Literatură

Explorează o poveste despre fantezii la prima vedere, care ascund atracții interzise. Când Garret o vede pentru prima oară pe Mia, sora sa vitregă, pe un site pentru adulți, are un șoc. Apoi plăcerea îi invadează trupul, pentru ca, într-un final, rațiunea să îi strige cu toată puterea: „Cum să te îndrăgostești de... sora ta vitregă?” Acum, Mia îl împinge să facă lucruri pe care a spus că nu le va face niciodată, iar voaiorismul nu mai este doar un fetiș pentru el. Devine riscul de a pierde totul. 

Sunt un voaior – îmi place să privesc.

Și în domeniul meu, asta reprezintă un avantaj.

Ca unul dintre cei patru proprietari ai clubului Salacious Players, sunt obișnuit să stau în umbră. Asta este ceea ce știu să fac cel mai bine și prefer să lucrez singur.

Până într-o zi când descopăr o aplicație de videochat și mă trezesc că urmăresc o persoană pe care nu ar fi trebuit niciodată să o privesc – pe sora mea vitregă.

Există trei probleme mari în legătură cu asta.

În primul rând, Mia și cu mine nu ne suportăm deloc.

În al doilea rând, ea nu știe cine e cu adevărat în spatele ecranului.

Și, în al treilea rând... sunt complet captivat – de aplicație și de ea.

Acum, Mia mă împinge să îmi doresc să fac lucruri pe care am spus că nu le voi mai face niciodată, cum ar fi să mă deschid și să mă atașez emoţional. Mă îndrăgostesc de ea, iar ea se îndrăgostește de misteriosul bărbat care mă prefac a fi.

Dacă vreau să rezolv această situație, trebuie să fac mai mult decât să privesc.

Cât de departe voi merge pentru a-i atrage atenția?

Pătrunde într-o lume dominată de fantezii, unde fetele cuminți nu vor bănui niciodată ce le așteaptă. Când Charlotte alege să fie secretara lui Emerson, carismaticul patron al unui club exclusivist, mai în vârstă decât ea, nu s-a gândit o clipă că jobul ei va însemna mult mai mult de atât. Jocurile periculoase încep, iar ea află repede că, atunci când nu-i organizezi șefului tău lista de task-uri, îi organizezi lista de fantezii.

Îmi spune că sunt perfectă.

Jucăria lui fără cusur.

Fetița lui ascultătoare.

Rănită și dezamăgită de fostul iubit care mă neglija emoțional, am căutat pe cineva care să-mi arate că sunt valoroasă.

Apoi, am început un nou loc de muncă, unde șeful meu mă aduce în genunchi – la propriu. Mă determină să fac lucruri pe care o secretară obișnuită nu le-ar face niciodată.

Emerson Grant îmi spune că sunt mai mult decât suficientă.

Sunt demnă de laudele lui.

Există o mie de motive pentru care ar trebui să stau deoparte. Proprietarul Clubului Salacious Players nu este doar noul meu șef, ci și tatăl fostului meu iubit.

Cu el, mă simt prețuită, adorată și completă.

Sunt o fată bună, dar mă îndrăgostesc de bărbatul nepotrivit.

Emerson Grant știe exact ce vrea.

Și mă vrea doar pe mine.

Cât de departe voi merge pentru a-i câștiga aprobarea?

 

Oghi s-a trezit din comă după ce a provocat un accident rutier cumplit, în urma căruia soția lui și-a pierdut viața, iar el a rămas paralizat și desfigurat. Îngrijit de soacră, o văduvă care jelește pierderea singurului ei copil, Oghi este neglijat și lăsat să zacă singur în pat.

Lumea lui se reduce la camera în care stă întins și la amintirile legate de relația tulbure cu soția sa, o femeie sensibilă și inteligentă care a reușit să-și îndeplinească un singur scop în viață: amenajarea unei grădini în fața casei.

Curând însă, Oghi observă că soacra lui petrece tot mai mult timp în grădina abandonată, smulgând din rădăcini plantele sădite de soția sa și săpând obsesiv gropi din ce în ce mai mari. Întrebată de ce, răspunde că termină ceea ce a început fiica ei.

