Literatură

Cu talent jurnalistic și prozistic, Katia Nanu face o carte în linie confesivă, fixată între evocare și faptul clocvial, totul structurat în secvențe, scurte povestiri care punctează reperele vieții ei. Persoane și evenimente ale ultimelor decenii, cărți, preocupări generale și unanim cunoscute sunt mixate cu fapte din biografia personală, rememorări, secvențe, fotografii, concentrate toate pe criza timpului și a îmbătrânirii, într-o societate care evoluează și ea, aducând în prim-plan observațiile unui povestitor atent, pe alocuri critic, neputincios în fața schimbărilor și a condiției de simplă „vrabie” dintr-un grup cu legi labile.

Doina Ruști

Există în scrisul Katiei Nanu o foame de adevăr care nu se mulțumește cu suprafața cronicii, ci sapă adânc, până la rădăcina unde „amintirile se adulmecă unele pe altele”. Jurnalistă cu ochi de șoim și poetă cu suflet de catifea, autoarea transformă realitatea ruginită a ultimelor decenii într-un adăpost viu pentru fragilitate.

Pomul cu vrăbii este metafora noastră colectivă: un „pom cumsecade”, în care ne înghesuim cu toții – cu traumele de la Cernobîl, cu larma anilor ‘90, cu singurătatea de pe Messenger și cu spaimele pandemice. Cartea este un strigăt scurt împotriva uitării, o dovadă că prezentul, deși discontinuu și adesea nedrept, rămâne singurul spațiu în care ne putem ciripi trăirea.

O carte ca un pom în care, dacă faci liniște, îți poți auzi propria bătaie de inimă.

Florina Zaharia

Ca în versul acela al Anei Blandiana, „Ar trebui să ne naștem bătrâni”, sau ca în filmul cu Brad Pitt, The Curious Case of Benjamin Button, cartea Katiei Nanu este un jurnal de-a-ndăratelea, de la senectute la copilărie. Dar dacă e să cauți lumina și ea se află în trecut, acest parcurs este cât se poate de necesar.

Katia Nanu este scriitoare prin excelență. Se vede că are obișnuința scrisului, că toată viața a trăit prin scris, din scris și pentru scris. Micropovestirile ei din Pomul cu vrăbii sunt flash-uri de viață trăite ori închipuite, gândite ori auzite, în care putem recunoaște plăcerea amănuntului semnificativ în tot ce observă și spune, dar și poeta care dă formă vasului și îl lipește pe dinafară, atât cât să nu se prelingă apa din el, apoi îl pictează cu pomi și vrăbii din care țâșnește viața.

Violeta Ionescu

Publicat în 1991, romanul Umbra penei de gâscă al prozatorului clujean Radu Ţuculescu se înscrie într‑un moment de tranziţie al literaturii române, când proza începe să experimenteze tot mai vizibil cu formule narative complexe şi cu strategiile intertextuale ale ficţiunii moderne târzii. Textul propune o meditaţie asupra destinului cărţii şi asupra condiţiei celor care îşi leagă existenţa de actul scrisului, explorând tensiunile dintre cunoaştere, putere şi libertate. În acest sens, romanul poate fi citit drept o reflecţie asupra fascinaţiei pe care cartea o exercită asupra individului, dar şi asupra riscurilor implicate de această fascinaţie. (…)

Citit astăzi, în noua ediţie apărută la Editura pentru Artă și Literatură, romanul Umbra penei de gâscă rămâne un text fascinant tocmai prin această ambivalenţă: pe de o parte, este un roman despre puterea literaturii, iar pe de altă parte, este un roman despre fragilitatea celor care o slujesc. Cartea apare simultan ca promisiune şi ca blestem, ca formă de libertate şi ca sursă de pericol. Romanul lui Radu Ţuculescu nu este doar o poveste despre trecut, ci şi o reflecţie asupra condiţiei scriitorului în orice epocă. Destinul lui Iţă Barabă devine simbolul tuturor celor care aleg să trăiască sub semnul scrisului, acceptând riscul pe care această alegere îl presupune. Iar „umbra penei de gâscă“ continuă să planeze asupra lor, ca semn al unei vocaţii care nu poate fi abandonată şi al unei fascinaţii de care nimeni nu se poate elibera cu adevărat.

