Clasici

După ce Basil Hallward pictează portretul în mărime naturală al lui Dorian Gray, un tânăr prieten al său, acesta din urmă își exprimă, în fața lordului Henry Wotton, dorința de a rămâne veșnic tânăr. Astfel, Dorian ajunge să ducă o viață dublă, complăcându-se în plăceri interzise și păstrând, pe de altă parte, o aparență de respectabilitate. În acest timp, tânărul din tablou îmbătrânește, pe când modelul lui rămâne neschimbat.

Portretul lui Dorian Gray a stârnit la apariție un uriaș scandal. Combinând elementele unui roman gotic cu cele ale prozei franceze decadente, cartea este una dintre cele mai importante creații ale lui Oscar Wilde și unul dintre romanele clasice ale lumii.

Portretul lui Dorian Gray reflectă mult din mine însumi: Basil Hallward este ceea ce cred eu că sunt, lordul Henry – ceea ce crede lumea că sunt, iar Dorian – ceea ce aș vrea să fiu, în alte vremuri, poate. Oscar Wilde

Drama lui Wilde este drama lui Dorian Gray, omul care a căzut pentru că s-a izolat de lumea reală, singura sursă a frumosului căutat o viață întreagă cu atâta înfrigurată și dureroasă stăruință. Dan Grigorescu

Dorothea Brooke trăiește, împreună cu sora ei mai mică, Celia, sub protecția unchiului lor. Este o fată pioasă, dar are preocupări îndrăznețe pe care unchiul le descurajează, considerându‑le mai potrivite pentru un bărbat. Curtată de tânărul Sir James Chettam, ea preferă să se căsătorească cu un bărbat mult mai în vârstă pe care îl idolatrizează pentru preocupările lui intelectuale și spirituale. Dezamăgirea de după căsătorie a Dorotheei și mirajul refuzat al adevăratei iubiri evoluează într-o vastă galerie de vieți și de personaje din orașul fictiv Middlemarch și din împrejurimi, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Intrigile de iubire, incursiunile psihologice, povara conveniențelor sociale, conformismul sau spiritul de rebeliune sunt susținute de autoare cu forța inteligenței și a maturității, captivând cititorul de la prima până la ultima pagină.

După părerea mea, puterea creatoare a autoarei este la apogeu în Middlemarch, carte minunată și unul dintre puținele romane engleze scrise, într-adevăr, pentru adulți. Virginia Woolf

O operă de geniu. Dar și mai important e că a scris-o o femeie. Dintre femeile pe care le-am citit, Eliot este prima care poate sta alături de Tolstoi. Zadie Smith

Când animalele asuprite de la ferma „Conacul“ se revoltă împotriva stăpânului lor, domnul Jones, și preiau conducerea fermei, își imaginează că este începutul unei vieți de libertate și egalitate.

Dar, treptat, din rândul lor se ridică o elită vicleană și nemiloasă, condusă de porcii Napoleon și Snowball, care începe să preia controlul. În curând, celelalte animale descoperă că nu sunt toate la fel de egale pe cât credeau și se găsesc prinse, fără speranță, în capcană, pe măsură ce o formă de tiranie este înlocuită cu alta.

Refuzat de mai mulți editori, romanul Ferma Animalelor a apărut în cele din urmă în 1945. Fabula simplă și tragică a lui Orwell a devenit de atunci o lectură clasică, volumul fiind inclus de revista Time în lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză ale secolului XX.

