Literatură

Revista Viaţa Românească apare în martie 1906, la Iaşi, avându-i ca directori pe Constantin Stere şi  Paul Bujor, acesta din urmă pentru partea ştiinţifică. Din 1907, Paul Bujor se retrage. În fapt, motorul revistei ieşene este G. Ibrăileanu, critic literar şi scriitor, cunoscut publicului larg mai mult datorită romanului Adela decât prin celebra sa carte, pentru iniţiaţi, Spiritul critic în cultura românească. G. Ibrăileanu era secretar de redacţie al revistei, ceea ce, în acei ani, nu însemna un post subaltern ca astăzi, sau nu pentru marele critic. Oricum, G. Ibrăileanu era, în realitate, cel care dădea direcţia revistei. La Viaţa Românească din acei primi ani au mai colaborat I. L Caragiale, Octavian Goga, Al. Vlahuţă (care ar fi sugerat într-o conversaţie la Bucureşti şi titlul revistei), sau azi uitaţii Leon Feraru şi G. Rotică. Ideologia revistei, căci Viaţa Românească poseda în acei ani şi aşa ceva, era poporanismul. Să nu uităm că C. Stere fusese socialist, deportat mulţi ani în Siberia, ca supus rus, şi apoi alesese între a se refugia în Elveţia sau România, stabilindu-se la Iaşi. Aici se alăturase liberalilor, consideraţi încă, precum le spunea cândva Mihai Eminescu, „roşii”, odată cu grupul „generoşilor”, prezentaţi mulţi ani de istoriografia comunistă drept trădători ai mişcării muncitoreşti, în 1898. Articolul program din primul număr al revistei, intitulat Către cetitori, subliniază: „Atunci, luând parte la viaţa culturală tot poporul românesc, adevăratul popor românesc, vom putea avea o cultură naţională, dând în armonia culturii europene răsunetul sufletului nostru.” Un ideal curat poporanist, deşi socialistul de altădată C. Stere era acum un reputat liberal. Viaţa Românească era deschisă şi actualităţii culturale europene, cu articole despre Richard Wagner, de pildă, prezentat de Pompiliu Eliade, dar aici îşi publică G. Ibrăileanu şi cunoscutul studiu despre „Postumele” lui Eminescu. Aici publică în primii ani ai apariţiei Vieţii Româneşti şi E. Lovinescu, H. Sanielevici, Al Philippide, se publică traduceri din poeţi germani sau francezi. O cronică externă semnează în 1908 I. G. Duca, scrisori din Germania publică G. I. Ionescu-Siseşti. Sunt prezenţi cu poezii, alături de G. Topârceanu, Ion Minulescu, Elena Farago, Şt. O. Iosif, Victor Eftimiu, Artur Stavri, D. Anghel, cu proză Mihail Sadoveanu, Calistrat Hogaş, Constanţa Moscu. Dar revista nu este dedicată numai literaturii. Cuprinde o cronică ştiinţifică, semnată în primii ani de Paul Bujor, mai târziu de N. Leon, o cronică pedagogică (D. Drăghicescu), una artistică (Spiridon Antonescu) etc. Revista apărea cu 12 numere pe an, în afară de primul şi ultimul al acestei perioade. Viaţa Românească apare într-o primă perioadă, din martie 1906 până în iunie 1916, când îşi încetează apariţia din cauza intrării României în război.

***

Din cuprins:
Domnitorul Vlad Tepes
Vlad Tepes avea o tiitoare
Om cu doxa la cap
Boierii razvratitori
Adevarata mila domneasca!

Carte cu autograful autorului. Stoc limitat.

Un succes literar incontestabil al anului 2012 în Franța, romanul Pălăria Președintelui (Le Chapeau de Mitterrand) a obținut premiile Landerneau Découvertes și Relay des Voyageurs. A fost ecranizat în 2014 în regia lui Robin Davis. Tradus în peste 15 limbi, în Marea Britanie a intrat în Kindle Top 5 și a devenit Waterstone Book Club Choice în 2013; în SUA, tot în 2013, a fost selectat pentru ABA’s Indies Introduce Debut Authors, iar în Germania s-a aflat pentru mai multe săptămâni în 2016 printre primele zece titluri din topul publicației Der Spiegel.

