Clasici

Boris Vian ne oferă în „Spuma zilelor” unul dintre cele mai adevărate romane franceze ale veacului trecut, în stilul impecabil și răvășitor cu care ne-a obișnuit deja.

Odata cu Ciocoii vechi si noi debuteaza in literatura romana un nou gen literar: romanul. Ca in mai toate incepututile de drum cultural, imaturitatea estetica este compensata cu aspiratii auctoriale. Din tentatia mimetica a lumii reale se naste tensiunea intre literar si extraliterar, intre valorile morale si starea de fapt a lumii romanesti. De aici si schematismul caracterelor umane, din dorinta de a ingrosa liniile, de a imparti pe categorii clare, evidente. (Lucian Pricop)

In acest roman al lui Tolstoi avem parte de dragoste, destin, autodistrugere. Pare ca Anna Karenina are totul: frumusete, bogatie, simpatie si un fiu pe care il divinizeaza. Dar simte ca viata ii este goala pana cand il intalneste pe contele Vronsky.

În traducerea remarcabilă a lui Doru Mareș, cu o prefață semnată de Susan Sontag, cel mai recent volum adăugat colecției Clasici ai literaturii de la Editura Corint – Cazul tovarășului Tulaev – constituie un veritabil eveniment editorial. În premieră tradus în română, autorul clasic Victor Serge a reprezentat el însuși o figură fascinantă, cu o poveste de viață ieșită din comun, care însă nu îi concurează nicicum valoroasa operă literară. Roman unic și neconvențional, o bijuterie a literaturii clasice universale și o lectură fundamentală, Cazul tovarășului Tulaev (L’affaire Toulaév, 1942, publicat pentru prima oară, postum, în 1948) este construit pornind de la fapte istorice reale (asasinarea lui Serghei Kirov și epurările care au urmat în URSS în anii 1930), prozatorul întrebuințând însă tehnicile narative de roman noir. Într-o noapte de iarnă moscovită, tovarășul Tulaev (personaj episodic, deși eponim), înalt oficial al Guvernului, o personalitate de temut a sistemului, care și-a făcut de-a lungul carierei nenumărați dușmani, este împușcat în plină stradă. Din acest moment, mecanismul este angrenat, vinovații sunt nu doar căutați, ci și inventați, iar tentaculele statului polițienesc se întind și asupra fidelilor din sistem, și asupra nevinovaților.

Caragiale este astazi un bun de consum aproape cotidian. II evocam zilnic, uzand pana la slogan un repertoriu de fraze, replici si idei. Uneori ne pare ca viata noastra se desfasoara pentru a valida formularile personajelor lui Caragiale; in acelasi timp, opera lui Caragiale pare creata pentru a ne valida setul de armonii ideal-paremiologice. In vreme ce, noi, cei care-I recitam incantatoriu, suntem din ce in ce mai putin dispusi sa detabuizam sloganuri pseudo-critice. Lucian Pricop

Aventurile lui Huckleberry Finn, unul dintre cele mai citite romane clasice din întreaga literatură universală, e o poveste savuroasă, construită în jurul a trei băieţi curajoşi aflaţi într-un tărâm magic – malurile fluviului Mississippi. Huck, puştiul lipsit de educaţie şi de maniere, fuge din casa văduvei Douglas, simţindu-se „încolţit de un abecedar“ şi sătul de atâtea poveşti despre Moise şi Rai. Aşa începe o călătorie fabuloasă la capătul căreia cei trei eroi, Huck, inimosul Jim şi ştrengarul Tom, vor descoperi ce înseamnă libertatea, curajul şi prietenia.

„Romanul meu este otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce cautăm noi, artiștii” (Oscar Wilde)

Proza lui Mircea Eliade a construit, text cu text, geografia mitica a Bucurestiului, iar una dintre zonele ei fabuloase, poate chiar centrul ei, il fixeaza strada Mantuleasa. Iar textul intitulat Pe strada Mantuleasa, oricum ar fi considerata (nuvela ampla sau roman scurt), a creat de-a lungul vremii obsesii numeroase. Mai toti citind-o prima oara am incercat o senzatie persistenta a misterului ce se cerea decriptat. Si, in timp, s‑au adunat o multime de legende legate de naratiunea fantastica a lui Mircea Eliade, apoi ele au acaparat chiar strada ce a inceput sa fie cercetata cu alti ochi, diferiti de ai criticului. Elisabeta Lasconi

