Literatură

"Incantator - iti ofera la fel de multa satisfactie ca o masa la un restaurant Michelin de trei stele" (USA Today)

„Al cincilea fluture“, ca de altfel întreaga operă a lui Uroș Petrovici, este o lucrare originală, vie și dinamică, inedită în literatura sârbă pentru copii și în cea dedicată adulților. Povestea băiatul din orfelinat, Aleksa, zis și Kuș, debutează ca o dorință profundă a personajului de a aparține unui loc sub soare, fiind o căutare a propriei identități.

Cartea a fost catalogată în cercurile de specialitate drept primul roman horror pentru copii din Serbia, fiind declarată în anul 2007 cel mai bun roman pentru copii din literatura sârbă, în timp ce autorului i-a fost decernat, la „Zilele Zmaj de creație pentru copii“, Premiul „Rade Obrenovici“. După același roman s-a turnat și primul film de lung metraj în 3D din cinematografia sârbească.

CASSANDRA CLARE este autoarea bestsellerurilor nr. 1 New York Times şi USA Today Doamna de la Miezul Nopţii, Stăpânul Umbrelor şi Regina Aerului și a Întunericului, ca şi a seriei INSTRUMENTE MORTALE şi a trilogiei DISPOZITIVE INFERNALE, bestselleruri internaţionale. A mai scris, împreună cu Sarah Rees Brennan şi Maureen Johnson, Cronicile lui Magnus Bane, iar cu Sarah Rees Brennan, Maureen Johnson şi Robin Wasserman, Povești de la Academia Vânătorilor de Umbre. De asemenea, este coautoare, împreună cu soţul său, Joshua Lewis, a The Shadowhunter’s Codex și, împreună cu Holly Black, a seriei ȘCOALA DE MAGIE MAGISTERIUM (publicată la Corint Junior). Cărţile ei s-au vândut în peste 50 de milioane de exemplare în toată lumea şi au fost traduse în mai bine de 35 de limbi, fiind ecranizate într-un film de lungmetraj, Instrumente Mortale: Oraşul Oaselor, şi un serial TV, Shadowhunters. În prezent, Cassandra Clare locuieşte în statul Massachusetts.

"O lectura plina de divertisment, multa culoare locala, situatii comice cu duiumul." (The Seattle Times)

Uneori nu este deloc ușor să fii tânăr; ai parte de multe provocări, dileme, emoții, neînțelegeri. Eroii acestei cărți însă nu consimt să lase întunericul să-i pătrundă și aleg dragostea în locul fricii. Fiecare personaj ne spune, pe un ton sincer și puternic, povestea sa printr-o scrisoare, o poezie, un mesaj sau un monolog interior. Mozaicul structurii scoate în evidență întrețeserea destinelor personajelor.

Întregul roman este o poveste de o zi a unui narator care nu are nume. El își cedează apartamentul unui vechi foarte bun prieten pentru o întâlnire amoroasă si este, astfel, nevoit sa iasă din confortul apartamentului si sa se plimbe fără țintă prin oraș.

Astfel, își întâlnește involuntar trecutul în parcuri, cafenele, scări, pe trotuare sau pe malul râului. Ceva sau cineva declanșează constant amintiri dispărute de mult. Amintiri neplăcute ale unor persoane dragi pe care le-a pierdut, dar și amintiri din istoria Georgiei sovietice și a Războiului Civil din Georgia, din anii ’90.

In fiecare seara, Julian, tanar profesor si „scriitor de duminica“, improvizeaza scurte povestiri despre copaci pentru a o adormi pe Daniela, fiica lui vitrega, un ritual de la care nici adultul, nici copilul nu se abat niciodata. Nici macar in seara in care Veronica, sotia lui Julian si mama Danielei, intarzie inexplicabil de mult. Cuprins de panica, profesorul se teme ca a fost parasit si isi petrece noaptea scriind despre cea care ii este sotie, despre viata lor impreuna, despre trecut, promitand ca isi va incheia povestirea cand Veronica va ajunge acasa ori atunci cand va capata certitudinea ca femeia a disparut pe veci. Romanul il poarta pe cititor intr-un subtil joc al trecutului cu prezentul, dar si al prezentului cu viitorul, caci Julian isi imagineaza ziua in care Daniela, in varsta de 30 de ani, ii va citi insemnarile din noaptea care le-a schimbat vietile pe vecie.