În romanul său inteligent și plin de umor, Antoine Laurain îi oferă rolul principal unei pălării. Dar nu o pălărie ca oricare alta, ci una învestită cu puteri excepționale, asemenea primului ei proprietar — președintele Franței, François Mitterrand. În periplul ei de la un posesor la altul, pălăria — tichie fermecată dintr-un basm al zilelor noastre — le va schimba radical viața celor care o poartă.

Cartea urmareste clasica poveste a Albei-ca-Zapada, intr-un format ce permite lecturarea atat in romana, cat si in limba engleza.
Lucrarea prezinta ilustratii viu colorate.

Fragment:

Imparateasa, manioasa, luift infatisarea unei batrane negustorese si se duse la usa piticilor, unde o incanta pe fata sa cumpere o cingatoare. si cand -ii stranse mijlocul, ii taie rasuflarea, de o lasa pe copila ca moarta si pleca. Cand au ajuns acasa, piticii, speriati, o ridicara pe Alba-aa-Zapada de jos, ii taiara cingatoarea, iar fata isi reveni. La scurt timp, oglinda ii dadu iar de stire imparatesei ca fata traieste. Aceasta isi schimba din nou infatisarea si lua cu ea un pieptene otravit.

Green with envy, the empress took the appearance of old Negus-Torah and went at the dwarfs door, tricking Snow White into buying a belt. When she put the belt on her waist, her breath stopped and the girl was left as dead. When they arrived home, frightened, the dwarfs cutt the belt and Snow White came to life. After a while, the mirror told the queen that the girl is still alive. The empress changed her looks again and visited Snow White with a poisoned comb.

Traducere de Doru Mareș

Împrumutând senzualitatea stampelor japoneze, Biroul pentru Grădini și Iazuri este romanul unei călătorii inițiatice din Epoca Heian. Didier Decoin imaginează periplul unei tinere femei care-și iubește soțul și dincolo de moarte. Între rivalități politice și ritualuri seducătoare, scriitorul surprinde atmosfera unei Japonii eterne, care se abandonează rafinamentului și simțurilor. Recompensat în 2017 cu Prix des Lecteurs de L’Express / BFMTV, romanul este tradus în peste 15 limbi.

Cu umerii raniți de încarcatura prețioasă pe care o poartă – opt crapi, dintre ultimii prinși de soțul ei, Katsuro, înainte să se înece –, Miyuki pornește fără ezitare spre capitala Heian-kyō, ca să ducă, în locul acestuia, peștii pentru iazurile imperiale. La capătul unui drum lung, plin de întâmplări violente, ajunge la palat și-l întâlnește pe temutul Nagusa Watanabe, directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri. Dar, în loc să fie trimisă acasă cu plata pentru crapi, lui Miyuki i se cere să mai rămână la Curte, unde urmează să aiba loc takimono awase, concursul de parfumuri pentru care toată lumea se pregătește cu febrilitate.

Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decât blândă visare sau suspin abisal, ceva mult mai palpabil, «epidermic» aproape.

Pe fundalul Chinei secolului al XVIII-lea, cu tablouri ce zugrăvesc fastul imperial, rafinamentul sadic al execuțiilor ori strălucirea metalică a râurilor otrăvite cu mercur, Christoph Ransmayr ne oferă un roman magistral, stratificat tematic: de la stranietatea unei lumi exotice dominate de frică și experiențele extreme de durere și clarificare interioară, până la o reflecție filozofică asupra timpului.

Faimosul ceasornicar și constructor de automate Alister Cox este invitat la Curtea sa de Qianlong, marele Împărat al Chinei, spre a inventa mecanisme care să poată măsura timpul interior: al fericirii, al iubirii, dar și al bolii, decrepitudinii și morții. În Orașul Interzis, dispunând de resurse nelimitate și având libertatea să folosească oricâte nestemate și metale există în trezorerii și în mine, Cox și asistenții lui creează automatele cele mai uimitoare. Numai că Împăratul se dovedește a împărtăși, pentru o clipă, visul maestrului și-i cere acestuia să construiască un ceas care măsoară însăși eternitatea.

