Literatură

Philippa Gregory este una dintre cele mai renumite scriitoare britanice contemporane de fictiune istorica, autoarea bestsellerurilor Surorile Boleyn si Mostenirea Boleyn. 

Inaugurind un nou ciclu de romane dedicat de asta data dinastiei Plantagenetilor, Regina alba zugraveste cu o fidelitate impresionanta una dintre cele mai intunecate si mai framintate perioade din istoria Angliei – Razboiul celor Doua Roze. Mizind pe aceeasi combinatie fascinanta intre legenda si biografie, fictiune si adevar istoric, cu care si-a obisnuit cititorii, Philippa Gregory readuce la viata una dintre figurile feminine marcante ale perioadei – regina Elizabeth Woodville – si urmareste destinul uimitor al acestei femei de o neasemuita frumusete care ajunge peste noapte, dintr-o vaduva saraca din mica nobilime, insasi regina Angliei, prin casatoria secreta cu Edward al IV-lea. O adevarata cronica de epoca, romanul reconstituie rivalitatile permanente dintre cele doua ramuri ale dinastiei Plantagenetilor, Casa de Lancaster si Casa de York, razboaiele violente pentru suprematie dintre Henric al VI-lea si Edward al IV-lea, intrigile complicate si tradarile infame, aliantele indoielnice si crimele pline de cruzime nelipsite din jocul puterii, atmosfera de teroare si nesiguranta care domneste pretutindeni in Anglia secolului XV.

Finalul trilogiei „Octopussy”

Moartea tragica a surorii sale i-a schimbat complet viata Hyenei. Ajunsa in pragul maturitatii, tanara fata este nevoita sa isi reconsidere toate principiile care au ghidat-o pana atunci, aflata fiind in mijlocul fragmentatei familii Sugar.

La implinirea a 18 ani, petrecerile nebune, experientele sexuale libertine si trairile intense si aproape de limita sunt parte din cotidian. Insa a venit momentul de a invata sa faca diferenta intre adevaratele prietenii si simplul joc al celor care nu merita. Astfel, boala Octopussy se dovedeste a fi doar un pas peste care trebuie sa treaca pentru a-si regasi adevarata sa identitate. 

Ultimii copii din Tokio, ingenioasa distopie a scriitoarei japoneze Yoko Tawada, înfăţişează o Japonie devastată de o catastrofă ecologică şi izolată de restul lumii. Populaţia este în pericol de dispariţie. Limbajul se reduce treptat, cuvintele ieşind din uz fără să mai fie înlocuite. Efectele contaminării se resimt atît în natură, cît şi la nivelul speranţei de viaţă a locuitorilor. Copiii, din ce în ce mai slăbiţi fizic, sînt atît de fragili, încît medicii pediatri, neputincioşi şi epuizaţi de eforturile făcute pentru a-i salva, încep să se sinucidă. Puţini vor supravieţui închişi între graniţele arhipelagului tot mai sărac în plante şi animale. Bătrînii, rămaşi în putere cu mult după ce ating vîrsta de o sută de ani, nu pot decît să urmărească, chinuiţi de vinovăţie, dezastrul ce se desfăşoară sub ochii lor. Totuşi, nici unul nu se simte mai vinovat decît Yoshiro, crescîndu-şi strănepotul, Mumei, pe care imeni nu-l întrece în drăgălăşenie şi care devine tot mai înţelept pe măsură ce trupul i se şubrezeşte.

„Ultimii copii din Tokio ne poartă dincolo de limitele a ceea ce înseamnă să fii om pentru a ne aduce aminte ce preţuim cel mai mult în lumea noastră sfîşiată de conflicte – propria umanitate.” (Sjón)

„Tawada este un discipol fidel al lui Kafka; el «a prezis realitatea», îi place autoarei să spună. Şi, cu toate că îi împărtăşeşte anumite preocupări – în ceea ce priveşte alteritatea şi evocarea vieţii animalelor – , misiunea ei este mai prozaică: ea oglindeşte realitatea. Deşi opera ei este descrisă frecvent drept stranie, nucleul său conţine întotdeauna o puternică critică socială.” (The New York Times)

