Literatură

Dezvoltare personala, vindecare emotionala si maturizare.12 povestiri terapeutice

Suntem obisnuiti sa etichetam oamenii in functie de comportamentele pe care le afiseaza. Judecam omul, nu comportamentul. Criticam persoana, nu actiunile sale. Proiectam asupra altora propriile noastre temeri, sperante, dorinte. Condamnam la altii ceea ce nu putem accepta la noi insine. Ne dorim sa ne fie mai bine, dar omitem ca schimbarea incepe intotdeauna cu noi insine. Noi ne cream experientele si viata.

Copilaria este piatra de temelie a vietii fiecarui om. Ma aflam la un curs de dezvoltare personala cand unul dintre colegii mei, vorbind despre copilaria lui si despre felul in care unele experiente de atunci i-au trasat harta vietii, a izbucnit in plans. Atunci am inteles necesitatea de a constientiza mecanismele ce declanseaza anumite comportamente, pentru a ne putea schimba. Numai in momentul in care intelegem cauza care a dus la o anumita manifestare, putem sa ne schimbam modul de a actiona.

Fragment din cartea

Micuta camila creste sub privirile batjocoritoare ale celorlalte camile. Rautatea lor o caleste si se ambitioneaza sa duca si ea tot atat de multa greutate. Vrea sa demonstreze faptul ca desi e diferita, poate cara la fel de mult ca si ele.
Oamenii o vad pe aceasta camila si hotarasc sa o ia cu ei pentru a le fi de ajutor in gospodarie. O poarta peste tot si-i umplu spatele cu saci grei. Peste saci, barbatii isi aseaza copiii si, uneori, nevestele. Avand o singura cocoasa, spinarea camilei e mai incapatoare decat a celorlalte. Astfel, si povara ei devine mai grea. Ambitioasa din fire, nu renunta. Trage de ea, lupta cu oboseala, nu cere hrana in plus, desi consumul ei e mai mare. Vrea doar sa demonstreze ca e la fel ca celelalte camile.
Crezi ca-i pasa cuiva de cum se simte camila? Nu. Intr-o zi cade, ingenuncheata in mijlocul desertului. Gura i s-a uscat, picioarele i-au slabit si spatele nu mai rezista greutatii.
Deoarece nu le mai este de folos, stapanii decid sa o lase acolo. Poate va avea Cerul grija de ea! Isi iau o alta camila, cu doua cocoase si pornesc mai departe. Aceasta din urma are spatele mai putin incapator, asa ca stapanii se vad obligati sa poarte si ei o parte din greutati. Copiii merg acum pe jos, de mana cu mamele lor. Noua camila se opreste din mers atunci cand oboseste si nu porneste la drum decat cand i se da apa si hrana. Iar de cealalta camila, oamenii nu mai stiu nimic! Uita ca i-a adus pana aici, de unde i-a preluat o alta, mai puternica."
Mara asculta si ochii mari i se umplu de lacrimi. Povestea Alinei pare ca si-a atins telul. A penetrat zidul rece pe care Mara l-a construit in jurul sau si a reusit sa ajunga pana la inima ei.

Indreptar pentru zeite. Inspiratii zilnice despre Supremul Spirit Feminin

Cu multe nume te chemam, si ale tale sunt aceste nume, pe de-a-ntregul.
Cu multe rituri te slavim si ale tale sunt aceste rituri, pe de-a-ntregul.
Esti fara de sfarsit, zeita, tu, regina a cerurilor.
Apuleius – Metamorfoze

Zeita are multe chipuri. Acest indreptar te va ajuta sa explorezi noi fatete ale minunatei ei diversitati, in fiecare zi. Fiecare ruga zilnica si fiecare explicatie ce o insoteste sunt o meditatie asupra lectiilor divine primite in cadrul celor mai puternice experiente umane: creatia, sarbatoarea, nasterea, frumusetea, abundenta, pierderea, dragostea, veneratia, precum si toate ciclurile anotimpurilor si vietilor noastre.
Indreptarul pentru zeite ne ajuta sa facem o legatura intre propria personalitate si spiritul nostru divin, facand astfel loc in gandurile noastre pentru un spatiu sacru in care noile noastre introspectii sa poata prinde radacini si sa creasca. Citind in fiecare zi aceste stravechi rugi pline de emotie, veti avea posibilitatea sa recunoasteti oportunitatile pe care fiecare zi vi le scoate in cale pentru a avea profunde transformari spirituale – putand astfel sa slaviti si sa hraniti feminitatea divina ce salasluieste in noi.