Una dintre capodoperele literaturii universale, Divina Comedie a exercitat o puternică influență asupra culturii, artei și literaturii întregii lumi. Purgatoriul, a doua parte a acestei trilogii, este o alegorie în care este descrisă ascensiunea lui Dante pe Muntele Purgatoriului, ghidat fiind în călătoria sa de poetul roman Virgiliu, cu excepția ultimelor patru cânturi, în care locul acestuia este luat de Beatrice, simbol al grației divine și al credinței, de care Dante era îndrăgostit. Pe parcursul ascensiunii sale, de la baza muntelui – din Antepurgatoriu –, parcurgând cele șapte ocoluri, care corespund celor șapte păcate capitale și care reprezintă Purgatoriul propriu-zis, și ajungând în Paradisul pământesc, acolo unde sălășluiesc sufletele morților care se căiesc pentru păcatele comise în timpul vieții, Dante va întâlni numeroși artiști ai trecutului și va discuta despre natura păcatului, despre viciu și virtute, despre problemele morale din politică și ale Bisericii, teoria care se conturează fiind aceea că toate păcatele se nasc din iubire.

Autorul acestei capodopere mărturisea că prin Călătoriile lui Gulliver și-a propus mai degrabă „să șocheze lumea decât să o distreze". Cu o ironie feroce, el înfățișează omul ca pe o ființă ridicolă, în cel mai bun caz și de cele mai multe ori inferioară creaturilor din lumea animală. Stilul narativ direct și lipsit de ornamentații descrie patru călătorii remarcabile ale unui chirurg pasionat de navigație. Scrisă cu o simplitate dezarmantă și o mare atenție la detalii, această carte este extrem de atrăgătoare pentru multe categorii de cititori. Pentru copiii din toate timpurile, ea rămâne o poveste fantastică încântătoare. Pentru adulți este o parodie ingenioasă a vieții politice din vremea lui Swift și o expunere lipsită de inhibiții a moravurilor secolului al optsprezecelea, dar și a unor trăsături umane ce nu cunosc granițe temporale și geografice. Lucrarea lui Swift a fost o sursă de inspirație pentru compozitorul Georg Philipp Telemann și pentru scriitorii Voltaire, Philip K. Dick și George Orwell, printre alții.

O carte hipnotica. Un timp pur, dinainte de capitalism si in afara comunismului. O actiune aproape atemporala. Personaje asemenea. Un roman care se citeste sub tensiunea fiecarui dialog, a fiecarei aventuri, a enigmelor si a unor actiuni a caror credibilitate vine din capacitatea lui Constantin Chirita de a crea o lume in sine, aspirationala, inspiratoare. Un roman care se reciteste ca o incercare de a permanentiza prezenta Ciresarilor. Ciresarii… Tic, Maria, Lucia, Dan, Victor, Ionel, Ursu raman lipiti de emotia afectiva a adolescentilor, mai precis a celor care-si doresc prieteni asemenea lor si care viseaza sa se indragosteasca pentru intaia oara.

Prin Morometii, Marin Preda ne vorbeste de tarani cum nu se mai vorbise pana la el. Intr-o literatura saturata, aparent, de materia vietii taranesti, aceasta aparitie parea imposibila. Izvorul parea epuizat si o adevarata campanie pragmatica impotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise si ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descopera totusi o lume inedita, scaldata intr-o lumina solara care alunga tenebrele. Mihai Ungureanu

In literatura romana, „Enigma Otiliei“ trece, astfel, drept cel mai notabil roman balzacian – atat ca influenta, cat si ca referinta (referenta). Doar ca, in aceasta raportare la Balzac, G. Calinescu schimba oarecum regula jocului prin exagerare. Intoarcerea la balzacianism nu este una inocenta, in linie dreapta, ci una complicata, in spirala, presupunand o reactivare ingenioasa a arheologiei literare.

Provocarile venite in ultimul timp din campul literar romanesc au modificat substantial lectura textelor scriitorilor moderni. In colectia „Literatura romana moderna“ sunt „arhivate“ contributiile unor participanti majori la schimbarea de discurs literar. Incercam astfel sa adresam o invitatie elevilor si profesorilor de a cauta sa inteleaga mizele si subtextul unei schimbari de paradigma literara. Cartea nuntii este romanul a doua lumi, una ultraarhaica, alta ultramoderna. Iata un spectacol cu atat mai sesizant, cu cat si contrastul e mai artistic si mai minutios studiat si care face din Cartea nuntii unul din valoroasele documente ale societatii noastre contemporane. Poezia citadina, in care mari autori au dat pagini clasice, isi adauga astazi acest roman ancorat puternic in inima Bucurestilor moderni. Perpessicius

Dupa o viata monotona, doi prieteni cvincvagenari decid sa-si traiasca impreuna singuratatile si se retrag la tara pentru a se dedica trup si suflet cunoasterii stiintifice.

