Literatură

Marele premiu național de literatură elvețiană 2018 decernat Annei Felder, după premiul Schiller acordat pentru întreaga operă în 1998, așeaza în drepturile sale o autoare pe cât de profundă pe atât de discretă. Consacrată încă din 1974 prin publicarea romanului La disdetta la respectabila editură Einaudi din Italia, la sugestia lui Italo Calvino, opera scriitoarei cunoaște o nouă renaștere grație unor tineri cercetători și traducători contemporani.

Scrisul Annei Felder este funciar poetic, fără nicio umbră de afectare sau patos, deseori teatralizant, ca în scena următoare, plasată, ca un cadru generic: Scena era luminată din două părți, poate trei, fiindcă Nabucco și soția lui aprinseseră și ei lumina: era un glob de hârtie japoneză care aproape că atingea pământul, încât aveai impresia că locuiau la trei etaje diferite: prezentatoarea sus, înconjurată de mobile amestecate; soții la primul etaj instalați provizoriu știind că urmau să se mute; bătrânul în umbră, luminat din când în când prin geamurile ușilor de la parter de farurile mașinilor: atunci îi treceau pe față crengile goale ale copacilor de parcă era un pisoi în dungi, un radio în dungi, o natură moartă în dungi.

Debutul ca prozator al lui Mihail Sebastian cu Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) nu iese din linia tematica a congenerilor sai, glosand aforistic pe marginea aventurii cunoasterii, a tragicului, a ratarii, a luciditatii in amor, a revoltelor spiritului si, in registru gidian, a degajarii plenare etc. Fragmentele..., de fapt o autofictiune camuflata diaristic dupa metoda de autenticizare larg utilizata de scriitorii secolului al XIX-lea, sunt toate „126 pagini — hartie comerciala — scrise marunt, regulat, fara stersaturi".

Naratorul anonimizat din cele 24 de capitole foarte scurte noteaza, totusi, intamplarile deloc eroice, face observatii psihosociologice despre iubiri pasagere, cauta cu astutie sa prinda din zborul inertial natura pasiunilor, in fine, judeca faptele proprii sau ale celorlalti cu o detasare jucata ca plictiseala deziluzionata. Avem de-a face cu forma aceea de negationism specific spiritelor oripilate de ratare, in conditiile in care ratarea este chiar proteza pentru actiune a individului. In carnetul gasit pe podul Mirabeau e vorba de „umilinta de a rata". Cu toate acestea, imunizarea se face printr-un rationament banal, dar spinal: „Ratezi cand te abati din drumul pe care vrei sa-I urmezi sau cand ajungi acolo unde ti se pare ca ar trebui sa ajungi. Eu insa nu m-am socotit niciodata sortit unui anume drum." Este aici o decrizare a sufletelor cautand satisfactii erotice sau morale. Acceptarea coexistentei contrariilor nu inseamna vreo constanta, ci un plus de sens pentru provizorat, care se impaca oarecum cu dispretul pentru Descartes: „Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aver-siune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. " Nu sunt de gasit in aceste fraze pretentii apodictice, sunt insa influente stendhaliene si gidiene. Ar putea parea, pe alocuri, ca absenta moralitatii este o poltronerie ieftina, ca regasim alianta intre indiferenta si insuficienta cerebrala. Suntem asigurati ca egotismul deriva dintr-o desertaciune afirmata de psalmist: „Vanitas vanitatum omnia vanitas!" Contradictia ambivalentei lumii este a cautatorului de pricini pentru toate ideile mari; Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste. Cu aceeasi degajare, muta piesele si ideile, caracterele si situatiile si in Femei, subintitulat roman, tiparit intaia data in 1933, cu o coperta realizata de Margareta Sterian. - Lucian Pricop

Provocarile venite in ultimul timp din campul literar romanesc au modificat substantial lectura textelor scriitorilor moderni. In colectia „Literatura romana moderna“ sunt „arhivate“ contributiile unor participanti majori la schimbarea de discurs literar. Incercam astfel sa adresam o invitatie elevilor si profesorilor de a cauta sa inteleaga mizele si subtextul unei schimbari de paradigma literara.

