Literatură

N. 17/30 sept. 1909, Botosani - m. 30 mai 1938, Roman. Prozator si poet. Fiul unui negustor. Gimnaziul „Roman-Voda” din Roman. Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata la numai douazeci si noua de ani. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, André Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la reviste pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseudonimele Mihail Bera, In-Interim. In proza sa (Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), Blecher amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie.

N. 17/30 sept. 1909, Botosani - m. 30 mai 1938, Roman. Prozator si poet. Fiul unui negustor. Gimnaziul „Roman-Voda” din Roman. Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata la numai douazeci si noua de ani. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, André Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la reviste pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseudonimele Mihail Bera, In-Interim. In proza sa (Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), Blecher amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie.

Aproape totul e OK e poate cel mai bun titlu de roman autohton din ultimii ani. Din fericire, nici restul nu se lasa mai prejos: merita sa cititi acest roman care sper sa-l aduca pe Francisc Baja in prim-planul prozei contemporane. Volumul de fata e doar prima parte a unei trilogii, recompunand – din franturi, fulguratii si voci, cu ecouri din Baietii din strada Pal sau Regele alb – copilaria micului J., pe „trei sferturi ungur”, in Manasturul anilor ’80, cu splendida sa abjectie: familii meschine si obosite sfarsind aproape inevitabil in divort, blocuri-turn invadate de igrasie si gandaci, licee industriale si cinematografe de beton, padurea aproape dar niciodata strabatuta, Hanul Colina la care copiii fac troc cu ciclistii din Turul Romaniei, dand orice gasesc la schimb pe-o ciocolata ungureasca Africana. Laconic, sardonic, stoic, mizantrop, apatic, crud si sincer, J. e un Holden Caulfield ajuns la patruzeci de ani, imbracat in zale facute dintr-un milion de OK-uri. - Rares Moldovan

Traducere de Dragoș Cojocaru

Şefii, primul dintre cele doua volume cuprinse în Băieţii şi alte povestiri, a fost publicat pentru întâia oară în urmă cu 50 de ani, marcând debutul oficial ca prozator al lui Mario Vargas Llosa. Realismul lucid al acestor şase povestiri, lipsit de inflexiuni mitologice, anunţă o perspectivă aparte în contextul literaturii sud-americane, identificaţi adesea cu realismul de tip magic. Povestirea Băieţii, scrisă un deceniu mai târziu, e un punct de cotitură: violenţa e aici mai insidioasă şi nu mai ţine atât de un tacit „cod“ al onoarei şi al machismului, ca în povestirile şi romanele de până în 1967, cât, mai degrabă, de însăşi regula jocului.

„Şefii este prima mea carte şi în ea apar câteva din multele povestiri scrise când eram adolescent şi student. Era un concurs de povestiri la Barcelona, Leopoldo Alas, cu un premiu destul de modest, şi, cum îmi doream să public, am participat, fără prea mari speranţe, însă am fost premiat. Zece ani mai târziu am scris Băieţii. Subiectul îmi dădea târcoale de când citisem, într-un ziar, că un câine a emasculat un nou-născut, într-un sătuc din Anzi. Îmi doream să scriu despre această rană stranie care, spre deosebire de altele, nu se închide, ci, odată cu trecerea timpului, se deschide din ce în ce mai mult.“ – Mario Vargas Llosa

Cincisprezece autori la început de drum, cincisprezece viziuni despre lume, cincisprezece pasageri în trenul prozei, surprinzând imagini și sunete, developând cinematic fragmente ale unor realități alternative. Ce îi unește? Talentul și pasiunea pentru poveste, atenția pentru detaliu, cadru, secvență, acuitatea cu care redau tensiunea dintre personaje, lipsa de prejudecată și de compromis atunci când sondează natura umană. Acestea sunt doar câteva dintre calitățile evidente pe care acești tineri le demonstrează în prozele lor, restul urmează să le descoperiți dumneavoastră și sunt convins că nu veți fi dezamăgiți.