Nazdravaniile lui Nastratin Hogea este o suma de istorii orientale, in care eroul propune interlocutorilor sai sfaturi intelepte intr-o maniera ludica. Suntem intr-o atmosfera de poveste unde evolutia volumului coincide cu asimilarea experientelor de viata. Structura de adancime a fiecarei nazdravanii este plasata astfel incat extragerea unei morale sa fie insotita de placerea de a spune, de a colora intamplarile si de a zugravi naravuri. Istorioarele sale devin, ca la Boccaccio sau Cervantes, niste texte literare care rezista prin ele insele, reflectand o lume diversa si pitoreasca. Miturile, legendele si pildele lui Anton Pann, pentru ca el si le aproprie instaurandu-si omniscienta, capata o alta naturalete, o autenticitate secunda, aceea a operei literare. Aflat la temelia balcanismului literar romanesc, continuand „linia filosofilor populari ai Antichitatii, ramasi multa vreme ca un tip viu in Orient, in intinsa arie a Bizantului“ (Tudor Vianu), Anton Pann este un adevarat Esop al literaturii noastre, chintesentiind intelepciunea milenarei umanitati rasaritene. Lucian Pricop

O teribila satira a comunismului, facuta de unul dintre cei mai mari scriitori ai modernitatii. Un celebru chirurg din Moscova care grefeaza unui caine vagabond glande de „proletar“ este pretextul acestui spumos roman, in care niciuna din racilele sistemului totalitar nu este crutata. (Constantin Abaluta)

Daca acceptam principiul metafizic enuntat de Swami Shivananda, enigmele ambelor nuvele sunt rezolvate. Putem crede ca, sub influenta adeptului de yoga, Zerlendi, si a practicantului de tantra, Bose, „iluziile“ devin „realitati“ deoarece „realitatea insasi este doar o iluzie“. Desigur, cititorul mediu din Vest va ramane ancorat in viziunea sa proprie a „realitatii“ si pentru el aceste povesti vor continua sa constituie proza fantastica. Desi intentia lui Eliade in scrierea acestor nuvele pare sa nu fi fost una pedagogica, el a gasit in acest tip de fictiune o metoda eficace de comunicare a informatiei pe care el a castigat-o prin studiu si experienta. […] Dar pe langa aceste consideratii, Secretul doctorului Honigberger si Noptile la Serampore raman povestiri reusite – ceea ce, cred eu, ca a fost, inainte de toate, si intentia lui Eliade. Mac Linscott Ricketts

In aceste pagini de proza fantastica, de imaginatie, Eliade da o forma memorabila axiomei fundamentale a viziunii lui asupra lumii, conform careia orice hierofanie are drept consecinta revelarea sacrului ascuns in profan. Gratie amprentei inconfundabile a stilului sau, in aceste nuvele el reuseste sa neutralizeze frontiera dintre real si fantastic, pana intr-acolo incat sa le transforme in categorii indistincte si intersanjabile. Acest miracol se infaptuieste prin mijlocirea simbolului, mediator intre sacru (domeniu al ininteligibilului si al arhetipalului) si experienta umana (limitata la sfera perceptibilului si empiricului). Giovanni Casadio

„Insusirea esentiala a lui Slavici este insa de a analiza dragostea, de a fi un poet si un critic al eroticii rurale, dintr-o provincie cu oameni mai propasiti sufleteste, in stare de nuante si de introspectii, desi nerupti inca din ierarhia etnografica.“ G. Calinescu

Padureanca s-a bucurat de cel mai mare succes, dupa Moara cu noroc, dintre toate nuvelele lui Slavici, dupa ea facandu-se si un film destul de bun. Nuvela contine fara indoiala una dintre cele mai tragice povesti de dragoste din literatura noastra, chiar daca autorul o lungeste peste masura (Maiorescu a observat imediat acest cusur) si daca, mai ales, nu-si motiveaza cum trebuie personajul principal, pe Iorgovan, flacau indecis a o lua de nevasta pe Simina, padureanca, pe care totusi o iubeste. Nicolae Manolescu