Literatura si artele plastice m-au atras de la o varsta frageda, fiind o visatoare ratacita in realitate. Dorinta de a scrie proza si poezie a aparut firesc si spontan. Ideile si gandurile mele ies din colivia timpului pentru a prinde viata, uneori surprinzandu-ma si pe mine. Actul creativ a strabatut adolescenta si maturitatea si sper sa fie perceput ca o conexiune emotionala intre mine si cititori. - Tatiana Cretu

Colectia Capodopere ale romanului romanesc

Într-o țară de proprietari, cum e cea în care se întâmplă istoriile înșirate aici, chiriașii sunt o categorie de ordinul unităților (4% din populație, după Eurostat). Abia în orașele mai răsărite din România, ce se pot număra pe degetele unei mâini, ponderea lor atinge procente de ordinul zecilor. Chiriașii merită totuși puțină atenție, chiar așa neimportanți și necreditabili: cât poate fi de greu să-i distingi printre pietonii care traversează străzile orașului? Chiriașul este exact acel individ a cărui trecere nu-ți va reține atenția mai mult de câteva secunde. Ei bine, are și el sclipiri de luciditate ori clipe de inspirație, printre momente de-o banalitate înfiorătoare. Iar dacă mai este și ardelean, se prinde greu de niște lucruri. (Marius Oliviu Iacob)

* * *

Mi-a făcut plăcere să citesc Chiriaș la Cluj, este scris cu umor și căldură. Autorul se confundă cu naratorul, iar din vocea lor comună iese Hip, personajul central, un bărbat ce poate părea un ratat-urban, ca să inventez un nume, sau un chiriaș-proprietar, după cum ne este prezentat; cu un job care nu-i place, plin de idei, visuri și având o mică rezervă de dragoste de oferit. Pe versurile lui Topîrceanu din Balada chiriașului grăbit, Hip își caută fericirea, schimbând apartamente și, odată cu ele, chiriașe sau proprietărese. Romanul surprinde aerul boem al Clujului, fiind scris cu mult umor și har de Marius Oliviu Iacob. Povestea curge mai întortocheat, simțindu-se faptul că a fost prima dată publicată sub forma unor mici texte pe blog. Însă, micile neajunsuri sunt compensate de stilul plăcut și bonom în care ne sunt oferite informații despre viața de chiriaș la Cluj. (Daniel Timariu)

* * *

Volumul lui Marius Oliviu Iacob propune o tipologie mai puțin valorificată, în orice caz, de actualitate: chiriașul, un fel de homeless photoshopat social, economic și intelectual. Mixând o tehnică veche de când lumea, cea a fiziologiei – Negruzzi e primul nume la care m-am gândit parcurgând primele zeci de pagini – cu elemente de textualism optzecist, Chiriaș la Cluj este povestea insului contemporan lipsit de mari conflicte interioare sau exterioare, condus de un hedonism temperat, care trăiește fără mari drame, luând viața cum vine, chiar dacă, firește, mai are și unele zvâcniri, orgolii, ambiții, machisme. Niciodată, însă, ieșite din zona de bun-simț, uneori cu gust sălciu, dezabuzate. Apelând la mijloacele clasice ale umorului, Marius Oliviu Iacob îi surprinde acestui supraviețuitor al zilelor noastre profilul, în tușe adesea inspirate, convingătoare. (Horia Corcheș)

* * *

Marius Oliviu Iacob este jurnalist și scriitor. Editorul mai multor site-uri de profil social-cultural, precum: inimadecarte.ro, cluj.pro, teatru.info, clujul.xyz, cefilmevad.blog sau clujul.xyz, are la activ până acum două cărți: Revoluția trăită de O. Țâră (Alba Iulia, 2012) și cea de față, Chiriaș la Cluj (Cluj-Napoca, 2016) – despre locuirea într-un oraș contemporan. Prezentul volum face parte dintr-un ciclu despre Cluj ce va fi urmat de un al doilea, în curs de apariție, despre ocupații: Recuperatorul de iepuri. Există, încă în stadiu de concept, și un volum trei: Terasă la Cluj. Va mai publica la începutul lui 2018 un roman cu tendințe mistery-horror: Ciocănarul, după cazul Operațiunea Someșul.

