New York Times)

„Un roman bulversant, plin de răsturnări de situaţie.” (The Washington Post)

„Toate romanele Kamilei Shamsie sînt absolut impresionante şi abordează probleme morale complexe, oferind genul de lectură plină de satisfacţii la care speră cei mai mulţi dintre noi cînd aleg un roman.” (San Francisco Chronicle)

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019). În prezent locuiește la Bruxelles.

Ajuns la vârsta senectuții, Adrian Doltu recurge la un insolit mod de analiză a propriei vieți. O viață care a traversat atât regimul comunist totalitar, cât și perioada de tranziție postdecembristă și care i-a fost influențată în mare măsură de întâmplările din propria familie. Cele douăzeci și una de scrisori pe care i le trimite fostei sale iubite constituie tot atâtea imersiuni în trecutul problematic al personajului, dar și prilejul unui examen sever al propriilor compromisuri. În cele din urmă, nemaiavând nimic de pierdut, constată că frica de viață l-a dedicat unui destin pasiv, iar prin raportare la istoria recentă, reflecțiile sale se extind asupra unei întregi generații. Cu un ușor subtext polemic, romanul Scrisori către Taisia pune în oglindă predestinarea și consecințele deciziilor personale, instinctul de supraviețuire și recuperarea prin jertfă a demnității umane.

„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrîntită sau o mașină proptită într-un stîlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surîdă altfel decît cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

„Proza lui George Cornilă e o infirmare eclatantă a acelui clișeu care spune că proza română de după 2000 e musai autobiografistă și minimalistă. Dimpotrivă, în proza lui Cornilă nu transpare nimic fățiș autobiografic; iar mizele lui țin de temele maximaliste ale ficțiunii. Povestea de dragoste din prima proză, de pildă, pune în intertext nimic mai puțin decât Apocalipsa și Divina Comedie; iar proza care închide volumul trimite simultan înspre Poe și Tournier. E o enormă încredere în literatură în scrisul lui George Cornilă, în frumusețea ei – și în posibilitatea ei de a ne salva. Câtă vreme mai există scriitori tineri care cred astfel în literatură, viitorul ei e asigurat.” (Radu Vancu)

Complezență pune în oglindă două ipoteze de viață ale aceluiași personaj, o soră medicală îndrăgostită de literatură numită Maia, la fel ca personajul principal din romanul Hotel Universal.
Într-una dintre ipoteze, Maia – instrumentistă într-un spital comunist românesc, o insulă suspendată între sex și moarte, de după Decretul 770/1966 – se trezește fatalmente implicată în anchetarea unui avort ilegal. În cea de-a doua ipoteză, refugiata Maia ajunge să lucreze într-un home médicalisé elvețian dintr-un canton catolic, ale cărui reguli stricte și adesea impenetrabile o conduc într-un alt impas. Complezență aduce față în față două lumi diferite, dar care cer, fiecare în felul ei, conformism, concesie, credit. Într-un cuvînt: complezență.

„Povestirile scrise în această perioadă (1920-1940) înfățișează o Rusie fermecată, o populație de expatriați, observați atent, cu excentricitățile lor de ființe asuprite, care profită prin purtare de natura provizorie a propriei cetățenii... Există ceva încîntător în felul în care Nabokov, descendent aristocrat și artist autocratic, și-a împrumutat imaginația, cu atîta cuprindere și veselie, acestei ambianțe de mahala a exilului în sărăcie.” (John Updike, The New York Times)

„Nici un autor nu a exprimat în culori mai vii, nu a explorat cu mai multă forță și varietate fizica imperativă pentru a da formă și sens unei experiențe, ca apoi să poată fi înțeleasă și îndurată.” (The Washington Times)

„Povestirile reunite în acest volum oferă o remarcabilă viziune de ansamblu asupra evoluției unui scriitor magnific... Efectul unei asemenea desăvîrșiri a exprimării indică o finețe a auzului, o inventivitate profund uimitoare și fără limite – zboruri ample ale imaginației.” (The New Yorker)

„Probabil cea mai adîncă, cea mai importantă temă, indiferent dacă reprezintă subiectul propriu-zis sau se strecoară printre rînduri, este disprețul lui Nabokov față de cruzime – cruzimea oamenilor, cruzimea sorții –, iar în Povestiri... exemplele sînt numeroase...” (Dmitri Nabokov)

Calatoriile lui Guliver (1726), cu titlul complet Calatorii in mai multe tari indepartate ale lumii, este semnat initial cu pseudonimul Lemuel Gulliver, un medic de corabie imaginar. Este un roman fantezist in patru parti, o satira la adresa societatii engleze din acel timp. In aceasta opera sunt descrise aventurile naivului Gulliver (in engleza gullible=credul) in timpul calatoriilor in tara piticilor "Liliput", in tara uriasilor "Brobdingnag", precum si pe insula zburatoare "Laputa" ai carei locuitori, interesati numai de probleme stiintifice, au pierdut complet simtul realitatii. Cartea a patra il conduce pe erou in tara cailor "Houyhnhnms", fiinte intelepte si cu mult bun simt, spre deosebire de "Yahoo", un fel de oameni-maimuta, fiinte brutale si arierate mintal.
In aceasta carte, Swift satirizeaza vanitatea si ipocrizia contemporanilor sai, sistemul judiciar, mecanismele puterii si tendintele razboinice, cum le cunoscuse in societatea si in special in viata politica engleza. Asa, de exemplu, vistiernicul din "Liliput" este o prefigurare caricaturizata a politicianului Robert Walpole. In ultimele doua carti este ridiculizat pozitivismul, in plina dezvoltare in timpul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea. Calatoriile lui Gulliver este una dintre cele mai citite carti ale literaturii universale.
Lucian Pricop

