Literatură

Nu exista barbat perfect, dar Xavier Rush se apropie periculos de mult de definitie. Un veterinar aratos, cu alura unui zeu grec — care, pe deasupra, leagana un pisoi minuscul? Da, te rog, pune-l la pachet. Pana in momentul in care Xavier deschide gura si dovedeste ca pana si zeii sculptati in piatra pot fi niste afurisiti morocanosi.

Si totusi, Samantha nu este genul de femeie care sa judece o persoana dupa prima greseala… sau dupa o prima impresie dezastruoasa. Dornic sa isi spele reputatia, Xavier o invita pe Sam la o intalnire incredibila si parca nesfarsita. Iar Sam se vede nevoita sa recunoasca adevarul: Xavier este barbatul pe care l-a asteptat dintotdeauna.

Doar ca familia Samanthei trece printr-o criza, iar orice fel de relatie ar fi acum un obstacol pentru ea. Asa ca il roaga pe Xavier sa o uite – sa pastreze intalnirea lor ca pe un moment perfect, oricat de sfasietor ar fi. Xavier insa stie ca nicio distanta nu este de ajuns ca sa stearga ce exista intre ei. Si singurul lucru mai frumos decat o amintire perfecta este sa iti construiesti o viata – si chiar o iubire – pe care merita sa ti-o amintesti.

„Nimeni nu scrie povesti de dragoste mai amuzante, emotionante si pline de viata ca Abby Jimenez. Pur si simplu se intrece pe sine de fiecare data.” — Emily Henry, autoarea bestsellerului #1 New York Times Intalniri in vacanta

„Abby Jimenez a dovedit in repetate randuri ca este una dintre scriitoarele pe care chiar trebuie sa le citesti.” — Cosmopolitan

„Cumva, Jimenez reuseste sa se autodepaseasca mereu, iar cu aceasta carte este la apogeul carierei sale. Sa iti amintesti de mine este distractiva si emotionanta, sfasietoare si satisfacatoare totodata. Este, intr-un cuvant, perfecta.” — Christina Lauren, autoarea bestsellerului New York Times Probleme in paradis

„Captivanta de la inceput si pana la final – daca vrei sa retraiesti bucuria pura si ametitoare a indragostirii, aceasta este cartea pe care trebuie sa o citesti.” — The Guardian

Foarte sugestiv titlul... autorul are harul tabloului de mediu social marginal (capitolul 1) și al dozei de straniu care dă sarea și piperul oricărei proze de un acut realism. Este o proză a periferiei, a drumului peste câmpurile și liniile ferate de la marginea orașelor, dar și a personajelor „altfel”, într-adevăr rănite de viață. Adolescenți buimaci, savanți în căutarea tinereții fără bătrânețe, interlopi, bătrâni cu program fix, refugiu în himere, presiunea istoriei (suntem în anii comunismului în multe texte, sau imediat după) deformează insesizabil realul. Oamenii sunt vulnerabili, e o „ciocnire a lumilor” care îi strivește pe cei slabi. Autorul are precizie descriptivă, ochi pictural, imaginație epică și acel simț special de înțelegere a oamenilor și a mediilor sociale diverse, fără de care nu poți fi un bun prozator. Există, se bănuiește, se insinuează în lucruri și oameni un fel de morb care le dă dimensiunea de plutire halucinantă, chiar când atmosfera este atroce (personajul dansatoarei). Rănile sunt vizibile sau, mai adesea, ascunse (o soție care pleacă) dar rămâne în aerul epic acel iz de mutilare lăuntrică. O excelentă proză de observație și atmosferă! - Christian Crăciun

Romanul Vânătorul de fluturi ne poartă spre Ada Kaleh insula scufundată sub apele Dunării, supranumită şi „Atlantida Dunăreană". Un loc cu o istorie fascinantă care, la începutul secolului trecut, pe când se afla sub stăpânirea sultanului, avea reputația unui paradis al contrabandiştilor şi a unui ideal împlinit al anarhiştilor, fiind un exemplu de despotism arbitrar.

Sunt povești care nu se încheie, dar care trebuie spuse, pentru că în ele se adună ceea ce nu poate fi reparat, ci doar purtat mai departe. Bomboane acrișoare este o astfel de poveste. Daria Dalin scrie despre copii fragili și despre adulți care aleg să rămână, despre gesturi de grijă care nu vindecă totul, dar fără de care lumea ar deveni de nelocuit.

Cu o voce calmă și lucidă, autoarea vorbește despre răni deschise, despre pierderi care nu se repară și despre binele făcut fără promisiunea unui final fericit. Este o carte despre responsabilitatea de a nu întoarce privirea și despre compasiunea care nu caută recompense.

Bomboane acrișoare nu promite consolare ușoară. Oferă, în schimb, onestitate, umanitate și curajul de a privi realitatea așa cum este. O lectură care nu caută să aline, ci să spună adevărurile pe care, de multe ori, le trecem sub tăcere.