Fragment din cartea: Indreptar pentru zeite de Patricia Monaghan

2 mai

Vara! Vara! Laptele dulce al vacilor
si zeita cu vara ce salasluieste in ea,
si vara cea galbena si margaretele albe,
si zeita cu vara ce salasluieste in ea.
-Cantec irlandez de Armindeni

Odata cu venirea lunii mai, stravechiul an irlandez sarbatorea sosirea verii. Totusi, in calendarul nostru, este inca primavara. Pentru noi, vara nu incepe in mod oficial decat la momentul solstitiului de vara, atunci cand lumina soarelui isi atinge maximul. Totusi, intuitiv, noi recunoastem intelepciunea intampinarii cu bucurie a noului anotimp inca de pe acum, atunci cand strangem brate intregi de flori si ne deschidem usile catre prospetimea noilor adieri de vant, care poarta cu ele parfumul ierbii abia cosite si a copacilor in floare.
Anotimpul vremii schimbatoare trece, iar anotimpul cresterii este acum dimpreuna cu noi. Vara vine, iar impreuna cu ea, zeita anului intra intr-o noua etapa a vietii sale. Ea nu mai este acum o inocenta fecioara, ea este acum o tanara mama infloritoare, care da nastere copiilor ei fara de numar. Primind-o cu bratele deschise, noi ne deschidem de asemenea catre o noua crestere in propriile noastre vieti.

"Biblioteca pentru toti copii" cuprinde cele mai pretuite opere ale scriitorilor clasici ai literaturii romane si universale. Cartile de neuitat ale copilariei sunt disponibile astazi atat in forma lor clasica, de text tiparit, cat si in formatele moderne ale secolului XXI: audiobook si e-book.

Eduard Dorneanu s-a nascut in satul Malini (Suceava) la data de 1 octombrie 1968.
A debutat in anul 2011 in revista Luceafarul de dimineata. A publicat poezii, articole si proza in revistele: Timpul, Luceafarul de dimineata, Antares, Cultura, Dunarea de Jos, Boema, Spatii Culturale, Regatul cuvantului, Nomen Artis (Dincolo de tacere), Faleze de piatra, Melidonium, Singur, etc. sau articole in ziarele online: Radio Metafora (SUA), Necenzurat.Editorial, a debutat in 2011 la Editura Eurograph — Cluj-Napoca, cu volumul de poezie Gothic. La aceeasi editura a publicat in 2011 volumele de poezie si proza: Fratia trandafirului rupt, Jurnalul apelor purpurii, Juramantul Templierului, Jurnal de nopti si dimineti risipite, Rugaciunea de piatra, Neintelese dimineti si Jurnal de primavara mutilata. In anul 2012 i-a aparut la Editura Tracus Arte — Bucuresti, antologia (de poezie si proza), Jurnalul apelor purpurii, despre care Radu Voinescu spunea in prefata: „Poeticitatea atroce a acestei carti o individualizeaza in peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice indoiala. Cred ca prin aparitia ei se deschid cai fertile pentru poezia romana, cai pentru care, fara falsa modestie, autorul randurilor de fata, militeaza de vreo doua decenii. Poate ca e timpul ca astfel de aparitii sa nu ramana niste momente insolite". In anul 2013 a publicat la Editura Eikon, cartea de proza scurta, 7,63, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: „Da, talentul sau este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeste si volumul ce poarta acest nume, pentru ca literatura este o arma superioara tuturor celorlalte, cu pistolul mitraliera in frunte! Este uimitor cum autorul reuseste sa ridice banalul vietii, ba chiar si al „vietii la tara", pana la granitele — adesea dincolo de ele — magicului si miraculosului". In noiembrie 2014, editura Eikon lanseaza la Gaudeamus cartea Malini despre care Ruxandra Anton spunea in revista „Cultura" ca „emana o caldura si o vitalitate autentica, care te captiveaza. Este uimitor cum de reuseste sa te incite chiar si atunci cand povesteste intamplari comune. E clar ca are darul povestirii, e clar ca detine magia cuvintelor". In anul 2015, publica la Editura Tracus Arte, cartea de poezie „SACRA EROTICA". In anul 2016, publica la Editura Eikon, volumul de proza „Departe de Troia".. in luna februarie a anului 2017, vede lumina tiparului, la Editura Eikon, volumul de poezie, „Sublimare".