Un tînăr nobil european, contemporan cu Voltaire şi Casanova, ajunge în Siberia  şi apoi în China, Franţa şi SUA, dar şi în alte locuri din jurul lumii, devenind în cele din urmă regale Madagascarului. Sub pana lui Jean-Christophe Rufin, această istorie reală capătă amploarea  şi şarmul unei poveşti orientale, dintre acelea atît de faimoase  şi citite în secolul al XVIII-lea.  Iar la toate acestea se adaugă o foarte frumoasă poveste de dragoste ce la fiecare pas pare  sortită eşecului şi un periplu prin societatea şi moravurile epocii.

„M-a pasionat imediat destinul acestui aventurier, explorator exilat în inima Siberiei înainte să colinde toate oceanele lumii şi să devină regele Madagascarului. De douăzeci de ani vreau să-i spun povestea într-o carte. Benjowski însuşi şi-a scris Memoriile în 1791. Prin urmare, am fost nevoit să găsesc un artificiu romanesc pentru a evita să vin cu altă naraţiune istorică. Şi cel care mi l-a oferit a fost Benjamin Franklin.” (Jean-Christophe Rufin, L’Express)

„Un roman istoric cinematografic, deopotrivă o relatare a unei călătorii uluitoare şi o poveste de dragoste palpitantă.” (RTL)

„Un roman magnific! Jean-Christophe Rufin ne poartă în alte lumi, în alte timpuri, explorînd cu măiestrie tărîmurile umanului.” (Madame Figaro)

„O aventură incitantă, care duce cu gîndul la Barry Lyndon şi Paul şi Virginia.” (Lire)

Povestea incepe in Italia anilor ’80, in cartierul vechi al orasului Bari, inconjurat de ape, unde stradutele alcatuiesc adevarate labirinturi, o lume cufundata in violenta. Protagonista este Maria, o fata micuta si cu pielea inchisa la culoare, cu gura mare si ochi orientali stralucind ca niste virfuri de ac si un fel de a fi razvratit si obraznic care i-a adus porecla „Soirau”. Mama ei e o femeie blinda si supusa, iar tatal, Antonio, zis si Tony Curtis (cu care seamana izbitor), e un barbat violent, autoritar, de meserie pescar. Maria creste alaturi de cei doi frati ai ei, Giuseppe si Vincenzo, si invata ca sub masca violenta a tatalui ei se ascunde o tandrete pe care doar ea i-o poate vedea citeodata. Singurul lucru de care se agata in viata e prietenia cu Michele, care provine dintr-o familie infama si de care tatal ei ii interzice sa se apropie. Odata deveniti adulti, cei doi descopera ca ceea ce ii leaga e mai mult decit un sentiment fratern. O dragoste imposibila, dar care ii apara de dusmania lumii viciate care-i inconjoara.

Pagini Alese - George Topirceanu

O carte extrem de controversată încă de la apariţie şi ultima scrisă de Nabokov în limba maternă, Darul (1938) este o odă adusă literaturii ruse, evocînd operele lui Puşkin, Gogol, Blok, Nekrasov şi ale multor altora, de-a lungul unei naraţiuni în al cărei miez se ascunde şi o poveste de dragoste: povestea contelui Feodor Godunov-Cerdînţev, un tînăr poet emigrant, care locuieşte la Berlin şi visează să scrie cîndva o carte extraordinară intitulată Darul. Acesta începe prin a publica un volum de poezii şi strînge material pentru o fermecătoare carte ce ar fi urmat să descrie călătoriile tatălui său – un lepidopterist pasionat care dispare misterios în perioada revoluţiei ruse – în Asia Centrală. Îndrăgostindu-se de Zina Mertz, care îl îndeamnă: „Scrie ceva uriaş, să le tai tuturor răsuflarea”, pune în cele din urmă pe hîrtie o biografie a lui Nikolai Cernîşevski, o îndrăzneaţă carte construită circular, închisă cu agrafa unui sonet.