Momente din istorie. Volumul I: Istoria comunismului in Romania. Inceputurile Desi cuvantul "roman" ne duce cu gandul la lucrari ce contin zeci, sute de pagini, termenul "roman grafic" este aplicat azi, pe scara larga, incluzand lucrari de fictiune, non-fictiune si antologizate… in benzi desenate. Istoricul Richard Kyle a inventat termenul „roman grafic” intr-un eseu publicat in numarul din noiembrie 1964 al revistei fanzine Capa-Alpha. Termenul a devenit familiar dupa succesul comercial al volumului "Maus" de Art Spiegelman (1986), apoi editiile colectate ale lui Frank Miller "The Dark Knight Returns" (1986) si "Watchmen" ale lui Alan Moore si Dave Gibbons (1987). Industria cartii a inceput sa foloseasca termenul de "roman grafic" ca o adevarata categorie in librarii, incepand cu anul 2001.

Trei intr-o barca, lucrare publicata in 1889, este cel mai cunoscut roman satiric scris de Jerome K.Jerome.

Scrise şi publicate acum o jumătate de veac, povestirile lui Italo Calvino, antologate sub titlul Iubiri dificile, îşi păstrează întreaga prospeţime epică, cucerind prin explorarea interiorităţii personajelor şi relieful stilistic, analitic, descriptiv şi ironic.

Bernard Walsh, un teolog agnostic a cărui educaţie s-a închegat în ceţurile Rummidge-ului, manifestă un interes pur profesional pentru Paradis. De aceea deplasarea în Hawaii nu pare cu nici un chip vacanţa vieţii.

„Situatiile cele mai patetice, confruntarile cele mai implacabile din Comedia umana sunt, cel mai adesea, ca si aici [in Eugénie Grandet] niste tragedii ale vietii private, neobservate sau chiar nebanuite, care au dus la zdrobirea unor existente.“ - Maurice Bardèche

„Devenit aproape un mit, ca Homer, Dante sau Shakespeare, numele lui Balzac este sinonim cu marii pasionati de adevar, de arta, de dragoste sau de reusita, cu toata acea omenire fascinanta care populeaza O mie si una de nopti ale Occidentului, cum si-a numit Balzac opera.” Angela Ion

„… Balzac si-a atribuit adesea doar meritul realizarii unui inventar gigantic. Comedia umana: titlul insusi implica o distanta, sugereaza ca Balzac e spectator, ca se abtine sa fie partinitor si ca descrie lumea ca atare. El este secretarul societatii franceze care isi compune, chiar ea, propria istorie.“ - Gaetan Pichon

„Căci unul trăiește și simte ce trăiesc și simt toți iar toți fac aidoma pentru oricare [mare vânător] […] zi după zi și an după an veac după veac […fiindcă…] numele sunt numai de la oameni iar oamenii sunt ca să facă istoriile ce sunt [din veac?].”
„În afara Roții să nu vorbești de istoriile celor ai tăi și nici de a ta care sunt cu voi sau fără voi și nici istoriile tale […] să nu lași cuvânt scris despre ele și despre ei […pentru că toate istoriile?] bune [,] rele urcă în Al Treilea Cer și [se întorc] mai târziu, ca ale altora.”
„…că numai omul sărăcit în duh şi femeia îngelozită mai cred că dragostea umblă cu capul spart şi cu mintea la călcâie sau că aprinde foc cu vâlvătăi taman când e soarele la zenit, de acela pe care i se căşună nu mai vede lucrurile cu amăruntul şi, bine sau rău, aşa căscând ochii în jur, mai apoi, ştie strigoii care se duc şi care vin trâmbiţând pentru o nouă Facere, dar asta e la dragostea mare care a fost şi mai e la moarte iar Facerea e numai Una…” (fragment pierdut din Pravila, ediţie Demetrescu-Saţ)

În mers de rac relatează un episod dramatic de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial: fuga populaţiei germane din Prusia Orientală spre Vest, pe măsura înaintării trupelor Armatei Roşii, şi scufundarea vasului Wilhelm Gustloff cu 9.000 de pasageri la bord de către un torpilor sovietic.