„12 povestiri imaginate prin toată lumea, inspirate din trăirile reale ale unor oameni care s-au trezit, peste noapte, cu lumea la picioare.
Am încărcat această carte pe cele trei sisteme de inteligență artificială generativă la care am acces și le-am întrebat care e cel mai frumos lucru pe care l-au învățat citind-o. Acestea sunt răspunsurile lor:
Gemini AI: În spatele tuturor poveștilor, oricât de diferite ar fi, există o căutare comună a iubirii care reușește să transforme până și cea mai adâncă suferință într-o formă de vindecare.
Claude AI: Suferința e universală, dar felul în care fiecare om o poartă e atât de personal, încât devine cel mai intim lucru pe care îl poate oferi unui străin.
Chat GPT: Am învățat că oamenii nu sunt salvați de norocul banilor, ci de norocul de a se găsi unii pe alții.” (Adrian Teleșpan)

Adrian Teleșpan s-a născut pe 11 noiembrie 1979, la Drăgășani, în județul Vâlcea, din doi părinți și nu își mai aduce aminte când a decis că nu îi place să scrie biografii de tip prezentare. Neplăcerea aceasta are cel puțin zece ani. Suntem pe 3 februarie 2022 când aceste rânduri curg pe ecranul unui laptop vechi din 2017. Uitați, de aceea, eu, Adrian Malvinus Teleșpan, profit de această ocazie să le transmit cititorilor că oricine e liber să îmi cumpere un MacBook Pro. Nou. Un alt lucru foarte important despre Adrian e că îi place foarte mult piureul de cartofi. E mâncarea lui preferată. Ca să știți. În câțiva ani poate fi o întrebare la un text de cultură generală, cine știe. De asemenea, lui Adrian îi place să petreacă timp și cu oameni, dar și singur, și niciodată mai mult de două săptămâni în oricare din cele două situații. De fapt, patru zile cu oameni și trei zile singur e cel mai splendid. Vă mulțumesc. All the bless.

Scriitura Oharei Donovetsky din Casting pentru ursitoare funcționează ca un zoetrop, creând senzația de mișcare prin succesiunea rapidă a trei chipuri feminine (Lenca, Haia și Mira), care își proiectează pe peretele scriiturii câte un fragment din siluetă și câte o fâșie de poveste, într-o horă a istoriilor pe care le poartă tatuate în pieile lor identitare și pe care le împărtășesc în conversațiile ce le ritmează existențele.

Comparația cu dispozitivul optic inventat în veacul al XIX-lea, considerat a fi unul dintre precursorii cinematografului, poate atinge inclusiv dimensiunea lingvistică, căci înțelesul etimologic al zoetropului este acela de roată a vieții. În fond, asistăm în acest roman la rotirea destinelor celor trei prietene, atât de diferite și perfect complementare, încât par a fi consubstanțiale, precum Moirele, Parcele, ursitoarele sau ielele. La limită, ar putea fi chiar cele trei fețe – privind înspre direcții diferite – ale aceluiași personaj, o trimitere subtilă la Hecate Triformis. Numele acestei divinități este pus, de regulă, în legătură cu vocabula grecească hekás, având sensul de „departe”, pentru a sublinia ideea că această ființă supranaturală acționează sau veghează de la distanță, așa cum fac și întruchipările feminine invocate anterior. Cristina BOGDAN

N-ai cum să nu remarci măiestria cu care autoarea pune în act capacitățile combinatorii ale cuvintelor și ale poveștilor, calculul milimetric pentru plasarea „coincidenței”, ironia, jubilația potrivirii, suspansul din jurul acestor asamblaje. N-ai cum să nu sesizezi propensiunea pentru bivalență a scriitoarei, abilitatea ei de a ține simultan în frâu fantasticul și realul, jongleria în echilibru cu care conjugă abstracțiunea visului premonitoriu, viziunea și exercițiul intelectual cu „poezia” materialității. Iuliana MIU

OHARA DONOVETSKY (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie și scriitoare.

Semnează Gramatica limbii române ca o poveste (Corint, 2013, 2014), cartea de eseuri pe teme frazeologice Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor (Corint, 2021), volumele de versuri Meniu cu lupul în poală (CDPL, 2022) și Ce treabă are Gutenberg (CDPL, 2024), epistolarul Cozonac la patru mâini, în colaborare cu Doina Jela (2021), și volumul de proze Ceai de zahăr ars, în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu (Editura pentru Artă și Literatură, 2024).

Este autoarea romanelor Casting pentru ursitoare (ediția I, Polirom, 2018), Întâlnirile unei profesoare rătăcite (CDPL, 2019) și Puzzle cu pețitoare (Trei, 2020), Vedere cu solzi (Editura pentru Artă și Literatură, 2025).