„Am scris cartea aşa cum m-a rugat ea, povestind-o. Asta înseamnă şi că mi-am acordat libertatea de a o privi cu ochii îndrăgostitului care pune uneori realul deoparte, transfigurându-l prin frumuseţe, printr-o nezdruncinată credinţă. Francisca ştia că nu vom avea timpul să trăim toată povestea aceasta împreună. V-am schiţat, de dragul ei, harta unui pământ nou pe care m-a ajutat să-l descopăr, un paradis posibil. Poate că, având această hartă, un El şi o Ea vor alege să pornească în larg într-o bună zi, fie spre Insula lui Prospero, sau spre propriul lor Eden. Un paradis pe care, dragă cititorule, oricât ar fi de îmbietoare cuvintele, nu-l vei putea descoperi decât trăind.” - Fragment din romanul Manuscrisele nu ard

„…scrierea sa cea mai pură, mai copleșitoare este romanul Patimile după Pitești. Căci, deși acest roman se încadrează în literatura revoltei, irezistibil profesată de dânsul, Paul Goma a reușit să-și reprime cu desăvârșire de astă dată sentimentele de umanitate, ca să zic așa, asigurând scrierii lui o rigoare pe măsura supliciilor consemnate, amestecul sferei torționare cu sfera victimală scoțând și mai bine în evidență sensul pedagogic, marxist-utopic al torturii.” (I. NegoIțescu)

Paul GOMA (2 octombrie 1935, Mana, județul Orhei – 24 martie 2020, Paris), scriitor român. În iunie 1944, familia Goma se refugiază în România, unde Paul urmează diferite școli din Transilvania. După absolvirea Liceului „Negru-Vodă” din Făgăraș (1953), este admis la Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1954), desființat ulterior, studenții fiind transferați la Universitate. Arestat în noiembrie 1956, pentru solidarizarea cu Revoluția din Ungaria, este condamnat în martie 1957 la doi ani de închisoare corecțională. Urmează închisorile Jilava și Gherla, de unde este „eliberat” în noiembrie 1958 și trimis sub escortă în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru cinci ani. Depune la E.S.P.L.A., în 1966, romanul Ostinato, care este respins de cenzură; în același an debutează în „Luceafărul” cu povestirea Când tace toba. Debut în volum cu Camera de alături, în august 1968. Un alt manuscris, Ușa noastră cea de toate zilele, predat la Editura Cartea Românească, este respins de cenzură. În 1971, versiunea germană a romanului Ostinato vede lumina tiparului la Suhrkamp Verlag, simultan cu ediția în limba franceză la Gallimard. În februarie 1977, Radio Europa Liberă difuzează scrisoarea de solidarizare a lui Paul Goma cu Charta ‘77 a intelectualilor din Cehoslovacia. Este arestat pe 1 aprilie, fiind eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaționale. Pe 20 noiembrie 1977, părăsește pentru totdeauna România, cu destinația Paris.
Cărți publicate: Camera de alături, 1968 (până la căderea comunismului, singura carte publicată în România); Ostinato, 1971; Ușa noastră cea de toate zilele, 1972; Gherla, 1976; În cerc, 1977; Culoarea curcubeului ‘77, 1979; Garda inversă, 1979; Patimile după Pitești, 1981; Soldatul câinelui, 1983; Bonifacia, 1986; Din Calidor, 1987; Arta refugii, 1990; Sabina, 1991; Astra, 1992; Amnezia la români, 1993; Adameva, 1995; Scrisori întredeschise – singur împotriva lor, 1995; Justa, 1995; Jurnale I, II, III, 1997; Altina – grădina scufundată, 1998; Alte jurnale, 1998; Jurnalul unui jurnal, 1998; Jurnal de apocrif, 1999; Roman intim, 1999; Basarabia, 2002; Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și evreii, 2003; Jurnale 1999 – 2003, 2004; Alfabecedar, 2005; Infarct, 2008; Jurnal 2004 – 2006, 2007; Jurnal 2007, 2010; Scrisuri I, 2010; Scrisuri II, 2012; Scrisuri III, 2014; Bătrânul și fata, 2018; Catherine, 2024.

O domnie de treizeci și trei de ani, un surghiun în miez de noapte la Salonic, orașul deja cucerit de ideile revoluționare ale Junilor Turci – Pe spinarea tigrului reconstituie, la mai bine de un secol de la mazilire, cea mai fascinantă etapă din viața sultanului Abdul-Hamid II. Un roman contemporan, deopotrivă exercițiu de conștiință și fină analiză psihologică.

În conacul Allatini din Salonic, Abdul-Hamid II, sultanul mazilit de Junii Turci, își trăiește surghiunul, înconjurat de o parte a familiei și de câțiva slujitori de la palat. E măcinat de neliniște, ipohondrie și suspiciuni. Alături de el, vreme de trei ani și jumătate, se află medicul militar Atıf Hüseyin, însărcinat nu doar să-l trateze, ci și să-l supravegheze. Ceea ce pare să fie o misiune banală se transformă într-un conflict interior tulburător. Pe măsură ce dialogul cu sultanul trece dincolo de permanenta nevoie de atenție medicală a acestuia, Atıf Hüseyin începe să se îndoiască de acuratețea imaginii oficiale a sultanului. Romanul reface, ca într-un joc de oglinzi, anii de domnie, copilăria, obsesiile și strategiile unui sultan care a ținut în echilibru fragil un mare imperiu. Iubiri, justificări, ritualuri medicale bizare, duse până la obsesie, paranoia și frici iraționale, jocuri de putere și adevăruri incomode – toate se împletesc într-un roman hipnotic despre prăbușirea unui imperiu și despre omul care l-a condus.