Ferma Animalelor este prima carte în care am încercat, în deplină cunoștință de cauză, să fac să fuzioneze scopul politic cu scopul artistic într-un tot unitar. George Orwell

O fabulă politică plină de înțelepciune, de compasiune și de învățăminte pentru vremurile pe care le trăim. The New York Times

Speranța, operă-mărturie, cu elemente autobiografice, are la bază experiențele trăite de Malraux în timpul Războiului Civil Spaniol, când a fost comandant de escadrilă, luptând de partea republicanilor. Apărut în 1937, când conflictul nu era nici pe departe încheiat, romanul reflectă întru totul atrocitățile, haosul și disperarea ce însoțesc orice revoluție, fără a neglija însă conștiința, sensul profund, mișcarea subterană. Și, tocmai pentru că scriitorul nu ascunde nimic din ororile războiului, titlul romanului capătă o valoare cu totul aparte. Speranța reprezintă tocmai așteptarea, chemarea, dorința aceasta de a găsi ceva care să șteargă trecutul, de a găsi o patrie, o justificare a sacrificiului și o comuniune în fața primejdiei, a luptei și a suferinței. De aceea, prin prisma universalității sentimentelor și valorilor omenești abordate, romanul stârnește și astăzi emoția cititorilor de pretutindeni.

Deși Spania Speranței a dispărut, opera literară trăiește, pentru că ea nu este numai o carte a unei revoluții precise în spațiu și timp, ea este cartea revoluțiilor în general, meditația de anvergură a lui Malraux extinzându-se asupra raporturilor dintre revoluție și istorie, revoluție și intelectualitate, politică și istorie, politică și morală, conducător și individ, putere și spirit umanist, viață și moarte, libertate și destin. Ion Mihăileanu

O carte la fel de actuală și de surprinzătoare acum ca la apariția sa, în 1933, Condiția umană anticipează lumea contemporană și dă viață sensului profund al avântului revoluționar. Relatare ficțională a unui episod crucial de la începuturile Revoluției Chineze, romanul oferă o pătrunzătoare analiză psihologică asupra spiritului revoluției politice. Încă din prima scenă, în care rebelul chinez Chen Ta-eul încearcă să-și depășească frământările sufletești pentru a duce la îndeplinire un asasinat, Malraux îmbină cu măiestrie acțiunile curajoase cu principiul existențial conform căruia schimbarea socială vine întotdeauna ca urmare a faptelor individuale.

Ca studiu al conspirației și conspiratorilor, al oamenilor prinși în vâltoarea disperată a ideologiilor, trădării, oportunității și liberului-arbitru, romanul lui André Malraux rămâne o operă neegalată până în ziua de azi.

Oricât de importantă ar fi activitatea lui Malraux, totuși cărțile sale sunt acelea care ne emoționează și ne exaltă… Le redeschid deseori și întotdeauna pentru a afla acolo argumente frumoase de a iubi viața; și argumente de a prefera vieții renunțarea la viață; înnobilarea vieții prin dăruire și sacrificiu. În timp ce atâția alții sunt astăzi preocupați să înjosească umanismul, Malraux îl înalță în mod spontan, și cred că tinerii îi păstrează, ca și mine, recunoștință. André Gide

Volumul 1

Povestea lui Victor Hugo despre nedreptate, eroism și dragoste urmărește soarta lui Jean Valjean, un condamnat care evadează de câteva ori, este mereu prins, iar după ce este eliberat, ia hotărârea de a lăsa în urmă trecutul. Dar încercările lui de a deveni un membru respectabil al societății sunt amenințate constant. Pe de o parte, de propria conștiință, atunci când, dintr-o identificare eronată, un alt om este arestat în locul lui; pe de altă parte, de investigațiile neobosite ale inspectorului Javert. Nu doar pentru sine trebuie să-și apere Valjean libertatea: el a jurat să aibă grijă de fetița lui Fantine pe care sărăcia a împins-o la prostituție. Convingător și plin de compasiune, Mizerabilii este un roman de mari proporții al celor mai umili membri ai societății franceze din secolul al XIX-lea, a cărui acțiune parcurge perioada cuprinsă între ajunul bătăliei de la Waterloo, din 1815, și rebeliunea din iunie 1832, din Paris.

