Clasici

Daniel Defoe, negustor, fabricant, contabil, ziarist, agent politic, ruinat, inchis, poet, ziarist, pamfletar, istoric, economist, calator, moralist este, in cele din urma, un romancier, si nu doar pentru ca a scris unul dintre cele mai cunoscute romane din literatura universala. Este primul romancier modern englez, acoperind in acelasi timp si toate ipostazele enumerate, negociindu-si textul romanului cu toti ceilalti Defoe, asa cum fac scriitorii integrali. De aceea, Robinson Crusoe este si un foarte minutios jurnal intim, un dosar cu informatii de calatorie, abundand in detalii de meteorologie, de geografie, de contabilitate etc., o opera aparent antifictiva. In egala masura – gratie primei traduceri integrale a romanului – avem sansa intrarii intr-o alta logica interpretativa care trebuie sa tina cont de tonul insufletit si emfatic din paragrafele de acumulari si interpretari teologice ale naufragiatului, poor Robinson Crusoe.

Aceasta, prieteni, este povestea unui băiețel de lemn, pe care voi îl cunoașteți foarte bine sub numele de Pinocchio. În Rusia însă, numele lui este Buratino, iar numeroasele lui aventuri i-au captivat și îi captivează încă deopotrivă pe cei mici și pe cei mari. Cu misterioasa ei cheiță de aur, această marionetă, vă rog să mă credeți, nu va conteni să vă facă să râdeți, să visați și să vă înfiorați.

Opera lui Ioan Slavici, atat de extinsa, risipita cu darnicia apostolului sarac, in dreapta si in stanga, in cursul unei lungi vieti de munca culturala si creatiune artistica, trebuie stransa intr-un loc, atat pentru a da sinteza talentului lui, cat si pentru faptul ca ea constituie o bogata comoara din care trebuie sa se impartaseasca publicul.

Ioan Slavici este un clasic al literaturii noastre, fiindca opera lui inca din viata vestea caracterul de dainuire in istoria literaturei, pe care l-a verificat scurgerea anilor, care nu au vestejit nimic din frumusetea ei, ce-si pastreaza si astazi fragezimea de floare curata si caracteristica a reasei. [...] Ioan Slavici, in viata fiind, a intrat in galeria clasicilor nostri, alaturi de Balcescu, Alecsandri si Hasdeu.- Dumitru Karnabatt

    Fragment din volumul "Padureanca" de Ioan Slavici:

    Popa Furtuna se facuse om asezat.
    Nu-i vorba, tot mai mergea la vanatoare, tot mai mana caii, tot mai tinea la prepelicarul lui, insa parca nu-i mai pria nimic.
    Mult ar fi dat sa-l poata face viu pe Neacsu.
    El nu era de vina c-a murit, dar tot ar fi fost mai bine sa traiasca, ori, daca-i era data sa moara, sa fi murit la el acasa.
    Cu toate aceste, Simina, fiica mortului, era in casa lui, si de cate ori o vedea, trebuia sa-si aduca aminte de raposatul ei parinte.
    Si orisiunde se ducea, popa Furtuna nu putea sa scape de Neacsu, fiindca Busuioc, cumnatu-sau, era om stiut de toata lumea: si cine oare n-ar fi voit sa stie daca este ori nu adevarat ca Busuioc si-a pus in cap sa-si ieie o padureanca nora in casa?
   Mai ales rudeniile cele multe ale lui Busuioc erau foarte nedumirite.
    Unii erau de parere ca bine face Busuioc, fiindca e om cu stare, n-are nevoie de nevasta cu zestre, si nu este pe lumea aceasta lucru mai bun decat dragostea intre nevasta si barbat. Dar, mai presus de toate, Simina era frumoasa, si nora frumoasa e podoaba casei.
    Altii erau de parere ca Busuioc nici nu voieste in adevar sa-si insoare feciorul, dar n-are-ncotro, fiindca Iorgovan e stapan in casa, el face tot ceea ce voieste. Si nici nu se putea sa fie altfel. Iorgovan, asta, ce era el, daca e vorba? Nici plugar, nici om de carte! Umblase cat umblase la scoala pana cand n-a perdut rostul plugariei, apoi, cand a vazut ca e lucru greu cartea, iar s-a apucat de plugarit, adeca la drept vorbind, a ramas de gura-casca pe acasa.
    Iar altii stiau ca nici Iorgovan nu tine s-o ieie pe Simina de nevasta: cum ar si putea un om ca dansul sa se indrageasca de o padureanca? Ea insa l-a momit cu farmecele ei, il tine de scurt, i-a mai murit apoi si parintele, si Iorgovan, milos cum e, nu mai putea sa scape de dansa.
    Popa Furtuna stia ca toate aceste nu sunt adevarate; el insa dadea din umeri si zicea ca nu stie nimic. Le dedea tuturora dreptate ca sa scape de dansii.
    Un singur lucru stia el: ca daca n-ar fi murit Neacsu, Busuioc nu s-ar fi plecat la vointa feciorului sau si ca niciodata Iorgovan n-ar fi staruit improtiva vointei tatane-sau
    De aceea, de cand cu moartea lui Neacsu, popa Furtuna se ferea de a vorbi fie cu Busuioc, fie cu Vica, fie cu Iorgovan despre Simina.