„O reprezentare fantasmagorică a relaţiei tensionate pe care omenirea o are cu tehnologia şi lumea înconjurătoare.” (Asian Review of Books)

Desi foarte diferite intre ele, fiecare povestire a lui Florin Iaru iti face pofta de urmatoarea. Fie ca este vorba despre incursiunea unei furculite in farfuria de mincare, despre amintiri ale cuceririlor din Vama Veche, despre Costelus de la scularie care isi baga seful in boale cu auzul lui supraomenesc, despre cum isi petrece vara Mos Craciun sau despre misterioase papusi vii, fiecare text e scris cu mult umor si maiestrie. Unele sint triste, altele ludice, insa toate se citesc pe nerasuflate si cu dorinta ca, atunci cind termini una, sa existe mereu o urmatoarea. 

„Cu aceeasi verva, economie si exactitate lexicala (frazele au o precizie si o cadenta de bisturiu narativ), Florin Iaru ofera o mica panorama de fictiuni ingenioase, exersate in mai multe registre, de la realismul comic si anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parca din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar intotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude si insolite», scandaloase si morbide, povestirile lui Florin Iaru, desi, prin forta restrinsa a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sint atipice si vin in contra unui orizont de asteptare nu doar fictional, dar si moral.” (Marius Chivu)

Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin

Ultima carte publicată de Albert Camus, Exilul şi împărăţia este o antologie de şase povestiri apărută în 1957, chiar anul în care autorului i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Janine, soţia unui negustor de ţesături, se pierde în friguroasa noapte arabă, încercînd să lase în urmă anii petrecuţi într-o căsnicie căreia nu-i mai vede noima. Un pictor încearcă din răsputeri să-şi urmărească visul, dar e împiedicat la tot pasul de admiratori. Un misionar îşi pierde identitatea într-o experienţă terifiantă şi e convertit cu brutalitate la fetişurile unui trib de sălbatici. Fie că se petrec în Africa de Nord, în America de Sud sau în Europa, aventurile solitare din Exilul şi împărăţia sînt portrete ale exilului spiritual, ale încercărilor nesfîrşite ale omului de a-şi găsi un regat interior în care să renască.

 „Lîngă el veni bătrînul, apoi fata nopţii, dar nimeni nu‑l privea pe d’Arrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuţi. Numai vuietul fluviului urca pînă la el, prin aerul apăsător. Din colţul lui întunecos, d’Arrast asculta, fără să vadă pe nimeni, şi zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închişi, salutînd, plin de bucurie, propria‑i forţă, salutînd, încă o dată, viaţa care începea din nou. Undeva, foarte aproape, izbucni o detunătură. Fratele se îndepărtă puţin de bucătar şi, pe jumătate întors către d’Arrast, fără a‑l privi, îi arătă locul gol:
– Aşază‑te cu noi.” (Albert Camus)

Prima dragoste, ultimele ritualuri. In asternuturi 

Au fost ca o cercetare de laborator pentru mine. Am avut sansa sa incerc diferite lucruri, sa ma descopar pe mine insumi ca scriitor – spunea Ian McEwan despre povestirile adunate in volumul cu care a debutat in 1975. Fiind opera unui tinar care experimenteaza cu propriile impulsuri si limite, il vom descoperi intr-o ipostaza preocupata de ideea adolescentei, acea demarcare fina si, de cele mai multe ori, confuza intre copilarie si maturitate, in care frinturi de inocenta intilnesc revelatii din lumea adultilor. Tensionate, uneori sumbre, de atmosfera, povestirile din acest volum exploreaza teme sexuale, perversiunea si grotescul, in varii si neasteptate forme, si ne arata cum crima se poate naste din monotonia existentei, cum perversitatea poate decurge dintr-o curiozitate adolescentina, iar raul in stare pura poate fi solutia unei insuportabile singuratati.