„Un roman dens și captivant despre Abdul-Hamid II, sultanul mazilit al Imperiului Otoman aflat în declin. De neratat.“ — Publishers Weekly

„Livaneli pledează pentru o continuitate istorică autentică între Turcia și restul lumii. În același timp, arată cum memoria publică oficială este constant deformată și ocultată de putere, ajungând să se sprijine pe o singură narațiune, fragilă și ușor de destrămat.“ — World Literature Today

„Dumitru Matcovschi este unul dintre scriitorii basarabeni a căror operă şi biografie justifică o relectură, atât din perspectivă literară – în încercarea de a răspunde la întrebarea ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice? –, cât şi din perspectivă morală.” (Răzvan VONCU)

Dumitru MATCOVSCHI (20 octombrie 1939, Vadul Raşcov, Soroca – 26 iunie 2013, Chişinău; este înmormântat în satul de baştină), poet, prozator, dramaturg, publicist şi om de cultură român din Basarabia. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1961). Redactor la ziarul „Moldova socialistă”, apoi redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura” (1966-1970). Între 1988-1997, este redactor-şef al revistei „Nistru” (căreia îi schimbă numele în „Basarabia”), unde publică eseul lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre. Victimă a unui cumplit accident (17 mai 1989), în condiţii suspecte, urmează un lung tratament şi, în cele din urmă, revine în primele rânduri ale luptătorilor pentru cauza naţională, acum aureolat şi de nimbul de martir al neamului. Scriitor al Poporului (1989); membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1995); Premiul Național al Republicii Moldova (1990); Marele Premiu pentru poezie „Nichita Stănescu” (1997); Premiul Naţional al Republicii Moldova (2011); cavaler al Ordinului Republicii (1996); cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor (2000); cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2012).

Debut editorial cu placheta de versuri Maci în rouă (1963), urmat de volumele: Univers intim (1966), Casă părintească (1968), Melodica (1971), Soarele cel mare (1990), Imne şi blesteme (1991), Neamul Cain (2008) ş.a. În 1969, este dată la cuţit cartea Descântece de alb şi negru.

Autor de romane: Duda (1973), Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatră (1982) şi Piesă pentru un teatru provincial (1988). Apreciat dramaturg: Preşedintele; Cântec de leagăn pentru bunici; Tata; Pomul vieţii; Abecedarul; Troiţa.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

„Liuba Rusnac construiește o distopie a interiorității în mijlocul capitalismului digital care pătrunde până în fibrele biologice ale individului. O viață structurată în jurul muncii, monitorizării și consumului, în care existența însăși devine o sumă de metri pătrați, procente, grafice și randamente; o lume în care spațiul este parcelat, timpul este monitorizat, iar fiecare milimetru pătrat din corp are o cotă de piață. Cât mai costă o viață? Un roman poetic, neliniștitor și lucid despre fragilitate și limite, povestea unei generații care a învățat să se măsoare pe sine înainte de a învăța să trăiască.” (Cosmin Perța)

„Liuba Rusnac ne introduce, printr-un stil confesiv, brutal de sincer, într-o lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc “acasă”. ) E o lume familiară, în care ne regăsim cei mai mulți dintre noi, dezumanizantă și conflictuală, o frescă autentică a societății de acum și de mâine, iar Liuba Rusnac demonstrează încă din romanul ei de debut că este o voce puternică a literaturii contemporane.” (Adina Popescu)

„Romanul Vioricăi Răduță este o frescă amară și poetică a Bucureștiului de azi – o ființă bolnavă și îmbătrânită, chiar muribundă, un loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o luptă surdă pentru supraviețuire, nu pentru idealuri. Este romanul poetico-satiric al unui oraș prăbușit, care moare în fiecare zi și care își uită trecutul și își devorează visurile, demnitatea și valorile. La fiecare colț de stradă sau în pragul fiecărei clădiri istorice, istoria sa își pierde noblețea. Prin alternarea planurilor temporale și a vocilor narative, Bucureștiul devine un personaj în sine, trecutul său strălucitor (Micul Paris) contrastând cu prezentul său murdar, dezolant, corupt. Firul narativ pornește de la imagini ale Podului Mogoșoaiei și ale Kilometrului Zero, evocând un București al vremurilor boierești, apoi trece într-o critică acidă a prezentului: oameni slugarnici, instituții corupte, intelectuali degradați, o lume literară stătută. Instituțiile culturale și administrația sunt prezentate ca focare de impostură, parazitism și slugărnicie, iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcționari blazați și scriitori decrepiți. Peste toți se ridică o femeie feroce, care sfâșie ultimele iluzii și ultima brumă de sens. Scris cu nerv, ironie și luciditate dureroasă, Vremea Femeii-rechin e o călătorie nemiloasă și pe alocuri melancolică prin ruinele Bucureștiului și ale sufletului nostru, o oglindă crudă în care fiecare cititor va recunoaște, măcar pentru o clipă, realitatea.” (Dana Pîrvan)

Indiferent ce ni se întâmplă, putem face în așa fel încât soarele să răsară din nou în inima noastră.