Cosmin Perța

Școala de vară „Gheorghe Crăciun” (prozator și teoretician de excepție al prozei, recunoscut pentru sprijinul acordat mereu scriitorilor debutanți) este un proiect care își propune să adune în fiecare an câte 15 dintre cei mai interesanți și promițători tineri prozatori, care timp de o săptămână au ocazia să participe la o serie de ateliere intensive de scriere creativă, sub îndrumarea unor scriitori mai experimentați și care susțin procesul creativ și printr-o componentă didactică. La finalul fiecărei ediții, cursanții urmează să scrie câte o proză scurtă inedită, pentru a fi publicată. În 2019, coordonatorii atelierelor au fost Florin Iaru, Marian Ilea și Cosmin Perța, iar aceasta este prima antologie a proiectului.

Cătălina Bălan, Dan Bucur, George Ciucă, Victor Cobuz, Raluca Filimon, Anna Kalimar, Lucia Lupea, George Mihalache, Georgia Moraru,  Anastasia Palii, Călina Părău, Alina Pietrăreanu, Savu Popa, Ioana Săndulescu, Eva D. Sărășan, Florin Iaru, Marian Ilea, Cosmin Perța

Senzualitatea, nostalgia, regretul si moartea invaluie delicata ceremonie a ceaiului, in care cel mai simplu gest are o semnificatie profunda.

Romanul Arşiţa de Cosmin Perţa încheie în forţă o trilogie începută cu Teofil şi Câinele de lemn (2012) şi continuată în 2015 cu În urmă nu mai e nimic, afirmând un prozator (venit dinspre poezie) cu un univers aparte, un mix de realism cotidian şi fantastic în descendenţa prozei central-europene şi ruseşti (Gogol, Cehov, Harms, dar şi Bulgakov), traversat de satira socială şi culminând, în romanul În urmă nu mai e nimic, cu experienţa mistic-religioasă. Teofil, călugărul, este, de altfel, personajul comun celor trei volume ale acestei trilogii poetice şi vizionare, care impresionează prin imaginarul extrem de puternic pe care îl pune în scenă. Arşiţa păstrează atmosfera de proză rusească, mistică şi psihologică, dar pe fundalul unei violente distopii, reprezentând, aşadar, voletul final, şi cel mai puternic, al trilogiei romaneşti. O trilogie care impune, fără îndoială, unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană.

Adina Diniţoiu

Romanul lui Bedros Horasangian are un comic straniu, pentru ca eroul-narator-sexolog este spitalizat intr-un ospiciu cand incepe sa poarte corespondenta cu diferiti indivizi, tineri, batrani, femei, barbati de tot felul aflati in impas amoros. Aceasta competenta vine din inzestrarea naratorului cu capacitatea de a pricepe cat de smintita e viata celorlalti; de fapt, epistolele, care nu rezolva mai nimic, il ajuta chiar pe Dr. Love la ceva, si anume, sa scrie despre complicatiile vietii sale... Proza lui Bedros Horasangian respira un aer de modernitate, inserturile de jurnal care echilibreaza textele scrisorilor arata o fantezie bine ordonata. Sunt de fapt aici ideile unui moralist cultivat si ale unui prozator de prim raft.