Traducere din limba engleza si note de Dan Croitoru si Raluca Truscanu

„Densitatea textului Norei Iuga integreaza nu doar voci, frinturi de cotidian, poezie, ci si trup, mult trup. Si sex. Nu intimplator: sexul – pulsiunea primara – nu cunoaste limita ordinii venite de undeva de sus. Textul nu este nimic altceva decit replica literara a inconstientului: o productie care nu cunoaste legea ca ordine venita de sus, impusa din afara, ci care se desfasoara vital, impulsiv... Nicaieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectura ca in Lebada cu doua intrari. Autoarei Nora Iuga ii place sa se joace. Nu-i da mina sa-si tina prea mult cititorul la respect. Nora Iuga este un scriitor lumesc. De-a lungul unei opere, Nora Iuga a alternat jocuri, joaca, a facut un joc de fort-da cu propriul ego (traducind multe carti, in umbra carora s-a asezat). Dintre toate piesele acestui puzzle, Lebada cu doua intrari ramine proiectul ei literar cel mai radical. Clipa in care ninsoarea de iarna, ploaia de mai, cromatica agonica de toamna si clipoceala de vara s-au revoltat. Trebuie sa admit, avem aici un text extrem(ist). La cit de balcanica si romantica ne este literatura, codul rosu inscris in Lebada cu doua intrari poate fi anuntat ca eveniment major la toate «posturile de radio si televiziune» din limba romana.” (Alexandru Matei)

Intr-un autobuz plin de muncitori navetisti, un tinar observa zi de zi o fata blonda si tacuta care pare sa traiasca intr-o lume numai a ei. Fata il priveste la rindul sau si intre ei se naste o legatura stranie, care se transforma intr-o poveste de dragoste, incununata de casatorie si de doi copii. De la un moment dat insa ceva se rupe. El nu intelege tacerile si raceala sotiei, ea simte ca nu mai este dorita si simpla lui prezenta o agaseaza. Isi gasesc insa un punct comun, pe Daria, prietena care incearca sa-i inteleaga si sa-i ajute. Luminoasa si libera, Daria devine elementul indispensabil pentru supravietuirea relatiei lor. Si totul merge perfect pina cind Daria se imbolnaveste si dispare brusc, iar cei doi ramin din nou singuri.

Traducere din limba franceză și note de Irina Mavrodin

Născute din contemplarea singurătății și a revoltei în fața absurdului, din credința că fericirea poate fi pînă la urmă descoperită, nu doar căutată cu deznădejde, cele cîteva proze reunite sub titlul Nunta sînt tot atîtea călătorii inițiatice. Ele se suprapun, în filigran, peste sursele bucuriei, soarele și marea și revolta neobosită de a elibera omul de constrîngerile pe care și le‑a impus și de barierele spiritului, care‑l sufocă. Spre deosebire de Jean‑Paul Sartre, veșnicul rival, care‑și „detestă copilăria și tot ce mai supraviețuiește din ea”, pentru Camus nevoia de a căuta fericirea impune o întoarcere la origini. Căci omul poate fi fericit doar asumîndu‑și geneza și‑și poate găsi sensul existenței numai revoltîndu-se. Volumul Nunta, cu cele patru călătorii în spațiul istoric – „Nuntă la Tipasa”, „Vîntul din Djemila”, „Vara la Alger” și „Deșertul” –, e un posibil punct de plecare al gîndirii asupra lumii din romanele lui Camus.

„După cum anumiți țărani din Spania ajung să semene cu măslinii de pe pămînturile lor, tot astfel chipurile lui Giotto, despuiate de umbrele derizorii prin care se manifestă sufletul, se contopesc cu însuși ținutul toscan, în singura lecție pe care acesta le‑o dă tuturor cu generozitate: un exercițiu al pasiunii în detrimentul emoției, un amestec de asceză și de plăceri, o rezonanță comună a pămîntului și a omului, prin care omul, ca și pămîntul, se definește undeva la jumătatea drumului dintre nimicnicie și dragoste. Adevărurile de care inima e sigură sînt puține. Și evidența aceasta mi s‑a impus cu tărie într‑o anumită seară cînd umbrele începeau să înece cu marea lor tristețe mută viile și măslinii din cîmpia Florenței. Dar tristețea acestui ținut e întotdeauna un comentariu al frumuseții. Și, în trenul care alerga prin înserare, simțeam cum în mine ceva era gata să se descătușeze. Astăzi știu că acel ceva care purta chipul tristeții era totuși fericirea.” (Albert Camus)