Este prezentă în antologii, cu eseuri în Prof de română I, III, IV (CDPL, pentru vol. III, Spațiul dintre punct și virgulă) și cu texte literare în Nume de cod: Flash Fiction (Paralela 45, 2019), Literatura la feminin (Seneca, 2021).

Ține rubrica Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă din Observator cultural.

 Casting pentru ursitoare a fost nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (secțiunea Cartea de debut) și la „Festival du Premier Roman“ de la Chambéry, iar în 2025 a fost tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura Paradox.

Haruki Murakami: „Natsume Sōseki este cel mai mare romancier modern al Japoniei”

După moartea părinților săi, Botchan, provenind din miezul orașului Tokio și proaspăt ieșit de pe băncile facultății, e trimis să ocupe un post de profesor de matematică la o școală aflată într-o zonă ultraconservatoare din provincie. Acolo se confruntă deopotrivă cu șicanele elevilor, care nu se feresc să-i joace tot felul de feste naivului lor nou profesor, cu intrigile colegilor săi vanitoși și lipsiți de scrupule, precum și cu propria natură tumultuoasă. Aflat în centrul unui univers presărat de personaje care mai de care mai interesante, tânărul cinic, rebel și imatur încearcă să-și găsească locul în lume.

Comparat adesea cu De veghe în lanul de secară, acest roman-cult apărut la începutul secolului XX este fără doar și poate una dintre operele fundamentale ale literaturii japoneze.

Natsume Sōseki, pe numele său real Kinnosuke Natsume, s-a născut în 1867, la Tokio. Crescut de un fost servitor al familiei împreună cu soția acestuia, a visat încă din gimnaziu să devină scriitor. După absolvirea, în 1893, a Universității Imperiale din Tokio, unde a studiat literatura engleză, a intrat în învățământ, apoi a fost trimis cu o bursă a statului japonez în Regatul Unit, spre a-și continua studiile. La întoarcerea în Japonia, în 1902, a devenit profesor de literatură engleză la Universitatea Imperială din Tokio. Și-a început cariera literară în 1905, cu povestirea intitulată Eu, motanul, urmată de romanul Botchan. A renunțat la postul de la universitate în 1907, pentru a se dedica în exclusivitate scrisului, și a devenit editor literar la ziarul Asahi Shimbun. Până în 1916, când a murit în urma unui ulcer gastric, Natsume Sōseki a scris numeroase haikuuri și paisprezece romane, printre care: Apoi, Kusamakura, Minerul, Sanshirō, Poarta, Lumină și întuneric (neterminat).

Pe vremea cand eram copil – mult, foarte mult de atunci – am citit o carte: se numea “Pinocchio” sau “Aventurile unei papusi de lemn” (in limba italiana, papusa de lemn se numeste Buratino).

Mai tarziu, le povesteam adesea prietenilor mei, fetite si baieti, minunatele patanii ale lui Buratino, si, deoarece pierdusem cartea, de fiecare data le spuneam povestea alt fel, nascoceam tot soiul de patanii, care nici macar nu erau cuprinse acolo.

Acum, dupa multi ani, mi-am amintit de vechiul meu prieten, Buratino, si m-am gandit sa va spun si voua – fetite si baieti – minunata poveste a acestui omulet de lemn.

„Un roman natural este o adevărată mașinărie de fabricat povești." Le Courrier

Un tânăr scriitor bulgar decide să scrie un roman al începuturilor, un „roman natural" compus din fragmente de realitate cotidiană. În centrul acestui roman se află povestea emoționantă a divorțului unui bărbat care află că soția sa este însărcinată cu un altul. Însă în romanul-cadru apare și un dublu, un anarhist-grădinar care analizează o iminentă Apocalipsă din balansoarul său de răchită. De la analiza inscripțiilor din veceurile publice, trecând printr-un complex elogiu al muștei și până la filmele lui Tarantino, Un roman natural este o adevărată enciclopedie a tristeții bulgare. Debut în proză al lui Gheorghi Gospodinov, romanul l-a propulsat pe prima scenă a literaturii bulgare, dar și pe cea a literaturii europene, fiind tradus în peste douăzeci de limbi.