În romanul publicat cu un an înainte de a se stinge din viață, E-un rege nebun în Danemarca (parafrază a unei celebre replici din Hamlet), Dario Fo reînvie zbuciumata epocă de la sfârșitul seco­lului al XVIII-lea, explorând povestea controversatului rege Christian VII și a soției sale Caroline Mathilde, o istorie dramatică de iubire, infidelitate și nebunie.

Din cronici de epocă și jurnale secrete, Dario Fo recompune atmosfera strălucitoare de la Curtea regală a Danemarcei în secolul galant, reținând deopotrivă intrigile amoroase și de palat ce roiesc în jurul lui Christian VII. Facem astfel cunoștință, rând pe rând, inclusiv prin portretele desenate de autor, cu regina Caroline Mathilde, sora regelui George III al Angliei, cu „Băbătia“ – regina-mamă și mama vitregă a regelui–, cu medicul iluminist german Johann Struensee, cu întreaga protipendadă a Curții, plină de nobili retrograzi, dar și de figuri de reformatori, și, în sfârșit, cu fiul regelui Christian, Frederik V.

În spatele acestui somptuos alai, se fac simțite însă adâncile frământări ale unei lumi pornite să redefinească „contractul social“, sub înrâurirea ideilor iluministe. Iar, deasupra tuturor, Christian VII se dove­dește un rege clarvăzător, înfăptuind, în preajma sângeroasei Revoluții Franceze, propria sa „revoluție“, fără vărsarea unui strop de sânge: interzice tortura, abolește legarea de glie și privilegiile castei nobiliare, ba chiar instituie libertatea presei. Fiindcă, așa cum spune Dario Fo, „a fi nebun nu este neapărat un rău, ba uneori nebunii se dovedesc mai buni“.

Prietene bune, Julia, Colombe, Raphaëlle și Anouchka sunt la vârsta întrebărilor pe care nu îndrăznesc să le rostească, așa că își consemnează în jurnalele personale cele mai ascunse gânduri. Aflăm astfel că în jurul lor dragostea, un sentiment care le este încă străin, modelează destine, unește și destramă familii, pune în primejdie și salvează vieți, ca într-o inegalabilă dramă shakespeariană. Nevoia de iubire se va insinua treptat în fiecare gest și gând al celor patru adolescente, ca nevoia de un drog ce aduce extazul și ale cărui consecințe sunt periculoase. Când povestea lui Romeo și a Julietei, pe care liceenii o vor pune în scenă, își va arunca umbra nefastă asupra realității, se va dovedi dragostea atât de puternică, încât să vindece rănile pe care tot ea le-a provocat.

„Modelele de ieri nu sunt neapărat și cele de azi, în schimb pasiunea se dezlănțuie cu aceeași violență și mânie. În acest sens, Romeo și Julieta sunt și rămân arhetipurile pasiunii eterne.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

Creatia populara a construit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme in metrica poeziei populare, a cules cantece de petrecere sau basme, carora le-a adaugat numeroase simboluri onirice sau fantastice.

Romanul lui Dario Fo "Fiica Papei" face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al "Misterului buf" și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

Sansa Gorilei a fost aceea de a suscita comentarii extrem de interesante. Intr-o anumita masura, lucrul se poate explica prin subiect. Dintotdeauna romanele politice (a se citi: dotate cu instinct politic veritabil) au starnit, la lectura, o atractie activa. Mai cu seama atunci cand acestea puneau sub lentila actualitatea imediata. Si, trebuie precizat, mai cu seama atunci cand actualitatea cu pricina nu era una tocmai calma. Iar despre sfarsitul deceniului al patrulea (Gorila aparând în 1938) numai calm nu se poate spune ca ar fi fost.

Visul, introdus in roman ca element fantastic, irational, abandonarea identitatii personajului narator ca una incerta, enigmatica, copilaria versus adolescenta, prima vazuta ca un spatiu protector, din care se decupeaza definitia fericirii („Fericirea este galopul necontenit al vietii.“), a doua un univers angoasant, in care obsesia singuratatii se instaleaza definitiv si cu efecte ucigatoare, toate sunt temele sfasietoare ale acestei carti.