Geniul lui Hugo constă în crearea unei legende simple și recognoscibile. Succesul uriaș al romanului Mizerabilii ca lectură didactică, scrisă în numele celor săraci și oprimați, se datorează perspectivei sale poetice, până la dimensiuni mitologice asupra naturii umane. V.S. Pritchett

Volumul 2

Analizând specificul legii și modul ei inflexibil de aplicare, romanul Mizerabilii face totodată o incursiune în istoria Franței, în politica marcată de curentul puternic antimonarhist, în filosofia morală, în funcționarea justiției și în rolul religiei și al instituțiilor religioase din perioada în care se desfășoară acțiunea: între momentul Waterloo din 1815 și rebeliunea din 1832. Cadrul de desfășurare ne familiarizează cu grandioasa arhitectură a Parisului, dar și cu periferiile, cu mediul de viață al celor umili, cu sărăcia și cu gravele ei consecințe în plan moral și psihologic.

Romanul Mizerabilii a constituit sursa a numeroase adaptări cinematografice, pentru televiziune și scenă, după cartea lui Hugo realizându-se inclusiv un musical.

Tolstoi a fost cel care a dat satisfacție ambiției lui Hugo proclamând Mizerabilii ca pe unul dintre cele mai mari romane ale lumii, dacă nu chiar cel mai mare. Abilitatea de a prezenta extremele experienței umane așa cum sunt este, în cele din urmă, cel mai de preț dar al lui Hugo. Peter Washington

Tânărul d’Artagnan sosește la Paris pentru a se alătura vestitului corp de gardă al regelui, dar constată aproape imediat că, din cauza firii sale impetuoase, ar trebui să se dueleze chiar cu unii dintre bărbații cărora a venit să le jure loialitate – Athos, Porthos și Aramis, trei prieteni inseparabili, cei trei muschetari.

În scurt timp parte a grupului acestora, loialitatea lui d’Artagnan față de noii săi aliați îl face să intre în conflict cu mașinațiile cardinalului Richelieu și ale lui Milady, mâna sa dreaptă. Și atunci când tânărul erou se îndrăgostește de frumoasa, dar inaccesibila Constance, se trezește aruncat într-o lume a conspirațiilor și a minciunilor, iar singurii pe care se poate baza sunt prietenii săi, muschetarii. Poveste emoționantă despre prietenie și aventură,

Cei trei muschetari este unul dintre cele mai influente și populare romane ale literaturii franceze. Cei trei muschetari este cel mai distractiv roman de aventuri din câte s-au scris vreodată. Personajele sale, Athos, Porthos, Aramis și d’Artagnan, au părăsit bibliotecile pentru a coborî în stradă. Mulți tineri francezi au învățat de la ei ce înseamnă insolența și prietenia, dar au descoperit și fatalitatea iubirii visând la frumoșii umeri ai lui Milady și la ochii ei aducători de pierzanie. Kléber Haedens

Totul pare să-i surâdă lui Edmond Dantès: este pe cale să fie promovat căpitan de corabie şi se va căsători cu frumoasa Mercédès, de care e îndrăgostit nebunește. Dar, chiar în ziua nunţii, victimă a unui complot, este acuzat de înaltă trădare, arestat, condamnat fără proces la detenție pe viaţă şi trimis în sinistra închisoare a castelului d’If. Atunci când iese în sfârşit de acolo, paisprezece ani mai târziu, este un om complet schimbat și are un singur țel – să se răzbune.

Poveste de dragoste, plină de suspans, intrigă, trădare și răzbunare, Contele de Monte‑Cristo este unul dintre cele mai citite romane din toate timpurile.