Un roman natural este un adevărat obiect literar neidentificat, aproape imposibil de povestit." Livres Hebdo

„Monologul acesta se transformă într-o carte care se citește cu sufletul la gură și care vorbește, în definitiv, despre melancolie și singurătate." The New York Times

„O capodoperă mică și elegantă." Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Asemeni lui Pessoa, Gospodinov dispare printre propriile sale identități (autor, narator, editor, grădinar) și devine un observator detașat al propriei vieți." World Literature Today

Gheorghi Gospodinov (n. 1968) este cel mai tradus și apreciat scriitor bulgar al momentului. Romanul său de debut, Un roman natural, a fost tradus în peste 20 de limbi. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. Din opera lui, în colecția Anansi a apărut romanul Fizica tristeții (2021). În prezent trăiește la Sofia.

Inimi este o carte-album sensibilă și profundă, în care Dana Saulea transformă emoțiile, fragilitățile și speranțele umane într-o poveste alegorică plină de farmec. Într-o lume în care oamenii aleg să renunțe la sentimente pentru a trăi mai eficient, inimile își iau zborul, lăsând în urmă existențe lipsite de bucurie, iubire și sens. Prin imagini poetice și ilustrații realizate chiar de autoare, volumul vorbește despre puterea de a simți, despre pierdere, regăsire și curajul de a rămâne vulnerabili. O carte pentru copii și adulți deopotrivă, care ne amintește că adevărata bogăție a vieții se află în inimile noastre.

Carte nominalizată la International Booker Prize

În 1989, într-un oraș din Suedia o femeie dă naștere unor tripleți, moment de mare emoție, care ar trebui să sudeze și mai mult relația părinților. Numai că soțul decide chiar atunci să-i mărturisească proaspetei mame că are o aventură cu altă femeie. Această clipă de sinceritate pare să le schimbe traiectoria vieții, aruncându-i pe toți cinci pe orbita haosului. Deveniți adulți, cei trei frați pornesc separat în călătorii inițiatice moderne, prin care încearcă să-și descopere sinele, să afle adevărurile ascunse de părinți și, astfel, să restabilească armonia pierdută.

Povestea spusă de Amanda Svensson este un tur de forță în care psihologia, neuroștiința, modelarea matematică, filozofia și religia își unesc forțele pentru a desluși destinele protagoniștilor.

„Pentru un roman preocupat de teme precum disfuncționalitatea, depresia și angoasa existențială, Un sistem atât de magnific, încât e orbitor este surprinzător de amuzant.“ - THE GUARDIAN

„În centrul tumultuosului roman al lui Svensson se află o întrebare perenă: Viețile noastre sunt doar intersecții întâmplătoare în spațiu-timp sau sunt parte a unui master-plan al universului, în care suntem cu toții simple marionete cosmice și nimic nu este coincidență?“ - THE NEW YORK TIMES

Autorul bestsellerului internațional Un bărbat pe nume Ove.

Louisa și-a petrecut toată copilăria prin familii și centre de plasament disfuncționale. Singurul ei obiect de preț? O carte poștală care înfățișează unul dintre cele mai celebre și valoroase tablouri din lume. Astăzi, cu o zi înainte să împlinească optsprezece ani, Louisa e hotărâtă să intre pe furiș la o licitație de artă, unde să vadă pe viu, măcar o dată-n viață, acel tablou.

Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, undeva departe, într-un oraș aflat la malul mării, un grup de adolescenți își trăiesc ultima vară împreună. Se amuză copios, comit mici acte de rebeliune și împărtășesc secrete și traume pe care niciun adolescent n-ar trebui să le cunoască. Iar curajul lor de a visa la viitor duce la apariția unui tablou care va cuceri întreaga lume. Și, irevocabil, pe Louisa.

Deși despărțite de un sfert de secol, povestea Louisei și povestea adolescenților de la malul mării ajung să se întrepătrundă într-o călătorie surprinzătoare și emoționantă.

„Un roman captivant despre adolescenți, artă și felul în care creativitatea aduce împreună prieteni și necunoscuți din generații diferite... Dacă ai citit Un bărbat pe nume Ove, știi că te poți baza pe Backman să-ți arate cât de fragilă și de mică e lumea.“  - THE NEW YORK TIMES

În anii ’60, Ferdinand părăsește Coasta de Fildeș pentru a se muta la Paris, unde speră să-și îndeplinească visul de a ajunge cineva. Trei decenii mai târziu, în Epoca de Aur a imigrării, Ossiri și Kassoum, protagoniști ai aceleiași strămutări, văd în capitala Franței promisiunea unui viitor mai bun.