Intr-o dimineata funebra, tanara Arabelle pleaca sa identifice cadavrul iubitului sau sinucigas, Jasper, patrunzand astfel in universul dezolant al spitalului, spatiu ce gazduieste nu numai ravagiile provocate de boala, dar mai ales tristetea ultima, moartea. Intalnirea cu mama iubitului sau si apoi inmormantarea provoaca in sufletul Arabellei o cascada de trairi ce frang mai intai perceptia acesteia asupra realitatii, iar apoi insasi existenta ei. Drama lui Jasper se lasa descifrata in continuare ca o succesiune de intamplari nefaste, disparitia tatalui sau fiind elementul declansator al psihozei din care s-a putut elibera doar plecand inspre nicaieri si oriunde.

ANDA GABRIELA DOLIS (n. 13 februarie 2002) este eleva la Onesti. De cand se stie, a fost fascinata de povesti: cele pe care i le spuneau parintii si bunicii si cele pe care le-a descoperit singura odata ce a invatat sa citeasca, foarte devreme. Povestea Cenusaresei a lasat o impresie adanca in imaginatia copilului de cativa anisori. Bucuria lecturii a fost urmata de placerea scrisului. Imaginatia, hranita de cartile indragite, si-a gasit expresia in texte scurte, pe care Anda le scria pe unde apuca: in pauza, la scoala, in parc sau acasa, dupa cum ii venea inspiratia. Apropiatii i-au remarcat imediat talentul si au indemnat-o sa publice. Primele texte i-au aparut in 2015, in revista scolii si in publicatia locala Expresia ideii. Cam tot atunci a inceput sa lucreze la romanul Perspective. Cand nu scrie si nu este prinsa de lectura vreunei carti, Anda deseneaza si asculta rock (Alternosfera), sau rap (Ed Sheeran), sau… pop sud-coreean. Autorii ei preferati sunt Haruki Murakami si Stephen King, insa recunoaste ca Splendoare de Margaret Mazzantini este cartea care a marcat-o cel mai mult.

„Primul lucru care izbeste la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arata o scriitoare pe deplin formata si care stapaneste atat forma, cat si fondul – si asta intr-o lume-n care milioane de grafomani se agita in amatorism, banalitati disperante si lipsa totala a simtului literar. Apoi, daca afli ca Anda Gabriela Dolis nu are decat 15 ani, incerci sa rezisti stupefactiei. Nu rezisti. Pentru ca ne aflam in fata unui fenomen.“- RAZVAN PETRESCU

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic si psihologic peste tot ce anunta un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Dolis.“- BEDROS HORASANGIAN

Considerat de T.S. Eliot un roman de referință al secolului XX, Pădurea nopții spune povestea unei femei și a grupului de americani și europeni care gravitează în jurul ei în Parisul anilor ’20, o lume exotică, efervescentă. Prin abordarea excentrică a iubirii și sexualității și excelența stilistică, romanul a devenit un clasic al modernismului.

Pădurea nopții se dezvăluie în umbrele decadente ale marilor orașe Paris, Berlin, Viena, un spațiu în care granițele trasate de statutul social, religie și sexualitate par imuabile, dar de fapt pot fi trecute extrem de ușor. Personajele care populează această lume sunt printre cele mai memorabile din literatură: expatriata americancă Robin Vote, care se lansează în mai multe idile extraconjugale, mai întâi cu Nora Flood și apoi cu Jenny Petherbridge, soțul ei, Guido Volkbein, fiul unui autointitulat baron, doctorul O’Connor, un ginecolog cu un discurs sclipitor, plin de furie, profunzime și aluzii surprinză¬toare. Individualitățile acestor personaje și relațiile dintre ele fac din Pădurea nopții un roman cât se poate de actual.