În Comedia ororii în Franța, un microroman scris chiar în anul morții lui Bolaño, eroul, un tânăr poet din America Latină, răspunde la un telefon public pe o stradă. O voce îl invită să devină membru al Grupului Suprarealist Clandestin și îi spune o poveste despre cinci tineri care lucrează în subteranele Parisului, unde scriu în grup un roman, sub îndrumarea cuiva despre care cred că este André Breton. Dar, chiar după moartea lui Breton, cineva continuă să-i plătească…
Celelalte două microromane, Patria și Mormintele văcarilor, sunt, de asemenea, inedite și împreună alcătuiesc culisele operei bolañiene, în care aflăm personaje care își construiesc, bucată cu bucată, marile roluri. Printre alții, ne vom reîntâlni cu Viermele (Convorbiri telefonice), cu Amalfitano (2666), cu surorile Pons, care nu sunt altceva decât o anticipare a surorilor Font (Detectivii sălbatici), cu terifiantul oraș Santa Teresa (Detectivii sălbatici, 2666), cu sinistrul Carlos Ramirez (Literatura nazistă în America, O stea îndepărtată) și, bineînțeles, cu Belano, alter-ego-ul lui Bolaño.
Roberto Bolaño (1953–2003) s-a născut la Santiago. În 1968 se mută cu familia în Mexic. Revenit în Chile în 1973, este arestat după lovitura de stat a lui Augusto Pinochet, eveniment care îi va marca opera literară. Eliberat după opt zile, se întoarce în Mexic, iar din 1977 se stabilește în Spania. Deși se considera în primul rând poet, s-a impus mai ales romanelor ca Detectivii sălbatici și Nocturnă în Chile, care au fost elogiate de critică, au obținut premii importante și l-au transformat, cum scrie New York Times, în „cea mai importantă voce literară latinoamericană a generației sale“. În seria de autor publicată de Editura Univers au apărut romanele 2666, Detectivii sălbatici, Amuleta, O povestioară lumpen, Al Treilea Reich, Literatura nazistă în America, Spiritul literaturii științifico-fantastice și volumele de poezie Câinii romantici și Trei.

Volumul de fata readuce cititorilor bucuria si prospetimea prezentei eroinei de la Green Gables. Desi o regasim intr-o postura cu totul noua, aceea de director la liceul din oraselul Summerside, descoperim cu incantare ca Anne isi pastreaza neschimbata aceasta minunata insusire de a face fericiti pe cei din jurul ei. In acest nou capitol al vietii trebuie sa faca fata atat dificultatilor ridicate de predarea geometriei, cat si celor venite din partea familiei Pringle, care, inca de la inceput, ii fac viata nespus de grea. Va reusi oare sa schimbe aceasta situatie? Va reusi sa faca fata atator provocari si sa ramana in acelasi timp fidela inconfundabilului ei fel de a fi?

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel rău Despre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon Pays Caiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

“De doua mii de ani...” este un roman. In acelasi timp, ,,De doua mii de ani..." este un scandal, o etapa dintr-o istorie a antisemitismului romanesc. Intr-un proces al conflictelor interrasiale, “De doua mii de ani...” este o piesa incriminatorie pentru miscarea intelectualilor romani dezabuzati. Revoltatoare pentru omul rational, ciocnirea intre politic si literar a dat nastere unui alt fandom, justificabil tot cu instrumentar ideologic: evreul — victima, scriitorul — exponent al ultrajului romanesc. Toate aceste constatari nu fac altceva decat sa aseze taxonomic pozitionarile istorice ale criticii fata de roman. - Lucian Pricop

„În această lume care se scufundă din ce în ce mai mult în violenţă, în această lume care se învârte din ce în ce mai repede fără să ştie unde se află orizontul salvator, tandreţea este aproape o formă de rezistenţă culturală. Tandreţea şi corolarele ei – dragostea, visele şi poezia – sunt ferestre ale fericirii la îndemâna noastră. Trebuie doar să ne oprim puţin, să ne distanţăm o secundă, să coborâm o clipă din caruselul nebun al vieţii de zi cu zi şi să respirăm... Să respirăm aerul binefăcător al dorinţei şi al imaginaţiei. Tandreţea ne poate învăţa multe despre noi înşine şi despre cum ne lăsăm uneori prea uşor înghiţiţi de nebunia lumii.“ — MATEI VIŞNIEC

Matei Vișniec crede în rezistența culturală, în forța cuvântului, în capacitatea literaturii de a capta mai bine decât orice altă disciplină contradicțiile ființei umane şi ale lumii în care trăim. Între două țări, între două culturi, între limba română şi cea franceză, între Bucovina sa natală şi Festivalul de teatru de la Avignon, Matei Vişniec circulă, practică jurnalismul cultural, trece de la un gen literar la altul, caută şi experimentează cuvântul sub semnul unui ideal care ține de umanism, de frumos şi de spiritul critic.

