Clasici

Nuvelele lui Rebreanu compun un „continent“ important al – sa acceptam pentru o clipa comparatia – „planetei“ care este opera marelui prozator. „Continent“ bogat, cu forme de relief variate si nu rareori atragatoare – si totusi unul putin frecventat. Exploratorii nu se grabesc sa-l bata in lung si-n lat, „hartile“ pe care le avem sunt aproximative, datand dintr-o epoca mai veche a cartografiei.

Viata ca o prada nu este propriu-zis o carte de memorii, nu este nici un roman de formatie, cum l-au socotit unii comentatori. Un numar de pagini reconstituie debutul literar al autorului: amintiri, portrete de scriitori cunoscuti, evocare a atmosferei cultural-politice de la inceputul deceniului al V-lea, experiente de lectura etc. Altele intra in sfera literaturii de fictiune: mici naratiuni ce pot fi citite independent, eu (naratorul) parand a fi un personaj ca oricare altul.
N. Manolescu

Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic și notă asupra ediției de Mircea Popa

Victor Papilian s-a făcut cunoscut ca romancier, nuvelist, dramaturg, om de teatru, conducător de publicații literare, animator al vieții artistice clujene în calitate de director al Teatrului Național, al Operei Române și al Societății Scriitorilor Români din Ardeal și Banat. A fost un spirit prodigios, autor insațiabil, de la care ne-a rămas o bogată colecție de scrieri inedite, dintre care încercăm să dăm la lumină doar o mică parte din nuvelistică, publicistică (conferințe) și dramaturgie. Sperăm că în curând va veni vremea și pentru celelalte. (Mircea Popa)

Debutul ca prozator al lui Mihail Sebastian cu Fragmente dintr-un carnet gasit (1932) nu iese din linia tematica a congenerilor sai, glosand aforistic pe marginea aventurii cunoasterii, a tragicului, a ratarii, a luciditatii in amor, a revoltelor spiritului si, in registru gidian, a degajarii plenare etc. Fragmentele..., de fapt o autofictiune camuflata diaristic dupa metoda de autenticizare larg utilizata de scriitorii secolului al XIX-lea, sunt toate „126 pagini — hartie comerciala — scrise marunt, regulat, fara stersaturi".

Naratorul anonimizat din cele 24 de capitole foarte scurte noteaza, totusi, intamplarile deloc eroice, face observatii psihosociologice despre iubiri pasagere, cauta cu astutie sa prinda din zborul inertial natura pasiunilor, in fine, judeca faptele proprii sau ale celorlalti cu o detasare jucata ca plictiseala deziluzionata. Avem de-a face cu forma aceea de negationism specific spiritelor oripilate de ratare, in conditiile in care ratarea este chiar proteza pentru actiune a individului. In carnetul gasit pe podul Mirabeau e vorba de „umilinta de a rata". Cu toate acestea, imunizarea se face printr-un rationament banal, dar spinal: „Ratezi cand te abati din drumul pe care vrei sa-I urmezi sau cand ajungi acolo unde ti se pare ca ar trebui sa ajungi. Eu insa nu m-am socotit niciodata sortit unui anume drum." Este aici o decrizare a sufletelor cautand satisfactii erotice sau morale. Acceptarea coexistentei contrariilor nu inseamna vreo constanta, ci un plus de sens pentru provizorat, care se impaca oarecum cu dispretul pentru Descartes: „Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aver-siune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. " Nu sunt de gasit in aceste fraze pretentii apodictice, sunt insa influente stendhaliene si gidiene. Ar putea parea, pe alocuri, ca absenta moralitatii este o poltronerie ieftina, ca regasim alianta intre indiferenta si insuficienta cerebrala. Suntem asigurati ca egotismul deriva dintr-o desertaciune afirmata de psalmist: „Vanitas vanitatum omnia vanitas!" Contradictia ambivalentei lumii este a cautatorului de pricini pentru toate ideile mari; Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste. Cu aceeasi degajare, muta piesele si ideile, caracterele si situatiile si in Femei, subintitulat roman, tiparit intaia data in 1933, cu o coperta realizata de Margareta Sterian. - Lucian Pricop