Cainele din Baskerville, cel mai cunoscut roman din seria Aventurile lui Sherlock Holmes, a fost publicat pentru prima oara in foileton in anii 1901-1902, fiind inspirat de legendele povestite de jurnalistul Bertram Fletcher Robinson prietenului sau, Arthur Conan Doyle. Povestea debuteaza in regiunea Mlastinilor Dartmoor din comitatul Devon, unde baronetul Sir Charles Baskerville este gasit zacand mort printre arborii de tisa de pe domeniul sau nobiliar. In acelasi timp, in zona circula legenda unui caine negru urias, care bantuie mlastinile. Suspectand ca a avut loc o crima, doctorul Mortimer calatoreste la Londra pentru a cere ajutorul lui Sherlock Holmes in elucidarea acestui mister cu tenta supranaturala. Cartea a cunoscut mai bine de douazeci de adaptari pentru marele si micul ecran, iar, mai recent, Sherlock Holmes si doctorul Watson au devenit eroi de benzi desenate si de jocuri video.

Valea terorii este cel de-al patrulea si ultimul din seria de romane, avandu-l ca protagonist pe genialul detectiv Sherlock Holmes, in care isi face aparitia si dusmanul sau de moarte, maleficul profesor Moriarty.

Cealalta parte este povestea unui regat al viselor care devine cosmar si a calatoriei catre Perla, un misterios oras aflat adanc in miezul Asiei, calatorie care este in acelasi timp si o intima explorare a subconstientului sau, asa cum insusi Kubin a spus, „un fel de ghid Baedeker de buzunar al acelor locuri care ne sunt cunoscute doar pe jumatate”. Scrisa in 1908 si aflata la tesatura dintre Meyrink si Kafka, cartea a fost primita cu entuziasm de catre reprezentantii expresionismului. Franz Marc a considerat-o ca fiind o magnifica intalnire cu spiritul secolului 19, iar Kandinsky a numit-o o aproximare a viziunii raului, in timp ce Lyonel Feininger i-a scris lui Kubin: Traiesc atat de des in Perla, de parca simt ca ai scris-o si desenat-o pentru mine.

Alfred Kubin (1877-1959) a fost unul dintre artistii grafici marcanti ai secolului 20, recunoscut indeosebi pentru ilustrarea cartilor scriitorilor de literatura fantastica precum Balzac, E.T.A. Hoffmann, Gustav Meyrink si Edgar Allan Poe. Prin imbinarea intunericului decadentei si al grotescului, prin evocarea oniricului si a cosmarului viu, creatiile sale redau o atmosfera unica de mister si temeri, deopotriva.

Cămil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, volumele I şi ÎI.

"Atunci care este însuşirea romanului" Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război?". Este aceea de a fi o proză superioară. Un om u un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent şi neprihănit totdeodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, totdeodată naiv, cu inocente (şi cu talent) de poet, vorbeşte despre dragostea lui, despre femeia, aşa cum o vede el, despre oameni, despre naşterea pământului din haos etc. Şi din acest monolog nervos se desprinde încetul cu încetul o viaţă sufletească, indeterminanta, dar reală, un soi de simfonie intelectuală, care te surprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se întreţes, care te încântă prin plăcerea ce poate rezulta din claritatile psihice. Cămil Petrescu a adoptat aci stilul clasic francez al analizei, şi dacă uşurinţa supara puţin, meritul de inovator este incontestabil." - G. Călinescu 1941

Desi Gibran s-a considerat intotdeauna pictor si nu scriitor, celebritatea si-o datoreaza aproape in intregime cartilor sale. Reconcilierea celor doua inclinatii, literara si artistica, care si l-au revendicat fiecare pentru sine, s-a realizat totusi in opera lui scrisa, caci Gibran a scris ca si cum ar fi pictat. Chiar daca putin numeroase, povestirile lui pline de viata precum si „poemele in proza" au avut o influenta considerabila in epoca. Limbajul sau este simplu si colocvial, dar intotdeauna grav, iar daca inspiratia sa are neindoielnic radacini in traditie, cum bine observau exegetii sai arabi, stilul si „tusa scriiturii" raman puternic marcate de cultura occidentala. 