"Peştele cu aripi" este o colecţie de proze scurte, în care societatea autohtonă şi contemporană este scrutată din cele mai neutre unghiuri cu putinţă. Totul se întâmplă în interiorul unui algoritm social şi psihologic care pare, pe de o parte, bine-cunoscut, însă care reuşeşte mereu să surprindă prin soluţiile inedite de final sau prin reciclarea ingenioasă, prin transformarea aproape incredibilă în athanor-ul prozastic, a unor prejudecăţi şi tabuuri. Directeţea discursului vine să întărească sentimentul de déjà-vu care este spulberat, proză cu proză, în momentele în care Răsvan Popescu apasă pedala inefabilului. Fiecare dintre aceste povestiri este un scurtmetraj în sine, experienţa autorului în domeniul scenaristicii spunându-şi cuvântul, însă ceea ce face aceste naraţiuni să fie cu adevărat speciale, dincolo de teme şi personaje, este capacitatea autorului de a lăsa finalurile deschise, de a găsi mereu portiţa optimă prin care, deşi un ciclu se încheie, nimic nu se termină, totul se continuă, se prelungeşte în mintea cititorului şi de acolo în viaţa comună. Cosmin Perţa

  Alex Plescan este un scriitor si jurnalist de origine romana, stabilit in Noua Zeelanda. Autorul publica proza, poezie, critica literara, eseu si articole de opinie in romana si engleza, iar uneori se implica in emisiuni si documentare TV ca producator, regizor si scenarist. Este creator al conceptului de „Algonaissance".  „TU si alte intamplari gata de a fi traite" este a treia si ultima carte succesiva, independenta, de proza scurta, dintr-un roman non-linear.

    Presarat cu aventuri erotico-onirice, volumul de fata semnaleaza un univers in care fictiunea personala si realitatea auctoriala se combina fractal intr-o lume culturala opusa fenomenului Renaissance, o lume pseudovirtuala, in care cititorul are de fapt ultimul cuvant.
    "Cu o precizie de stilist american, Plescan recompune din fragmente atat lumea interioara a unui personaj autofictional, cat si structurile unei lumi fantasmatice in care totul este aproape posibil. O scriitura seducatoare, poetica, fascinanta. TU… decizi daca vrei sau nu sa continui lumea aceasta posibila." - Cosmin Perta

    Cuprins:
   • Algonaissance (1) • Lumea lui Albert • Vaila • Omul cu batista • Un stup uman • O negresa alba • 1917 • Linda cu ochi de caviar • Povestea unui tatuaj neintamplat • Djadja, Djadedja, Djamaila • Moartea unui barbat • Arta despartirii • Norma si Helen • O alta perspectiva • Tu • Baba Floarea, Vrajitoarea • Cocktail „Sonata Lunii" • Alegre & Co. • Un vis continuu • Tabloul invizibil •  Cadrul ferestrei • Algonaissance (2)

    Fragment din volumul "Tu si alte intamplari gata de a fi traite" de Alex Plescan:

    „TABLOUL INVIZIBIL

    Dora scrisese deja trei carti.
    Prima, cu privirea pe tavan, un volum foarte lung, la care lucrase toata copilaria ei agitata. Se vorbea in cartea aia despre printese roz si oranj, despre iepurele de plus fara ochi, care se ascundea in fundul subpatului si se hranea cu paianjeni.
    A doua, ceva mai scurta, pentru ca se ocupase de ea doar printre picaturi, in adolescenta, era o carte despre toate casele prin care se perindase Dora si despre toate obiectele din casele astea, prea multe obiecte peste tot, atat de multe, ca oamenii si sufletele nu mai aveau loc de ele. La volumul asta, Dora lucrase in cada si il scrisese cu degetele in clabucii de sampon.
    Ultima e o carte pe care Dora ar vrea sa o rescrie. Este despre prima ei iubire pierduta si regasita, apoi pierduta din nou, despre viata si iubire, despre moarte si iubire, despre iubire contra iubirii si despre orice e serios in cartile serioase. Daca ar putea sa o scrie din nou, Dora nu ar mai proceda la fel, nu in fum de tigara si pete de vin, ci in saruturi, mangaieri si oftaturi. Asa i-ar putea-o povesti si lui Diego, fiindca el nu stie sa citeasca.
    Iar Diego, care nu a aflat despre cartile Dorei, sta intins pe spate cu ochii dati peste cap si ii picteaza pentru ziua ei un tablou invizibil, populat cu monstri.
    Wanaka, 02.12.16 — Christchurch, 11.12.16”

Romanul Castele de furie a fost distins în Italia cu Premio Selezione Campiello în 1991, iar în Franța cu Prix Médicis Étranger în 1995.

