Literatură

Cind merge in orasul natal sa petreaca Pastele la parinti, Robert afla de la sora sa, Camelia, ca mama lor are o boala cu transmitere sexuala. Asadar, fie ea, fie tatal lor, fie amindoi ar avea relatii cu altcineva. Cei doi frati incep o ancheta detectivistica: vor sa afle care din parinti este „vinovatul”. In timpul cautarii, Robert ii reintilneste pe Lone, un batrin betiv care pe vremuri i-a marcat copilaria, si pe Oana, prima lui iubita, intoarsa de la munca din Italia, dar, mai presus de orice, isi reintilneste trecutul. Cititorul descopera ca tradarea are o traditie in aceasta familie, fie ca e vorba despre prima iubire sau despre viata unchilor, matusilor sau bunicilor.

Arthur, aventurosul personaj al singurului roman terminat de Edgar Allan Poe, pornește într-o lungă călătorie, alături de prietenul său, Augustus.

Cîţiva prieteni se strîng în fiecare seară pe un bac de pe Nil pentru a fuma haşiş şi a discuta despre artă şi absurdul existenţei. Tihna petrecerilor e tulburată atunci cînd o tînără ziaristă vine să studieze micul grup, cu o seriozitate ce le pune sub semnul întrebării plăcerile şi dă naştere unei dispute înverşunate pe tema sensului vieţii, datoriei, moralităţii şi dragostei. Mahfuz abordează o multitudine de stiluri în acest microroman, de la lirismul romantic la ironia acidă, cu aluzii la Egiptul antic şi istoria clasică, a căror grandoare pune în evidenţă, prin contrast, sentimentul de dezrădăcinare şi pierdere în derizoriu cu care se confruntă intelectualul egiptean, sofisticat şi cosmopolit, al vremii. Pălăvrăgeală pe Nil descrie o lume marcată de schimbări dramatice, însă tonul său este unul de poveste, uneori absurdă, alteori profund serioasă, emoţionantă, iar dilemele umane şi artistice ale protagoniştilor sînt, dincolo de spaţiu sau de context, cele ale timpurilor moderne.

Ajunsă la şaptezeci şi doi de ani, Aaliya, o femeie care nu se simte necesară nimănui, povesteşte despre sine şi despre cei apropiaţi. Locuieşte singură într-un apartament din Beirut, dar casa ei adăposteşte sute de tomuri, cum nimeni din capitala Libanului nu mai are. Divorţată, fără copii, avînd drept Dumnezeu scriitori şi opere faimoase, femeia a lucrat o viaţă ca librar şi de aproape cinci decenii traduce în fiecare an în arabă una dintre cărţile care i-au plăcut. Munca sa nu este destinată altor ochi, căci Aaliya doar creează şi depozitează: traducerile sînt îngropate în cutii şi păstrate în apartament. Lucrurile se schimbă însă cînd un dezastru neaşteptat ameninţă să distrugă tot ce Aaliya a creat în lunga-i viaţă. Concentrat, un nebănuit ghid de lectură, romanul cuprinde poveşti cuceritoare despre Beirutul de azi şi de ieri, despre războiul civil din Liban, o lume fascinantă ţesută în amintirile unei neobosite cititoare.

Tsukiko are treizeci şi opt de ani, lucrează într-un birou şi trăieşte singură. Îi place să meargă la bar şi să bea sake. Într-o zi se întîlneşte întîmplător cu un fost profesor de liceu, un venerabil dascăl de literatură căruia, pentru că nu-şi aduce aminte cum îl cheamă, îi spune „sensei”. Acesta este cu treizeci de ani mai în vîrstă, pensionar şi văduv. Legătura lor – căreia Hiromi Kawakami îi dă ritmul lent al trecerii anotimpurilor – se conturează discret, iar sensei şi fosta lui elevă se întîlnesc tot mai des, se bucură împreună de mîncare şi de sake, depind tot mai mult unul de celălalt. Pe măsură ce prietenia lor se adînceşte, lui Tsukiko îi trece prin cap că mîngîierea pe care o găseşte în compania lui sensei ar putea fi ceva mai mult decît amiciţia ce i-a apropiat.