N. 17/30 sept. 1909, Botosani - m. 30 mai 1938, Roman. Prozator si poet. Fiul unui negustor. Gimnaziul „Roman-Voda” din Roman. Urmeaza medicina la Paris; in 1928 se imbolnaveste de tuberculoza osoasa (morbul lui Pott). Internat in diferite sanatorii din Franta, Elvetia si Romania, dar tratamentele sunt ineficiente. Spre sfarsit, se retrage la Roman unde se stinge din viata la numai douazeci si noua de ani. Debuteaza cu schite in Bilete de papagal (1930). Simpatizeaza cu suprarealismul, fara sa adere la vreo grupare anume, si cu filosofia existentialista. Corespondeaza, printre altii, cu Geo Bogza, M. Sebastian, André Gide, M. Heidegger, I. Voronca. Bolnav fiind, a fost ajutat de Geo Bogza si S. Pana. Colaboreaza sporadic si nesistematic la reviste pariziene Le Surrealisme au service de la revolution, Les Feuilles inutiles si la Bilete de papagal, Adam, Azi, Frize, Vremea, Viata Romaneasca s. a. cu proza scurta, cronici plastice, recenzii si trad. Semneaza si cu pseudonimele Mihail Bera, In-Interim. In proza sa (Intamplari in irealitatea imediata, 1936; Inimi cicatrizate, 1937), Blecher amplifica un accident clinic personal la rang de experienta ontologica, ridicand sentimentul la viziune, fiziologia la filosofie.

Daniel Bănulescu (n. 1960, București) este un romancier, poet și dramaturg român. Clanul său de Romane poartă numele Cea mai frumoasă poveste a lumii și e alcătuit, în prezent, din patru romane, o parte dintre aceste romane fiind traduse în șapte limbi străine.
Este laureat al următoarelor premii: Premiul European de Poezie (primit împreună cu scriitorul și traducătorul Ernest Wichner), acordat de orașul Münster din Germania, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie și Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru dramaturgie.

Ultimul Mohican, romanul istoric al lui James Fenimore Cooper, a fost publicat pentru intaia data in ianuarie 1826 sub titlul Last of the Mohicans, a Narrative of 1757. Este o opera romantica cu puternice elemente realiste, iar valoarea artistica si reprezentativa a acestei opere este data de fresca veridica a colonizarii continentului american in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, zugravita de un maestru al construirii intrigii si desfasurarii dramatice a actiunii. Cooper a fost un creator al romanului istoric de aventuri si unul dintre principalii peisagisti epici din literatura universala. Romanul Ultimul mohican este un exemplu de povestire palpitanta intr-un cadru natural splendid. I s-au reprosat deseori unele defecte de stil, afirmandu-se ca limba lui nu-i suficient de clara si ordonata, dar influenta lui asupra romanului de aventuri este considerabila si binefacatoare prin latura originala si educativa a scrisului sau. In ciuda tuturor imperfectiunilor de forma, generatii intregi au fost si inca vor fi incantate de lectura operei marelui romancier. Mihnea Gheorghiu

 

O parabolă  despre misterele sufletului, și, în același timp, o frumoasă declarație de dragoste a unui băiat pentru mama sa.

În neobositul cartier parizian Belleville, cafeneaua „La Muncă“ e un reper al bunei dispoziții. Fatou, tânăra patroană, o senegaleză plină de viață, și-a câștigat, cu veselia ei molipsitoare și știința de a asculta și sfătui, o clientelă fidelă și pestriță. Simone, travestitul cu talent contabil, domnul Sophronidès, filozoful pesimist, sau înduioșătorul Robert Larousse, care citește marile dicționare în ordine alfabetică, alcătuiesc o mare familie pentru ea și pentru fiul ei, Félix, pe care îl crește singură.

Echilibrul perfect al vieții lor este spulberat într-o zi, odată cu planurile de viitor ale lui Fatou, care devine brusc o umbră. Pentru a-și recăpăta mama, Félix, ajutat de pitorescul unchi Bamba, apelează la vraci și vrăjitori care se dovedesc însă niște șarlatani.