Traducere de Cristian Ionescu

Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este un prozator, dramaturg și scenarist multipremiat: a câștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi. Cel mai recent roman al lui Kureishi, Nimicul, este o fantezie strălucită în jurul triunghiului soț-soție-amant, în care până și jocul referințelor literare și cinematografice te acaparează.

„Cel de-al șaptelea roman al lui Hanif Kureishi are un umor diabolic: sex, gelozie, escrocherii sentimentale, neajunsurile vârstei, autodistrugere, scatologie — toate sunt concentrate în Nimicul, o carte despre un triunghi conjugal cu o intrigă de film noir. […] În universul închis și claustrofobic al casei sale, arogantul Waldo pune în scenă ultima lui capodoperă. În răzbunarea bătrânului regizor simțim «piesa în piesă» a lui Hamlet, capacitatea de manipulare a lui Iago, gelozia lui Othello și puterile supranaturale ale lui Prospero.“ – The Times

Constellation, cartea de debut a lui Adrien Bosc, a obţi­nut în 2014 Marele premiu pentru roman al Acade­miei Franceze, Premiul Gironde Nouvelles Ecritures, iar în 2015 Premiul Paris Diderot-Esprits libres.

Roman inspirat din povestea adevărată a prăbuşirii avionului Air France Lockheed Constellation şi a faimoşilor săi pasageri în octombrie 1949.

Constellation, „aeronava vedetelor“, care în noaptea de 27 spre 28 octombrie se îndrepta către New York, a adunat laolaltă celebri­tăţi —boxerul Marcel Cerdan, iubitul lui Édith Piaf, cea care, nerăbdătoare să-l strângă în braţe, îi ceruse să ia avionul, în locul vapo­rului, violonista Ginette Neveu, eleva lui Enescu,  Kay Kamen, „zâna bună a fraţilor Disney“, pictorul Bernard Boutet de Monvel, redactorul-şef al publicaţiei Dernières Nouvelles d’Alsace —, precum şi o tânără mun­citoare într-o fabrică alsaciană de textile, cinci păstori basci plecaţi să-şi încerce noro­cul peste ocean şi mici afacerişti —un fermier sirian, un industriaş cubanez, un avocat ame­rican, un şofer irakian. Ce capriciu al desti­nului a adus aceşti oameni împreună? Pentru a răspunde, Adrien Bosc reface pas cu pas călătoria lor, conturând un portret de grup emoţionant, pe măsură ce clepsidra tim­pu­lui se schimbă de la un capitol la altul: pe aerodrom, pe stâncile golaşe din Azore, în perioada crizei din 1929, sau mai târziu, în 1982, într-o emisiune de televiziune.

„Ca toate marile romane, Constellation e con­struit din cer­curi concentrice. Poate fi citit ca o descriere concisă a trage­diei şi a victimelor sale. Poate fi înţeles ca un profil amplu al mo­der­nităţii aflate la zenit, căci sportul, arta, industria, chiar zborul în sine cunosc o peri­oadă de glorie posibilă, în parte, şi datorită contribuţiei unora dintre bărbaţii şi femeile care au murit în acest accident. […] Sau poate fi considerat o medi­taţie asupra hazardului, sorţii şi a vinovăţiilor care uneori se ascund în noi, alteori în stelele noastre. Oricum am alege să citim această carte minunată şi plină de farmec, satisfacţia va fi pe măsură.“ Wall Street Journal

„Adrien Bosc stăpâneşte foarte bine naraţi­unea şi tehnica scriiturii, iar primul său roman străluceşte în galaxia uneori înceţoşată a de­bu­tului literar.“ Le Figaro Magazine

Inclus de The Times pe lista celor mai mari 50 de scriitori britanici de după 1945, Hanif Kureishi este un prozator, dramaturg și scenarist multipremiat: a câștigat prestigiosul Whitbread Award și a primit două nominalizări la Oscar pentru cel mai bun scenariu. Opera lui este tradusă în 36 de limbi.