Cartea descrie intr-un mod spumos copilaria lui Ion Creanga, punand accent pe relatiile dintre eroul principal, Nica al lui Stefan a Petrei sau Nic-a lui Stefan a Petrei, si diversele persoane cu care interactioneaza. Ea urmareste maturizarea lui Nica, de la o varsta idilica in satul Humulesti la o adolescenta rebela si la pregstirea pentru intrarea in randul preotimii ortodoxe in Falticeni si Iasi. Cursul naratiunii este intrerupt adesea de indelungate monologuri ce exprima cugetarile si sentimentele lui Creanga. Textul  este remarcabil datorita unui vocabular caracteristic bogat in particularitati dialectale din zona Moldovei.

România, anii ’20 ai secolului trecut. Antisemitismul este din ce în ce mai răspândit și violent. Protagonistul, un student evreu la Universitatea din București, suferă zilnic, împreună cu colegii de aceeași religie, hărțuirea și abuzul, în timp ce el se simte intim antisionist, dar încă incapabil să-și renege religia. Acest conflict interior îl conduce la viciu. Își îneacă nopțile în alcool alături de revoluționari, fanatici și libertini. Iar prin experiența zilnică și conversațiile cu prietenii săi – marxistul S.T. Haim, sionistul Sami Winkler sau charismaticul profesor Ghiță Blidaru –, protagonistul caută semnificația unei lumi care se schimbă și a întunericului care coboară peste țară și amenință să o distrugă.

Publicat în 1934, romanul De două mii de ani… al lui Mihail Sebastian este o mărturie tragică a ascensiunii antisemitismului în Europa, o cronică vizionară a rezistenței și a disperării, care pătrunde dincolo de straturile memoriei și încearcă să explice una dintre cele mai înverșunate perioade din istoria europeană.  

Proza lui Sebastian ar putea proveni din pana lui Cehov: are aceeași smerenie, aceeași candoare și aceeași subtilitate în observație. Arthur Miller

  Captează cu măiestrie atmosfera de dinainte de război din România, rafinamentul, frumusețea, groaza... Îmi place mult curajul lui Sebastian, frivolitatea și umorul lui. John Banville

Volumul 1

La începutul secolului al XIX-lea, Rusia este amenințată de invazia lui Napoleon și viața multor oameni este pe cale de a se schimba pentru totdeauna. Printre aceștia, Pierre Bezuhov, fiul nelegitim al unui aristocrat, Andrei Bolkonski, care urmează cu ambiție tradiția unei cariere militare, și Natașa Rostova, fiica milostivă a unui nobil.

Povestea se deplasează dinspre viaţa de familie către cartierul general al lui Napoleon și de la curtea ţarului Alexandru I al Rusiei pe câmpurile de luptă de la Austerlitz şi Borodino. Dincolo de legăturile dragostei și ale familiei și de tot ceea ce le poate distruge, efectele războiului asupra fiecărui strat social sunt examinate în profunzime în această capodoperă de istorie socială intimă și grandioasă.

Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică – romanul lui Napoleon și Alexandru –, conștiința posibilității de a face un lucru mare, m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși. Lev Tolstoi, Jurnal

Volumul 2

Război și pace se concentrează, în linii mari, asupra invaziei lui Napoleon în Rusia din 1812 și urmărește evoluția a trei dintre cele mai cunoscute personaje literare: Pierre Bezuhov, fiul nelegitim al unui conte, care luptă pentru moștenire și aspiră la împlinirea spirituală, prințul Andrei Bolkonski, care își lasă familia și pleacă să lupte contra lui Napoleon, și Natașa Rostova, frumoasa fiică a unui nobil, care îi tulbură pe cei doi bărbați.