Doar că năzuințele acestor trei ivorieni din generații diferite par să se oprească toate în același loc: un post de paznic la vechea moară de făină. Alți douăzeci de ani în viitor, o nouă generație de paznici alimentează sistemele de securitate ale marilor retaileri mondiali. Vigilent și incisiv, unul dintre acești paznici – angajat la Sephora de pe Champs-Élysées – destructurează moștenirea colonială franceză, dă de pământ cu societatea capitalistă de consum și le face o fărâmă de dreptate tuturor celor care trebuie să stea în picioare la post ca să-și câștige traiul.

„Ingenios și foarte amuzant.“ - THE GUARDIAN

„O documentare percutantă și elocventă despre umanitatea celor care muncesc la negru.“ - KIRKUS REVIEWS

Dexter Morgan este unul dintre cele mai fascinante personaje create vreodată

Dexter, dă-ți cuvântul că nu l-ai omorât pe tipul ăsta.

Deghizarea într-un om perfect normal a carismaticului ucigaș în serie este dusă la nivelul următor – sau, mai bine zis, la altar, alături de Rita, iubita sa –, însă schimbările din viața exterioară a lui Dexter sunt direct proporționale cu cele din lumea sa lăuntrică.

Călătorul Întunecat, esența sinelui său criminal, dispare și, sub influența unor forțe antice care depășesc puterea de înțelegere omenească, dragul și devotatul Dexter se trezește într-un vis întunecat – pradă umbrelor, și nu prădător.

Știu foarte bine că dacă permit să-mi alunece deghizarea și să mă arăt așa cum sunt de fapt, atunci întreaga societate se va uni să-mi ceară moartea… dar asta nu-i paranoia, ci o viziune calmă a unei realități concrete și nu mă înspăimântă.

În fiecare dintre povestirile acestui volum, Eric-Emmanuel Schmitt dezvăluie cât de puternic este impactul imaginaţiei asupra existenţelor noastre. Cinci istorii emoţionante conduse magistral de un Prospero modern, care ne conving că visul este adevărata ţesătură din care sunt plăsmuite întâmplările de zi cu zi.

Pentru a-şi vindeca inima rănită, un scriitor se refugiază la Ostende, pe ţărmul anodin şi rece al Mării Nordului. Va sta în vila cochetă a Emmei Van A., o fostă frumuseţe ţintuită într-un scaun cu rotile. Mereu aşezată în dreptul ferestrei din salon, Emma pare să privească spre marea schimbătoare, dar ochii ei nu văd decât imagini din trecut. Un trecut în care, mărturiseşte ea, a trăit o iubire aproape imposibilă, alături de un bărbat cu sânge princiar. Să fi fost această femeie fragilă capabilă de gesturile îndrăzneţe, de îmbrăţişările senzuale pe care le evocă, sau imaginaţia ei se hrăneşte din miile de volume ale bibliotecii din Vila Circe.

Alături de personajele acestui volum, cititorul va încerca să distingă evanescentul adevăr al unei vieţi. Admiraţia unui orb care îi este pacient o face pe timida şi complexata Stéphanie să se vadă cu alţi ochi. Pedantul Maurice Plisson nu mai deosebeşte căsuţa idilică unde-şi petrece vacanţa de teatrul unor misterioase comploturi oculte. Gabrielle de Sarlat descoperă după 30 de ani de căsnicie adevăratul chip al soţului ei, iar femeia cu buchetul aşteaptă zi de zi un necunoscut, sau poate necunoscutul. Cu mână sigură, autorul schiţează destinul fiecăruia la hotarul dintre aparenţă şi esenţă, dintre realitate şi vis.

„Cinci povestiri superbe, care rivalizează cu cele mai bune lucrări de gen din tradiţia anglo-saxonă. Pagină după pagină, Eric-Emmanuel Schmitt îşi ţine cititorul în mrejele artei sale.“ (L'Express)

ERIC-EMMANUEL SCHMITT s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu piesa de teatru Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, distins cu trei premii Molière, Variațiuni enigmatice, Mici crime conjugale, Libertinul etc. În anul 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiștilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bucură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și volumul Viața mea cu Mozart (2005). Romanele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009), Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012), Doamna Pylinska și secretul lui Chopin (2018) și Félix și izvorul invizibil (2019) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestsellere din numeroase țări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și Răzbunarea iertării (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, în 2016, Omul care vedea dincolo de chipuri, iar în 2019, Jurnalul unei iubiri pierdute, distins în 2020 cu Premiul Jules Renard. În 2021 apare primul roman, Paradisuri pierdute, din ciclul Străbătând secolele, în 2022, următoarele două, Poarta cerului și Soare întunecat, în 2024, Lumina fericirii, iar în 2025, Cele două împărății. În 2023 publică Provocarea Ierusalimului, un jurnal de călătorie în Țara Sfântă, și Rivala, un roman dedicat Mariei Callas. I s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.