Yoshie și-a pierdut unicul fiu, iar de atunci nu a mai ieșit din casă. Soarele nu mai răsare nici el, întreaga lume fiind acaparată de un întuneric perpetuu.Într-o zi, un băiat misterios îi bate la ușă și îi aduce o rază de speranță. Yoshie acceptă să-l însoțească într-o călătorie care o poartă prin trecut și printre propriile amintiri, până la regăsirea astrului dispărut. Căci, la capătul nopții, soarele e întotdeauna acolo,așteptând să răsară.

Durian Sukegawa dă naștere unei povești luminoase, în care căutarea soarelui se confundă cu cea a speranței, a vindecării și a luminii interioare.

Durian Sukegawa (n. 1962, Tōkyō) este profesor la Facultatea de Studii Internaționale a Universității Meiji Gakuin din Tōkyō, scriitor și interpret. A fost scenarist pentru emisiuni radio și TV. Romanul său Pastă de fasole dulce a fost tradus în 26 de limbi, inclusiv în franceză, engleză, germană și italiană, distins cu mai multe premii și adaptat pentru marele ecran. Un dozimetru pe cărarea spre Oku a fost distins cu Premiul Clubului Eseiștilor din Japonia (2019), iar Pisicile din Shinjuku a fost și el tradus în 11 limbi. Alte titluri recente sunt În lumea norocosului Tom și a fluturelui și Tornada albastră.

Heathcliff și Catherine se îndrăgostesc unul de celălalt și devin două suflete pereche inseparabile, iar destinul lor pare să fie unul inevitabil.

Totuși, Catherine se lasă dominată de dorința ei pentru statut și de presiunea socială, așa că, în cele din urmă, se căsătorește cu Edgar Linton, rivalul bogat și manierat al lui Heathcliff. Cuprins de amărăciune și de dorință de răzbunare, acesta caută să-și facă dreptate. Și nimeni nu-i poate sta în cale.

Efectele iubirii celor doi se răsfrâng și asupra generației următoare și, deși nevinovați, copiii lor sunt nevoiți să lupte pentru a scăpa din ghearele aceluiași destin neiertător.

„O carte infernală, un adevărat monstru. Acțiunea are loc în iad, dar se pare că locurile și oamenii de acolo au nume englezești.” - Dante Gabriel Rossetti

„Emily Brontë a văzut o lume cuprinsă de haos și a simțit în ea puterea de ai da formă întro singură carte. Această putere, aflată la rădăcinile naturii umane și care îi duce pe oameni la măreție, îi dă romanului un loc cu totul special în istoria literaturii.” - Virginia Woolf

Emily Brontë s-a născut în 1818 într-o familie numeroasă din Yorkshire. Deși unele surse o descriu ca fiind timidă și sobră, altele vorbesc despre spiritul ei foarte independent, despre empatia față de animale și despre profunda sa viață interioară.A rămas cunoscută în memoria colectivă ca o persoană solitară extrem de inteligentă și foarte pasionată de adevăr și libertate. A murit de tuberculoză pe 19 decembrie 1848, la numai treizeci de ani, la un an după publicarea singurului ei roman.

 

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. Gabriela Adameșteanu

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. Simona Sora

108 bătăi de clopot, ingeniosul roman semnat de Keiko Yoshimura, are o spectaculoasă traiectorie în Europa, numai în Italia fiind vândut în peste 30000 de exemplare. Moștenind simplitatea marilor scriitori japonezi, cartea surprinde printr-un univers bogat, ancorat în tradiții, care relevă lecția altruismului și a solidarității unei comunități.

Născut pe cea mai mică insulă a arhipelagului japonez Izu, Sohara Mamoru este omul bun la toate care pune întotdeauna binele celorlalți mai presus de propriile dorințe. Pe fâșia sa de pământ acoperită de păduri de camelii, Sohara înfăptuiește miracole în fiecare zi: repară lucruri și bucură inimile locuitorilor insulei. În cele trei zile de dinaintea Anului Nou, se pregătesc mâncăruri tradiționale în așteptarea celor 108 bătăi de clopot de la trecerea dintre ani. Conform ritualului budist, fiecare bătaie de clopot îi ajută pe oameni să lase în urmă o patimă. O scrisoare sosită pe neașteptate de la Yamada, prietenul din copilărie al lui Sohara, îi dă acestuia din urmă întreaga viață peste cap. Prin gesturi de o compasiune tăcută, cartea lui Keiko Yoshimura e o fabulă modernă, delicată și emoționantă, despre sacrificiu și speranță, trăsături definitorii pentru chipul autentic al umanității.