Pe parcursul invaziei lui Napoleon, Tolstoi urmărește personaje din diverse categorii sociale – țărani și nobili, civili și soldați – și lupta lor cu problemele specifice epocii, istoriei și culturii lor. Pe măsură ce romanul avansează, personajele își depășesc condiția, devenind unele dintre cele mai emoționante și umane figuri din literatura universală.

Lumea n-a mai cunoscut, probabil, un alt artist a cărui esență etern epică, homerică, să fie atât de puternică. În creațiile lui sălășluiesc forța elementară a eposului, ritmul și uniformitatea lui solemnă, prospețimea lui aspră, pregnantă, savoarea, sănătatea lui de nezdruncinat, realismul indestructibil. Thomas Mann

Volumul 1

Considerată în unanimitate una dintre cele mai amuzante și, în același timp, tragice cărți care s-au scris vreodată, Don Quijote de la Mancha este o cronică a faimoaselor aventuri picarești ale nobilului cavaler rătăcitor Don Quijote și ale credinciosului său scutier, Sancho Panza. Împreună, cei doi călătoresc prin Spania secolului al XVI-lea în căutarea aventurii și a faptelor glorioase, înfruntând spirite, vrăjitori malefici, uriași și monștri, toate acestea fiind menite să omagieze frumusețea, noblețea și virtutea Dulcineei del Toboso, doamna inimii cavalerului.

Capodoperă a literaturii universale, strălucită satiră și reușită parodie a cărților de cavalerii, Don Quijote de Miguel de Cervantes este nu doar primul roman modern, este, de asemenea, o comedie savuroasă care continuă să încânte cititorii până în zilele noastre.

La o mai dreaptă privire, fantasmagoriile lui don Quijote nu sunt rodul „nebuniei“ lui, ci mai curând „nebunia“ lui este o formă de luptă, un set de isprăvi cavalerești în încercarea de dezvrăjire a lumii, de acțiune încăpățânată împotriva permanentei falsificări a valorilor pozitive în mediul terestru. Îl văd pe don Quijote peregrinând veșnic pe pământ, în pofida tuturor, așa cum Isus coboară necontenit printre noi spre mântuirea noastră. Sorin Mărculescu

Volumul 2

Pesemne cea mai tradusă carte după Biblie, Don Quijote de la Mancha este și va rămâne un îndreptar de înțelepciune, curaj și vis nedestrămat. Moartea și convertirea umană a eroului pe patul de moarte nu înseamnă decât o repriză biologic impusă înainte de reluarea acțiunii sale revitalizante pe alte căi.

Ce a făcut don Quijote poate muri, dar ceea ce a spus el rămâne viu și apt de resurecție. E constatarea fundamentală ce se desprinde din meditațiile unui „om secret“, în vremuri de cumplită restriște, cum a fost Tudor Vianu.

Cunoașterea lui Don Quijote de la Mancha, una din cele mai mari și mai triste opere din câte a creat geniul uman, i-ar înălța pe tineri, le-ar insufla gânduri mărețe, le-ar sădi în inimă marile probleme, contribuind la îndepărtarea minții lor de veșnicul și stupidul idol al mediocrității... Tocmai această carte, cea mai tristă dintre toate, trebuie s-o aibă cu el fiecare om la Judecata de Apoi. F.M. Dostoievski

Publicat pentru prima oara anonim in 1811, Ratiune si simtire spune
povestea maturizarii surorilor Dashwood: Elinor - reprezentand ratiunea-
, si Marianne - reprezentand sentimentul - si Margaret. Romanul le
urmareste pe cele trei surori si pe mama lor atunci cand, in urma
decesului tatalui lor, trebuie sa paraseasca mosia Norland Park,
mostenita de John Dashwood, fratele lor vitreg. Cele patru femei se
instaleaza intr-o locuinta modesta, Barton Cottage, apartinand unei
rude indepartate, unde surorile vor trai primele sentimente romantice si
primele dezamagiri, culminand, ca de obicei in romanele lui Jane Austen,
cu casatorii fericite.