Toată lumea cunoaște verva prodigioasă a lui Alexandre Dumas, stilul său antrenant, plăcerea cu care-și pune în scenă personajele, dialogurile spirituale și dinamice, narațiunea vioaie care știe să înlăture obstacolele și timpii morți fără să-și piardă consistența. Domnul Dumas acoperă pânze imense fără să-și obosească nici pensula, nici cititorul. Sainte-Beuve

Swann, unul dintre cele mai mari romane ale copilăriei, descrie impresiile unui băiat sensibil despre familia și vecinii săi. Amintirile sale sunt readuse la viață de gustul unei madlene oferite de mama lui într-o zi de iarnă – poate cel mai celebru episod din scrierile lui Proust, revelator pentru așa-numita metodă a „memoriei involuntare“, prin care prozatorul revoluționează, practic, romanul secolului XX. Capitolul de sine stătător „O iubire a lui Swann“, studiu al geloziei și iubirii obsesive, ocupă, de asemenea, un loc crucial în capodopera proustiană.

La umbra fetelor în floare este o analiză spectaculoasă a relațiilor dintre băieți și fete, la frumoasa vârstă a adolescenței, și o meditație de neegalat asupra diferitelor forme ale iubirii, pe fundalul amintirilor naratorului de la Paris și de pe litoralul Normandiei. Un alt subiect esențial al romanului îl reprezintă arta și raportul dintre artist și opera sa, temă care, la fel ca aceea a memoriei involuntare, răzbate adeseori în romanele ce alcătuiesc ciclul În căutarea timpului pierdut.

Se poate spune că de aproape un veac încoace nici un scriitor n-a tulburat mai adânc conștiința literară a lumii și mai ales n-a concentrat asupra lui, în așa măsură, intelectualitatea contemporană ca Marcel Proust. Camil Petrescu

DAN SLUŞANSCHI (1943-2008), profesor la Facultatea de Filologie Clasică, Universitatea din   ucureşti, precum şi la numeroase alte facultăţi din ţară şi străinătate, a fost unul dintre cei mai însemnaţi clasicişti români. A realizat remarcabile traduceri din Platon,  Homer, Vergilius, precum şi din Emile Benveniste, Giuliano Bonfante, Pierre Grimal, Georges Dumézil. A editat opera latină a lui Dimitrie Cantemir, cum ar fi Historia Moldo-Vlachica, Bucureşti, 1983 (pentru care a primit Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei, în 1985); Vita Constantini Cantemyrii, cognomento ‘Senis’, Bucureşti, 1996; Incrementorum et Decrementorum Aulae Othmanicae Libri tres, Timişoara, 2001 (ediţie princeps). A publicat studii de specialitate, precum Le vocabulaire latin des gradus aetatum, Bucureşti, 1974; Sintaxa propoziţiei latine, Bucureşti, 1984 (ed. I); 1994 (ed. a II-a); Sintaxa frazei latine, Bucureşti, 1994; Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Bucureşti, 1987 (cu L. Wald); Du latin aux langues romanes, Wilhelmsfeld, 1991 (cu M. Iliescu), precum şi numeroase articole în reviste de specialitate. În 2003 a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Caen – Basse-Normandie.

Extrem de acidă la adresa mândriei și a credulității și considerată mult timp o blamare a religiei în sine – motiv pentru care a și fost criticată acerb –, Povestea unui poloboc ironizează excesele religioase și parodiază scrierile neinspirate din domeniul literaturii, politicii, teologiei, exegezei Bibliei și medicinei.

Deși i-a adus autorului ei notorietate, contextul social în care a fost scrisă – Anglia secolului al XVII-lea – a ridicat numeroase probleme: legătura strânsă dintre politică și religie a dus la imposibilitatea separării aspectelor politice și religioase, critica lui Swift țintind concomitent ambele domenii. Prin urmare, a fost adesea interpretată greșit, inclusiv de regina Anne a Angliei, în viziunea căreia Povestea unui poloboc era curată blasfemie. Rămâne totuși cea mai complexă și poate cea mai meșteșugită satiră a lui Jonathan Swift.

„Considerată uneori, și nu întâmplător, drept cea mai desăvârșită creație swiftiană, Povestea unui poloboc pare să rămână în orice caz, din punctul de vedere al secolului nostru, opera cea mai apropiată de sensibilitatea modernă.“ Andrei Brezianu

Sofia Nădejde s-a născut pe 14 septembrie 1865, la Botoșani, într-o familie de țărani liberi. Părinții, Profira și Vasile Băncilă, au mai avut, în afară de Sofia, alți patru copii – Sofia era cea mai mare, iar cel mai mic a fost Octav, viitorul pictor.