Au trecut mulţi ani de la al Treilea Război Mondial. Elegantul şi candidul doctor Poole debarcă, alături de o echipă de exploratori, într-o Californie fantomatică, răvăşită de suflul deflagraţiei nucleare. Aici găseşte rămăşiţele unei umanităţi înstrăinate, pline de mutanţi, supuse unor idoli însetaţi de sînge, o civilizaţie pustiită unde prea puţinii supravieţuitori trăiesc după o nouă lege, care spune că nu poţi iubi decît o dată pe an. Curajoşii şi revoltaţii care îndrăznesc să evadeze sînt supuşi torturii şi eliminaţi. Urmărind povestea cu exactitate de scenariu, romanul dezvăluie pictural perspectivele şi detaliile unei lumi stranii şi neaşteptate, dar deloc improbabile, anunţate în celebrul roman distopic Minunata lume nouă.

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.

„Un roman cu adevărat strălucitor.” (Kenzaburō Ōe)

Cel mai trist om din lume e clovnul, se stie. Si cind clovnul se apuca sa rida de el insusi si de viata lui cea trista, lumea din jur e nelamurita: ar trebui sa rida impreuna cu el? Sa ceara banii inapoi pe bilet? Sa-l huiduie gros? Cu Dovala Gi, comediantul care face stand-up in romanul lui David Grossman, nu ride mai nimeni – povestile lui, amintiri inspaimintate ale celei mai lungi calatorii pe care a facut-o copilul care a fost, ingheata zimbetul pe buze si tintuiesc spectatorul pe scaunul incomod al barului unde a venit ca fraierul, asteptindu-se la niste bancuri. Un cal intra intr-un bar nu e nici pe departe o carte care se citeste dintr-o singura suflare, cum spune Dovala bancurile cu melcul, testoasa si papagalul. Dimpotriva: din cind in cind, tristetea peste care s-a lipit strimb masca hohotului de ris e coplesitoare, datatoare de ghem in stomac si pauza de lectura. Dovala se face bucati la microfon, in fata stimatului spectator: mitraliaza bancuri, mai bune ori mai proaste, ride de el insusi, se injura, isi cara pumni, se umple de singe. Stimatul spectator hohoteste cit hohoteste, pina nu mai intelege nimic din ametitorul risu’-plinsu’ de sub reflectoare. Dar Dovala continua: poate doar asa, rizind cu lacrimi, ajunge si el sa priceapa ce a trait.

Prima carte a lui George Orwell, Fara un sfant prin Paris si prin Londra este o relatare emotionanta si foarte detaliata a celor citiva ani de saracie autoimpusa prin care a trecut scriitorul dupa ce s-a intors din Birmania. Aflat in cautarea propriei voci narative, Orwell repudiaza societatea „respectabila” si exploreaza viata defavorizatilor sortii, traind in camarute mizere si spalind vase in bucataria incinsa ca un cuptor a vreunui hotel parizian sau invirtindu-se printre cersetorii excentrici ai Londrei, al caror limbaj pestrit il inregistreaza fidel. Figurile surprinzatoare de cocote, drogati, cersetori care folosesc ziare pe post de lenjerie si cersetori schilozi cu talente filozofice pe care le aduce in scena Orwell dezvaluie chipul hid al saraciei, care pune sub semnul indoielii orice urma de umanitate. Fara un sfant prin Paris si prin Londra urmeaza sa fie adaptata pentru marele ecran, dupa un scenariu de Lee Hall, de catre regizorul scotian Kevin Macdonald.

Unsprezece povești în care dragostea e privită din unghiuri surprinzătoare și, în același timp, unsprezece secvențe ale unui roman construit pe o unică poveste, a unei iubiri ce nu-și găsește ritmul.

O iubeam a inspirat in anul 2009 o ecranizare avindu-i in distributie pe Daniel Auteuil si Marie-Josee Croze.