împreună cu fragmente din biografia capelmaistrului Johannes Kreisler, alcătuită din foi de maculatură răzleţe

Editate de E.T.A. Hoffmann (1820‑1822)

Motanul Murr nu e doar talentat la tors, la mlădiat coada în delicate arabescuri şi la exprimat o gamă nesfîrşită de sentimente printr-un singur cuvinţel: „miau”. Student în Litere, aşa cum el însuşi se intitulează, şi poet plin de patos, în această autobiografie de tinereţe, Murr se dedică observaţiilor filosofice: îl preocupă, îndeosebi, eternul feminin şi nestatornicia, amorul conjugal şi extraconjugal, dar şi motanii filistini şi stilul de viaţă al cîinilor, adeseori linguşitor şi grozav de diferit de-al mîţelor, conchide el ascultînd atent poveştile prietenului său, pudelul Ponto. Considerat capodopera lui Hoffmann, Părerile despre viaţă ale motanului Murr este un roman satiric incitant, ce reflectă concepţiile estetice ale autorului şi prefigurează, prin structura neobişnuită, tehnicile literare postmoderne.

Când locuia în India, Mary Lennox era o fetiță bolnăvicioasă și nu tocmai amabilă cu cei din jur. Din nefericire, rămâne orfană și este trimisă în Anglia, pentru a locui la misterioasa reședință a unchiului său Archibald Craven. Acesta nu-i acordă prea multă atenție, și nimic nu pare să aducă vreo schimbare în felul ei de a fi. Este singură și nu are cu cine să se joace, dar, într-o zi, află de existența unei grădini secrete în care, firește, nimeni nu are voie să intre.

Apoi, Mary descoperă o cheie veche într-un răzor de flori și, dintr-odată, un val de magie o conduce către poarta interzisă. Când rotește cheia în încuietoare, Mary intră într-o lume pe care, altfel, nu și-ar fi putut-o imagina vreodată. Ocupându-se de grădină, alături de grădinarul Ben Wheatherstaff și de vărul ei, Colin Craven, Mary însăși înflorește, transformându-se într-o ființă optimistă și veselă. Aici este și înțelesul acestei cărți clasice, care a încântat atâtea generații: liniștea sufletească și sănătatea trebuie cultivate precum florile unei grădini îngrijite cu dragoste.

„Sunt foarte puțini scriitorii care izbutesc să scrie o carte despre copii având priceperea, farmecul, simplitatea și însemnătatea care o fac atractivă și pentru cei mici, și pentru cei mari. Doamna Burnett este unul dintre puținii scriitori cu acest har.” The New York Times

Romanul Portretul lui Dorian Gray, scriere estetizată al cărei hedonism va stârni vii polemici, constiuie una dintre capodoperele literaturii secolului XX.

„Portretul lui Dorian Gray este, de fapt, o pledoarie pentru principiul parnasian al personalității artei. Opera lui Basil Hallward se detașează de propriul model, îl părăsește, s-ar spune, își păstrează neștirbită frumusețea, în vreme ce Dorian își recapătă pieritoarea condiție umană…” (Dan Grigorescu)​

Virginia Woolf (1882–1941) este unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului XX. În cărți precum Doamna Dalloway, Spre far, Orlando sau Valurile se dovedește o inovatoare a romanului modern, în egală măsură cu autori ca Marcel Proust sau James Joyce. În afară de literatura de ficțiune, a publicat eseuri, dintre care cel mai cunoscut este O cameră doar a ei, care tratează locul femeilor într-o cultură dominată de bărbați și a devenit un text-cheie al mișcării feministe.