Una dintre cele mai bune cărți ale lui Hanif Kureishi, Intimitate pune în lumină, cu sinceritate dusă până la cruzime, temerile și dorințele care îl pot determina pe un bărbat să-și părăsească partenera și copiii. Alături de „Licărire“, „Străini când ne întâlnim“ și „Spleen“, cele trei povestiri incluse în volum, romanul stă la baza filmului Intimitate, regizat de Patrice Chéreau, cu Mark Rylance și Kerry Fox în rolurile principale.

N. 17/30 sept. 1909, Botosani - m. 30 mai 1938, Roman. Prozator si poet. Fiul unui negustor. Gimnaziul „Roman-Voda” din Roman. Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata la numai douazeci si noua de ani. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, André Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la reviste pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseudonimele Mihail Bera, In-Interim. In proza sa (Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), Blecher amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie.

Traducere şi note de Vali Florescu

Romanul Frankissstein. O poveste de iubire a fost nominalizat Man Booker Prize în 2019, la Polari Prize și la Comedy Women in Print Prize în 2020.

„Odată făcut, monstrul nu mai poate fi desfăcut. Ce se va întâmpla a început deja.“ Cuvinte care răsună la fel și în 1816, când Mary Shelley scrie povestea gotică a monstrului Frankenstein, dar și în era inteligenței artificiale, când elanul prometeic al științei pune în pericol echilibrul umanității. Reluând tema savantului care cochetează cu statutul de demiurg, Jeanette Winterson ne îndeamnă să reflectăm  dacă nu cumva, de data aceasta, omul va fi izgonit de propria creație din paradisul terestru pe care l-a distrus.

„O meditație asupra responsabilităților creației, posibilităților inteligenței artificale și implicațiilor transsexualității și transumanismului. […]. Un roman solid și ingenios construit, conținând toate temele predilecte ale lui Winterson – genul, limbajul, sexualitatea, limitele libertății individuale și viața ideilor.“ - The Guardian

„Un roman volubil, isteț, anarhic și foarte sexy. Winterson joacă după propriile reguli.“ -The New York Times

„Jeanette Winterson reușește să omagieze pasiunea și viziunea lui Mary Shelley făcând în același timp dovada extraordinarei sale creativități.“ - The Washington Post

„Frankissstein evoluează în mai multe lumi, arătându-ne cum, de-a lungul timpului, conceptele de existență, identitate și inteligență emoțională s-au schimbat radical – sau deloc.“ - Wired

Atmosfera sumbra din Hamlet se intensifica in Macbeth, unde asistam nu numai la moartea fizica, ci si la distrugerea morala a personajului. Elementul supranatural, reprezentat de vrajitoare, nu numai ca este prezent intr-o masura mai mare decat in celelalte piese, dar el exercita o influenta hotaratoare asupra sortii lui Macbeth. Shakespeare a folosit din plin acea conceptie din literatura populara a vremii care leaga destinele omenesti de influenta fiintelor supranaturale. (Ion Vinea)

Traducere și note de Adina Dinițoiu

Roman prezent pe toate listele marilor premii literare franceze în 2017 (Goncourt, Renaudot, Femina, Médicis, Interallié, Grand Prix du roman de l’Académie française, Prix Jean Giono), Un anume domn Piekielny a obținut, în 2017, Premiul Goncourt – Alegerea României, iar în Franța a câștigat, în același an, Marele Premiu de literatură al orașului Saint-Étienne.

Roman poetic și picaresc în egală măsură, ironic și livresc, autobiografic pe alocuri, Un anume domn Piekielny este o pledoarie seducătoare pentru literatură, o mărturie care atestă puterea extraordinară a ficțiunii de a crea personaje vii, ce sar din pagină, abolind granița dintre imaginar și real. Sfârșitul lui Piekielny într-o groapă comună unde au fost aruncați evrei uciși de naziști devine un simbol pentru mulțimea acestor destine anonime întrerupte de atrocitățile istoriei.