In toiul noptii, o femeie in rochie de seara se adaposteste in camera de hotel a unui om de afaceri cu care poarta o lunga discutie, minata de o tensiune surda, pana in ceasurile dinaintea rasaritului. O fata se intinde la vorba intreaga noapte cu receptionerul hotelului, cautand pretexte ca sa nu urce in camera unde o asteapta tanarul violent care se arata a-i fi iubit. Un baietel scapat din flacarile ce i-au mistuit casa si familia e rapit din camera de hotel de politista pusa sa-l vegheze. Si, ca intr-o piesa muzicala, in lumina palida a diminetii, cand pe lume pare sa nu se intample nimic, situatiile stranii in care plutesc cele trei cupluri isi gasesc o neasteptata rezolvare.

Fidel abstragerii din cotidian a eroilor prozei sale fantastice, Mircea Eliade ofera cu romanul Domnisoara Christina (1936) o varianta moderna a povestilor cu strigoi, omniprezente in folclorul romanesc.

Pornind de la o intriga clasica, Tomás Eloy Martínez construieste un irezistibil roman despre dorinta, putere si machism. Pe fundalul unei realitati politice dominate de coruptia la varf, neputinta legii si capriciile mai-marilor zilei, se tese incitant o pasionala poveste de dragoste intre atotputernicul director al unui ziar din Buenos Aires si protejata sa Reina Remis, o tanara jurnalista talentata.

Fragmente din epopeea contemporană a emigranţilor.

Manualul de Economie aplicată se adresează elevilor de clasele a XII-a / a XIII-a de liceu tehnologic.

Komayo, o fostă gheişă care a abandonat lumea cartierelor de plăceri când s-a măritat, revine la Tōkyō după moartea prematură a soţului. Nu vrea să-şi petreacă restul zilelor într-un cătun uitat de lume şi friguros, printre străini, săracă şi anonimă; visează la o viaţă plină de lux, aproape de lumea strălucitoare a scenei, ca să poată practica artele tradiţionale, iar singura soluţie este să se reîntoarcă în lumea gheişelor.

Erika Olahová, nascuta in anul 1957, este o scriitoare ceha de etnie roma. A inceput sa scrie in anii ’90 si a debutat in 2001 cu povestirea Copilul, publicata in Romano Džaniben, o publicatie periodica de limba, istorie si cultura a romilor. Prozele sale scurte au aparut mai apoi in diferite reviste, cum ar fi Revolver Revue sau Host, unele fiind incluse si de Nancy Hawker in antologia Providky. Short Stories by Czech Women (Londra, 2006).

Criticii literari vad in George Cosbuc un mare talent care a reusit sa depaseasca creatiile unor scriitori precum Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu.

Lentoarea este primul roman scris de Milan Kundera direct in franceza. Subiectul lui este de altfel "frantuzesc". Cu toate acestea, critica pariziana i-a rezervat o primire mai curand rece. Poate fiindca, gratia si virtuozitatea cu care reconstituie, amestecand planurile temporale, un vodevil din secolul al XVIII-lea francez, sunt contracarate de sarcasme la adresa intelighentiei pariziene contemporane.

Identitatea, a doua carte scrisa de Milan Kundera in limba franceza, este un roman suta la suta "frantuzesc", cu personaje, locuri si mentalitati din patria adoptiva a autorului. Romanul este o poveste "simpla" care are in centrul ei un cuplu aflat in prag de disolutie; dar, cu luciditatea sa dintotdeauna, dincolo de tribulatiile eroilor ce incearca sa reinvie o dragoste pierduta, Kundera pune in joc raul profund care macina societatea moderna si care e omniprezent in filigran.