„Prin ambiguităţile, poezia, jocurile de cuvinte şi originalitatea lui structurală, Darul este o hartă pentru restul operei lui Nabokov. Titlul romanului este şi numele unui volum despre un tînăr scriitor emigrant, şi al cărţii pe care acesta vrea s-o scrie, dar şi o metaforă a literaturii ruse, cel mai mare dintre darurile făcute de Rusia lumii.” (Boston Review)

„Darul este, tematic şi stilistic, cea mai fecundă dintre cărţile de tinereţe ale lui Nabokov. Luînd drept temă principală exilul autorului din Rusia, aproape că respinge autocompătimirea şi autoglorificarea ce înconjoară de obicei această experienţă. Descrie, rezumă şi repudiază destul de rece scrisul într-o limbă moartă pentru un public pe moarte. Aşadar, este o carte «literară» la modul extrem de conştient, în care se face cronica, aproape clinică, a morţii unui mare romancier rus.” (The New York Review of Books)

„Era darul lui Nabokov să aducă raiul oriunde se oprea.” (John Updike)

Un client vinovat de un accident de mașină i se confesează, invocînd secretul profesional, unui tînăr avocat de succes, al cărui destin se va schimba radical din clipa aceea. Cu o structură și așa depresiv-melancolică, nemulțumit de „prestația” palidă a existenței sale vulnerabile de pînă acum, juristul de douăzeci și cinci de ani își va asuma acea faptă străină, care-l va ajuta să-și clameze ferm propria filosofie de viață: „Sentimentul cel mai glorificat de omenire” – spune el – „e pe nedrept glorificat! Iubirea pălește în fața frisonului pe care ți-l dă vinovăția! Chiar și-atunci cînd vinovăția nu-i a ta”. Dincolo de vinovăția de împrumut, din prezent, discursul protagonistului ne va revela o alta, profundă, lucidă, reală, care-l bîntuie încă de la naștere.

„Scrisul borderline al Dorei Pavel apare ca rezultatul fecund al unor interferențe culturale cu literatura occidentală anglofonă. Aceste interferențe situează ideatic thrillerele abisale și metafizice ale romancierei sub zodia unor autori precum Ian McEwan, Patrick McGrath sau Joyce Carol Oates, care aparțin, la rîndul lor, galaxiei eclectice a neogoticului postmodern. Hiperconcentrată și minimalistă, pe de o parte, iar pe de altă parte marcată adînc de sedimentări epice dense, cumulative, proza Dorei Pavel înglobează o formă particulară de neogotic. Un gotic hibridizat, ivit dintr-un psihism sumbru și fragmentat, dar nu mai puțin unul rezidual, remodelat și proiectat într-un nou organism paradoxal: ceea ce voi numi un neurogotic.” (Giovanni Magliocco, Università degli Studi di Bari Aldo Moro)

Un autoportret extrem de personal al ascensiunii şi decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanţios şi realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbuşirea urmează povestea declinului său subit, la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum şi a recuperării sale îndîrjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald – laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos şi Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puţin timp după moartea lui Fitzgerald) –, ne vorbeşte despre un bărbat plin de farmec şi talent, pe care exuberanţa şi geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuinţa l-a doborît.

„Nu poţi pretinde că l-ai citit pe Fitzgerald dacă nu ai citit Prăbuşirea.” (The New Leader)

„Scînteietor şi tragic... Fitzgerald îşi explică decăderea de la rangul de romancier de primă mînă la cel de scribălău holly-woodian. Rezultatul este un extraordinar studiu de caracter, complet lipsit de reţineri sau muşamalizări.” (Time)

„Epuizarea fizică şi spirituală a lui Fitzgerald este descrisă scli-pitor, iar eseurile au o francheţe uluitoare.” (The New York Review of Books)

„Începem să înţelegem afecţiunea noastră neobişnuită pentru acest scriitor. El nu avea nici un fel de armură... Plonja direct în inima nesăbuită a tuturor lucrurilor, la fel cum a plonjat în fîntîna arteziană de la Plaza.” (E.L. Doctorow)

„Dureroasă, revelatoare, nepreţuită pentru aceia dintre noi că-rora le pasă de arta scrisului.” (The Saturday Review)

Sonia Fernández-Vidal s-a născut pe 8 martie 1978 în Barcelona. Este doctor în fizică la Universitatea din Barcelona, unde predă în prezent. A lucrat și a colaborat cu cele mai prestigioase centre de cercetare știinţifică din lume, precum CERN, Laboratorul Naţional din Los Alamos sau ICFO. Este cofondatoare a firmei Gauss & Neumann. Membră a academiei RAED, în 2017 a fost desemnată de revista Forbes drept una dintre cele mai ingenioase 100 de persoane din lume. Este autoarea cărţilor: La Puerta de los Tres Cerrojos (2011; Ușa cu trei încuietori), tradusă deja în 12 limbi, ce explică noţiunile de bază ale fizicii cuantice într-un limbaj amuzant, pe înţelesul copiilor, Quantic Love (2012; Iubire cuantică), a cărei acţiune se petrece la CERN, Desayuno con partículas (2013; Mic dejun cu particule), un eseu despre originea universului, El Universo en Tus Manos (2015; Universul în mîinile tale), în colaborare cu ilustratoarea Pilarín Bayés, La Puerta de los Tres Cerrojos 2. La Senda de las Cuatro Fuerzas (2018; Ușa cu trei încuietori 2. Calea celor Patru Forţe) și La Puerta de los Tres Cerrojos 3. Los cinco Reinos Eternos (2019; Ușa cu trei încuietori 3. Cele cinci regate eterne).