Traducere din limba engleză şi note de Lavinia Branişte

Cu Drumul spre Wigan Pier, un volum-reportaj apărut în 1937, Orwell îşi cucereşte notorietatea ca scriitor, dovedindu-şi extraordinarele calităţi de observator al realităţii contemporane. Aici, îşi relatează experienţele din timpul şederii în sumbrele zone industriale din Yorkshire şi Lancashire, în nordul Angliei, unde mineritul reprezenta principala sursă de venit – şi, adesea, de supravieţuire – pentru majoritatea oamenilor din clasa muncitoare. Implicat fără a-şi pierde obiectivitatea, Orwell oferă un set de imagini şi poveşti impresionante despre viaţa minerilor, a şomerilor şi a oamenilor rămaşi pe drumuri într-o lume întunecată şi o epocă aspră, între Marea Criză interbelică şi al Doilea Război Mondial. Sensibil la soarta săracilor Angliei, autorul, în ciuda orientării politice de stînga, nu-şi pierde bunul-simţ şi face o pledoarie pentru socialism, deşi, concomitent, ridiculizează socialiştii de budoar ai epocii. Drumul spre Wigan Pier, carte care a impresionat publicul britanic, rămîne o lectură fascinantă, căci dilemele ei sînt şi cele ale lumii contemporane.

William Stoner, fiul unor fermieri, se inscrie la Universitatea din Missouri pentru a studia agricultura. Incet-incet, isi da seama ca adevarata sa vocatie este literatura. Ajuns profesor, va incerca sa insufle generatiilor de studenti dragostea pentru lectura, ducind in acelasi timp o viata aparent banala, care capata insa o valoare universala. E, de fapt, viata majoritatii dintre noi, cu conflictele, singuratatile, izbinzile si mai ales infringerile noastre intr-o lume cel mai adesea potrivnica. "Stoner" este o experienta literara unica, un imn inchinat literaturii care ne modeleaza vietile.

Premiul „Cartea anului 2011”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundaţiei Anonimul
Premiul „Cea mai bună carte a anului”, acordat în cadrul Galei Industriei de Carte din România, ediţia 2012
Carte laureată la Festivalul Primului Roman din Chambéry, Franţa, ediţia 2012
Romanul Martei Petreu aduce în literatura română un personaj memorabil: Mària, o ţărancă din Cîmpia Transilvaniei, care, neîmplinită în iubire şi în viaţă, ajunge să-şi renege şi să-şi blesteme propriile vlăstare. Ca o pînză de păianjen în miezul căreia se află această mamă terifiantă, familiile Sucutărdean şi Vălean îşi ţes existenţele într-o istorie de un veac. Apocalipsa pe care o aşteaptă în orice clipă o parte dintre membrii milenarişti ai clanului, rigorile religioase şi sărăcia adusă de colectivizare croiesc caractere de excepţie şi destine asemenea.

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

„Citind «miniaturile» Andei Docea, ai senzația că deschizi rând pe rând ușile unor camere de hotel și arunci câte o scurtă, vinovată privire înăuntru. Descoperi spații mult prea intime ca să îndrăznești să intri. Spații suspendate în timp, zugrăvite din câteva tușe, în care detaliile sunt cele care contează: o ceașcă cu ceai, un geam aburit, un flacon cu parfum, un motan «de mansardă», o carte de Balzac îngălbenită, cu colțurile paginilor răsucite. Fiecare spațiu transmite o emoție, o stare care pendulează între melancolie și așteptare, ca să ți se spună, până la urmă, că «viața s-a mutat în altă parte».”  (Adina Popescu)