Fragment din carte:

"Pe sosea trec doua faetoane incarcate cu lucerna. Calul care trage primul faeton fornaie si primeste cateva bice pe spinare de la stapanul sau.
— Las' ci ti giuganesc eu sambati si n-ai si mai ai tu airi di aiestea, ii striga omul cocotat pe uriasa movila vegetala. 
Scot taraboanta din sopron si o parchez in fata prundisului ramas dupa ce a fost carpita aleea de asfalt. Ar trebui sa car prundisul sub cerdac si in felul acesta sa astup gropile facute de ploaie sau de scalda gainilor. Ridic prima lopata cu prundis, dar ma opresc imediat. Taraboanta imi e draga, mi-e teama ca daca o voi incarca cu prundis, i se vor rupe bratele si va deveni un obiect vechi, mutilat si nefolositor. Dinspre Suha vine o remorca incarcata cu busteni de brad. Calul naravas se teme si pentru o clipa da impresia ca se va arunca in sant. Sotia celui care adineauri injura calul, tipa: 
— Iuu, tani harmasaru' ci ni trantesti! Tani-l!, uai. 
Remorca trece pe langa cele doua faetoane, ia curba din dreptul scolii si pleaca mai departe ducand cu ea fala padurilor malinene. Pleaca si cele doua faetoane, iar eu ma hotarasc sa car prundisul cu o galeata neagra de plastic. 
— Da di ci cari cu galeata? Taraboanta i in concediu? 
Doi tineri, sot si sotie, ma privesc din drum. Cei doi rad de taraboanta mea, probabil ultimul "mijloc" de transport de acest fel din zona. Tata spunea ca lucrurile sunt ca si oamenii, trebuie sa fie folosite pana cand "carnea." lor se destrama."

Dacă îți plac: fantasy-ul, scrierile romantice, cărțile (sau filmele) cu acțiune și mister și, nu în ultimul rând, sufletul românesc, atunci tocmai ai găsit cartea potrivită… O lectură antrenantă, o căutare continuă, zugrăvită în culorile goticului. (Revista de suspans) „Dragă frate, am lăsat la sfârșit ceva ce simt că ar trebui, până la urmă, să-ți destăinui, deoarece numai pe tine te am atât de apropiat încât să fiu sigur că nu mă vei crede nebun – în orice caz, nu înainte de a-ți da toată silința să cercetezi cu atenție cele ce-ți voi spune. Mărturisesc că, inițial, am avut o reținere dacă să îți fac cunoscută tulburătoarea experiență prin care am trecut sau, dimpotrivă, să o trec sub tăcere pentru totdeauna. Fiindcă, vezi tu, unii dintre noi au, se pare, nevoie să vadă cu propriii lor ochi întunericul cel mai adânc pentru a putea înțelege cu adevărat lumea și viața…” (Alexandru V. Dan)

O insotesc pe mama pana la poarta dinspre drum, apoi ea iese in sosea si merge  pret de o rugaciune blanda catre ulita care duce la biserica satului. Nu exista imagine mai sfanta ca aceea a unei mame care merge la sfantul locas. In spatele mamei, Lumina curata de pasi drumurile satului. Ingerul de paza o urmeaza la o distanta de saisprezece batai de inima. O privesc cu drag. Ca pe singura fiinta care poate deschide portile Cerului. 
Drumul de Credinta al mamei continua. Sub Lumina Celui Vesnic Viu. In cel mai frumos loc din Univers. La Malini... - Eduard Dorneanu

Unor oameni le plac locurile comode, care le oferă siguranța zidurilor... Altora le-ar plăcea să călătorească în jurul lumii, dar nu au bani sau timp. Alții nu pleacă de acasă, în excursii, pentru că ar trebui să facă față dialogurilor, pe care le consideră stresante, nefiind pregătiți pentru sinceritate. Alții nu riscă să-și deschidă sufletul, să râdă, să plângă, să se expună... Dar dacă stăm acasă, cum aflăm cine suntem noi, la ce ne raportăm, cum devenim mai buni, cum înțelegem viața, cum învățăm, cum ne luminăm? 
Societatea, prin politicieni și mass-media, ne lasă să credem că suntem în centrul lumii, din motive ușor de bănuit. Suntem INVĂLUIȚI de această senzație hrănitoarea orgoliului și ÎNLĂNȚUIȚI de frica pericolelor "din afara zidurilor". Nu ne dăm seama că, precum politicienii, renunțăm de bunăvoie la atributele libertății! Dar noi nu vrem putere; noi vrem să râdem și să plângem de lucrurile pe care le vedem și pe care le auzim în jurul nostru!... 