Se impune ca personalitate a mișcării feministe, intrând în dispute cu unele dintre cele mai cunoscute personalități ale epocii. De notorietate este o polemică cu Titu Maiorescu, purtată în paginile publicației Contemporanul.

Sofia Nădejde a fost prima femeie din România căreia i-a fost permis să susţină Bacalaureatul într-un liceu de băieţi, prima femeie care a condus o revistă literară, prima femeie care a prezidat un congres al unui partid politic şi autoarea primului roman feminist din istoria literaturii române.

Colectia FeminIN: Zece cărţi de referinţă ale literaturii române. O pleiadă de personaje care, de două secole încoace, au canonizat o anumită viziune asupra femeii și feminităţii. Iubita, Ingenua, Inaccesibila, Mama, Fiica, Soţia, Gospodina, Adulterina – tipuri umane care, în operele reunite în această colecţie, capătă concreteţe în măsura în care corespund unui anumit „ideal de feminitate“ stabilit ex cathedra de bărbaţi. Studiile introductive cu care se deschid toate volumele colecţiei încearcă să deconstruiască această imagine care s-a perpetuat în literatura română, propunând, în același timp, și noi chei de lectură. Scopul e ca operele trecutului să se poată reconecta, în măsura posibilului, atât cu prezentul literaturii, cât și cu realitatea socială.

Literatura evolueaza – dar nu pornind de la capodopere si reusite formale, cum s-a crezut mereu, ci de la „zgomotul de fundal” al productiei literare de piata.
Rusoaica e un roman pe masura timpului in care a aparut. Reconfortant pentru publicul interbelic, el il reasigura pe cititor de faptul ca actiunile omenesti, chiar si cele aflate sub invelisul complex al culturii (aici: fuga dupa Rusoaica din romanele rusesti), sunt naturale si primare – si ca instinctul sexual agresiv-irational si, implicit, relatiile inegale dintre genuri fac parte din acestea.
Citita in context, se poate observa cum naratiunea respectiva promoveaza tacit un sistem de valori desuet. Totusi, ca de obicei, literatura reuseste – cu sau fara voia autorului – sa scoata in evidenta anumite nuante ideologice importante, care au fost ascunse sau ignorate in trecut.

FRANCIS SCOTT FITZGERALD s-a născut în St. Paul, Minnesota, la 24 septembrie 1896. A urmat Princeton University, în 1917 intrând în armată, iar după demobilizare s-a mutat la New York. Publicat în 1920, primul său roman, Dincoace de Paradis (This Side of Paradise), s-a bucurat imediat de o mare popularitate, urmat, în 1922, de Cei frumoşi şi blestemaţi (The Beautiful and Damned). În 1920 s-a căsătorit cu Zelda Sayre (1900–1948), iar cuplul, al cărui unic copil, Frances Scott „Scottie" Fitzgerald, scriitoare şi ziaristă, se naşte în 1921, a locuit când la Paris sau New York, când pe Riviera franceză, devenind parte a cercului de emigranţi americani care îi includea pe Gertrude Stein, Ernest Hemingway şi John Dos Passos. În 1925 lui Fitzgerald i-a apărut capodopera Marele Gatsby (The Great Gatsby), care nu a avut succes decât după moartea sa. Tensiunile din cuplu s-au accentuat pe parcurs, din cauza alcoolismului scriitorului şi a problemelor psihice ale Zeldei, care, din 1930, a fost internată în diferite sanatorii, reuşind totuşi să scrie romanul semi-autobiografic Save Me the Waltz, publicat în 1932. La sfârşitul anilor '20, Fitzgerald a început să lucreze la al doilea mare roman al său, Blândeţea nopţii (Tender Is the Night), apărut în anul 1934, care transfigurează dezastrul mariajului cu Zelda. Fiind într-o constantă lipsă de bani, a publicat masiv povestiri comerciale în diferite reviste. În 1937 s-a mutat la Hollywood, unde, uitat de lumea literară, a scris scenarii de film. În urma unui infarct, a murit la 21 decembrie 1940, lăsând neterminat romanul Dragostea ultimului magnat (The Last Tycoon), apărut în 1941. Fitzgerald este autorul mai multor volume de povestiri, printre care Tales of the Jazz Age (1922), All the Sad Young Men (1926), Babylon Revisited and Other Stories (1960). A mai scris volumul autobiografic The Crack-Up (1945) şi eseuri. A întreţinut o vastă corespondenţă publicată postum. Opera lui Fitzgerald este emblematică pentru aşa-numita epocă a jazzului din anii '20, despre generaţia sa scriitorul afirmând că „a crescut ca să descopere că toţi zeii sunt morţi, toate războaiele încheiate şi orice credinţă în oameni zdruncinată".