Darul Iubirii reuneste cele mai cunoscute opere ale lui Kahlil Gibran:

PROFETUL -  este cartea care i-a adus lui Gibran o notorietate mondiala. Generatii intregi de cititori o vor considera, impreuna cu Mary Haskell, „cartea cea mai plina de iubire din cate s‑au scris vreodata".

NEBUNUL - este o colectie de parabole publicata prin curajul si viziunea tanarului editor Alfred Knopf din New York - cel care il va sfatui sa‑si schimbe numele din Khalil in Kahlil, pentru o pronuntie corecta in limba engleza.

PORTRET IN PENITA - reda cu ajutorul catorva scrisori din putina corespondenta purtata intre Gibran si Mary Haskell, muza sa, infiriparea unui delicat simtamant de afectiune intre doua persoane apartinand unor culturi diferite.

DESCHIZATORUL DE DRUMURI - este o colectie de cugetari si meditatii asupra destinului omului.

NISIP SI SPUMA - o colectie de parabole si aforisme.

GRADINA PROFETULUI - aparuta postum, este scrisa in prelungirea Profetului si ca o incununare a acestuia.

„In fata ochilor mei se agita un monstru teribil, demn de-a figura in legendele teratologice. Era un calmar de dimensiuni extraordinare, avand opt metri lungime. Mergea de-a indaratelea cu o viteza extraordinara, in directia lui Nautilus, privindu-ne cu enormii sai ochi verzi-albastrui. Cele opt brate, sau mai degraba cele opt picioare ce porneau de pe cap, care au dat acestor animale numele de cefalopode, erau de doua ori mai lungi decat corpul si se zvarcoleau ca niste serpi.

Se vedeau clar sutele lui de ventuze dispuse pe fata interna a tentaculelor, avand forma unor capsule semisferice.
Botul acestui monstru, un fel de cioc cornos, asemanator ciocului unui papagal, se deschidea si se inchidea vertical, de sus in jos, lasand sa i se vada limba formata dintr-o substanta cornoasa, inarmata si ea cu mai multe randuri de dinti ascutiti. Ce fantezie a naturii!”

…şi, astfel, istoria descinde brusc peste acest minuscul univers pierdut într-o azurie Mare Ioni­că, împletind vieţi, stârnind pasiuni, aruncând cărţile destinului într-un vârtej ameţitor, decon­cer­­tant. Iar vocile şi episoadele se succed într-un flux alert, ritmat şi captivant, în care sunt antre­naţi un romantic căpitan italian, fire de artist, care preferă să substituie invariabilului Heil Hitler! propriul său Heil Puccini!, doctorul Iannis, pasio­nat de scrierea unei istorii a insulei, Pelagia, fiica acestuia, de care căpitanul Corelli este ireme­dia­bil înamorat, inconfundabilul Il Duce, logoreic şi delirant, un sensibil şi intro­vertit soldat italian cunoscut ca L’Omosessuale, Mandras, pescarul devenit din amorez ridicol partizan deziluzionat… şi galeria multicoloră a personajelor continuă.

„Emoţionant, plin de umor, uluitor, Mandolina căpitanului Corelli este un roman ce pendulează cu fineţe între bucurie şi tristeţe, vieţi personale şi istorie…” Observer

O BIJUTERIE A LITERATURII ENGLEZE

 LAUREATUL PREMIULUI NOBEL NE INVATA BUCURIA DIN LUCRURILE MICI

1913. Intr-un orasel austriac de garnizoana, ofiterul de cavalerie Anton Hofmiller e invitat la castelul bogatului proprietar Kekesfalva. Cind petrecerea e in toi, tinarul o invita la dans pe fiica gazdei, fara sa stie ca e paralizata – iar apoi, vrind sa-si repare stingacia, face greseli dupa greseli, pe care le pune pe seama a ceea ce Stefan Zweig numeste „nerabdarea inimii”. E singurul roman pe care Zweig l-a scris pina la capat, iar personajele sale sint martori nauci ai propriei catastrofe, simboluri ale unei civilizatii in plin dezastru, dar care nu gaseste puterea sa se impotriveasca ritmului ametitor al unui ultim vals. Stralucitor si rafinat, scrisul lui Zweig e ceea ce ramine din lumea inghitita de nebunia secolului XX. O sfisietoare poveste de dragoste, in care vedem cum soarta ii face orbi pe-aceia pe care vrea sa-i piarda.