Leonardo da Vinci scria la 1500 ca va veni timpul cand uciderea unui animal va fi condamnata ca si uciderea unui om. Tolstoi scria ca „daca abatoarele ar avea pereti de sticla, nimeni nu ar mai manca carne”. Iar marele geniu si Laureat al Premiului Nobel, doctorul Albert Schweitzer, scria ca respectul pentru viata este principiul etic fundamental al crestinismului, deoarece etica iubirii este continutul universal si permanent al mesajului crestin! Fiindca viata este sacra si indivizibila, una si aceeasi in substanta ei, indiferent de forma, nu putem sa-i acordam sau sa-i negam unei fiinte dreptul la existenta dupa forma in care se prezinta. Asemeni peregrinilor din aceasta carte este de datoria preotilor crestini sa dea exemplu si sa explice poporului respectul vietii indiferent de forma. - Emil Ratiu

Într-un apartament din cartierul Montmartre al Parisului, Michelle Nezhinska, soția lui Octavian Anghel și Laurette, fiica lor, pregătesc bagajele. Adună lucrurile necesare pentru călătorie și le aranjează cu grijă în valiză. Octavian Anghel formează un număr de telefon și iese la balcon în așteptarea răspunsului. În perspectivă, sus pe colină, se vede impozanta Bazilica Sacré–Coeur. Forfotă în redacția unei televiziuni. Sună telefonul. Laurențiu se apropie, ridică receptorul. Aude o voce, care repetă de câteva ori: Alo! — Da-da! Vorbiți, vă rog! Vă aud bine! — Alo, Chișinău? — Da-da! Chișinău, vorbiți! — Bună ziua! De la Paris vă telefonez! Pot vorbi cu domnul Laurențiu Armașu? Convorbirea celor doi este interceptată de Enciu – circa 40 de ani – un angajat al Serviciului de Informații și Securitate, dintr-un cabinet amenajat cu tehnică specială. „Da-da! Eu sunt! Octavian, tu ești? (vocea dispare, un amestec de sunete în receptor…): “Alo! Alo! Te aud bine, Octavian, sunt eu, Laurențiu, nepotul tău!” „Laurențiu, ce faci? Ce se aude acolo pe la voi?” “Ce să se audă, își fac ăștia de cap! Au reintrodus cenzura la televiziune, în presa scrisă, își pun peste tot oamenii lor… Avem senzația că ne-am întors în epoca sovietică!” (Enciu, cel care interceptează convorbirea, surâde cinic)

Oare viata maestrului exista pentru fiecare din voi? Absolut. Oare toti cei din aceasta incapere pasesc ca un Hristos intreg? Absolut, ca o fiinta inaltata, care a triumfat asupra mortii. Exista cineva in aceasta incapere care nu are in jur aceasta linie de potential nemuritor? Toata lumea de aici o are, mai ales ca ati aflat despre ea. Dar atunci, de ce nu ar fi mai logic sa spunem:" Bun, dar daca stiu ca e aici, cum se face ca nu aleg sa fiu asta?" Nu e vorba ca am dori sa putem sa fim maestri - e mult mai mult decat atat - ci e vorba ca a fi maestru nu are gandul nostru obisnuit. Si daca ar fi, atunci viata pe care o traiti acum s-ar schimba dramatic si ar deveni una fara trecut, cu claritate totala, detasare, bucurie si a trai in momentul prezent, in care prezenta magica e efervescenta in ficare clipa.