Castele de furie este romanul de debut al lui Alessandro Baricco. Titlul original, Castelli di rabbia, trimite la expresia castelli di sabbia (castele de nisip). Subtila aliterație nu e întâmplătoare: ea sugerează deopotrivă frenezia și zădărnicia visurilor pe care vor să le transpună în viață eroii cărții – o soartă ce se regăsește în mai toate întreprinderile omenești.

Suntem în Anglia victoriană, în orășelul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizația industrială se află în plin triumf și aprinde imaginația oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns să dorești cu putere, să dorești și să visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco – domnul Rail, sau Pekisch, sau Hector Horeau –, cuprinși de frenezia epocii, visează nestingherit: visează locomotive și căi ferate care nu duc nicăieri, țevi prin care sunetul se poate transmite la distanță ca și cum ar curge, palate de oțel și sticlă care șterg deosebirea dintre afară și înăuntru. Numai viețile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiași elan, ele rămân făcute din petice parcă, din întâmplările mărunte petrecute în orășelul pe care zadarnic l-am căuta pe hartă. Între ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail soției sale Jun înainte să se întoarcă din călătorii, repetițiile fanfarei și „umanofonului“ lui Pekisch, povestea văduvei Abegg, care „nu era cu adevărat văduvă“. Lumea lui Baricco este lumea dintotdeauna și de pretutindeni, o lume fremătând de viață, pe care autorul o pune în scenă cu o bucurie a povestirii rareori întâlnită în vremea noastră grăbită. E lumea unui mare scriitor, care crede că „a scrie este un gest vechi, artizanal șI individual“.

Considerat de critici cea mai bună operă în proză al lui W.B. Yeats, "Rosa Alchemica" e şi unul dintre textele reprezentative pentru limbajul bogat, dar şi pentru preocupările principale ale scriitorului: cultura irlandeză, miturile şi legendele celtice, magia, alchimia şi misticismul.

Eroii din povestirile lui W. B. Yeats sunt trubaduri, zâne, apariţii fantastice care traversează întreaga mitologie celtică: Hanrahan cel Roşu, menestrel care ştie cântece străvechi, iubita mitică, Oona, pe care o pierde mândrul Costello, bătrânul cavaler al Sfântului Ioan, înţeleptul rege căruia îi cresc în păr penele Vulturului Cenuşiu sau cei trei magi. Sunt şi personaje obişnuite, parte din universul domestic al lumii irlandeze, precum proscrisul care ajunge să fie răstignit pentru că le reproşează călugărilor proasta găzduire. În "Rosa Alchemica", un tânăr încearcă să se salveze de fascinaţia pe care o are faţă de ritualurile secrete şi tainele alchimiştilor, dar participarea la o astfel de ceremonie îi deschide de fapt calea de acces către un adevăr esenţial, marcându-i definitiv existenţa. Fie că e vorba despre textele aşa-numit oculte sau despre reinterpretări ale legendelor irlandeze, acelaşi aer de mister şi aceleaşi ritmuri străvechi răzbat din povestirile lui W.B. Yeats.

„Privit prin lentila modernistă, William Butler Yeats aminteşte de Fernando Pessoa, poetul modernist par excellence în literatura portugheză. Amândoi practică jocul multiplicării identitare, prezentându-se publicului cititor sub diverse nume, cu diverse trăsături, suma cărora ar putea reconstitui eul poetic adânc, de fapt niciodată exhaustiv, scos la lumină. O aură mistică pluteşte pe deasupra versurilor lor îngreunate de o căutare febrilă, fie aceasta a propriei fiinţe, ori a fiinţei naţionale. Şi amândoi clădesc o fiinţă naţională posibilă: o Anglo-Lusitanie, respectiv o Anglo-Irlandă paradigmatică – singurele manifestări ale adevăratei patrii, patria limbajului poetic.“ (Mihaela ANGHELESCU IRIMIA)

 Considerată prima nuvelă istorică românească, opera lui Costache Negruzzi Alexandru Lăpuşneanul apare în anul 1840, în revista „Dacia literară”, încadrându-se perfect în programul romantic al acesteia, prin valorificarea unor fapte istorice şi prin crearea de tipuri vii, puternice, sfâşiate lăuntric de manifestări adesea contradictorii.