Groapa lui Hye-young Pyun este o capodoperă a suspansului și o meditație profundă asupra suferinței, singurătății și izolării. Deopotrivă tulburător și înduioșător, romanul Groapa este un dar oferit de o scriitoare deosebit de ingenioasă. -- Laura van den Berg, autoarea romanului Find Me

În timp ce citești Groapa, constați brusc că te îndoiești de toate. Pyun ne adresează o întrebare grea și înspăimântătoare, pe care nimeni nu o poate evita: Ești în siguranță? -- Kyung-sook Shin

Amintind de romanul Misery al lui Stephen King, Groapa lui Hye-young Pyun evidențiază stilul unic cu care autoarea amplifică groaza în această poveste sumbră a unui bărbat izolat complet de viața lui. -- Cotidianul Munhwa Ilbo (Coreea de Sud)

Fiți precauți; vă veți gândi și veți visa la acest roman mult timp după ce îl veți lăsa din mână. -- Words Without Borders

O poveste claustrofobică, fascinantă, menită să vă tulbure. -- Korean Literature Now

Pentru cititorii care nu se tem de gândul că viața noastră și cei dragi ne sunt străini. -- Krys Lee, World Literature Today

Cel mai vândut roman japonez din toate timpurile, „Kokoro” este o meditație atemporală asupra iubirii, onoarei și prieteniei.

Rămas singur într-o vacanță de vară la malul mării în Kamakura, un tânăr student descoperă în mulțimea de pe plajă un bărbat mai în vârstă, fascinant și misterios, pe care ajunge să-l numească în scurt timp Sensei. Pe măsură ce relația lor e tot mai strânsă, tânărul student devine din ce în ce mai curios în legătură cu secretele tragice care îl bântuie pe Sensei, cu enigmele tinereții care îi afectează prezentul. Pe fundalul sfârșitului epocii Meiji și al modernizării rapide a Japoniei, legătura lor dăinuie, în ciuda distanței pe care o menține Sensei, măcinat de vinovăție – până într-o zi, când tânărul primește o scrisoare care dezvăluie întreaga poveste a trecutului său. Unul dintre cele mai îndrăgite și mai apreciate romane japoneze, Kokoro este o meditație atemporală asupra iubirii, onoarei și prieteniei.

„Natsume Sōseki este cel mai mare romancier modern al Japoniei. Ori de câte ori am șansa să recitesc romanele lui Sōseki, sunt frapat de cât sunt de bune. Sōseki este întotdeauna numele care îmi vine prima oară în minte atunci când sunt întrebat care este scriitorul meu japonez preferat.” Haruki Murakami

Natsume Sōseki, pe numele său real Kinnosuke Natsume, s-a născut în 1867, la Tōkyō.
Crescut de un fost servitor al familiei împreună cu soția acestuia, a visat încă din gimnaziu să devină scriitor. După absolvirea, în 1893, a Universității Imperiale din Tōkyō, unde a studiat literatura engleză, a intrat în învățământ, apoi a fost trimis cu o bursă a statului japonez în Regatul Unit, spre a-și continua studiile. La întoarcerea în Japonia, în 1902, a devenit profesor de literatură engleză la Universitatea Imperială din Tōkyō.
Și-a început cariera literară în 1905, cu povestirea intitulată Eu, motanul, urmată de romanul Botchan. A renunțat la postul de la universitate în 1907, pentru a se dedica în exclusivitate scrisului, și a devenit editor literar la ziarul Asahi Shimbun. Până în 1916, când a murit în urma unui ulcer gastric, Natsume Sōseki a scris numeroase haikuuri și paisprezece romane, printre care: Apoi, Kusamakura, Minerul, Sanshirō, Poarta, Lumină și întuneric (roman neterminat).
Kokoro a fost declarat în repetate rânduri, în sondaje efectuate în rândul elevilor, studenților și profesorilor de literatură japoneză, drept cel mai valoros roman japonez din toate timpurile.
Sōseki, pseudonimul adoptat de scriitor în 1887, înseamnă în limba chineză „încăpățânat”.