"Cu toate că Liviu Rebreanu înregistrează evoluţia vieţii personajelor cu „indiferenţa naturii însăşi“, aşa cum remarca Eugen Lovinescu, se observă totuşi că din­colo de o asemenea indiferenţă, sunt puse în mişcare coarde cu o mare putere de vibraţie. [...]" (Lucian Pricop)

Nu există ceva mai simplu și în același timp mai complicat decât să scrii o carte de amintiri. Cristina Crețu trece cu nota zece acest examen, la care mulți scriitori nu reușesc să ia nici nota cinci. Cine scrie la persoana întâi este tentat să-și fardeze imaginea. Și mai face o greșeală (pe care Cristina Crețu o face și ea, dar foarte rar): selectează întâmplările trăite nu după expresivitatea lor, ci după importanța pe care au avut-o la vremea respectivă pentru viitorul memorialist. Autoarea acestei cărți, cu un titlu plin de farmec (O carte pentru primăvara mea), se prezintă pe sine cu franchețe, fără nicio intenție vizibilă de a face o impresie bună. Instinctul artistic sigur o ajută, totodată, să-și dea seama că momente care nu i-au influențat în vreun fel biografia sunt semnificative din punct de vedere literar și merită evocate. Va fi o încântare pentru cititori, așa cum a fost și pentru mine parcurgerea cărții de la prima până la ultima pagină. Deși citesc, din obligație profesională, sute de cărți pe an, n-am mai găsit de multă vreme una pe care s-o citesc din plăcere, așa cum am citit O carte pentru primăvara mea de Cristina Crețu.

    Progresele inregistrate de biologia celulei au permis implementarea biologiei in fizica, pentru a permite stiintei biofizicii sa includa fenomenele PSI. Aceasta stiinta poate acum sa explice cum functioneaza vederea la distanta.
    Ea utilizeaza campurile biofizice pentru a permite perceperea a ceea ce se intampla in afara corpului fizic prin mijloacele unui al saselea simt. Acest al saselea simt este o percepere biofizica care sta la baza experientelor extracorporale, reincarnarii, clarviziunii, spionajului psihic, perceptiei extrasenzoriale si telepatiei.

Romanul lui Lawrence surprinde atat prin viziune si prin subiectul pe care-l trateaza, cat si prin limbaj, asupra caruia autorul avertizeaza inca de la inceput. Cartea se adreseaza cu precadere oamenilor de spirit, capabili sa vada in noua forma de exprimare o depasire a tabu-urilor, depasire impusa de statutul pe care si-l revendica indivizii ca fiinte omenesti evoluate si de cultura. Puterea evocatoare a cuvintelor asa-zise obscene, considerata a fi primejdioasa pentru naturile simple, obscure, violente ale Evului Mediu, continua sa fie, poate, un pericol, fiind destul de puternica pentru firile inferioare, incomplete, rau evoluate. Ceea ce autorul le propune cititorilor prin romanul sau este o discutie libera, sincera cu privire la sexualitatea fiintei umane si, mai mult decat atat, o incercare de aprofundare, de intelegere a propriilor trupuri si a dorintelor si nevoilor trupesti, fizice ale fiecaruia. (Brebeanu Alina)

Descopera

Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariţia (în 1927) a romanului Ciuleandra, dar naraţiunea şi sensurile ei simbolice îşi dovedesc o excepţională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente şi conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei şi recii construcţii din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi aşezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean. (Ion Simuț)

Cartea marii, Cartea mortii si Cartea iubirii sunt cele trei cicluri pe care Emilia Ivancu le construieste poetic drept Carti ale vietii, in acest nou volum de versuri, prin care mai urca o treapta in devenirea sa creatoare. [...] Tematic si stilistic, volumul de fata le continua pe cele precedente, insa se deosebeste de acestea prin rafinarea trairilor, fapt care imbraca lirismul Emiliei Ivancu intr-o forma mai inalt-sensibila decat cea pe care a lasat-o se se intrevada pana acum.
Grafica artistului aiudean Stefan Balog comunica - in plan ideatic - cu textele: vederea-dincolo-de-realitate sau de vizibil ii permite sa reprezinte in alb-negru aceasta lumea a formelor, culorilor si elementelor pe care Emilia Ivancu o re-construieste in versurile sale. (Georgeta Orian)