„Scriitura lui Yoshimura este simplă, dar ne ajută să vedem semnificația gesturilor de zi cu zi, invitându-ne să reflectăm asupra modului în care formele de apropiere și grija față de celălalt pot construi legături profunde și de durată.“ — Takamori.it

„Un roman reconfortant și încântător, care te îndeamnă să visezi și care alină sufletul, cu trimiteri la clasicii moderni ai literaturii japoneze, precum Mishima, și la cinematografia lui Ozu, dar mai ales o carte care, invitându-ne într-o lume necunoscută, ne-o dezvăluie treptat și în profunzime, ajungând până în cele mai adânci straturi ale ființei.“ — Sololibri.net

„O împletire de chipuri și voci, asemenea unui concert în care fiecare notă își are locul ei. Prin umanitatea lui Sohara, un colț pierdut al lumii devine purtătorul unui mesaj universal.“ — Libriblog.com

KEIKO YOSHIMURA este pseudonimul unei scriitoare care trăiește la Tokyo și se ocupă cu studiul textelor vechi aparținând tradiției japoneze. 108 bătăi de clopot (108 rintocchi; Humanitas Fiction, 2026), publicat în 2023 și inspirat dintr-o poveste personală de familie, este primul roman pe care îl semnează cu acest nume.

Roma, Cetatea Eternă, este clădită din marmură durabilă. Însă splendidele fațade ale templelor și palatelor nu pot ascunde faptul că Republica se clatină, slăbită, de-a lungul anilor, de războaie și de revolta lui Spartacus. O nouă Romă stă să se nască – un imperiu formidabil, condus de nu mai puțin formidabilul Octavian Augustus, ajuns la putere grație geniului său politic sau, poate, cu ajutorul otrăvurilor. Confident (sau pion?) al Liviei, soția primului împărat, Noam se sufocă – pentru a câta oară? – în universul monstruos al puterii. Își va dobândi el, în afara Romei, în îndepărtata Iudee, încrederea în umanitate?

„Regăsim și în Cele două împărății elementele ce alcătuiesc forța acestui ciclu: amestecul de erudiție și fantezie, dar și măiestria de a da viață unor personaje celebre – Spartacus, Augustus, Pilat – prin integrarea lor într-o panoramă istorică care pune sub semnul întrebării prezentul nostru și ne apropie de aceste lumi dispărute.“ — Lire magazine

Sub pana măiastră a lui Constantin Virgil Gheorghiu, renumitul autor al romanului Ora 25, identitatea patriarhului Athenagoras e o alta decât cea pe care ni se părea că o știam...

Gheorghiu, pur și simplu, își uimește și de această dată cititorii, care se vor aștepta să regăsească în paginile acestei cărți o biografie: vor descoperi o operă lirică, în care faptele sunt filtrate poetic. Athenagoras nu este om, ci în întregime lumină, cetățean al cerului. 

Athenagoras, prin urmare, nu se poate reduce la o simplă biografie. E o epopee de trei sute de pagini - de­spre ciocnirea dintre greci și latini, despre Ierusalim și Turnul Babel, icoane, monahism, legiuiri eterne... O carte închinată patriarhului și monahului deopotrivă, prin care Gheorghiu îl aduce pe marele ierarh înaintea lumii și judecăților avizate ale cititorilor săi.

Un adevărat roman al iubirii de Hristos. De nelăsat din mână până la ultima filă.

Cuvînt înainte de Ieromonahul Savatie Baștovoi
Ilustrații de Dan‑Ciprian Memei

Ediția de față, concepută în stilul cărților ilustrate de altădată,  este o alternativă pentru serile petrecute în familie fără tele­foane. Cele două povestiri tematice ale marelui Cehov, traduse de ­părintele ­Savatie Baștovoi și împodobite cu lucrări ale tînărului ­artist Dan‑­Ciprian Memei, absolvent al Facultății de grafică a Universității de Artă din Cluj, vă vor introduce în lumea sensibilă a as­cunzișurilor sufletești pe care fiecare credincios o poartă în felul său.

„Felul în care Cehov reușește să facă eroi din oameni pe care alții nici măcar nu îi bagă în seamă ne descoperă nu doar un mare maestru al cuvîntului, ci, înainte de asta, un om de o mare sensibilitate, pentru care scrisul este o operă de salvare a tuturor celor lepădați de lume. Pe aceștia îi prinde Cehov în mrejele scrierilor sale și, asemenea păstorului care se bucură de oaia cea pierdută, el face ca cele lepădate de oameni să devină prețioase în ochii lui Dumnezeu.” Savatie Baștovoi

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Povestile si basmele lui Ioan Slavici reprezinta un segment distinct al creatiei sale, in care prozatorul valorifica materialul folcloric printr-o rescriere cultivata, atent structurata si profund moralizatoare. Aceste texte – de la Doi feti cu stea in frunte si Zana Zorilor pana la Florita din codru sau Ileana cea sireata – integreaza motive traditionale ale basmului romanesc (eroul predestinat, calatoria initiatica, confruntarea cu forte antagonice, interventia supranaturalului), dar le organizeaza intr-o naratiune mai coerenta si mai sobru articulata decat in varianta orala.