Amestec postmodernist avant la lettre de ficțiune și nonficțiune, scris ca o joacă de autoare după ce-și terminase marele roman Valurile, textul lui Flush e conceput ca o biografie plină de imaginație a câinelui poetei Elizabeth Barrett Browning, un cocker spaniol. Personajul lui Elizabeth Barrett Browning din acest text a fost adesea interpretat ca un personaj-far al femeilor intelectuale, afectate de suferințe mentale reale sau imaginare ca rezultat al statutului lor de scriitoare. Pe măsură ce petrece tot mai mult timp cu poeta, Flush devine tot mai legat, spiritual și emoțional, de ea și încep să se înțeleagă în ciuda barierelor de limbaj. Pentru Flush, mirosul e poezie, pentru Elizabeth, poezia e imposibilă în lipsa cuvintelor, dar această barieră între femeie și animal poate fi trecută prin intermediul unor acțiuni simbolice.

Posedatul, roman apărut în 1890, este povestea judecătorului Lépervié, un demn tată de familie de vârstă mijlocie, care cade sub vraja tinerei Rakma, guvernanta copiilor săi. Sub influența acestei femei cu siluetă androgină și ochi magnetici, care urăște bărbații, sobrul burghez — în care se retrezește spiritul unui înaintaș desfrânat — se cufundă în cele mai rafinate dezmățuri, săvârșind pe altarul vieții conjugale liturghiile negre ale unei relații distructive căreia nu poate și nu vrea să i se împotrivească.

Romanul Mara, cea mai cunoscută operă a lui Ioan Slavici, a fost publicat inițial în revista Vatra, iar în volum a apărut în 1906. Este un roman al inițierii și al formării (bildungsroman) ce prezintă trecerea a doi copii, Persida și Trică, de la copilărie la maturitate. Mara este personajului principal al cărții, în jurul căreia este construită acțiunea. Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardelenești, cu moravurile ei specifice, așezată la interferența satului cu orașul, într-un târg ardelenesc. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

„Pentru prima oară în Mara autorul vede, fără dubiu, în ban, o valoare pozitivă, iar în energia întreprinzătoare a eroinei un fapt foarte stimabil. Vechiul tip de tragedie nu mai e posibil.

Mara poate fi, cum spune Călinescu, «tipul comun al femeii de peste munți și, în genere, al văduvei, întreprinzătoare și aprige» la care apare cu desavârșită artă «proporția aceea de zgârcenie și de afecțiune maternă, de hotărâre bărbătească și de sentiment al slăbiciunii femeiești», dar ea nu rămâne mai puțin un tip din afara sferei social-morale a satului.

Precupeața Mara e prima femeie capitalistă din literatura noastră.(…) E o businesswoman.” Nicolae Manolescu

Când J., naratorul, George și Harris, trei orășeni din clasa de mijloc, pleacă împreună cu câinele Montmorency într-o călătorie de plăcere pe Tamisa, cu greu își pot imagina că aceasta va căpăta proporțiile unei expediții aventuroase, pline de neprevăzut. Umorul spumos al lui Jerome K. Jerome și spiritul său de observație, care i-au captivat pe contemporanii scriitorului, transformă Trei într-o barcă într-un roman clasic al genului.

Din fapte mărunte, subtil analizate și voit îngroșate, reiese comicul situațiilor, iar urmările caraghioase ale unor asemenea fapte și atitudini sunt generatoare de multe adevăruri. Petru Comarnescu