Totul pare să-i surâdă Iui Edmond Dantes: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie și se vă căsători cu frumoasa Mercedes. Dar, chiar în ziua nunții, acuzat de trădare, de stat, este arestat și apoi trimis în sinistra închisoare a castelului. Atunci când iese în sprsit de acolo, paisprezece ani mai târziu, are un singur scop, să se răzbune.

Totul pare să-i surâdă lui Edmond Dantès: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie şi se va căsători cu frumoasa Mercédès, de care e îndrăgostit nebune ște. Dar, chiar în ziua nunţii, victimă a unui complot, este acuzat de înaltă trădare, arestat, condamnat fără proces la detenție pe viaţă şi trimis în sinistra închisoare a castelului d’If.

Într-o seară de iarnă, cinci tineri petrec până târziu la jocul de cărți, apoi discută despre puterea misterioasă pe care o deține o bătrână contesă, bunica unuia dintre ei. Această femeie ar ști o combinație de trei cărți care este de fiecare dată câștigătoare. Nepotul ei povestește cum bunica sa, pe când era tânără și se afla în Franța, a pierdut într-o seară o sumă uriașă, iar soțul ei a fost furios. A găsit ajutor la faimosul conte de Saint-Germain, care i-a dezvăluit un secret ce i-a permis să-și recâștige banii.

În Gențiane, Cella Serghi spune povestea Radei Ionac, personaj asemănător din multe puncte de vedere cu Diana Slavu, eroina din Pânza de păianjen. Tânără de origine modestă, Rada muncește din greu – este asistentă medicală într-un spital, slujnică în casele unor doamne cu stare – ca să-și poată finaliza studiile și să devină regizor. Pentru a-și împlini visul, este nevoită să accepte compromisuri și să facă față prejudecăților celor din jur. Ca toate personajele feminine ale Cellei Serghi, Rada se îndrăgostește și suferă din iubire, îi admiră și îi disprețuiește pe bărbați. În final însă, fericirea nu vine din poveștile de dragoste pe care le trăiește, ci din împlinirea personală.

Romanul Amantul doamnei Chatterley a fost interzis la publicarea sa, stârnind o furtună de controverse. Lawrence explorează trăirile lui Constance Chatterley, prizonieră într-un mariaj steril cu Sir Clifford, un aristocrat intelectual paralizat de la brâu în jos în urma Primului Război Mondial. Disperat să capete un moștenitor, Clifford îi sugerează soției sale să încerce o aventură, și Constance se trezește implicată într-o relație pasională cu Oliver Mellors, paznicul de vânătoare de pe domeniul lor.

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți. 
Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“- Petronela Rotar

„Este cert că, luându-și ca alter ego pe Adrian Zograffi, Panait Istrati încerca să refacă pe Jean Cristophe al lui Romain Rolland. În Codin, în orice caz, el a izbutit să creeze un alt Colas Breugnon.” (Alexandru Piru)
„Panait Istrati nu este un romancier. Darurile lui epice țin mai curând de domeniul povestirii, înrudindu-se, sub acest raport, cu tonalitatea generală a operei sadoveniene. Este un povestitor, prin aluviunile orientale ale artei noastre, prin contactul mereu reînnoit și viu cu lumea halimalei, a cronicilor și a mitului popular. Și e un povestitor român, prin cele mai profunde accente ale scrisului său.” (Mircea Zaciu)