Cuvînt înainte de Radu Cosaşu

O carte despre copilărie şi inocenţa ei, despre prietenie şi fotbal, dar, mai ales, despre universul familiei, cu toate ritualurile, iubirile, aşteptările şi dezamăgirile lui. În dialogul dintre autori, afirmaţiile unuia sînt reformulate de celălalt, istoriile capătă mize diferite în funcţie de unghiul din care sînt privite, personajele, după o scurtă „carieră” într-un capitol, sînt demascate ironic în următorul... O literatură plină de farmec, în care peste oameni şi omuleţi (de la cei fantastici, precum Ştim şi Ştam, „locuitorii” borcanului de muştar, pînă la cei reali) pluteşte nostalgia, compensată de umor, de un sarcasm blajin şi de gustul dulce-amărui al unor poveşti ce trezesc în fiecare dintre noi dorinţa întoarcerii la propria copilărie.

Daca in romanul „Femei” Henry Chinaski era amorezul aflat vesnic in cautarea unor picioare lungi si a unor sini planturosi, in „Factotum” slujbele de tot felul iau locul femeilor de tot felul. Ramas acelasi alcoolic incurabil, in conflict cu parintii si cu lumea, Henry Chinaski, cel care declara ca „multi barbati cumsecade au fost lasati pe drumuri de o femeie”, se hotaraste sa locuiasca singur si sa-si faca rost de o slujba, fiindca sumele pe care tatal sau i le pretinde pentru casa, masa si rufarie i se par exorbitante. Astfel incepe aventura nesfirsita si ametitoare a slujbelor: pe rind, magazioner, functionar, distribuitor, om de serviciu, muncitor intr-o fabrica de biscuiti pentru ciini, sofer, lucrator la metroul aerian s.a. America lui Chinaski este una a mahalalelor, a diminetilor mahmure, a pubelelor de gunoi pline cu resturile civilizatiei umane, a tirfelor alcoolice, a ratarii. Henry nu-si pierde insa umorul, iar tonul povestii este unul simplu, natural, fara pretentii, pe alocuri ironic-amar si melancolic, ca o melodie de Leonard Cohen. Chinaski este un anti-erou al zilelor noastre care spera ca, in urma aventurilor bahice si amoroase, a experientelor in zonele cele mai obscure ale existentei, sa-si afle mintuirea.

„Primarul: V-am poftit, domnilor, ca să vă aduc la cunoştinţă o veste foarte neplăcută: vine la noi un revizor.
Ammos Feodorovici: Ce revizor?
Artemi Filippovici: Ce revizor?
Primarul: Un revizor din Petersburg, incognito. Ba şi cu misiune secretă.
Ammos Feodorovici: Asta-i bună!
Artemi Filippovici: Ce să zic, numai grija asta ne mai lipsea!
Luka Lukici: Doamne, Dumnezeule, şi cu misiune secretă pe deasupra!

Primarul: Parcă presimţeam eu ceva: toată noaptea am visat nişte şobolani neobişnuiţi. Zău că n-am mai văzut vreodată asemenea dihănii: negre, nefiresc de mari! Au venit, au adulmecat şi s-au dus...” (N.V. Gogol)

Pasunile Raiului este locul aflat dincolo de bine si dincoace de rau al lui Steinbeck. Las Pasturas del Cielo, cum ii spun, uimiti, cei care-l descopera, are puterea de a renaste sperante, dar si de a sterge fara urma destinele cele mai fericite; este locul unde se nasc copii incredibil de frumosi, insa lipsiti de binecuvintarea iluminarii, dar si locul unde apar, ca-ntr-un Macondo cu spirite ascunse, fiinte ciudate, oameni mici cu puteri stranii, un copil urit, cu sufletul senin precum al animalelor din padure si dovedind insusiri nebanuite. In aceasta parte idilica de lume, calatori veniti din toate colturile pamintului vin sa-si intemeieze familii, sa-si uite trecutul nefericit ori sa-si cladeasca o casa nemaivazuta, pentru ca apoi sa dispara, lasind loc altor povesti pline de speranta. Pe masura ce viata fiecareia dintre aceste familii isi urmeaza cursul, Steinbeck le dezvaluie dezamagirile, pornirile neasteptate care farimiteaza, bucata cu bucata, armonia si visurile ce le-au adus fericirea.