„Cele patru părţi ale volumului sunt tot atâtea culori distincte ale stilului ei flexibil, curat, cald. Deşi sunt de factură diferită, decupajele din viaţă sunt redate la fel de convingător. Nu te simţi niciodată minţit citind ceea ce scrie, ştii că niciun cuvânt nu e în plus, nici unul în minus. Scrie aşa cum vorbeşte, o priveşti ca printr-o rochiţă de meduză, în cea mai fascinantă transparenţă. Vorbeşte despre iubiţi din trecut şi iubiri din viitor, despre călătorii necesare şi călătorii impulsive, despre idile sfârşite înainte de a începe, despre frunze care nu cad nici sub furtună şi despre frunze care cad spulberate de o simplă (sau complicată) ploaie de lacrimi. Despre vârste ingrate şi vârste lucide. Despre experienţe care ar trebui să ne facă mai puternici, mai deştepţi şi mai curajoşi, dar care, de fapt, ne râd în nas, privindu-ne cum ne prostim sufletele cu premeditare. ” (Simona Catrina)

In Masenka, romanul de debut semnat cu pseudonimul V. Sirin, Vladimir Nabokov spune povestea lui Lev Glebovici Ganin, un emigrant rus ce-si duce traiul intr-o pensiune berlineza, unde descopera ca Masenka, prima sa iubita de mult pierduta, este de fapt sotia plicticosului sau vecin, Alexei Ivanovici Alfiorov, si ca aceasta urmeaza sa soseasca in curind la Berlin. Ganin nascoceste un intreg scenariu in asteptarea Masenkai, despre care e convins ca inca il iubeste cu inflacarare. Romanul sta la baza unei celebre adaptari cinematografice, regizata in 1987 de John Goldschmidt, cu Cary Elwes si Irina Brook in rolurile principale. „Reinvia treptat aceasta lume de dragul unei femei, careia nu indraznea inca sa-i faca loc acolo, pina ce nu avea sa fie gata cu totul. Dar chipul ei, prezenta ei, umbra amintirii ei cereau ca, in sfirsit, sa o reinvie si pe ea – si inadins ii indeparta chipul, fiindca dorea sa se apropie de el treptat, pas cu pas, exact ca atunci, cu noua ani in urma...“ (Vladimir Nabokov, Masenka) „Cartile lui Vladimir Nabokov ocupa pe rafturile bibliotecii mele cam un metru si jumatate din spatiu, singurul care il intrece fiind Shakespeare... Pentru mine, Nabokov este cel mai important romancier al secolului XX.” (Martin Amis) „Tendinta bine cunoscuta a debutantului de a-si exhiba viata intima, instalindu-se in primul sau roman sau introducind in el un loctiitor al sau, tine mai putin de atractia pentru o tema deja gasita decit de usurarea pe care o produce desprinderea de sine, inainte de a trece la un subiect ceva mai ambitios. Aceasta este una dintre acele foarte rare reguli generale la care m-am supus.” (Vladimir Nabokov) „Din cauza departarii Rusiei si pentru ca nostalgia ramine intreaga viata o companie innebunitoare careia invatam sa-i suportam extravagantele consternante in public, nu ma simt deloc stinjenit sa marturisesc caracterul sentimental al legaturii cu primul meu roman.” (Vladimir Nabokov)

"Regina Sudului" e povestea unei femei care, pornind din Mexic si incepind de la zero, reuseste sa cladeasca un imperiu clandestin ce va transforma Strimtoarea Gibraltar in principala poarta de intrare a cocainei spre Mediterana. Autorul urmareste, pe de o parte, destinul Teresei Mendoza, desavirsirea si ascensiunea ei si, pe de alta parte, traseul naratorului anonim (romancier, reconvertit la jurnalism, alter ego al lui Arturo Perez-Reverte insusi), care elaboreaza biografia protagonistei „pe teren”, stind de vorba cu cei ce au cunoscut-o, au iubit-o sau au urit-o. Dintre numeroasele si savuroasele pasaje de intertextualitate remarcam titlurile celor saptesprezece capitole ale cartii, provenind din tot atitea „narcomelodii” (narcocorridos) in care sint cintate faptele de vitejie ale traficantilor de droguri mexicani.