„Dragoste – prietenie (în înaltul înțeles emersonian al cuvântului) – moarte, iată realitățile morale ce punctează, cu semne de foc, fiecare pagină a acestui neliniștit. Tonurile sunt rând pe rând crude sau feerice, mustind de viață sau reduse la schemele unor simboluri etice înalte, ca în basmele populare. De unde, un adevărat suflu de epopee cutreieră toate aceste povestiri, răscumpărând unele asperități stilistice sau stângăcii compoziționale.” (Mircea Zaciu)
„Căci opera lui Panait Istrati întregește peisagiul literaturii românești din ultimii douăzeci de ani, deoarece, dimpreună cu Mihail Sadoveanu și cu Liviu Rebreanu, autorul Kirei Kiralina, alcătuiește treimea cea de o ființă a celei mai unitare substanțe epice. Ca și aceștia – și poate că nu strică să amintim cum câteșitrei purced la împlinirea operei lor, cam în același timp (întreg Sadoveanu de după Cocostârcul albastru, de la trecutul război începe) – ca și aceștia, Panait Istrati este, dintre toți ceilalți scriitori moderni ai noștri, acela care aduce cele mai multe probleme, cei mai mulți eroi și cea mai puternică individualitate…” (PERPESSICIUS)

Un roman incorect politic

Încă din prima zi după ce s-a întors din Canada, Doru Ciocanu a venit să protesteze în fața Ambasadei Rusiei, iar acolo, în timp ce stăteam cu pancarte în mâini, mi-a povestit că scrie un roman. Între timp, l-a terminat.

De la Tatiana Țîbuleac și Valentina Șcerbani încoace, nu am citit nimic mai captivant și mai fluent. Personajul principal e chiar Doru Ciocanu. Utopia, parabola, romanul politic, romanul picaresc, romanul SF, autobiografia, romanul realist își dau mâna în acest roman pur și simplu tulburător. Un roman despre identitate, tranziție, despre visul canadian și cel moldovenesc, despre devenire, prietenie, nostalgie, dor, dragoste, fidelitate, nu poate fi decât un roman despre noi. Noi, cititorii lui.

Cred că e cea mai bună carte a lui Doru Ciocanu și una dintre marile cărți ale literaturii noastre contemporane. Începând cu acest roman, Doru Ciocanu devine un mare scriitor. Un roman cu adevărat răvășitor.” (Dumitru Crudu)

O casă maiestuoasă înconjurată de magnolii. Descoperirea unei scrisori vechi. O călătorie în trecutul unei familii marcate de trădare. 1924. Aurora și Cristina se joacă, râd și visează în grădina unei case impunătoare din nordul Spaniei. Cele două fete fac parte din lumi diferite, dar în universul de jocuri și secrete pe care îl împărtășesc, nu-și pot închipui că prietenia lor se va sfârși din cauza unei trădări care le va marca pentru totdeauna.

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)

Agitația cuprinde întregul sătuc St Mary Mead atunci când celebra actriță Marina Gregg cumpără o casă aici. Vine să facă un film, are de gând să se stabilească în sat și chiar va organiza o serbare!

Hercule Poirot, omulețul cu mustața răsucită și cu capul în formă de ou care se consideră „cel mai faimos detectiv“, își face, în aceste povestiri, o intrare glorioasă, rezolvând, în stilul său caracteristic, unele dintre cele mai dificile cazuri din cariera lui.

Împreună cu soția sa, Jerry Burton soseşte în liniştitul orăşel Lymstock ca să-şi ofere o binemeritată odihnă, aşteptându-se la jumătate de an de linişte şi de plictiseală. Dar într-un orăşel în care bârfa se ridică la rang de adevăr, bănuielile se răspândesc precum veninul, iar glumele nevinovate pot lua o turnură mortală. În Lymstock încep să apară şi crimele şi e de datoria lui Miss Marple să-l descopere pe vinovat.

Crima ca formă de artă? O idee la fel de originală precum cel căruia îi aparține, extravagantul și bogatul domn Shaitana. Acesta îi pro­pune lui Hercule Poirot să îi arate „exponatele“ sale în cadrul unei petreceri la care îl invită alături de alți trei specialiști în dezlegarea enigmelor și de patru ucigași care au scăpat nepedepsiți până acum. Și, așa cum se temea Poirot, ceea ce începe ca o seară captivantă de bridge devine până la urmă un joc mult mai periculos…

"Vremea se dezmortea. Iarna, istovita ca o baba rautacioasa, se zgarcea mereu, simtind apropierea primaverii din ce in ce mai dezmierdatoare. Haina de zapada se zdrentuia dezvelind trupul negru al campurilor... Ion de-abia asteptase zilele acestea. Acum, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omat, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare... Iesi singur, cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o luni. Sui drept in Lunci, unde era porumbistea cea mai mare si mai buna, pe spinarea dealului... Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul, ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor... Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul... Si tot era al lui, numai al lui acum... Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreundandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa crampoteasca in sarutari, intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele."