Traducere din limba engleza si note de Dumitru Mazilu

Protagonistul nuvelei "Inima de ciine", un profesor vizionar, incearca imposibilul: transplanteaza creierul unui barbat in trupul unui ciine. Animalul evolueaza spectaculos si devine omul revolutionar pe dos: un proletar lenes, betiv, lipsit de orice urma a idealului care i-a dat viata. Ideile nobile ale profesorului se naruie, ca o reprezentare a contextului istoric al Rusiei revolutionare a anilor ’20 din secolul trecut. Parca pentru a intregi aceasta metafora a imposibilitatii, Insemnari pe mansete dezvolta imaginea vietii scriitorului in Rusia proaspat reformata: in haosul novator, un tinar scriitor se angajeaza intr-o institutie literara, careia incearca sa-i dea o identitate. Eforturile sale se pierd insa in labirintul birocratic, iar sperantele tinarului vor disparea odata cu locul pe care incearca in zadar sa-l schimbe.

Prima mea enciclopedie despre LEGUME ne aduce informatii pretioase despre mazare, ceapa. ustoroi, spanac, salata, ridichi, dovlecei, castraveti, varza, gulie, conopida, varza, ardei, rosii, vinete, cartofi, morcovi, si sfecla rosie.

Ediţie nouă completă cu un capitol final inedit. De la apariţia sa, în 1970, "Pescăruşul Jonathan Livingston" a atins vânzări de peste 60 de milioane de exemplare (primul milion în nici doi ani de la publicare). S-a aflat în fruntea listei de bestselleruri a publicaţiei New York Times 38 de săptămâni şi a ocupat prima poziţie doi ani la rând, în 1972 şi în 1973, în topul din Publishers Weekly. Această ediţie completă, care include un capitol final inedit, a apărut în SUA sub formă de e-book în februarie 2014.

Richard Bach a scris o poveste pentru cei care îşi ascultă inima şi nu trăiesc numai după reguli, cei pentru care efortul desăvârşirii înseamnă o răsplată în sine. Ei ştiu că viaţa adevărată se găseşte dincolo de aparenţe, de aceea locul lor este alături de Jonathan, încercând să-şi depăşească limitele.

„Prin "Pescăruşul Jonathan Livingston", Richard Bach a înfăptuit două lucruri. Mi-a dăruit Zborul. Mi-a redat tinereţea. Îi sunt recunoscător pentru amândouă." (Ray BRADBURY)

Zborul este esenţa unei păsări. Totuşi, pentru pescăruşii din stolul ce trăieşte pe malul stâncos al mării, plutirea a devenit doar un mijloc de a-ţi satisface nevoile primare. Nici unul, în afară de Jonathan, nu vrea să se ridice mai sus, să-şi atingă sau să-şi depăşească limitele. Însă pentru Jonathan zborul – măiestria picajului, vitezele ameţitoare şi înaltul cristalin al cerului – este un scop în sine, oferind răsplata nesperată a eliberării spiritului de trup, de spaţiu şi de timp. Iar această taină pe care vrea să le-o împărtăşească semenilor îi aduce lui Jonathan duşmani, dar şi mulţi discipoli, aflaţi în căutarea unui sens mai înalt al vieţii.
În 2013 Richard Bach a descoperit între manuscrisele lui de tinereţe o parte a patra a poveştii, pe care nu i-o trimisese editorului său în 1970. O întâmplare plină de miez, căci acest capitol final avertizează asupra schimbărilor primejdioase ce îi pândesc, cu trecerea timpului, pe adepţii unei discipline spirituale: aceasta se poate transforma în ritual mecanic, golit de sens, învăţăturile devin dogmă, iar libertatea deplină a căutării este ameninţată de intoleranţa celor cantonaţi în certitudini comode.