François-Henri Désérable se reîntoarce în romanul său, cu pasiune, pe urmele celebrului scriitor Romain Gary (Roman Kacew, pe numele său adevărat), al cărui roman autobiografic Promisiunea zorilor l-a marcat, iremediabil, literar și biografic. Fascinat de un personaj misterios care apare în cartea lui Gary, autorul (şi personajul) F.-H. Désérable pornește în căutarea adevăratei identități a domnului Piekielny, vecin de imobil (după spusele lui Gary) cu micul Roman Kacew, pe vremea când locuia în Vilnius, înainte de emigra împreună cu mama sa, Mina. Cine era oare acest domn Piekielny, mărunt și modest, care semăna cu un „șoarec trist“?

Un roman timpuriu al laureatului Premiului Nobel pentru literatură J.M. Coetzee, narat în 266 de paragrafe, structura lui fiind influențată de modalitățile de reprezentare ale filmului și fotografiei. În 1977, pe când locuia încă la Cape Town, J.M. Coetzee a primit pentru acest roman cel mai important premiu anual din Africa de Sud, Central News Agency Literary Award (CNA Prize). În 1983 romanul a fost ecranizt cu titlul Dust, în regia lui Marion Hänsel, cu Jane Birkin, Trevor Howard și John Matshikiza în rolurile principale.

Magda, o fată bătrână cu mintea pe jumătate pierdută, duce o existență anostă, singuratică, pustie, înstrăinată de celelalte ființe omenești. În afară de tatăl ei, fermierul, un văduv posac, înăsprit de viața la ferma lui izolată din mijlocul deșertului Karo, nu se mai află în jur decât niște servitori negri, dintre care unul, Hendrik, este cel mai tânăr, nou-venit, muncitor, politicos. Magda își pune gândurile și trăirile pe hârtie, paragraf după paragraf. Un fel de jurnal în care descrie curgerea molcomă, apatică, a timpului – zi după noapte după zi, îndatoririle casnice, cele de la ferma de oi, cele ale pământului, de la un ciclu la altul al naturii, vară, iarnă, secetă, ploaie, de la focul și cafeaua matinale, la mesele duminicale, de la curățatul cizmelor, la cârpitul hainelor, de la plecarea de dimineață a fermierului, la întoarcerea călare la apus… O viață departe de civilizație, de drumuri umblate, un pământ unde și fărădelegea poate rămâne neștiută. Dar într-o bună zi, Hendrik vine acasă cu o soție tânără și frumoasă, fapt care declanșează adevărata tragedie a tatălui și a fiicei sale. Între redarea riguroasă a realității dure și halucinațiile minții rătăcite, între poezia spațiului infinit și detaliile imunde ale vieții și morții, povestea Magdei nu-și găsește alinare.

Această poveste, poate romanul cel mai muzical al lui Alessandro Baricco, impregnat de tonuri și ritmuri de o mare varietate, ne poartă într-o cursă amețitoare prin secolul XX.

Această poveste îi aparține lui Ultimo Parri. Personajul are cinci ani când vede pentru prima dată un automobil în satul său piemontez, nouăsprezece în ziua înfrângerii de la Caporetto, în 1917, și douăzeci și cinci când își întâlnește marea dragoste în America. Visul lui Ultimo, acela de a construi o pistă circulară de curse cu optsprezece curbe, leagă mai multe povești într-una singură, primordială, o poveste despre fidelitate, iubire, prietenie, război și, mai ales, despre dorința de a restabili ordinea în lume. Romanul este deopotrivă unul al sunetelor. Auzim zgomotele guturale ale primelor automobile, îl auzim pe Ultimo strigându-și numele când mașina gâfâie urcând movila din Piassebene, apoi exploziile și împușcăturile de pe câmpul de luptă, o auzim pe Elizaveta cântând la pian, apoi melodia transmisă la radio în timp ce o femeie și-un bărbat fac dragoste în bucătăria unui local și auzim motorul Jaguarului în care, după o viață de așteptare, Elizaveta atinge visul lui Ultimo și reușește să parcurgă pista circulară.

Pe copertă: Felix Vallotton, L’attente (detaliu)

Traducere de Camelia Dinică

Vestea bună era că mă iubea în continuare. Vestea proastă, că părinții ei, nu.