În ultimă instanță însă, Fatou nu-și va putea găsi liniștea și drumul către cei dragi decât prin întoarcerea acasă – pe malul fluviului Senegal. Sufletul ei, asemenea baobabului străvechi de lângă satul natal, este adânc înrădăcinat în pământul fierbinte al Africii, și se adapă din izvorul invizibil al energiei și iubirii care animă tot ce e viu. Iar secretul acestui izvor îi va fi dezvăluit și lui Félix.

Un mic roman strălucit, feeric. (Le Point)

Una dintre cele mai emoționante povești din „Ciclul invizibilului“. (Le Pèlerin )

K. Bromberg, una dintre cele mai bine vândute autoare New York Times și USA Today, scrie romane contemporane romantice, emoționante, senzuale și cu un strop de realitate. Ea însăși este puțin din fiecare personaj feminin pe care îl creează: inteligentă, încăpățânată, rezervată, prietenoasă, determinată, emotivă, puternică și cu o inimă mare. Pe toate acestea le afișează zilnic față de soțul ei și de cei trei copii, alături de care locuiește în sudul Californiei.

Chiar dacă și-a publicat prima carte mai mult din capriciu, Kristy a reușit să vândă din 2013 peste un milion și jumătate de copii ale cărților sale în 17 țări diferite. Iar seria Driven a ajuns să fie ecranizată de Passionflix.

„Adevărata literatură e despre ratați” – afirma într-un interviu Umberto Eco. Ei sunt cei care fascinează, care fac viața și, implicit, literatura palpitante. Într-o astfel de tradiție literară se înscrie noul roman al lui Ciprian Măceșaru, Alergătorul invizibil, al cărui erou (anti-erou), Paul Vasilescu, eșuează în căsnicie, în relația cu părinții, la job și, mai ales, în literatură. Dar unde Paul Vasilescu dă greș, Ciprian Măceșaru reușește să construiască un personaj nesigur, șovăielnic, neputincios și înduioșător de optimist în încercările sale – un personaj complex de care ne vom aminti multă vreme.

Emanuela Ignățoiu-Sora

„În anul istoric în care este tipărită această carte – 2022, marcat de șocantul război ruso-ucrainean, a vorbi despre înarmare și armată a devenit o obișnuință mediatică și civilă. Romanul AMR 273 (in extenso... Au Mai Rămas 273) al lui Tudor Călin Zarojanu reconstruiește, cu o molipsitoare poftă de viață și de joc (lingvistic), o atmosferă cazonă care amintește de faimoasele și haioasele aventuri ale bravului soldat Švejk și o poveste de dragoste în dulcele stil clasic al Liceenilor, dar ne și pregătește indirect, mental și informațional, în același timp, pentru o posibilitate. Una pe care nici nu îndrăznim să o numim. Războiul.” (Alina Hucai, redactor)

Două povești se întretaie în Pelerinul: una reface pribegia biblică a lui Avraam în căutarea Pământului Făgăduinței, alta redă confesiunea ambiguă a unui om aflat în căutarea mântuirii. E loc destul însă ca, dincolo de rafinamentul stilistic, romanul să vorbească – deloc ipocrit – despre iubire și sex, credință și minciună, dragoste de semeni și dispreț cinic, îndoială de sine și speranță disperată… Walther A. Prager a scris un fel de bildungsroman al senectuții, în care idealuri erudite și experiențe promiscue coexistă absolut natural. Ca în magma vieții.

Claudiu Groza

Pelerinul lui Walther A. Prager este una dintre acele cărți rare și fragile, de care mă apropii cu emoție și tandrețe. Scris impecabil, cu acribie, cu fiecare cuvânt parcă ales cu mâna și șlefuit îndelung pentru a se potrivi perfect în ansamblu, textul dă senzația de bijuterie. Autorul este în mod evident un estet, dintre cei tot mai rari, și chiar dacă imprimă cărții o anumită doză de exotism, nu este deloc anacronic. Cele două povești care se desfășoară în paralel sunt intense, palpită aproape, sunt dense, dureroase, înspăimântătoare pe alocuri, dar cu o grămadă de miez. Prager reușește în Pelerinul să surprindă natura umană în ipostaza ei cea mai nefardată, cea mai aproape de autentic. Este o imagine frumoasă? Rămâne speranță? Rămâne să descoperiți.