VIRGINIA WOOLF, născută Adeline Virginia Stephen, fiica scriitorului, criticului și biografului britanic sir Leslie Stephen și a Juliei Duckworth, vine pe lume la 25 ianuarie 1882, la Londra, într-o familie formată din cei patru copii ai cuplului, precum și din copiii proveniți din căsătoriile anterioare ale celor doi soți. În această familie de intelectuali, Virginia demonstrează de mică o propensiune pentru scris, care îi este încurajată de părinți. Moartea mamei, pe când viitoarea scriitoare avea doar treisprezece ani, și alte câteva decese și evenimente familiale nefericite îi vor influența atât opera ulterioară, cât și starea mentală. În 1912 autoarea acceptă să se căsătorească cu eseistul Leonard Woolf. Cei doi soți Woolf alcătuiesc sufletul astăzi faimosului Grup Bloomsbury și înființează Hogarth Press, unde vor fi publicate, în timp, scrierile Virginiei, dar și cele ale lui T.S. Eliot, Katherine Mansfield, Sigmund Freud etc. Considerată unul dintre prozatorii cei mai importanți ai secolului al XX-lea, Virginia Woolf a scris de asemenea importante eseuri și studii de teoria artei și de istorie literară. Romanele ei, moderniste, inovează folosindu-se de tehnica narativă așa-numită a fluxului conștiinței, adoptată în aceeași perioadă și de James Joyce și de Marcel Proust. Probabil cea mai faimoasă și mai populară carte a Virginei Woolf, Mrs. Dalloway (Doamna Dalloway) redă o zi din viața personajului principal feminin, Clarissa Dalloway, din perspectiva căreia este prezentată acțiunea. Jacob’s Room (Camera lui Jacob), roman experimental de început al carierei autoarei mai puțin cunoscut publicului, a fost inspirat de moartea fratelui ei Thoby. De-a lungul vieții, prozatoarea suferă de numeroase căderi psihice. La 28 martie 1941, Virginia Woolf, care se temea că avea să pice pradă unei noi crize de depresie, se sinucide înecându-se.

„Ce poate fi mai romantic – şi în sens cultural, şi în sensul comun – decât următoarea afirmaţie din rama textului: «Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur şi una singură! Adam şi Eva! Căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, e însuşi rostul vieţii omului.»”
Loredana CUZMICI

(N. 24 iulie 1802, Villers-Cotterêts, Aisne - D. 5 decembrie 1870, Puys, Seine-Maritime), autor de romane istorice de aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.

Tatăl său, Thomas Alexandre Davy de La Pailleterie, general al Revoluției franceze a murit în 1806, când fiul său avea trei ani și jumătate. Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră, însă acest fapt nu i-a afectat afinitatea pentru cărți, pe care le citea ori de câte ori avea ocazia. Povestirile mamei sale despre faptele de vitejie ale tatălui său din anii de glorie a lui Napoleon i-au stârnit imaginația pentru aventuri și eroi.