Nuvelistica lui Delavrancea exprima permanenta oscilatie a scriitorului, cum singur a numit-o fara intentie, „intre vis si viata“, intre taramul fermecat al basmului si infatisarile uneori crude ale existentei, intre natura salbatica si civilizatie, intre evul ferice si patriarhal de „odinioara“ si decaderea unui prezent miselnic si respingator. Atitudinea este in esenta eminesciana si ea a fost obser­vata inca din epoca. Al. Sandulescu

Evitat de criticii canonici, pentru estetica sa adolescentina, Orasul cu salcami (publicat pentru intaia data in 1935) si-a castigat cititori, multi fanatici, si a stors lacrimi de emotie multor generatii. Ce i-a cucerit pe acesti pasionati de Sebastian? Tocmai spatiul evaziunii imaginat de prozator, pana la urma doar o nisa ascunsa in datele cotidianului, ireperabila celor din exterior. Eroii din Orasul cu salcami se izoleaza voluntar intr-o oaza ce cuprinde suma tuturor virtualitatilor posibile si necesare. Proscrisi sau inadaptati, ei isi configureaza instinctual o lume autosuficienta.

Accidentul pare astfel o aparitie natural-tematica… Tot un roman sentimental, asa cum erau privite fictiunile moderne cu personaje ce traiesc experienta dragostei fara inhibitii de atasare la categoriile populare (usoare). Eroii lui Sebastian cauta vindecarea in evaziune din modern, iar partia de schi, concertele, expozitiile plastice sunt toate refugii, compensari pentru „dificultatile“ de adaptare. (Lucian Pricop)

Puterea de fascinatie a stilului lui Rebreanu rezida in finetea si ineditul constructiei, in plasticitatea imaginii in stare sa comunice concret un timp si un spatiu atat de abstracte. Drama care zguduie din temelii viata satului Pripas e declansata de transformarea spectrului permanent al saraciei intr-o teroare apocaliptica, adevarata obsesie a tanarului erou al romanului. Asemenea altui personaj al aceluiasi roman, si lui Ion „parintii nu i-au dat decat sufletul dintr-insul“. Brutalizat de conditiile vitrege in care traieste si purtand in suflet o dragoste strivita, Ion devine nesimtitor la tot ce se petrece in jurul sau. (Lucian Pricop)

In 1926, Liviu Rebreanu, ajuns la 41 de ani, era de un an presedinte al Societatii Scriitorilor Romani si una dintre personalitatile lumii culturale romanesti. Distinctia pe care suntem obisnuiti sa o facem intre cultura si politica nu functiona in interbelicul nostru, cum nu avea acoperire nici in secolele anterioare dupa logica interpretativa pe care o instituie (post)modernitatea. Presedintele unei asociatii de scriitori era implicit o instanta de putere, asa cum seful gruparii junimiste, altfel teoreticianul autonomiei estetice, isi exercita influenta gratie pozitiei culturale. Daca am convenit ca statutul profesional asaza individul intr-o ierarhie de influenta asupra societatii, trebuie spus, de asemenea, ca scriitorul face si prin textul/textele sau/sale un gest politic. In ’26-’27, cand Rebreanu calatoreste prin Europa isi exercita tot drepturile/datoriile politice si voiajeaza cu un bagaj politic, certitudinea ca este roman, care este un angrenaj organizat politiceste. Asa putem citi periplul din Metropole, volum care subsumeaza intalnirile cu alte realitati decat cele nationale, iubite de o maniera constanta, in ciuda contradictiilor pe care scriitorul-calator le cunoaste si le accepta destinic. „La Berlin, la Roma, la Paris duci cu tine toata tara ta cuprinsa in sufletul tau.“ Lucian Pricop

Vocile taranilor lui Rebreanu se aud distinct, vorbind pe teme asociate, insa cu oarecare individualizare a discursului. Astfel, Trifon Guju, Petre Petre sau Matei Dulmanu, Marin Stan sunt parte dintr-o voce colectiva, dar personajele pe care le reprezinta rezista si scoase din gloata revoltata. O sugestie interesanta are Nicolae Cretu care face disocieri necesare intre taranii lui Creanga, Sadoveanu, Marin Preda si rasculatii lui Rebreanu. In cazul Rascoalei, materialul general uman pus in ecuatie stabila si cazuistica particulara a luptei pentru pamant se amalgameaza fericit, reusind un dozaj ce a adus canonizarea academica a romanului. In Rascoala, lumea este vazuta cu luciditate, cu obiectivitate, Rascoala de la 1907 fiind doar un pretext istoric pentru constructia epica facuta din fragmente ale caror mesaj si expresivitate intra in atmosfera sugerata subversiv. Lucian Pricop