Orice lucru are „pricina începăturii“ lui, cum ar spune autorul Istoriei ieroglifice. O ediţie este, şi ea, la urma urmelor, un lucru. Deci şi această ediţie – care (aş vrea să mă îndoiesc) va stârni indignarea unora şi va face să le scapere mâniile polemice – are „pricina începăturii“ ei. Mai bine zis, „pricinile începăturilor“ ei, pentru că au fost mai multe. De prima „pricină“ şi primul vinovat (dar nu singurul) este George Călinescu, incomparabilul George Călinescu, care scrie, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 41), referindu-se la întreaga operă a lui Dimitrie Cantemir: „Oricâtă erudiţie ar avea Cantemir, operele lui informative nu mai impun în literatura unei epoci de remarcabilă sporire a culturii, în care, fără daruri deosebite, învăţătura se banalizează. Numele lui rămâne prin Divan şi prin Istoria ieroglifică, opere necitite, rău editate, socotite ilizibile şi pedante de către istoricii care adună inextricabile pagini pentru operaţia inutilă a datării scrierilor“. Şi continuă, după trei pagini, afirmând categoric, şi ulterior şi demonstrând, valoarea literară a Istoriei ieroglifice: „Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică, adevărat Roman de Renard românesc, însă cu scopuri polemice“. Şi, câteva rânduri mai departe, pe aceeaşi pagină 44: „Toţi cei care au răsfoit Istoria ieroglifică s-au interesat numai de substratul istoric, luând în serios, ca document, fiece punct. Totuşi, chiar fără cifru, punctul de plecare e bătător la ochi şi oricine vede că, fără a destăinui mult peste ceea ce se ştie, romancierul s-a complăcut în ficţiune.“

Un bun soldat, publicat iniţial în 1915 şi plasat în perioada premergătoare Primului Război Mondial, spune povestea tragică a lui Edward Ashburnham, soldatul din titlu, a căsătoriei sale aparent perfecte cu Leonora şi a prieteniei celor doi cu un cuplu american, John şi Florence Dowell. Bazat pe două incidente de adulter şi pe viaţa intimă complicată a autorului, romanul foloseşte o serie de flashbackuri care nu urmează o ordine cronologică, tehnică îmbrăţişată de Ford sub numele de impresionism literar. De asemenea, este folosită tehnica naratorului necreditabil, pentru a se dezvălui pe parcurs o versiune a evenimentelor diferită de cea oferită iniţial.

Doua lucrari valoroase si importante pentru cei care doresc sa aiba o
imagine completa a lui Hesse ca autor, ambele publicate pentru prima
oara in limba romana.

Opera lui Kahlil Gibran este formatoare de constiinta, ne indeamna sa redescoperim partea spirituala a vietii, ne aminteste ca omul este dator sa lupte neincetat pentru libertatea si demnitatea sa si ca sufletul se imbolnaveste in lipsa Frumusetii si a Iubirii.

*

Nascut la 6 decembrie 1883, in nordul Libanului, Kahlil Gibran studiaza in copilarie Biblia, limbile siriaca si araba cu un calugar. In 1895 emigreaza in Statele Unite, unde il cunoaste pe nonconformistul artist Holland Day, care il introduce in cercurile artistice si ii preda literatura universala, desen si pictura, universul lui Gibran fiind marcat astfel de iubirea pentru scris si arta.

In 1911 publica la New York o serie de piese poetice in proza printre care si „Aripi frante” (1912) si „O lacrima si un zambet” (1914), un opuscul ce va prefigura principalele lui teme de meditatie. Pana in 1931, cand se stinge din viata, Gibran
picteaza, scrie si publica permanent. La moartea sa, jurnalul New York Sun titra cu litere mari: „S‑a stins un profet”.

 *

Volumul reuneste lucrari scrise in perioade diferite din viata autorului, in care sunt prefigurate sau dezvoltate binecunoscutele teme cuprinse in celebra sa lucrare, Profetul.

■ O LACRIMA SI UN ZAMBET (1914), un opuscul in care sunt prefigurate principalele teme de meditatie ale autorului

■ ZEII PAMANTULUI (1931), un lung poem in proza constand dintr-un dialog purtat intre zeii Pamantului cu privire la destinul omului

■ RATACITORUL, aparuta postum, este o colectie de parabole ce va vedea lumina tiparului in 1932

■ SATAN, o scurta schita, datand din perioada anticlericala a lui Gibran, in care e descrisa relatia omului cu intruchiparea raului

■ ARIPI FRANTE, o scurta nuvela dedicata lui Mary Haskell, protectoarea sa, in care este relatata povestea tragica a primei sale iubiri, petrecuta in Liban.