În acelaşi stil semi-autobiografic inconfundabil, care a devenit deja marca prozei scurte a lui Charles Bukowski, volumul Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri reia, îmbogăţindu-le uneori cu elemente fantastice şi suprarealiste surprinzătoare, teme recurente în opera scriitorului. Povestirile, care cuceresc prin limbajul deocheat şi forma necizelată, dar şi prin jocul subtil, absolut sclipitor al sensului dublu, imortalizează episoade halucinante din Los Angelesul anilor 1960-1970, unde sărăcia, alcoolismul, pariurile, sexul şi violenţa par să fie la ele acasă, dar şi scene comice din viaţa oamenilor din industria cărţii şi a scriitorilor.

Charles BUKOWSKI s-a născut în Germania, la Andernach, în 1920. Când avea doi ani, părinţii lui s‑au mutat în SUA, stabilindu-se în Los Angeles, unde scriitorul a copilărit şi şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. A studiat la Los Angeles City College, dar a abandonat cursurile şi a dus o viaţă dezordonată, scriind cu o pasiune îndârjită şi schimbând diverse slujbe pentru a supravieţui: a lucrat într-un abator, într-o fabrică de mâncare pentru câini, a fost spălător de vase, şofer de camion şi funcţionar de poştă. A publicat prima povestire la douăzeci şi patru de ani, iar în 1960 a debutat cu un volum de versuri. Cu timpul, valoarea operei sale a început să fie recunoscută, iar în 1969 Bukowski a semnat un contract de exclusivitate cu Black Sparrow Press, ceea ce i-a permis să renunţe la slujba lui din acel moment şi să se dedice exclusiv scrisului. Autor prolific, a publicat numeroase volume de poezie, antologii de povestiri şi romane, devenind unul dintre cei mai citiţi scriitori americani contemporani. La Editura Polirom au apărut până în prezent romanele Femei (2003, 2009, 2012, 2016), De duzină (2003, 2019), Factotum (2004, 2018), Poşta (2004, 2017), Hollywood (2012, 2017), Şuncă pe pâine (2011, 2015, 2018), volumele de povestiri Dragoste la 17,50 $ (2016, 2019), Poveşti despre nebunia obişnuită (2017, 2023), Muzică de belele (2018), Cea mai frumoasă femeie din oraş şi alte povestiri (2023) şi antologia de poezie Dragostea e un câine venit din iad (2007). În 2021 a fost publicat volumul Despre băutură, antologie care reuneşte unele dintre cele mai reuşite fragmente literare scrise de el pe această temă, iar în 2022, Căpitanul e dus cu pluta şi marinarii au fugit cu vasul, volum ce cuprinde însemnări din jurnalele ţinute de scriitor în ultimii ani de viaţă. Charles Bukowski a murit în 1994 în San Pedro, California.

E anul in care Sophie si cea mai buna prietena a ei, Agatha, sunt pe cale sa afle unde ajung toti copiii pierduti: in legendara Scoala pentru Bine si Rau, unde baietii si fetele obisnuite sunt antrenati sa devina eroi si ticalosi din povesti. Fiind cea mai frumoasa fata din Gavaldon, Sophie a visat toata viata sa fie rapita intr-o lume magica. Cu rochiile ei roz, pantofii de clestar si dorinta de a face fapte bune, stie ca va primi note maxime la Scoala pentru Bine si ca o sa absolve ca printesa din povesti. Intre timp, Agatha, cu rochiile ei negre amorfe, cu motanul ei afurisit si cu antipatia ei fata de aproape toata lumea, pare sa fie potrivita pentru Scoala pentru Rau. Numai ca cele doua fete sunt rapite si ajung in Padurea Nesfarsita, iar destinele lor sunt intoarse pe dos. In curand descopera ca singura modalitate de a iesi dintr-o poveste este sa o traiasca.