În anii ’90, un om de afaceri dubios strînge un grup de ziarişti pentru a pregăti un număr de probă – numărul zero – al unui cotidian dedicat nu atît informării publicului, cît şantajului şi discreditărilor. Unul dintre redactori, cu vizibile tendinţe paranoice, se învîrte printr-un Milano halucinant (în imaginaţia lui) şi reconstituie istoria celor cincizeci de ani trecuţi de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, pornind de la un plan urzit în jurul cadavrului terciuit al unui fals Mussolini. O atmosferă de conspiraţie învăluie totul, sînt invocate Operaţiunea Gladio, Loja masonică Propaganda Due, asasinatul papei Ioan Paul I, lovitura de stat a lui Junio Valerio Borghese, CIA etc. Apoi, pe cea mai strîmtă şi mai rău famată străduţă din Milano, e descoperit un cadavru, iar între cei doi protagonişti – un ghost writer falit şi o jurnalistă nevoită să lucreze în presa mondenă pentru a-şi ajuta familia – se naşte o firavă poveste de dragoste.

Premiul Nobel pentru Literatură 2017

Cartea urmăreşte destinul a trei orfani: Christopher Banks, Sarah Hemmings, de care acesta se îndrăgosteşte, şi Jennifer, fetiţa pe care o adoptă. Cele două figuri feminine au în spate o istorie banală, oricît de tragic ar fi faptul de a rămîne orfan. În schimb, în cazul lui Christopher Banks este vorba despre dispariţia misterioasă a părinţilor lui în Shanghai în anii Primului Război Mondial. Cei doi sînt presupuse victime ale traficanţilor de opiu. Căutarea şi găsirea lor reprezintă momentul care ar trebui, teoretic, să încununeze cariera sa de detectiv. Jurnal, confesiune, autoanaliză, Pe cînd eram orfani este, dincolo de infiltraţiile ironice abundente, un emoţionant roman despre dragoste şi prietenie.

Kazuo ISHIGURO s-a născut la Nagasaki în 1954 şi a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator în 1982, la douăzeci şi opt de ani, cu Amintirea palidă a munţilor (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature şi tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în acelaşi an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award şi tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămăşiţele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), râvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemângâiaţii (Polirom, 2018), urmat de Pe când eram orfani (Polirom, 2003, 2017) şi Să nu mă părăseşti (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriaşul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat şi o antologie de povestiri, apărută în 2009 şi intitulată Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg (Polirom, 2009, 2017). În 1995 Ishiguro a primit distincţia Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement’s Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare, clasa a II-a. În anul 2017, Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Roman polifonic, cinematografic in multe din paginile sale, construind personaje memorabile, cultivind un fantastic de extractie gogoliana, dar si scene in care protagonisti sint fantome ale trecutului, precum Cezar, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic si Vlad Tepes, Lenin si Stalin, Dimitrie Cantemir, dar si Dante, Shakespeare, Cervantes ori Kant, Ambasadorul invizibil prilejuieste autorului o meditatie pe tema puterii, vizitata in strafundurile intimitatii ei. Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov si, nu ezit sa o spun, una dintre cele mai remarcabile aparitii ale prozei noastre din ultimii ani. Sint convins ca, de data asta, Nichita Danilov a dat lovitura, ce mai! - Bogdan Cretu

„Un roman cu adevarat stralucitor.” (Kenzaburo Oe)
 
Alcatuit cu fine tuse de observatie atenta, romanul Pisica musafir straluceste prin micile momente si bucurii ale vietii, surprinse pe fundalul unei frumuseti poetice rare. La finalul epocii Showa, el si ea – sotul care tocmai demisionase de la o editura si sotia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie in centrul orasului Tokyo, intr-o casa din curtea unui conac construit in anii ’60. Intre cuplul trecut de prima tinerete si Mica, pisica vecinilor, care vine adesea in vizite clandestine, se infiripa o puternica legatura afectiva prin care viata capata un alt sens. Aceasta fericire a lucrurilor marunte dureaza pina intr-o zi, cind Mica isi intirzie mai mult decit de obicei aparitia si panica se insinueaza in molcomul sir de intimplari cotidiene…
 
„Un sir de obiecte si experiente iesite din comun care par sa nu se mai termine, o combinatie curioasa de iuteala si minutiozitate: ceea ce la inceput pare aglomerare de imagini intimplatoare se transforma intr-o colectie aproape microscopica de emotii si fenomene.” (The Believer)
 