Generații întregi de cititori, tineri și mai puțin tineri, indiferent de gen, s-au îndrăgostit de romanul emblematic al Louisei May Alcott Micuțele doamne și de surorile March: de băiețoasa și talentata viitoare scriitoare Jo, de fragila și delicata Beth, de frumoasa Meg, de romantica și răsfățata Amy, care încearcă împreună să supraviețuiască perioadei dificile din timpul Războiului Civil. Nu este niciun secret că Micuțele doamne este inspirat din viața lui Alcott și că și-a folosit propria personalitate pentru a crea un personaj feminin fără precedent. Jo March a fost prima eroină din literatura americană care se comportă așa cum îi dictează propria voință și care nu mai reprezintă stereotipul idealizat omniprezent în literatura pentru copii.

Fraţii Karamazov, ultimul şi cel mai complex roman al lui Dostoievski şi în acelaşi timp o chintesenţă a experienţei sale de viaţă, este povestea a patru fraţi şi a unui paricid. Fiecare dintre cei patru întruchipează o ipostază fundamentală a individului: Dmitri, cel mai în vârstă, reprezintă senzualitatea pătimaşă; Ivan este intelectualul, raţiunea; Aleksei (Alioşa), protagonistul romanului, e un simbol al trăirii spirituale şi al apropierii de Dumnezeu; iar Smerdeakov, cel de-al patrulea fiu, nelegitim, este slujitorul tatălui său şi dedicat sofismului, ceea ce îl va duce în final la sinucidere. Moartea neaşteptată a tatălui, moşierul Feodor Pavlovici Karamazov ─ zgârcit, amoral, desfrânat ─  aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru fraţi, deoarece fiecare dintre ei are motive întemeiate pentru a-i dori dispariţia, şi dă naştere la numeroase teorii, culminând cu un proces. În cele din urmă, soarta se dovedeşte potrivnică şi forţele destinului îi doboară pe Karamazovi, în vieţile lor împletindu-se tragedia, spaimele, atrocităţile, ura şi obsesiile. E un prilej pentru scriitor de a-şi enunţa convingerea că răul trebuie întotdeauna pedepsit, iar pedeapsa este de două feluri: legală şi morală (cea pe care individul şi-o dă singur şi care începe ca o revoltă a părţii sale bune). De altfel, întregul roman este o meditaţie filozofică asupra întrebărilor fundamentale ale umanităţii: existenţa lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura vinei.

„Fraţii Karamazov este sinteza finală, ce reia problemele-cheie din cărţile precedente, reformulează toate întrebările care l-au frămantat cândva pe scriitor şi încearcă să le soluţioneze prin prisma unei experienţe artistice totale.” – ION IANOŞI

„Pentru prima oară, romanul sugerează ceea ce este dincolo de viaţa reală, psihologică, socială, istorică, banală, fără a recurge în acest scop la o imagistică pioasă, la mituri, la miraculos sau la o idealizare.” – R.M. ALBERES

„Prin autorul Fraţilor Karamazov, însuşi conceptul de suflet rus devine un fel de idée fixe pentru întreaga literatură a secolului...” – ELENA LOGHINOVSKI