Nesimtirea e un virus redutabil, cu instalare rapida si efecte demolatoare. Ea se instaleaza in aproapele anonim, dar ii afecteaza mai mult pe cei din jur. Nesimtitul devine pe zi ce trece o prezenta constanta, greu de evitat si imposibil de strunit, in tren sau la opera, in autobuz sau la biserica, in parc sau la teatru, in Parlament sau la bloc, reprezentantii acestei categorii fondeaza un cult volatil, fara agenda si fara orizont.

Povestea cu iz detectivistic se aseamănă cu un delirant road movie oriental, cu surprize în lanţ, şoferi de taxi (aproape) clarvazători , negustori, şarlatani, cerşetori, case în care moralitatea este îndoielnică, locante, bordeluri… O lume pestriţă, zgomotoasă, pasională, zugrăvită în culori tari, ironii muşcătoare şi umor negru; rezultatul este un soi de Macondo magrebian nostalgic şi amuzant totodată, dar un Macondo în care toată lumea visează să plece „ în Vest“.

Manualul se adresează elevilor din al VII-lea an de studiu al limbii franceze şi urmăreşte dezvoltarea simultană a competenţei lingvistice şi de comunicare şi înlesnirea de noi contacte cu universul francez, familiarizarea cu contextul socio-cultural în care este utilizată această limbă.

Și se făcu întuneric, de Ciprian Măceșaru, este o colecție de opt proze scurte, exemplar scrise, în care fiecare text în parte reușește să atingă un punct nevralgic al lumii de azi.

Volumul se deschide cu un text despre defazări, pierderi de tempo și sincope conjugale. În Delay, acești timpi lipsă nu-i anulează personajului numai plăcerea de a nu anticipa scorurile la meciurile din campionatul de fotbal (televizorul lui Gherasim, veciunul de la etaj, este cu câteva secunde mai rapid), dar pune și punct căsniciei sale – în favoarea aceluiași Gherasim.

În Leoaica (e de la sine înțeles că titlul trimite la poemul-fanion Leoaică tânără, iubirea) „Iuliana era o poetesă, admiratoare până la ceruri și înapoi a lui Nichita Stănescu […] mustea de patetism, de cuvinte ca frumos, minunat, înger, lacrimi și zbor și era o bisericoasă, o smerită, iubirea țâșnea din ea de peste tot”. Sigur că orice absolvent de Litere recunoaște într-o clipită acest prototip, iar cinismul cu care Ciprian Măceșaru construiește acest text face deliciul lecturii.

Lecția este un text pe care ar putea fi studiată arta echivocului. De la prima frază, de la smerenia așa-zisului discipol, amintind (voit) de practicile de instructaj budiste, până spre finalul textului, unde replici de tipul: „Ești cel mai tare. Ești regele cartierului. Le-ai luat banii la toți” dinamitează întregul eșafodaj pe care părea să fie contruit textul.

Deși fiecare povestire în parte își are forța și miza ei, cred totuși că nucleul acestei cărți se găsește în două dintre textele din voum. Pe de-o parte în Fabrica de draci, unde este vorba despre un fiu care nu-și iartă tatăl pentru abuzurile de putere, iar pe de altă parte în proza care dă și titlul volumului, Și se făcu întuneric, poveste care trece din factual în contrafactual vorbind despre mișcările stradale care ne-au animat pe toți în ultimul an.

Subtema care traversează ambele texte este aceea a spunerii unor povești. În Fabrica de draci, tatăl vine adeseori acasă beat, furios, iar mama „legăna dracii pe un picior, că așa se zice, că dacă bâțâi din picior înseamnă că legeni un drac. Erau dracii pe care i-i arunca tata de cum intra pe ușă, duhnind ca o distilerie”. Cu toate acestea, fiul își amintește poveștile pe care tatăl i le spunea în copilărie, povești care se calcifiază odată cu trecerea timpului: „Îl văd pe bărbatul care povestea folosind mereu și mereu aceleași formule, aceleași fraze ce nu îngăduiau vreun amendament logic sau stilistic. Erau fraze definitive, perfecte, nu le puteam, și nu pot nici acum, auzi decât prin vocea tatălui meu”.