Prin stilul sau clasicizant, prin economia limbajului si prin accentul pus pe dimensiunea etica, Slavici muta centrul de greutate de la spectacolul fabulos la analiza caracterului. Eroii sai sunt figuri simbolice ale virtutii: perseverenta, cumpatarea, spiritul justitiar sau fidelitatea fata de adevar. Lumea rurala transpare discret in fundal, nu ca spatiu etnografic, ci ca orizont moral in care valorile comunitatii se reflecta in destinul personajelor.

In ansamblu, basmele lui Slavici pot fi privite ca o sinteza intre traditia folclorica si proiectul educativ al literaturii culte din secolul al XIX-lea: texte care conserva imaginarul popular, dar il supun unei ordonari rationale si unei intentii formative explicite. Astfel, ele raman relevante nu doar ca literatura pentru copii, ci si ca document cultural despre modul in care modernitatea romaneasca a reinterpretat patrimoniul narativ traditional.

Publicat in 1818, Frankenstein de Mary Shelley s-a impus nu doar ca un reper al literaturii gotice si al romantismului tarziu, ci si ca unul dintre primele romane ale modernitatii, anticipand teme filosofice, etice si stiintifice care aveau sa devina centrale in cultura secolelor urmatoare. Textul depaseste limitele unei simple povesti horror: el propune un amplu exercitiu de reflectie asupra naturii creatiei, asupra dorintei omului de a sfida limitele impuse de ordinea naturala si asupra responsabilitatii morale pe care o implica orice act creator.

In centrul romanului se afla figura dubla Victor Frankenstein – Creatura, un binom ce functioneaza ca o oglinda fracturata. Victor, tanarul savant obsedat de descifrarea „secretelor vietii”, devine modelul romantic al titanului care aspira la cunoastere absoluta. Insa, odata cu reusita experimentului sau, triumful stiintific se dovedeste a fi doar inceputul unei tragedii. Frankenstein fuge de propria creatie, refuzandu-i numele, educatia, protectia – adica exact ceea ce confera umanitate. In acest gest de respingere totala se afla esenta romanului: nu actul creatiei este monstruos, ci abandonul.

Creatura, in schimb, reprezinta o constiinta in formare, un „nou-venit in lume” care descopera frumusetea si ostilitatea existentei. Ea citeste, observa, sufera, invata sa vorbeasca si se confrunta cu o societate ce o respinge violent din cauza aparentei. Mary Shelley inverseaza astfel perspectiva traditionala asupra monstruosului: monstru nu este cel care arata inspaimantator, ci cel care refuza empatia si responsabilitatea. Drama creaturii este aceea a unui individ condamnat la izolare, in ciuda unei sensibilitati profunde si a unei dorinte autentice de a apartine lumii oamenilor. Romanul poate fi citit si ca o meditatie asupra modului in care stiinta, dezlipita de etica, poate produce nu progres, ci haos. Shelley scrie intr-un moment in care revolutia industriala si descoperirile medicale reconfigurau radical imaginea omului despre sine. Frankenstein avertizeaza asupra pericolului unei stiinte conduse doar de ambitie si de obsesia pentru putere, fara constiinta morala si fara respect pentru complexitatea vietii.

Mai profund, cartea pune in discutie insasi conditia umana: ce ne face oameni? Ce datoram celor pe care ii aducem pe lume, fie prin nastere, fie prin creatie culturala sau tehnologica? Cum se formeaza identitatea in raport cu privirea celuilalt? Si, poate cel mai apasator, cat de fragila este linia dintre uman si inuman atunci cand iubirea, grija si responsabilitatea lipsesc?

Finalul romanului, cu Victor si Creatura urmarindu-se in pustietatea polara, capata dimensiunea unei parabole tragice: creatorul si creatia sunt legati inexorabil, doi poli ai aceleiasi vinovatii. Shelley nu ofera solutii, ci ridica intrebari ce continua sa preocupe literatura si etica contemporana, mai ales in era biotehnologiei si a inteligentei artificiale.

Astfel, Frankenstein este mai mult decat o poveste cu un savant nebun si o creatura inspaimantatoare. Este un mit fondator al modernitatii, un avertisment despre consecintele ignorarii responsabilitatii morale, o reflectie asupra setei de cunoastere si asupra nevoii fundamentale de relationare umana. Ramane, pana astazi, una dintre cele mai tulburatoare meditatii literare despre limitele pe care oamenii le depasesc – si pretul pe care il platesc atunci cand o fac.

Craii de Curtea-Veche de MATEIU I. CARAGIALE (1885 – 1936) este un roman-bijuterie al literaturii romane, o incursiune hipnotica in Bucurestiul de altadata, unde eleganta obosita a saloanelor se amesteca cu umbrele hanurilor si cu farmecul periculos al noptii. Intr-o atmosfera decadenta, rafinata si tulbure, trei personaje memorabile – Pasadia, Pantazi si Pirgu – isi traiesc ratacirile printre masti sociale, excese si iluzii, in timp ce un narator lucid le urmareste caderea cu fascinatie si ironie fina.