În 1823, se mută la Paris, unde, datorită caligrafiei sale, intră în slujba Ducelui d’Orléans. După studii neglijate, a lucrat ca funcționar în biroul unui notar și a debutat redactând piese de teatru împreună cu prietenul său, vicontele Adolphe Ribbing de Leuven. Aceste prime încercări literare au fost eșecuri. Continuă să scrie teatru și cunoaște, în fine, succesul în 1829, grație reprezentației cu Henric al III-lea și curtea sa, la Comedia Franceză. Succesul continuă pe toată durata carierei sale literare, în genurile sale predilecte: dramatic și romanul istoric.

A fost un autor prolific (cu ajutorul cunoscut al unor „negri”, mai ales Auguste Maquet care a participat la cele mai multe opere ale lui Dumas), semnând mari opere, cum ar fi Cei trei mușchetari sau Contele de Monte-Cristo în 1844.

În 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, rămășițele sale au fost transferate în Panteonul din Paris, nerespectându-se ultima sa dorință de „a reintra în noaptea viitorului în același loc în care am în viața trecutului”, „în acest fermecător cimitir (din Villers-Cotterêts) care are mai degrabă aerul unui țarc de flori, unde să lași copiii să se joace, decât al unui câmp funebru unde să calci cadavre” (1870)

Fiul său, numit tot Alexandre Dumas, a fost și el scriitor, autor al cunoscutului roman Dama cu camelii.

Ascuns în măruntaiele Secției Documente din cadrul uriașului Minister al Adevărului, Winston Smith rescrie cu pricepere trecutul pentru a servi nevoilor Partidului. Totuși, el se revoltă în sinea lui împotriva lumii totalitare în care trăiește, ce pretinde ascultare absolută și îl controlează prin intermediul tele-ecranelor, care transmit și recepționează totul simultan, și al ochiului atent al Fratelui cel Mare, conducătorul simbolic al Partidului. În dorința sa de adevăr și libertate, Smith începe o relație de dragoste secretă cu o colegă de serviciu, Julia, dar curând descoperă că adevăratul preț al libertății este trădarea.

Apărută în 1949, capodopera distopică 1984 a lui George Orwell este probabil cea mai influentă carte din ultimii șaptezeci de ani, fiind inclusă de revista Time în lista celor mai bune 100 de romane în limba engleză ale secolului XX.

E aproape imposibil să vorbim despre propagandă, supraveghere, politici autoritare sau denaturări ale adevărului fără a cita din 1984... Este nu doar un eseu politic profund, ci și o operă de artă șocantă, sfâșietoare. The Atlantic

Probabil romanul definitoriu al secolului XX, o poveste care rămâne veșnic actuală și contemporană. The Guardian

Apărut în anul 1906,Sub tăvălug este al doilea roman al lui Hermann Hesse. Zugrăvește soarta lui Hans Giebenrath,un copil supradotat pe care ambiția tatălui său și patriotismul așezării sale natale îl împing să își asume un rol care nu i se potrivește. Din cauza presiunii celor din jur și a sistemului educațional care urmărește doar performanțele academice ale elevilor, Hans pare că se îndreaptă către un eșec.

Cele 13 povestiri din această colecție au fost publicate inițial individual în perioada 1903-1904, și pentru prima oară sub formă de volum în 1905. Era prima colecție avându-l ca protagonist pe Sherlock Holmes apărută după 1883, când acesta „murise", la sfârșitul „Ultimului caz" din Memoriile lui Sherlock Holmes; ulterior, Doyle a fost presat insistent să‑l reînvie pe faimosul detectiv. Prima povestire se petrece în 1894 și îl surprinde pe Holmes la întoarcerea în Londra, oferind explicații pentru perioada 1891-1894, numită „marele hiat" de către sherlockieni.