„Exista doua feluri de mila. Una, lipsita de curaj si sentimentala… de fapt doar o nerabdare a inimii… si cealalta… singura care conteaza, mila nesentimentala, dar creatoare, care stie ce vrea si e decisa sa sufere rabdatoare impreuna cu celalalt si sa reziste pina la ultima consecinta a efortului sau si chiar dincolo de aceasta. Numai daca mergi pina la sfirsit, pina la finalul definitiv si amar, numai daca posezi o cantitate inepuizabila de rabdare iti poti ajuta semenii. Numai daca prin aceasta esti dispus sa te jertfesti pe tine insuti – atunci si numai atunci!”

„In Nerabdarea inimii, Zweig urmareste cronica unei relatii tragice, fara speranta, dar o face in asa fel incit nu-si descurajeaza cititorul, nu-i fura entuziasmul, intr-o poveste plina de capcane psihologice pe care numai un scriitor cu experienta si un om care a trait multe poate spera sa le depaseasca.” (The New York Times)

„Zweig are o abilitate impresionanta: aceea de a ne face sa-i citim romanul de parca schimbarile emotionale violente ale personajelor sale ar fi si ale noastre.” (The Sunday Telegraph)

Campana comunică permanent cu tradiţia literară şi culturală, hrănindu-şi versurile şi prozele, pe de o parte, cu numeroase citate oculte, perfect integrate în noile opere inclusiv prin intermediul rafinatei tehnici cinematografice, şi, pe de altă parte, cu fragmente de ekphrasis ce creează un mozaic rafinat care individualizează stilul campanian în cadrul poeziei italiene din secolul trecut. Probabil că cititorul acestor Cânturi orfice, care conţin experienţele vieţii rătăcitoare şi tulburate a autorului lor – spirit itinerant şi european –, va dezvolta cu aceste creaţii o relaţie de tipul „dragoste şi ură“, asemănătoare cu cea pe care Campana a avut-o întotdeauna şi cu contemporanii săi, fapt care ar confirma rezistenţa acestei opere peste veacuri şi capacitatea ei de a dialoga cu prezentul. (FIORENZA CERAGIOLI)

Cea mai cunoscută și mai apreciată operă a lui Jane Austen vă introduce în lumea de la cumpăna veacurilor xvlll și xlx. Observația fină și umorul autoarei oferă cititorului delicioase momente de lectură, surprinzînd modul de viață britanic la un anumit nivel social. Nu lipsește nici povestea de dragoste cu peripețiile ei.

Roman sau poem în proză? Greu de spus. În Fructele pământului, urmate de Noile fructe, pe care le găsiți reunite în același volum, Gide propune o structură hibridă din care fac parte forme poetice astăzi căzute în desuet (balada sau rondoul), fragmente de jurnal intim, note de călătorie. Din toate însă răzbate patima cu care Gide iubește viața, natura, libertatea. Gândul său către cititor? „Fie ca această carte a mea să te învețe să cugeți mai mult la tine decât la ea, și apoi la orice altceva mai mult decât la tine."

Cele o mie una fantome, reprezinta o ampla culegere de povestiri fantastice publicata de Alexandre Dumas in 1849.

Cartea e constituita din sapte cicluri:

Cele o mie una fantome
Femeia cu colier de velur
Casatoriile lui mos Olifus
Testamentul domnului de Chauvelin
O cina la Rossini
Gentilomii din Sierra Morena
Iepurele bunicului

Cel mai bogat repertoriu de teme si motive specifice literaturii fantastice: capete taiate care vorbesc, spanzurati malefici, fantome si vampiri, povestea unui vanator blestemat sa urmareasca un iepure urias si nemuritor sau aventurile stranii ale unui marinar casatorit cu o sirena. Povestirile din "Cele o mie una fantome", care au precedat "Povestirile crude si insolite" de Villiers de L’Isle-Adam, dezvaluie o latura mai putin cunoscuta a operei lui Dumas.