Cu o fraza somptuoasa si o arta rara a portretului, Mateiu Caragiale compune o poveste despre sfarsitul unei lumi, despre aristocratism si impostura, despre seductia viciului si nostalgia unei nobleti pierdute. Craii de Curtea-Veche nu este doar un roman: este o experienta de lectura intensa, un tablou nocturn in care splendoarea si degradarea merg mana in mana, lasand in urma gustul inconfundabil al unei epoci apuse.

Volumul 3 din seria de succes Metro

Moscova era ca o femeie care murise deja, însă copiii

din pântecul ei mumificat erau încă în viață.

La douăzeci de ani după ce al Treilea Război Mondial a șters omenirea de pe fața pământului, lumea e un cimitir uriaș din care se hrănește rugina. Încercând să se ferească de radiațiile bombelor atomice, supraviețuitorii ai rasei umane se târăsc prin tunelurile metroului din Moscova. Artiom însă refuză să creadă că lumea e cu adevărat pustie. Și dacă, totuși, nu sunt singuri?

Cum altcumva poate fi guvernat omul nostru?

Trebuie să i se distragă atenția tot timpul.

Dirijat, ca să zic așa. Are nevoie să i se impună o idee oarecare.

Are nevoie de dușmani inventați pentru el, în permanență!

Războaiele istoriei încetaseră să mai țeasă. Prea puțini oameni se mai interesau de trecut într-o lume fără viitor. Țesătura vastă se oprise brusc, lăsând intact un singur fir subțire.

Anul 2034 îi găsește pe supraviețuitorii catastrofei nucleare tot în tunelurile moscovite. La suprafață nu poate încă trăi, iar în subteran coșmarurile au prins viață – creaturi stranii devorează tot ce le iese în cale, un virus incurabil amenință să pună stăpânire pe întregul metrou, iar oamenii încept să piardă lupta cu monștrii din ei. În peisajul apocaliptic câteva suflete naive încă mai cred în miracole.

Dar moartea era capricioasă și nu-i plăcea ca oamenii să-i dicteze.

„Al doilea volum al trilogiei Metro este urmarea superbă și mult așteptată a bestsellerului cult Metro 2033 care continuă povestea luptei pentru supraviețuire dusă în tunelurile metroului din Moscova după cel de-Al Treilea Război Mondial.“

După zece ani de la succesul fără precedent pe care l-a avut Biblia pierdută, romanul care a schimbat cu totul piața românească de carte, Igor Bergler revine cu continuarea atât de așteptată de cititorii săi. Provocările pe care le întâlnește simpaticul comisar praghez Ledvina, devenit acum personaj principal, și obsesia sa pentru umbra care a terorizat omenirea de la Vlad Țepeș-Dracula încoace îl vor pune în fața unor descoperiri pe cât de neașteptate, pe atât de ingenioase pe drumul spre înfruntarea finală cu răul absolut. O istorie spectaculoasă și plină de surprize a felului în care a apărut prima carte tipărită vreodată va duce în final la dezlegarea teribilului mister care străbate istoria, printre râuri de sânge, crime și conspirații enorme, și, mai ales, la descoperirea formulei secrete a cernelii prin care s-a scris alfabetul întunericului total, cel al umbrei care devorează toate celelalte umbre și se hrănește cu ele. 

Un cor mut, un tablou fără culoare, un clopot de bronz al cărui ultim ecou decide dacă răul e închis într-o pagină sau dacă lumea întreagă devine pergamentul pe care se tipărește. O singură explicație care să le lege pe toate și să răspundă unei singure întrebări: dacă răul ar putea dispărea de tot din lume, ar mai rămâne ceva din noi? O carte care, odată deschisă, nu te va mai lăsa să închizi ochii.

 „Îi mulțumesc autorului pentru vacanța prelungită. Și pentru că m-a repus în acțiune. Deși uneori îmi dă niște misiuni mai grele decât cele ale Serviciilor Secrete. Dar cuvântul scriitorului e poruncă pentru personaje. Dacă mă trimite după cai verzi pe pereți, mă duc. Bine că nu e cazul, totuși. Prefer umbrele pe pereți.“ Comisar Mikuláš Ledvina, Branșa Specială

 „Cărțile lui Bergler sunt bune pentru că sunt scrise de el sau sunt scrise de el pentru că sunt bune? Iată adevărata dilemă!“ Milo Temesvar

IGOR BERGLER, regizor, scenarist și critic de film, doctor în management și profesor de naratologie, este cel mai bine vândut autor român din ultimii 30 de ani și singurul ale cărui cărți au fost publicate în 35 de țări, de cele mai mari grupuri editoriale ale lumii – de la Penguin Random House la Grupo Planeta.