Cosmin Perța

Prefață de Mircea Mihăieș

Publicată de revista Letras Libres în octombrie 2021, elegie crudă pentru sfârșitul umanismului, povestirea Vânturile reunește speranțele și angoasele începutului de mileniu XXI și ne oferă o viziune devastatoare asupra unei lumi invadate de inteligența artificială, din care au dispărut sărăcia și maladiile, dar și idealul.

„Cel care ne vorbește [în Vânturile] e fratele întru sensibilitate și disperare al lui Gregor Samsa – cu diferența că nu el, povestitorul, e transformat într‑o gânganie monstruoasă, ci realitatea care‑l înconjoară. Simbolismul e însă identic, și intensitatea transpunerii artistice are asupra cititorului același efect terorizant.“ — MIRCEA MIHĂEȘ

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga“, MILAN KUNDERA era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorităti cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.

OPERE scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman

OPERE scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu

DESPRE OPERA LUI MILAN KUNDERA: Kvetoslav Chvatik, Lumea romanescă a lui Milan Kundera; Éva Le Grand, Kundera sau memoria dorinţei; Jocelyn Maixent, Secolul XVIII al lui Milan Kundera; Maria Nemcova Banerjee, Paradoxuri terminale; François Ricard, Ultima după-amiază a lui Agnes, eseu despre opera lui Milan Kundera; Guy Scarpetta, Vârsta de aur a romanului; Guy Scarpetta, Variaţiuni asupra erotismului

„Ea era fricoasă, aşa cum se temea la ţară ţară vrem ostaşi sau să se suie pe centrala termică; dar era atrasă de cei cărora nu le era frică. Şi când a ajuns la noi în cartier, adusă de Larisa, parcă nu i-a venit să creadă. Toţi eram aşa. Total distruşi. Pe Dima l-a cunoscut primul, era cu Larisa atunci. Era absolut fascinant pentru ea cum era el atât de rău şi totuşi atât de bun. Fumau împreună şi ea îi dădea postere cu Linkin Park, ea avea zeci de reviste Bravo şi Liceenii acasă. Şi noi roiam în jurul lui ca nişte gâze în jurul becului, ea m-a văzut prima oară înainte de agapa ei, Dima îi vorbea mult de mine, «uite ăla e, mi-a zis», şi eu eram pe acoperişul blocului lui Pătraşcu, cu Niki şi cu fra-su şi când Niki le-a făcut cu mâna era să cadă şi l-am prins noi. «Dacă se ducea în jos murea.» «E, murea.» «Murea, serios», dar ea tot simţea că era invidioasă pe noi, cum noi aveam parte de nişte întâmplări aşa mai adrenalinice.” (fragment)

Ediție bilingvă

Cuvânt înainte de Liana Alexandru

„Balada închisorii din Reading, ultima scriere a lui Oscar Wilde, poate fi citită ca o pledoarie pentru înțelegerea complexității naturii noastre, ca o formă de iubire și de libertate.

Azi, când poveștile lui pentru copii sunt traduse în toată lumea și sunt considerate încântătoare, când piesele de teatru sunt un reper al dramaturgiei clasice universale, când Portretul lui Dorian Gray împreună cu paradoxurile filozofice continuă să fascineze deopotrivă publicul larg și profesioniștii artelor, scăpăm din vedere că toate au fost crea­țiile unui om a cărui arhitectură interioară s-a configurat dintr-o imensă suferință.

Balada închisorii din Reading este forma cea mai înălțătoare pe care o putea lua drama ce i-a pecetluit lui Oscar Wilde această suferință: condamnarea la doi ani de închisoare pentru vinovăția de a fi fost el însuși.“ —LIANA ALEXANDRU