Proza care dă titlul volumului este și cea mai extinsă. Și se făcu întuneric, care debutează cu așa-zisul motto neoficial al Republicii Tatarstan – „Noi putem!” -, este, cum am spus, un text care reia povestea protestelor din Piața Victoriei. Personajul central se lasă târât, fie din iubire, fie din lașitate, într-un „război de uzură” în care nu crede. În final, atât el, cât și Valentina (femeia voluntară care îl aduce, aproape împotriva voinței lui, pe baricade) sunt deportați, urmând a fi instituită o nouă dictatură. Într-o secvență, el trebuie să țină o scurtă prelegere la Sala Mică a Ateneului despre o piesă de teatru a lui Federico García Lorca. Bruiat de timpul prea scurt care i se alocă, tot discursul o ia la vale, iar coerența, atât de bine gândită și memorată dinainte, se rupe:  „De atunci vorbesc numai la capătul liniei, în fața publicului meu imaginar, vorbesc foarte bine, acolo sunt un vulcan, un torent, nimic nu mă poate opri”.

Această concentrare asupra zicerii unui text este o temă adiacentă care se reia pe diverse niveluri.

Lumea construită de Ciprian Măceșaru este o lume à rebours: „Ca o gingie atinsă de parodontoză, pământul de lângă blocuri e lăsat pe alocuri, dezvăluind fundațiile, lucru care pare să nu îngrijoreze pe nimeni. Câteva fetițe joacă fotbal pe un teren improvizat într-o parcare. Pe margine, patru băieți butonează pe telefoane. Fetele aleargă cu multă ambiție și chicotesc ori de câte ori una dintre ele se încurcă în pași sau nu nimerește mingea. Băieții, plictisiți, dar cu frizuri impecabile, par mici extratereștri pedepsiți de părinți să locuiască o vreme pe Terra”. Pasaje ca acesta ilustrează la perfecție care este unghiul de vedere din care Ciprian Măceșaru scrutează realitatea.

„Aș fugi de poporul ăsta ieșit nu demult din bezna bordeiului, din bezna incestului, a violului, a jegului gros de un deget, a copiilor cu mintea-nmuiată-n alcool”, spune personajul central din Și se făcu întuneric. Ce-i lipsește lui este ambiția și, nu în ultimul rând, independența de a acționa fără „cârje” – așa cum sunt, pe rând, mama și apoi iubita lui. Bezna care revine acum nu este altceva decât un nou Ev Mediu.

Însă Ciprian Măceșaru nu lasă „întunericul” pe care-l anunță încă din titlu să devină notă dominantă în cartea lui. În urma lecturii, rămâne gustul unui spirit ludic bine pus în pagină.

”O cunosc pe Lol V. Stein în singurul fel de care sunt în stare, al dragostei.” (Marguerite Duras)

„Un detectiv cu usoare dureri de cap” surprinde trei episoade din viata lui Papa Goldon, un personaj care, avand in vedere succesiunea pe banda rulanta a experientelor prin care trece, ar putea umple rafturile unei biblioteci.

O meditație asupra lumii contemporane, în care virtualul ocupă din ce în ce mai mult spațiu, pregătind trecerea spre epoca postumană.

Crimele nu lipsesc și reflectă contradicțiile și instabilitatea vremurilor noastre.

Se spune că robotica și inteligența artificială vor ușura viața oamenilor. Desigur, aceasta este partea pozitivă, însă tehnologia avansată poate fi folosită și în scopuri distructive, criminale. Această lume computerizată este o lume fragilă, supusă atacurilor din partea hackerilor. Industria militară este în alertă. Cine va avea supremația? Cine va profita? Organizațiile din spatele guvernelor, populiștii, extremiștii, islamiștii – toți vor să aibă acces la ultimele noutăți în domeniu.

Realitatea depășește imaginația.

Ce se ascunde sub fațada Stockholmului elegant? Orașul Luxor din Egipt nu este numai locul templelor și al mormintelor faraonilor. Ce decizii se iau la Edinburgh?

O speranță există, totuși. Poate vom reuși să oprim dezastrul.

Și în această situație fericită, tot tehnologia avansată operează.