Acuzat pe nedrept de o crimă pe care n-a comis-o, tânărul Éric părăsește centrul pentru minori în care și-a petrecut ultimii patru ani și încearcă să se reintegreze într-o societate plină de prejudecăți ‒ și de tentații ‒, care nu e gata să-l primească cu brațele deschise. Îi dau putere teama de a nu fi absorbit în viața cartierului imund de la periferia Barcelonei, unde trăiște fami¬lia sa, dorința de a-și continua studiile, bucuria de a citi și dragostea pentru Xenia, în calea căreia se ridică atâtea piedici. Vor fi cărțile și fata pe care o iubește argu¬mente îndeajuns de puternice pentru a depăși greutățile de acum?

Cred că doar disperarea sau singurătatea sau un amestec sinucigaș din ambele m-a făcut să formez numărul Xeniei, deși știam că nu aveam cum să vorbesc cu ea. Am înregistrat o tăcere lungă de peste două minute. În ea reuneam toată tristețea, toată singurătatea, toată furia mea.

Romanul Adevărul (2017), continuarea bestsellerului premiat Minciuna (2015), dovedește încă o dată forța creatoare a autoarei și abilitatea ei de a scrie povești puternice, emoționante și pline de empatie. Personajele sale – adolescenți cărora viața le servește uneori lecții dure – reușesc să își dea singure o nouă șansă și să își găsească propriul drum.

JOHN MAXWELL COETZEE s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965–1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002. Debutează cu romanul Dusklands(1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) și Așteptându-i pe barbari (Waiting for the Barbarians, 1980; Humanitas Fiction, 2014), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viața și vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize și Prix Femina Étranger, Foe (1986 —Jerusalem Prize, 1987; Humanitas Fiction, 2016), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 — Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010, 2016) și Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 — Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). Copilărie (Boyhood, 1997; Humanitas Fiction, 2010), Tinerețe (Youth, 2002; Humanitas Fiction, 2011) și Miezul verii (Summertime, 2009; Humanitas Fiction, 2012) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viață provincială (Scenes from Provincial Life). Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003; Humanitas Fiction, 2015) și Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009). Romanul Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus; Humanitas Fiction, 2014) vede lumina tiparului în 2013, iar în 2016, Zilele de școală ale lui Isus (The Schooldays of Jesus; Humanitas Fiction, 2018). Moartea lui Isus (The Death of Jesus; Humanitas Fiction, 2021) încheie trilogia în 2019. J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice și literare. Din 2002 trăiește în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 i se atribuie Premiul Nobel pentru literatură.

Bambi. Ilustratii de Serban Andreescu - Felix Salten

Cartea prezinta intr-un text succint si usor de inteles, clasica poveste a lui Felix Salten, despre puiul de caprioara Bambi.
Lucrarea este frumos ilustrata, iar paginile sunt plastifiate.

Regimul disociat a fost gândit mai ales pentru a dezintoxica şi curăţa corpul. O nutriţie sănătoasă şi echilibrată este astăzi foarte importantă, mai ales pentru cei care trăiesc singuri. Scurta introducere şi planul de disociere îi ajută mai ales pe începători să cunoască principiul regimului disociat. Cu puţine excepţii, puteţi consuma toate tipurile de alimente, totuşi divizate în cele două grupe principale.

Catea Scufita Rosie - Fratii Grimm, ilustrata de Serban Andreescu, este destinata copiilor de orice varsta.

Aici gasesti resursele de care ai nevoie pentru a-l ajuta pe copil sa-si dezvolte memoria si imaginatia.

Citeste-i copilului tau aceasta poveste nemuritoare, care a incantat copilaria tuturor!


A fost odata o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea.
Dar mai draga decat oricui ii era bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata, bunica ii darui o scufita de catifea rosie si pentru ca-i statea tare bine fetitei, care nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, o numira de atunci Scufita Rosie.
Intr-o zi, maica-sa ii zise:
 - Scufita Rosie, ia, baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta cu vin si du-le bunicii, e bolnava si slabita si bunatatile astea o sa-i ajute sa-si mai