Primul său roman, Biblia pierdută, apărut în 2015, a stabilit un record de 300 000 de exemplare vândute. A fost depășit de Testamentul lui Abraham, publicat în 2017. Acestuia din urmă i-au trebuit mai puțin de nouă luni pentru a atinge 100 000 de exemplare vândute și deține în acest moment recordul în preferințele cititorilor, cu peste 350000 de exemplare vândute numai pe piața românească. Ambele romane au primit votul publicului pentru „Cea mai râvnită carte“ la cel mai important eveniment editorial românesc – Târgul Internațional Gaudeamus –, în anii 2015 și 2017. Același premiu, care îl plasează pe primul loc în preferințele publicului, l-a primit în 2018 și volumul 6 povești cu draci , republicat cu titlul Un detectiv și niște tablouri dintr-o expoziție și alte povestiri.

Minciuna lui Michelangelo. Catedrala în flăcări este al treilea roman din seria Charles Baker, fiind urmat de Templul umbrelor. Minciuna lui Michelangelo și Toate cărțile. Testamentul lui Abraham, două spin‑off-uri care prezintă acțiunea din perspectiva simpaticului detectiv Columbus Clay. Romanul Gutenberg 42B este continuarea mult așteptată a bestsellerului Biblia pierdută și va fi urmat, în curând, de Întoarcerea ereticilor. Minciuna lui Michelangelo.

 În anul 2023 au apărut Biblia pierdută. Roman grafic, primul roman grafic românesc de anvergură, și Moș Teacă cel Nou, ciuca bătăilor lui Klaun Împărat și alte schițe. La insistențele fanilor, autorul a publicat Cronicile nesăbuinței. Adevăruri istorice în trilogia Charles Baker, carte intermediară din serie.

 De asemenea, recent au apărut romanele Apocalipsa după Charles și Cubul lui Metatron.

Cu ocazia aniversării de 80 de ani a „Micului Prinț”, studioul MinaLima reimaginează în stilul său unic povestea scrisă de Antoine de Saint-Exupéry și continuă să inventeze noi legături între pagină și imaginație.

Cei care îndrăgesc povestea, vor avea surpriza să descopere o ediție inedită cu ilustrații și elemente interactive de MinaLima.

Ar fi trebuit s-o judec după fapte, iar nu după vorbe. Mă înmiresma şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug! Ar fi trebuit să ghicesc tandreţea îndărătul bietelor ei stratageme. Florile sunt atât de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu s-o iubesc.

O poveste care a îmblânzit cititori de toate vârstele, din toate colțurile lumii.

„A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă abia cu un pic mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten...» Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi părut mult mai adevărat. Fiindcă nu-mi place să mi se citească superficial cartea. E atât de dureros pentru mine să povestesc amintirile astea. Sunt șase ani deja de când prietenul meu a plecat, împreună cu oaia lui. Dacă mă străduiesc să-l descriu aici este ca să nu-l uit. E trist să-ți uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten.“ Antoine de Saint-Exupéry

Premiul Tânărul Prozator al Anului 2020

Ce au în comun o starletă porno care se chinuie să își crească de una singură copilul, doi gangsteri care preferă să discute despre muzica pop în loc să-și ucidă victima și un scriitor care descoperă că romanul pe care tocmai l-a publicat este, de fapt, 100% plagiat? Care e legătura dintre un copil cu buză de iepure, un bărbat nostalgic ce-și revizitează anii de glorie în timpul unei plimbări prin cartier sau o tânără bisexuală care a ajuns din greșeală să lucreze la un hotline al sinucigașilor? Ce se întâmplă atunci când îți tragi pe sfoară sora sau îți ajuți iubita să ia o decizie de viață și de moarte? Și ce-i cu moaca lui dumnezeu pe toate billboard-urile astea?

Un volum în care viețile personajelor sunt prinse într-un vârtej halucinant din care nimeni nu scapă neschimbat.

„Cosmin Leucuța este un prozator consecvent, căruia nu-i lipsește curajul de a experimenta, de a schimba formula narativă de la o carte la alta. Acest volum de povestiri e un amestec surprinzător și puternic de duioșie și cruzime, de tandrețe și duritate, care funcționează bine într-o serie de narațiuni între care se creează legături neașteptate. Din întreg volumul se desprinde un sentiment al sfârșitului, fie că e vorba de un fel de frumusețe apocaliptică sau despre diferite exerciții de cruzime, uneori ambigue, care au un aer amenințător. Leucuța e, în acest volum, un prozator care scrie, cu multă siguranță de sine, pe teme relevante ale lumii de azi.“  — ANDREEA RĂSUCEANU

După ce se vindecă în mod inexplicabil de o boală incurabilă, Lucas Walker pare să fi primit o a doua șansă la viață. Toată lumea vorbește despre un miracol, însă Emma, iubita lui, simte că ceva nu este în regulă: Lucas se comportă diferit, ca și cum ar fi devenit o altă persoană. Obiectul misterios care a căzut în curtea lui chiar în noaptea vindecării pare să ascundă un adevăr tulburător. Hotărâți să afle ce s-a întâmplat, Emma și Lucas pornesc într-o călătorie care se transformă rapid într-o cursă contracronometru, plină de mister, aliați neașteptați și pericole mortale.

Un roman captivant despre identitate, loialitate și puterea iubirii.