Trilogia Corneliei Funke este o dovada ca cititul, scrisul si povestitul pot cu adevarat sa schimbe lumea. - KidsReads Pachetul contine volumele: • Inima de cerneala (600 pagini) • Sange de cerneala (864 pagini) • Moarte de cerneala (760 pagini)

Într-o duminică rece din 1947, o crimă șocantă agită orășelul Villiers-la-Fôret, de lângă Paris: pe malul râului, un bărbat este găsit mort cu craniul zdrobit, iar lângă el, încă năucită și pe jumătate goală, se află Olga Arbelina, o fostă aristocrată rusă care a trebuit să-și părăsească țara în timpul Revoluției bolșevice. Comunitatea de imigranți ruși stabilită la Villiers abia înțelege ce ar fi putut să o conducă pe Olga, pașnica bibliotecară, într-o situație atât de ciudată și compromițătoare. Ancheta care începe stârnește un trecut dureros: fuga grăbită din țara sa, durerea exilului, abandonul de către un soț meschin și nașterea unui fiu hemofil, care, ajuns la adolescență, pare să reîncarneze destinul tragic al Romanovilor. Dar viața Olgăi Arbelina ascunde încă un secret teribil, poate chiar o a doua „crimă”.

Crima Olgăi Arbelina are un inconfundabil aer slavic, în care se vede din nou talentul incontestabil al autorului de a aborda atât fresca istorică, cât și portretul intim.

Andreï Makine s-a născut în 1957 în Krasnoiarsk, Siberia, iar în 1987 a emigrat în Franța. Romanul care l-a consacrat și i-a adus o celebritate neașteptată a fost Testamentul francez, publicat în 1995 și distins cu Prix Goncourt, Prix Médicis şi Prix Goncourt des Lycéens. Au urmat alte romane care i-au consolidat cariera, traduse în zeci de limbi.

Doar câteva zile li s-au îngăduit unei infirmiere și unui pilot, doi francezi care se cunosc în inima Rusiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și trăi iubirea. Povestea lor, reconstituită peste zeci de ani de cel care o ascultase pe când era un băiețel captiv într-un orfelinat siberian, devine un altfel de pod aerian, unul alcătuit din cuvinte, între o Franță pe cale de a dispărea și o Rusie demult dispărută.

Andreï Makine s-a născut în 1957 în Krasnoiarsk, Siberia, iar în 1987 a emigrat în Franța. Romanul care l-a consacrat și i-a adus celebritatea a fost Testamentul francez, publicat în 1995 și distins cu Premiul Goncourt, Premiul Médicis şi Premiul Goncourt des Lycéens. Au urmat alte romane care i-au consolidat cariera, traduse în zeci de limbi.

Nina Trifan este o autoare de origine română, stabilită în Canada din anul 2001. În România, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, cu o licenţă în Română-Engleză şi una în Comunicare şi Relaţii Publice. Este absolventă a Programului Româno-Canadian ROCA Executive MBA şi a urmat un program de Creative Writing la Universitatea din Toronto, School of Continuing Studies (SCS). Nina locuieşte în Toronto cu soţul şi fiul ei. E fascinată de cuvinte, de flamenco şi de plajele cu nisip auriu.

„Ţara care trăieşte în mine de Nina Trifan explorează nuanţele, dislocarea, triumfurile şi provocările imigraţiei, ale maternităţii şi ale relaţiilor. Evocativă şi onestă, cartea urmăreşte viaţa Anei Sala, care părăseşte România pentru Canada, se întoarce pentru o scurtă perioadă pentru a avea grijă de mama ei bolnavă, împreună cu fiul ei de zece ani, Matthew, doar ca să plece apoi din nou. Romanul explorează căsnicia ei cu Keeran, prietenia cu Katarina şi dragostea pentru cuvinte.“ – Dr. Ranjini George, autor al cărţii Through My Mother’s Window: Emirati Women Tell their Stories and Recipes.