Romanul Unsprezece minute este povestea Mariei, o fată dintr-un sat brazilian, ale cărei prime întâlniri inocente cu dragostea o lasă cu inima frântă. La o vârstă fragedă, ea se convinge că nu va găsi niciodată iubirea adevărată, crezând în schimb că „dragostea este un lucru cumplit, care te face să suferi...“. O întâlnire întâmplătoare în Rio de Janeiro o determină să plece la Geneva, unde visează să găsească faimă şi bogăţie, dar sfârşeşte în stradă, ca prostituată. În Geneva, Maria se îndepărtează tot mai mult de iubire, devenind tot mai fascinată de sex. În cele din urmă, concepţia ei lipsită de speranţă despre dragoste este pusă la încercare când cunoaşte un tânăr şi chipeş pictor. În această odisee a descoperirii de sine, Maria are de ales între a urma o cale a întunericului – plăcerea sexuală de dragul plăcerii sexuale – sau a risca totul pentru a găsi „lumina lăuntrică“ şi potenţialităţile sexului sacru, ale sexului în contextul dragostei. În acest palpitant şi îndrăzneţ roman, Paulo Coelho analizează cu sensibilitate natura spirituală a sexului şi a iubirii şi ne invită să ne confruntăm cu propriile prejudecăţi, cu propriii demoni, să ne aflăm propria „lumină lăuntrică“.

De la apariția sa în 2015, romanul Tentația de a fi fericit – povestea scrisă la persoana întâi a unui septuagenar care redescoperă iubirea și viața în Napoli – cunoaște un răsunător succes de public și de critică, fiind distins cu mai multe premii literare: Premio Stresa 2015, Premio Scrivere per amore 2015, Premio Caffè Corretto — Città di Cave 2016. Numai în Italia a avut 17 ediții până în prezent, fiind tradus în peste 15 limbi. Romanul a stat la baza filmului multipremiat La tenerezza, regizat de Gianni Amelio în 2017, cu Renato Carpentieri, care a obținut Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal la Premiile David di Donatello din 2018.

Lorenzo Marone ne propune o poveste puternică și emoționantă, scrisă cu meșteșug, despre viață și moarte, condimentată deseori cu accente comice. Cesare Annunziata, eroul septuagenar al romanului, e prins într-un păienjeniș de relații cu fiul lui homosexual, cu fiica adulteră, cu amanta prostituată și cu toți vecinii de bloc. În aparență, e un bătrân obișnuit, chinuit de boală și de perspectiva morții, văitându-se că-i părăsit, bântuit deopotrivă de trecut și de încâlceala prezentului. Neobișnuit însă este răspunsul său la toate aceste neajunsuri ale vârstei: sarcasmul cu care privește întreaga lume, arțagul neîmpăcat cu care-i tratează pe toți cei din jurul lui, și mai ales pe sine, refuzul oricărui compromis de dragul unei independențe scump plătite. Între atâtea atitudini în răspăr cu „norma“, se detașează totuși înăbușirea oricărei solidarități cu celălalt, cu suferința umană ca atare. Nu până la capăt însă: întâlnirea cu o tânără și misterioasă femeie abuzată de soț, Emma, reușește să spargă platoșa construită de erou cu atâta migală, dezvăluind nebănuitele resurse de umanitate ale personajului.

„Un personaj extraordinar, o perspectivă lucidă asupra realită?ii. Un roman comic care, fără a-și schimba tonul, se revarsă în duioșie.“ – Corriere della sera

„Un cald salut adresat fericirii.“ – La Stampa

„Melancolic, comic, înțelept, onest, acest roman e într-adevăr minunat.“ – Daily Mail

Roman cu un succes fulminant, în curs de traducere în 60 de țări, însoțit de splendide reproduceri ale unor capodopere din trei muzee celebre pariziene, Ochii Monei este povestea emoționantă a relației solare dintre o fetiță și bunicul ei și, în același timp, o explorare a artei și a nevoii fundamentale de frumos.

Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea ei intrinsecă și lecția de filozofie pe care o emană. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învățături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant.