Din nimicul ce sunt

În Romeo şi Julieta problemele filozofice şi etice nu formează obiectul unor „dezbateri” ca, de pildă în Troilus şi Cresida. Din punct de vedere dramatic şi tematic, principalele imagini din piesă sunt lumina şi întunericul.
Faptul că, pentru prima oară, în Romeo şi Julieta Shakespeare a dat iubirii omeneşti o formă atemporală conferă acestei piese un loc important nu numai în ceea ce priveşte evoluţia lui Shakespeare, ci şi evoluţia dramei elisabetane. Această experienţă fundamentală a iubirii profunde şi pătimaşe stă la baza întregii drame - Leon Leviţch

Cartea, apărută pentru prima oară în 1990 la Editura Eminescu, cuprinde două microromane: Pe ce picior dansați?și Misterul din fotografie. Cele două proze îl au ca protagonist pe jurnalistul Andrei Mladin, cel mai îndrăgit anchetator din literatura polițistă românească, prezent și în filme și seriale TV.

În prima dintre narațiuni, eroul primește o misiune neobișnuită: să dezlege enigma morții unui profesor de muzică. O anchetă dificilă, deoarece profesorul a încetat din viață cu multe decenii în urmă. Căutarea adevărului îl poartă pe Andrei Mladin pe căi sinuoase. Cei care l-au cunoscut bărbatul dispărut în condiții suspecte nu sunt prea dispuși să vorbească, iar cei care o fac prezintă povești contradictorii. Numeroasele piste pe care le urmărește dezvăluie un adevăr cutremurător.

Misterul din fotografie e o distopie plasată într-un oraș imaginar unde domnește corupția, iar asasinatele se comit pe bandă rulantă din dorința unui individ însetat de răzbunare și de putere, dornic să pună mâna pe o avere imensă. Luptând singur împotriva tuturor, Andrei Mladin hotărăște să afle cine se află în spatele crimelor, chiar cu prețul vieții.

La fel ca în toate aparițiile sale, simpaticul jurnalist e tenace în cercetările sale, dovedește istețime și înfruntă pericolele care îl amenință cu arma sa preferată – umorul.

"— Si nu ne putem misca deloc in Timp, nu putem scapa de momentul prezent.
     — Dragul meu domn, exact aici gresiti. Exact aici greseste intreaga lume. Mereu scapam de momentul prezent. Existentele noastre mentale, care sunt imateriale si nu au dimensiuni, merg de-a lungul dimensiunii Timp cu o viteza uniforma de la leagan pana la mormant. Exact asa cum am calatori „in jos" daca ne-am incepe existenta la cincizeci de mile deasupra suprafetei pamantului.
    — Dar marea dificultate este aceasta, l-a intrerupt Psihologul; Te POTI misca in toate directiile prin Spatiu, dar nu te poti misca prin Timp.
    — Acesta este grauntele marii mele descoperiri. Dar gresiti spunand ca nu ne putem misca prin Timp...."

    Capodopera a literaturii SF, binecunoscuta in intreaga lume. Celebra lucrare ce trateaza legatura spatiu-timp in care este portretizat viitorul implacabil al umanitatii, indiferent de perioada de timp in care am putea calatori, fara a putea intelege mare lucru din mijlocul de transport. Asadar, mai degraba o capodopera „fiction" decat una science-fiction. Prima lucrare a lumii literare care trateaza calatoria in timp doar ca o modalitate de a ne aminti latura existentei umane. Infinitul razboi viata-moarte, o epopee a involutiei, mai degraba, decat a evolutiei umanitatii. 

„Ai nevoie de un răgaz ca să te potolești după ce închizi cartea aceasta despre copilărie a lui Mihail Vakulovski, cu scriitura ei nervoasă, clocotitoare ca o magmă. Toate schemele ideologice sunt abandonate, nu avem bolșevici răi și albgardiști buni, toate sunt așa cum le percepeam atunci în copilăria noastră sovietică, care aici este una frenetică, burlescă, savuroasă. Toate se învălmășesc, Lenin și Pavlic Morozov stau bine mersi lângă eroina Zoia Kosmodemianskaia și supra-omul Iuri Gagarin. Versurile patetice despre eroii sovietici fac casă bună cu folclorul porcos al copiilor despre aceiași eroi. Autorul refuză să se uite la copilăria sa din perspectiva adultului de astăzi, el o re-trăiește exact pe cea de atunci, plină de triumfuri adolescentine și răcoritoare ca o limonadă. O copilărie în sânul unui tată protector și adorat ca un Dumnezeu”. — CONSTANTIN CHEIANU