În sectorul 5 al capitalei, un criminal în serie pune pe jar polițiști, asistenți sociali, părinți, oameni fără căpătâi și oameni de bine. Încetul cu încetul, ancheta inițiată de locotenentul Dragu dă la iveală secrete îngrozitoare din familiile victimelor, dar secretul întunecat al ucigașului rămâne bine ascuns și nu va fi descoperit înainte de a zgudui din temelii chiar viața tânărului locotenent.

Roman plin de culoare, cu personaje pitorești din medii declasate, dar și cu portrete emoționante ale unor oameni obișnuiți care își împlinesc menirea de a aduce lumină în viețile altora, cu o intrigă polițistă palpitantă care te ține cu sufletul la gură, Chipurile lui Ahriman este și o tulburătoare meditație pe tema relațiilor între părinți și copii în societatea românească de ieri și de azi.

În mijlocul secolului al XVI-lea, o epocă plină de violență și de intoleranță religioasă, Sylvain Chantournelle este un personaj luminos, întruchipare a artistului care face lumea mai bună. A învățat meserie în breasla dulgherilor de construcții înalte, dar visul lui este să construiască orgi uriașe care să-și răspândească sunetele pe uscat și pe mare, în speranța că muzica pe care o va trimite în lume va potoli nebunia criminală a timpului său. Sylvain cunoaște dragostea de două ori în viață și de fiecare dată rămâne cu inima frântă. Într-un port unde face escală corabia pe care călătorește artizanul împreună cu iubita lui, un spaniol capturat de pirați se îndrăgostește de frumoasa femeie și-i scrie poeme: sunt semnate cu numele Miguel de Cervantes.

Bernard Tirtiaux, romancier, actor și artist plastic specializat în realizarea și restaurarea de vitralii, s-a născut la Fleurus, la 11 aprilie 1951. A urmat studii de artă la Louvain, la Bruxelles, apoi în Franța. Și-a publicat în 1993 primul roman, Le passeur de lumière, care a obținut numeroase premii și a fost tradus la editura Univers cu titlul Cel care aduce lumina. Dintre romanele sale, în limba română au mai apărut Noël în decembrie, publicat în 2018 de editura Casa Cărții de Știință, și Aubertin d’Avalon, editura Fides.

După Vremuri interesante, ireverențiosul și nonconformistul ei debut din 2020, Naoise Dolan publică un al doilea roman, care îi confirmă stilul unic. Fericitul cuplu este povestea a doi tineri, Celia și Luke (dar și a grupului lor de prieteni, unde granițele între sex și amiciție sunt fluide), care explorează posibilitățile unei iubiri comme il faut, asumându-și (aproape) toate clișeele tradiționale. Alături de ei, vom descoperi dacă drumul spre altar îi va conduce spre o fundătură sau spre o linie de start în cursa ezitantă către acceptarea de sine.

Într-o seară, după o petrecere cu prietenii și o discuție rațională, Celia și Luke hotărăsc să se căsătorească. Au un comun un apartament și o pisică, rutine agreabile și o afecțiune constantă, deși deloc spectaculoasă. În anul care se scurge între logodnă și ziua nunții, fericitul cuplu, prietenii și rudele celor doi își intersectează traiectoriile și se confruntă neașteptat, iar întâmplările trecutului și ale prezentului compun un tablou complicat. Archie și Marie, foștii parteneri, rămân prezenți în viețile celor doi logodnici, sora Celiei are suspiciuni privind fidelitatea viitorului cumnat, și peste tot acest ghem de relații și duplicități plutește îndoiala supremă: mai au convenția și tradiția o componentă semnificativă în lumea noastră, sau căsătoria e un bibelou vetust, prețuit doar de mătușile care nu-și pun niciodată întrebări? Celia și Luke vor găsi un răspuns în drum spre altar.