OSCAR Fingal O'Flahertie Wills WILDE (16 octombrie 1854–30 noiembrie 1900) a fost un prozator, poet şi dramaturg de origine irlandeză. În timpul studiilor la Magdalen College, Oxford, a început deja să scrie şi s-a arătat interesat de principiile estetismului, sub influenţa mentorilor săi John Ruskin şi Walter Pater. În anii 1880 a oscilat între diferite formule artistice, pentru a deveni cunoscut, un deceniu mai târziu, graţie pieselor sale de teatru. În anul 1884 s-a căsătorit cu Constance Lloyd, cu care a avut doi fii. Cu personalitatea sa efervescentă, ţinutele spectaculoase şi conversaţia sclipitoare, a devenit un obişnuit al cercurilor literare la modă în Londra, susţinându-şi financiar familia prin diferitele conferinţe despre estetism şi supremaţia artei, dar şi prin activitatea de jurnalist. Apărut mai întâi în Lippincott's Monthly Magazine, în iulie 1890, apoi, revizuit, în 1891, în volum, Portretul lui Dorian Gray este un roman în care îşi adună şi rafinează ideile filozofice şi care a stârnit un adevărat scandal, fiind folosit, în procesul intentat mai târziu, ca dovadă a homosexualităţii sale. Ulterior, romanul a devenit un manifest al estetismului şi una dintre cele mai importante cărţi ale secolului al XIX-lea. Tot în 1891 a apărut volumul Crima lordului Arthur Savile şi alte povestiri (Lord Arthur Savile's Crime and Other Stories), căruia i s-au succedat, în anii următori, operele sale dramatice: Evantaiul doamnei Windermere (Lady Windermere's Fan, 1892), O femeie fără importanţă (A Woman of No Importance, 1893), Soţul ideal (An Ideal Husband, 1895), Ce înseamnă să fii onest (The Importance of Being Earnest, 1895). În 1895 a fost arestat şi condamnat pentru „crimă de sodomie" la doi ani de închisoare, în acest răstimp scriind şi monologul dramatic De Profundis (1897; Humanitas, 2014). A murit în anul 1900, la Paris.

Când scrie aceste pagini, în 1925, Eliade nu are mai mult de 18 ani. Nu apăruse încă Falsificatorii de bani al lui André Gide (1926), roman de tip autobiografic, care a impus un model în proza modernă. Nu apăruse nici Jurnalul Falsificatorilor de bani. Gândul lui este să scrie un roman care să-l izbăvească de toate și să-i justifice inerția școlară. Jurnalul din roman ne dă vești despre el. Romanul ar trebui să fie „o răsfrângere completă și reală a adolescenței mele, a adolescenței noastre”, „o justificare a întregii vieți lăuntrice pe care am viețuit-o în marginea școlii, în adolescență, și crezând că ies din adolescență (…), o carte de viață efectivă, o confesiune brutal de sinceră, o răfuială” și are convingerea că nu va izbuti. Scrie în acest timp jurnalul romanului, care se va substitui romanului ca atare, și notează într-o simpatică dezordine tot ce-i trece prin minte și i se întâmplă, fără nicio preocupare expresă pentru literatură. (…) Dar tocmai ignorarea literaturii dă oarecare valoare literară acestor pagini confesive. Ele spun mult, am impresia, despre biografia tânărului Eliade și spun ceva și despre un posibil personaj adolescent care vrea să iasă din tiparele tradiționale ale literaturii. El nu sărută zarzării înfloriți, și când citește Un om sfârșit este dezamăgit pentru că i-a sfărâmat personalitatea. Romanul adolescentului miop trebuie judecat, desigur, în funcție de biografia lui Eliade și de opera sa ulterioară. (…) La 17-l8 ani, Mircea Eliade descoperise o schemă de roman și, cu inerente modificări, schema trece și în primele romane din anii ’30.

Eugen SIMION,
Mircea Eliade. Nodurile și semnele prozei