Autorul lui Ion si al Rascoalei, al atator nuvele cu subiecte rustice, nu-si dezminte principala preocupare tematica; provenit dintr-o familie cu radacini adanci in lumea taranimii ardelene romane, ii inchina intaiul discurs academic cu evlavie. Insa, totodata, romanul Amandoi, prin contrast, e din mediul urban de provincie, nu atat un roman cu tematica sociala – cum isi obisnuise cititorii –, ci politist cu profunzimi abisal-instinctuale, luandu-i pe neasteptate pe criticii literari ai timpului. Este ultimul sau roman, ultimul cantec epic de lebada. Subiectul romanului Amandoi e departe de a fi alambicat, cu cautari absconse, cum arata tesatura romanelor politiste de gen. In fond, personajul principal – Solomia Ionescu – este cea in jurul careia graviteaza actiunea centrala, dar si celelalte actiuni colaterale. Mai profund in analiza literara a romanului Amandoi, inca din anul aparitiei, Vladimir Streinu considera ca prin aceasta scriere s-a indreptat catre satira romanului politist si ca daca, dupa obiectivitatea-metoda a lui Dostoievski si, respectiv, Stendhal, personajele lor sunt de tip dostoievskian si stendhalian, dupa obiectivitatea-natura, specifica lui Tolstoi si, respectiv, Balzac, pentru ca la ei nu intalneau personaje-suma, care sa-i reprezinte pe scriitori, ci societatea, personajele lui Liviu Rebreanu se incadreaza in categoria ultima: personajele lui sunt de dimensiuni tolstoiene/balzaciene. Mircea Colosenco

Romanul Jar intra in librarii la mijlocul lunii mai 1934, a doua editie este epuizata in urmatoarele doua-trei saptamani, asa incat, pana la finele anului, a aparut si o a treia, la Editura Adevarul. Pana in 1944, anul mortii autorului, au mai aparut alte cinci editii, dar la editura Socec, cu tiraje mai mari decat ale celorlalte romane ale lui Liviu Rebreanu. Actiunile si personajele au, la Liviu Rebreanu, ca si in cazul romanului Jar, un relief aparte, care nu se individualizeaza in sine, ci ele definesc mentalitati, stari de spirit, ritmuri instinctuale extrase din cele sociale, cu stari confuze in momente de tensiune, pentru ca, ulterior, sa explodeze. Mircea Colosenco Critica a primit destul de sever povestea de iubire din Jar, desfasurata intr-un cadru orasenesc, insailata de Rebreanu, consacrat dupa Ion ca autor al descrierilor satului romanesc. „Jar este o incercare lipsita de orice valoare artistica“, scrie G. Calinescu, in timp ce Nicolae Manolescu e de parere ca „Rebreanu, schimband mediul, nu poate gandi eroi potriviti. Literatura lui cu subiect orasenesc dovedeste un sentiment, partial inconstient, al precaritatii acestei vieti. Orasul i se pare probabil un epifenomen, fara traditia si profunzimea satului. Liviu Rebreanu, in ciuda modului efectiv clasic, obiectiv, doric, cum il numeste Nicolae Manolescu, in care isi realizeaza povestirile, nuvelele si romanele, a fost un scriitor care a intuit posibilitatile cinematografului si s-a implicat in scrierea de scenarii, nu a dispretuit succesul de „masse“, cum se zicea pe atunci, si nici gustul popular, amator de amor, senzational si scene „tari“. Horia Garbea

Cred ca Liviu Rebreanu a scris dupa un program propriu, care tinea seama de orizontul de asteptare si de gustul publicului, si in egala masura de exploatarea propriei experiente in sens strict, biografic, si in sens larg, de acumulare culturala. […] Perechea de romane contradictorii ale rascoalelor (Craisorul si Rascoala) arata un autor sensibil la miscarile subterane, ce jaloneaza istoria europeana intr-un secol al maselor. Cert, cele doua romane ar trebui revizitate in lumina adusa de noile abordari ale istoriei secrete: rascoala din 1784 si legaturile lui Horea cu masoneria, mecanismul declansator al insangeratului an 1907 ce a combinat servicii secrete, planuri imperiale, interese politice oculte. Elisabeta Lasconi