Literatură

Un microroman emoţionant despre călătoria frumoasă şi dificilă de la copilărie spre adolescenţă, narat cu toată forţa şi delicateţea lui Amos Oz.

Sumki e un băiat de 11 ani din Ierusalimul încă ocupat de britanici după al Doilea Război Mondial. Bicicleta primită în dar de la unchiul excentric care-l răsfaţă promite să fie începutul unei aventuri minunate. După debutul spectaculos, ziua îi aduce lui Sumki nenumărate răsturnări de situaţie, dar nu tocmai cele visate de temerarul biciclist. Băiatul va simţi ce înseamnă trădarea, frica, ruşinea, abandonul. Iar seara va descoperi iubirea.

„Amos Oz îşi alege cuvintele cu rigoarea unui poet şi le combină cu migala unui orfevru. Stilul lui are o delicateţe care reflectă parcă fragilitatea personajelor lui predilecte.“ (Times Literary Supplement)

O poveste de familie intr-un decor fascinant, familiar si exotic deopotriva: Grecia si Turcia sfarsitului de secol XIX si inceputului de secol XX. O carte plina de parfum, in care istoria se impleteste cu viata gesturilor marunte.

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii? Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc.

Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia. Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat…

Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii».

Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult şi sensibil ca să o pricepi sau să ai şcoli înalte. Îmi place limbajul ei simplu şi direct. Cred că pentru oameni e important să le înţeleagă cineva necazurile şi să vorbească despre ele. Când râd şi fac haz de necaz pe scenă, le fac viaţa mai uşor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca nişte cronici. Cu cât sunt mai actuale şi mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alţii pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate şi că orice om se poate regăsi în temele ei. Ştiu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet şi văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu şi că fac ceva folositor.”

Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, CONSTANTIN TĂNASE a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câţiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învăţător în Hârşoveni şi Curseşti, în apropiere de Vaslui. Deşi iubit de copii, a considerat că nu are vocaţie de învăţător şi s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din Bucureşti. A organizat primul teatru ostăşesc şi a ţinut spectacole pentru soldaţi în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 şi a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front şi în spitale, pentru a ridica moralul trupelor şi al răniţilor. În 1919, împreună cu mai mulţi prieteni, a înfiinţat Teatrul de revistă Cărăbuş. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli şi în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligenţa cu care şi-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut şi mai iubit actor din România acelor vremuri. A preţuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine şi s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât şi cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la şaizeci şi cinci de ani, în condiţii încă nu pe deplin elucidate.

Dupa mult timp, un tanar paraseste camera in care se izolase. O banca din parc devine refugiul sau exterior, unde incepe sa vorbeasca, impartasindu-si amintirile - scene ale unor vieti pline de frica si neputinta, speranta si fericire - cu un strain in costum si cravata.

O poveste neașteptată despre iubire și curajul de a gândi liber umple paginile acestui jurnal emoționant și provocator, care pune și astăzi sub semnul întrebării viziunea predominantă despre femei în societate și își păstrează intactă relevanța.

Alba de Céspedes explorează, cu o sensibilitate rară, speranțele și dilemele unei femei care își descoperă propria voce într-o lume a compromisului. Publicat pentru prima dată în 1952, Caietul interzis nu e doar portretul marcant al unei vieți de familie din Roma postbelică, ci și o oglindă pentru femeile care vor să-și afirme autenticitatea, dincolo de prejudecățile și constrângerile societății. Valeria Cossati, o soție devotată și mamă, își împlinește nevoia de intimitate și de asumare a identității grație unui caiet negru în care își dezvăluie secretele și frământările. De-a lungul acestei introspecții, se ivesc treptat toate dorințele reprimate și aspirațiile ei. Caietul interzis e o călătorie profundă și sensibilă în adâncurile sufletului feminin.

„O romancieră de succes și activistă politică în Italia natală, a fost admirată pentru portretele extraordinare ale femeilor, cu provocările lor. Redescoperită recent, opera ei are aceeași forță subversivă.“ — The New York Times

„Apreciat de Elena Ferrante, clasicul neorealist al Albei de Céspedes, Caietul interzis, este republicat la mai bine de 70 de ani de la prima sa apariție. Cartea rămâne relevantă pentru viața femeilor și astăzi.“ — The Guardian

„Un roman inteligent, captivant și irezistibil.“ — Los Angeles Review of Books 

Prefață de Dinu Flămând

De-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.

La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul. Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse. Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.

„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“ — DINU FLĂMÂND

„Fado Alexandrino este un roman colosal, excesiv, în care observația și descrierea sunt mereu bulversate de un instinct vizionar, adesea fulgurant, și de un imens suflu poetic.“ — Le Monde

„Lobo Antunes, unul dintre cei mai abili realizatori de portret pshologic din lume, redă turpitudinea unei întregi societăți printr-un amestec de voci individuale de o teribilă intensitate.“ — The New Yorker

„Îl consider pe António Lobo Antunes unul dintre cei mai mari scriitori, din toate limbile, ai vremii noastre.“ — Bernard-Henri Lévy

David Copperfield, pe care autorul îl considera „copilul preferat”, este un Bildungsroman cu valențe autobiografice. Scris între 1849 și 1850, David Copperfield marchează un moment de cotitură în evoluția creativă a lui Charles Dickens. Un ager observator al societății engleze de secol XIX, Dickens creează, la fel ca în toate celelalte romane ale sale, numeroase personaje memorabile: pe lângă protagonist, David Copperfield, a cărui viață, din copilărie și până la maturitate, ni se dezvăluie aproape cinematografic, într-o înlănțuire de întâmplări și emoții, îi cunoaștem și pe Clara Peggotty, James Steerforth și Uriah Heep.

„Ca mulți părinți afectuoși, am un copil preferat în adâncurile sufletului. Iar numele lui este David Copperfield.” Charles Dickens

„Ma încânta și ma uimește genialitatea domnului Dickens.” William Makepeace Thackeray

„Cel mai bun dintre toate romanele lui Charles Dickens.” Virginia Woolf

„Puțini romancieri au redat mai emoționant suflul copilăriei, strălucirea, vraja și teroarea lumii surprinse prin ochii unui copil și nuanțate de primele lui trairi.” Edgar Johnson