„De multă vreme nu am mai citit o asemenea carte. Pentru artele frumoase, Ochii Monei înseamnă ceea ce a însemnat pentru filozofie Lumea Sofiei.“ — Le Figaro littéraire

„Doi protagoniști de neuitat însoțesc cititorul într-o călătorie minunată.“ — Lire

„Intrigă dramatică, poveste erudită și captivantă, deznodământ plin de suspans, emoții dezlănțuite și magia legăturii între generații. [...] Un basm în adevărata putere a cuvântului.“ — Le Monde 

Genki Kawamura, autorul bestsellerului Dacă pisicile ar dispărea din lume, vândut în peste două milioane de exemplare și tradus în 30 de țări, își reafirmă prezența în lumea literară printr-un nou roman de o profundă sensibilitate.

O sută de flori radiografiază relațiile complicate dintre părinți și copii, formele de iubire neînțeleasă, fragilitatea memoriei și importanța iertării care nu înseamnă doar a lăsa în urmă, ci și a înțelege rostul tăcerii. În vreme ce are grijă de Yuriko, mama sa, care își pierde memoria de la o zi la alta, Izumi își privește trecutul cu o claritate dureroasă. Un fapt apăsător din propria copilărie îi alimentează temerile din prezent: ce s-a petrecut în anul în care Yuriko a lipsit de acasă? Jurnalul ținut între 1994 și 1995 despre absența misterioasă din viața lui Izumi ascunde întregul adevăr? Va putea Izumi să ierte și să înțeleagă plecarea mamei sale? Cursa contracronometru dintr-un roman despre fragilitatea, dar și despre forța iubirii ne face să-i citim fiecare pagină pe nerăsuflate.

„Genki Kawamura nu este un scriitor japonez contemporan obișnuit: el este un fenomen.“  — Japansociety.org.uk

„După Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura revine cu o poveste intimă și emoționantă, melancolică și plină de iubire, având ca fundal sunetul unui pian capabil să dăruiască mult, dar, în același timp, să provoace răni adânci, întrerupt din când în când de loviturile vieții.“ — Letsbook.org

„Într-o manieră subtilă și delicată, romanul O sută de flori ne ajută să înțelegem importanța amintirilor, cât de esențial este să avem pe cineva în care să ne încredem și cât de puternic și semnificativ poate fi pentru viața noastră un simplu fragment din trecut.“ — Chiacchiereletterarie.it

Distins cu numeroase premii literare, romanul Casa spiritelor a fost adaptat pentru marele ecran în 1993, în regia lui Billie August, cu o distribuție de excepție: Meryl Streep, Winona Ryder, Jeremy Irons, Vanessa Redgrave, Glenn Close și Antonio Banderas.

„Pe 8 ianuarie 1981, pe când mă aflam în Venezuela, am primit un telefon care mă anunța că bunicul meu iubit era pe moarte. Am început să-i scriu o scrisoare, iar acea scrisoare s-a preschimbat în primul meu roman, Casa spiritelor, apărut în 1982“, avea să declare Isabel Allende două decenii mai târziu. Astfel s-a născut saga familiei Trueba, în care ritmurile violente ale unui pământ mitic, răvășit de cutremure și uragane, par o a doua natură a personajelor. Împletind mistica și politica, splendoarea și decadența unei lumi ce devine istorie, Casa spiritelor este una dintre cele mai seducătoare cărți din literatura contemporană.

„Cu acest roman spectaculos, Isabel Allende devine prima femeie care se alătură clubului, până acum exclusiv masculin, al marilor autori latino-americani.“ (New York Times Book Review)

„De la romanele lui Gabriel García Márquez, lumea a așteptat o carte de aceeași forță, însă cu o nouă viziune. Această carte este Casa spiritelor.“ (Boston Sunday Globe)

Petrece o vară toridă pe Coasta de Azur, cu valuri de rosé și zile numărate! (Și nu, nu vorbim despre zilele de concediu.)

O vilă grandioasă, pe Riviera Franceză. O moștenitoare bogată, plutind cu fața în jos în piscină. Bona familiei, condamnată pe baza declarației singurului martor — Nina, sora victimei, în vârstă de doar cinci ani. Acum, douăzeci de ani mai târziu, Nina nu mai e sigură de ce a văzut cu adevărat - și cineva are tot interesul să rămână așa. Când un documentar true crime recreează scena crimei, trecutul întunecat al familiei amenință să iasă la suprafață. Kate Bishop deschide sezonul estival cu un thriller în care adevărul este mai mult decât bronzat… este cenușă.