Germania anilor ’30. Trei foşti camarazi de arme îşi cîştigă existenţa pe zi ce trece tot mai precară vînzînd maşini de ocazie şi lucrînd în atelierul de reparaţii auto pe care l-au pus pe picioare împreună. Trupe înarmate de soldaţi mărşăluiesc cu mîndrie pe străzi. Nesiguranţa, sărăcia şi violenţa domnesc pretutindeni. Pentru cei trei, prietenia este singurul refugiu în faţa haosului din jur. Cel mai tînăr dintre ei se îndrăgosteşte de o femeie misterioasă, Patrice Hollmann, care se alătură curînd micului lor grup, iar pînă la urmă prietenia le este pusă la încercare în feluri greu de imaginat. Scris cu aceeaşi simplitate şi francheţe copleşitoare ce au făcut din Pe frontul de vest nimic nou un roman clasic, Trei camarazi (1937) portretizează măreţia spiritului uman, ilustrată de personaje silite permanent să găsească resurse interioare pentru a supravieţui într-o lume pe care trebuie s-o înfrunte. Romanul a fost adaptat pentru marele ecran la un an după apariţie de regizorul american Frank Borzage, cu Robert Taylor, Franchot Tone şi Robert Young în rolurile principale, scenariul fiind semnat de F. Scott Fitzgerald.

„Era în timpul inflaţiei. Cîştigam două bilioane de mărci pe lună. De două ori pe zi ni se făcea plata, şi de fiecare dată aveam o jumătate de oră pauză pentru a ne putea repezi în magazine să cumpărăm cîte ceva înainte de a se fi schimbat din nou cursul dolarului, şi astfel valoarea banilor să se reducă la jumătate. Şi apoi? Anii ce-au urmat? Am lăsat creionul din mînă. N-avea nici un sens să mai continui bilanţul. Nici nu-mi mai aminteam exact. Prea se învălmăşiseră multe. Ultima aniversare a zilei mele de naştere o sărbătorisem la cafeneaua Internaţional, unde un an întreg am fost angajat să cînt seară de seară la pian. Apoi i-am regăsit pe Köster şi pe Lenz.”

„O cronică a epocii şi o rapsodie a iubirii cum puţine sînt în literatura modernă.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Trei camarazi marchează, fără îndoială, un progres important în creaţia lui Erich Maria Remarque.” (The New York Times)

Basil Hallward pictează într-o bună zi portretul tulburător al lui Dorian Gray. Doar că, odată cu trecerea timpului, tînărul din tablou îmbătrîneşte, pe cînd modelul lui, Dorian, rămîne neschimbat. Fiecare faptă, fiecare an care trece lasă pe chipul pictat încă un semn, fără ca acest amănunt să fie cunoscut de ceilalţi; doar creatorul lui, Basil Hallward, ştie şi va lua secretul în mormînt. Dorian Gray va ajunge şi el la confruntarea fatală cu reflexia sa pictată şi va sfîrşi, îmbătrînit fără veste, victima misterioasă a imaginii din tabloul pe care atît l-a preţuit.

„Dorian merse distrat spre tablou şi se întoarse să‑l privească. Cînd îl văzu, se trase înapoi, iar obrajii i se îmbujorară de plăcere. În ochi îi apăru o expresie de bucurie, de parcă s‑ar fi recunoscut pentru prima oară. Stătu acolo nemişcat, extaziat, vag conştient de ce‑i spunea Hallward, dar fără să sesizeze sensul cuvintelor. Sensul propriei frumuseţi îi apăru ca o revelaţie. Nu o simţise înainte. Complimentele lui Basil Hallward îi păruseră doar exagerări fermecătoare venite din prietenie. Le ascultase, rîsese de ele şi le uitase apoi. Nu‑i influenţaseră firea. Apoi apăruse lordul Henry Wotton cu straniul lui panegiric despre tinereţe, avertismentul teribil despre scurtimea ei. Îl impresionaseră pe moment, iar acum, cum stătea privind la umbra propriei sale frumuseţi, îl străbătu întreaga realitate a descrierii. Da, va veni o zi în care faţa lui va fi ridată şi sfrijită, ochii goi şi incolori şi graţia figurii sale, distrusă şi deformată. Purpura buzelor se va stinge, iar auriul va dispărea din părul lui. Viaţa care va trece în sufletul lui îi va ruina trupul. Va deveni îngrozitor, hidos şi respingător.” (Oscar Wilde)