„Injecții de stări și de imagini, fără complexe, fără filtru și fără cenzură, textele lui Mihail Vakulovski sunt ca acele poze alb-negru, făcute de «Zenit»-urile sovietice. Fie că aleargă după băiatul care jupoaie șerpi ca să-și oblojească mama, fie că o pândește pe lăptăreasa care se scaldă noaptea în laptele colhozului, fotograful nu este niciodată un simplu privitor, este chiar lentila care ajustează realitatea. Mult umor, multe înjurături și cruzime, dar și o duioșie aproape copilărească, specifică slavilor, care se împletește aici straniu cu scrisul românesc.  Toate acestea pe muzica lui Vîsoțki, de la înălțimea lui Gagarin, dar mai ales cu gândul la «tătelu’» – developatorul-șef al amintirilor. O carte care va enerva multă lume și tocmai de aceea merită citită“. — TATIANA ŢÎBULEAC

Nimeni nu ar fi crezut, în ultimii ani ai secolului al nouăsprezecelea, că treburile oamenilor erau urmărite atent şi îndeaproape de inteligenţe mai mari decât cele omeneşti şi la fel de letale precum acestea; că în vreme ce oamenii îşi vedeau de treburile lor, ei erau cercetaţi şi studiaţi, poate aproape la fel de temeinic cum un om cu un microscop ar putea cerceta creaturile efemere care roiesc şi se înmulţesc într-o picătură de apă. Cu o nesfârşită mulţumire de sine, oamenii s-au plimbat de colo-colo pe această planetă, văzându-şi de ale lor, senini în siguranţa lor că stăpânesc materia. Este posibil ca şi protozoarele ciliate aflate sub microscop să facă la fel. Nimeni nu s-a gândit la lumile mai vechi din spaţiu ca la surse de pericol faţă de omenire, sau s-a gândit la ele numai ca să respingă ideea vieţii acolo, deoarece ar fi imposibilă şi improbabilă. Este ciudat să ne amintim unele din obiceiurile mentale ale acelor vremuri îndepărtate. În cel mai bun caz, oamenii pământeni îşi închipuiau că ar putea fi alţi oameni pe Marte, poate inferiori lor şi gata să întâmpine cu bucurie o expediţie misionară. Însă, peste golul spaţiului, minţi care sunt faţă de minţile noastre precum ale noastre faţă de cele ale animalelor ce se sting, intelecte uriaşe, calme şi nemiloase, au privit acest pământ cu ochi invidioşi şi, încet şi sigur, şi-au ţesut planurile împotriva noastră. Şi devreme, în secolul al douăzecilea, a sosit marea dezamăgire.

Fusese siluită țara asta, de toți care s-au aplecat asupra ei. Din goana calului și strânsul arcului, din vârful suliței și latul spadei. De cei ce-au fost în trecere și de cei ce-au vrut să rămână. I-a primit țara asta pe toți și n-a scuipat pe niciunul. I-a îmbrățișat și n-a pus întrebări. I-a așteptat și le-a întins masa, înainte ca ea să existe sau ei să ceară. I-a ascultat pe toți și i-au spus ce-aveau pe suflet. Păcatele lumii se prăvăleau asupra ei, și sufletul gemea sub ele. Caravana deșertăciunii o aducea la gura cortului și ea trebuia să vină și să deshame caii. Vorbeau toate limbile pământului, și ea îi înțelegea pe toți. Tăcea mereu, și când îndrăznea să grăiască, îi poftea în câmpiile mănoase și la umbră de copac. Așa fusese mereu, așa avea să fie întotdeauna. Poporul cel mai ușor de guvernat, cea mai docilă națiune, cea mai cuminte populație. Ca trestia bătută de vânt a rezistat urgiilor. Istoria a trecut peste ea, fără să o contamineze. Cea mai veche țară fără de poveste din lume.

Să dansezi pe Pink Floyd sau Jimi Hendrix!? O, da! Mai mult decât atât, piesa definitorie a ceaiurilor noastre a fost power play-ul In A Gadda Da Vida, al trupei Iron Butterfly, o bucată de 17 minute, cu solo de baterie de 2 minute și 39 de secunde. Dansam solo-ul de baterie!