Imbinare intre poveste, legenda si elemente narative de istorie consacrata, Povestirile eroice sunt constructii narative cu cheie morala, pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Asa cum folclorul romanesc utilizeaza cu predilectie modele comportamentale cu valoare generala pentru a organiza o lume a satului, naratiunile lui Camilar ating aceeasi coarda a sensibilitatii noastre la un prototip uman exemplar.

Pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Cu toata aceasta miza (inalta si universal valabila), ceea ce da veridicitate este, paradoxal, nu actiunea ci comentariul auctorial cu caracter de filosofie a istoriei.

Si inca „un detaliu“: libertatea de a fantaza. Expunerea riguroasa este completata cu „pauze“ pentru fantazare, in care cititorul le umple cu propria imaginatie creatoare cu actiune, dialog, identificare cu personajele etc. - Lucian Pricop

În ultima dintre zilele mele, după ce voi fi străbătut toate deșerturile lumii, după ce voi fi băut din toate râurile și voi fi râs cu toți copiii ulițelor prăfuite, în ultima dintre zile, Desculțul Se va întoarce spre mine și va șopti: Taci și iubește-mă… – Crin-Triandafil Theodorescu

O nouă carte a preotului-scriitor Crin-Triandafil Theodorescu, Cerșetorul de albastru, așază în paginile sale o colecție impresionantă și emoționantă de texte izvorâte din harul său inimitabil, certificat de miile de exemplare tipărite ale cărții sale de debut, Într-o zi se va termina, și de zecile de mii de urmăritori care îi așteaptă în fiecare săptămână postările de pe Facebook. Autorul cărții, Crin-Triandafil Theodorescu, este parohul Bisericii Lușca (Năsăud) și este nu doar teolog, ci și, deopotrivă, cercetător doctorand, muzeograf și speolog, fiind custodele peşterii Izvorul Tăuşoarelor, din Bistriţa-Năsăud.

Recenta apariție a Editurii Cărțile Tango adună în cele cinci capitole ale sale diverse nuanțe de albastru sufletesc și mărturisiri cuprinse în mai multe forme literare, trecând de la poemul în proză la eseu, schiță sau narațiune cu final neașteptat.

Înaintarea lecturii de la un capitol la altul (Lapis Lazuli – Dragostea nu cade niciodată; Ultramarin – Deșertul înflorit; Indigo – Predici neconvenționale; Cerneală – Poveștile Desculțului; Azuriu – Frăția Psaltirii) oferă, de fapt, fiecărui cititor, ghidare într-o călătorie inițiatică spre iubirea înțeleasă, trăită și preschimbată în lege imuabilă.

Semnatarul Cuvântului Înainte, Benedict Vesa Bistrițeanul, episcop-vicar, scrie astfel despre Cerșetorul de albastru:

“Părintele Crin este un sacerdot al altarului, dar și un slujitor al lumii, subterane sau alpine, acolo unde Dumnezeu-Iubire se aciuiește și unde așteaptă să fie căutat. Totul se întâmplă ca un concurs după regulile jocului, unde omul iese întotdeauna câștigător de vreme ce Dumnezeu îi devine complice.

Narațiunile în notă poetică cuprinse în acest volum urmează această perspectivă. Toate sunt legate de viață, pe care o sărbătoresc, deslușind-o ca întâlnire dintre Dumnezeu și om, în termenii unei iubiri în care fiecare se lasă îmblânzit, în mijlocul unei lumi care le stă drept martor la bucuria pe care o trăiesc. Părintele Crin Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni, Îl indică în tot ce îi stă în jur, iar tovarășului său, cititorului, îi oferă șansa să se odihnească lângă inima Acestuia. Aceasta este scriitura lui. Episod după episod, narațiune după narațiune, popas după popas. Mulți suntem personaje vii în textele sale, dar, și mai mulți, oameni vii în viața pe care acesta o descrie luminos, cu miresme proaspete și într-un colorit variat.

În cele din urmă, fie că suntem sau nu actori în povestirile sale, scriitura sa ni se oferă generos, ne cuprinde, ne cheamă, ne ispitește, pentru ca, în cele din urmă, să ne facă să ne simțim parte din viața pe care el o sărbătorește. Ne așezăm cuviincios înăuntrul acesteia, ne odihnim la izvorul său viu și, mai ales, ne „culcușim” la pieptul lui Dumnezeu, care o susține.

Acesta este scopul implicit al autorului – prin narațiunile sale, să împreună-călătorească cu noi pe cea mai importantă cale, care ne duce până la capăt, la marginea lumii, la începutul lui Dumnezeu.” † BENEDICT Vesa Bistrițeanul Episcop-vicar