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Ilustrația copertei: Wilhelm Gause, Cafenea din Viena (detaliu)

„Premiul Nobel pentru literatura i se acorda lui J.M. Coetzee, care înfățișează într-o multitudine de feluri surprinzătoarea implicare a outsiderului.“ (Motivația juriului Nobel 2003)

"Epoca de fier", considerată în 1990 Cartea anului în Marea Britanie de Sunday Express, împletește cu subtilitate și umor reținut tragedia personală cu dramatismul unei epoci marcate – în Africa de Sud – de rasism și de violențe sociale și politice. Doamna Curren, o fostă profesoară de limbi clasice, suferă de cancer în fază terminală. Într-o scrisoare-jurnal, adresată fiicei ei plecate demult în America, eroina își descrie noua condiție, ce o împinge spre reconsiderarea propriei vieți, pe fundalul unei realități față de care, fără a o fi ignorat, a preferat să se păstreze într-o pasivitate filozofică până în acel moment — ororile apartheidului. Străduindu-se să-și accepte boala care o macină, doamna Curren descoperă cu disperare și mânie crescânde „cancerul“ social și cultural al Africii de Sud. Incendierea unei așezări locuite de negri, uciderea unor activiști adolescenți, abuzurile și brutalitatea poliției și armatei, furia și revolta compun o plasă tot mai strânsă în jurul eroinei, aducând violențele până în pragul casei sale. Episoadele dramatice iau amploare pe măsură ce degradarea fizică a doamnei Curren se accentuează, făcând-o tot mai dependentă de Vercueil, un om al străzii bețiv care și-a făcut culcuș pe aleea ei. Vercueil îi devine singura ființă umană apropiată, iar relația dintre cei doi este surprinsă magistral de Coetzee.

 Lapidarea – un obicei barbar si extrem de crud, transmis din negura timpului pana in ziua de azi. O parte intunecata a oamenilor, pe care Freidoune Sahebjam a decis sa o prezinte lumii intregi.

    Fragment din volum:

Dragostea este oare un sentiment declanşat de un proces chimic, sau este pur şi simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Există o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan şi Isolda? Sau cei care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

Foşti iubiţi, Adam şi Louise trăiesc la mii de kilometri depărtare unul de celălalt, el la Paris, ea în Montréal. Corespondând pe e-mail, cei doi îşi evocă trecutul comun, rănile încă neînchise, momentele de bucurie, dar şi noile relaţii. Ceea ce-i apropie însă a doua oară este prietenia, construită de comun acord şi însoţită de o provocare: ar putea să-şi reînvie dragostea tocmai vorbind despre dragoste?
Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuţios şi lucid al capriciilor inimii, reuşeşte să transpună în acest roman epistolar, cu fine şi surprinzătoare nuanţe, parcursul plin de capcane al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre.

„În Elixirul dragostei m-a interesat mai ales distincţia dintre dorinţă şi sentiment. Cred că, în privinţa iubirii, problema constă în faptul că denumim cu acelaşi cuvânt două teritorii diferite: cel al dorinţei şi cel al sentimentului. La graniţa dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracţia fizică şi dragostea, se nasc marile noastre poveşti, nu întotdeauna fericite.“ (Eric-Emmanuel SCHMITT)

Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la romanescul traditional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, instriga sentimentala, etc.) cu o experienta noua, totusi, in ce priveste tehnica epica (eseul patrunde masiv, naratiunea este din cand in cand sparta) si cu dorinta de a trata din unghiul sau de vedere o problema dezbatuta de toata literatura moderna: raportul dintre personalitatea individului si determinismul istoriei. Tema mai intima a cartii este incercarea de a iesi din istorie. Eugen SImion