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intima, vie, surprinsa in detaliul unui loc in acelasi timp deschis tuturor privirilor si plin de taine.” (The New York Times Book Review)
 
„Pisica musafir ofera o lectura captivanta, plina de inteligenta si umor.” (Publishers Weekly)
 
„O poveste delicata si incintatoare despre dorinta de a fi aproape de cineva si durerea absentei.” (Atmospheres)

Considerata cea mai buna antologie de povestiri a lui Charles Bukowski, Dragoste la 17,50 $ concentreaza in textele sale intregul univers sordid, cinic si atit de uman al scriitorului american. Majoritatea lor descriu, din perspectiva protagonistului Henry Chinaski, alter ego-ul autorului, lumea pe care acesta a cunoscut-o foarte bine: o America a periferiilor, saraca, degradata si corupta, intesata de alcoolici, tirfe, vagabonzi si ratati. Sexul, violenta si alcoolul sint omniprezente, iar prieteniile sint superficiale si pragmatice. Iubitele insala sau sint violate, barbatii ucid, fura, se incaiera, dragostea adevarata este rara si efemera. De multe ori prozatorul isi dezvaluie si o fateta jucausa, lasindu-si imaginatia sa se dezlantuie in texte fanteziste, de un umor irezistibil: Chinaski boxeaza cu Hemingway, e pe cale sa devina cel mai mare scriitor american si e asaltat de femei superbe si bogate. Insa, indiferent daca apeleaza la biografie sau la imaginatie, Bukowski isi impune viziunea asupra lumii si izbuteste sa creeze, din intimplari aparent marunte, literatura de o rara calitate.

„Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum s-ar purta cu un om sanatos? «Ce mai scrii?» «Ce ne vei mai darui?» Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte! Si mi se pare ca toata atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sint numai inselaciune. Ma mint ca pe un bolnav, si uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si ma vor duce ca pe Popriscin la balamuc!... Si asa mereu, pina la groapa, totul va fi dragut si scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cind voi muri, cunoscutii mei, trecind pe linga mormintul meu, vor spune: «Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decit Turgheniev».”

Traducere din limba franceză de Modest Morariu

Vara (1954) aduce laolaltă cîteva proze aparent eterogene, scrise între 1939 și 1953, ce ilustrează cu subtilitate uneori ironică și lirism încîntător „soarele și umbra sufletului mediteraneean”. Fie că merge pe urmele Minotaurului prin labirintul de piatră încinsă al Oranului natal, fie că revede mitul lui Prometeu prin ochii lumii moderne împăcate cu propriile păcate sau că meditează la frumusețe, a cărei expresie desăvîrșită este Elena din Troia, Camus ne poartă într-o călătorie uimitoare prin spațiul mediteraneean și prin universul legendelor sale.

„Oranul are și deșerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întîlnești chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decît iarna și primăvara. Atunci sînt niște cîmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golașe, printre flori. Mai jos vuiește lin marea. Dar chiar și atunci, soarele, vîntul ușor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie să‑ți închipui vara, tineretul arămiu care împînzește plajele, ceasurile îndelungi pe nisip și dulceața neașteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se ivește o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decît un anotimp. În anul următor le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vară înainte, erau încă niște fetițe cu trupurile vîrtoase ca niște muguri. La ora unsprezece dimineața, coborînd de pe podiș, toată această carne tînără, abia înveșmîntată în țesături pestrițe, năvălește pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)

Tertuliano Maximo Afonso, protagonistul romanului "Omul duplicat", este profesor de istorie la liceu. E divortat, deseori deprimat si duce o viata de rutina. Urmind sfatul unui coleg de a incerca sa se distreze putin, intr-una din zile inchiriaza un film, care insa nu-i face nici o placere. Tirziu in noapte, se trezeste din somn cu sentimentul ca nu e singur in casa. Revine in sufragerie, unde lasase deschis videoplayerul cu filmul inauntru, si descopera figura unui actor care ii seamana perfect. Din acest moment, povestea se va transforma intr-un thriller, in care victima se afla in cautarea propriei identitati.