De multe generatii, romanele lui Jules Verne au reprezentat lectura preferata a adolescentilor din toata lumea. In romana, au fost traduse inca din timpul vietii scriitorului francez. Le-am descoperit eu insumi, pe cele mai importante, fireste, cand aveam 10-11 ani. Publicarea unei editii in mai multe volume la inceputul anilor 1970 mi-a oferit ocazia de a i le cumpara fiului meu, care, la randul lui, i le-a pus in mana fiului sau. Jules Verne apartine unei epoci de progres tehnologic important, cu incredere in stiinta si in rezultatele ei pozitive. Romanele lui povestesc despre descoperiri, inventii, calatori pe mari si tari, descinderi in maruntaiele pamantului sau urcari in vazduh cu bunicile avioanelor din secolul XX. Imaginatia lui Jules Verne se baza pe stiinta vremii lui, dar o prevestea pe aceea care ii va urma. Numeroase astfel de previziuni ii vor uimi pe cei care vor trai mai tarziu. Totul, pe canavaua unor aventuri care mai de care mai extraordinare si care n-au imbatranit nici in epoca zborurilor pe luna. - NICOLAE MANOLESCU

Unul dintre cei mai importanti si mai influenti scriitori ai lumii, autorul capodoperelor Crima si pedeapsa, Fratii Karamazov, Idiotul sau Demonii, carti traduse in toate limbile, cu numeroase adaptari teatrale si ecranizari celebre.

Cunoscut si ca „primul roman social” din literatura rusa, Oameni sarmani este o satira a epocii, moravurilor si chiar a literaturii timpului in care a fost creat. In centrul povestii se afla inocentul si tristul sentiment de afectiune dintre un functionar de rangul cel mai umil, Makar Devuskin, si verisoara sa indepartata, tinara orfana Varvara Dobroselova. Cei doi traiesc in saracie lucie si se lupta sa supravietuiasca de la o zi la alta, cu speranta unei minuni improbabile. Schimbul lor de scrisori dezvaluie, pas cu pas, o intreaga lume, cu framintarile ei, prinsa in lupta pentru supravietuire. Tema gogoliana a omului marunt, a slujbasului umil, e revalorizata constient de Dostoievski, facind din Makar Devuskin unul dintre personajele memorabile ale literaturii universale.

O antologie de proza scurta tolstoiana care contine unele dintre cele mai frumoase cristalizari in proza ale ideilor religioase ale celui care a fost atat de revolutionar din punct de vedere religios si filozofic, incat a reusit sa ramana la fel de interesant, la fel de relevant si astazi, la mai bine de un secol de la disparitia sa precum a fost in epoca in care a devenit mentorul lui Mahatma Gandhi.
De la schite cu parfum de povestioare din paterice si pana la zguduitoarea nuvela care da titlul acestei antologii, textele prezentate vor reusi nu doar sa il farmece pe cititorul modern gratie frumusetii lor simple, ci si sa il faca sa isi puna intrebari profunde si, de ce nu, sa se transforme, cathartic.

Un roman care si-a castigat un binemeritat loc in istoria literaturii universale. Povestirea lui Gide il poarta pe cititor prin cateva capitale europene, in compania unor sfinti, aventurieri si hoti de buzunare. Actiunea se petrece la sfarsitul secolului al XIX-lea, atunci cand incepe sa circule zvonul ca papa Leon al XIII-lea a fost rapit si este tinut sechestrat de o loja francmasonica. Sub acest pretext, Biserica porneste o strangere de fonduri, mai mult sau mai putin cinstita, pentru salvarea suveranului pontif. Animat de ganduri nobile, Amedee Fleurissoire hotaraste sa plece singur in calatorie si sa dea de urma celui disparut. Incercarea se dovedeste a fi nu tocmai usoara, iar Amedee are parte de o moarte neasteptata, fiind ucis de Lafcadio Wluki, fratele cumnatului sau.

 „Splendid scrisa, precisa, scurta, completa si frumoasa.” - Gore Vidal

Karen Stone si-a pierdut si cariera, si sotul. La cincizeci de ani, tot ce-i mai ramane de facut e sa se plimbe fara tinta pe strazile Romei saracite de razboi, curtata de nobile scapatate care vor sa-i „procure” bogatei vaduve din America tineri italieni cu care sa-si petreaca a doua parte a noii ei vieti. Prinsa intre forta propriilor dorinte si frica de a nu pierde demnitatea de suprafata a vietii sale anterioare, fosta actrita se vede purtata dintr-o deriva in alta in acest impecabil studiu asupra degradarii.
    Primul roman al lui Tennessee Williams nu are deci nimic dintr-un debut literar. Primavara la Roma a doamnei Stone pastreaza aceeasi mana sigura ca-n piesele care l-au facut celebru, acelasi ochi pentru disfunctional si pentru instabilitate, aceeasi abilitate de a patrunde in spatele valului de respectabilitate sociala pentru a gasi drama si durerea.

    

Unul dintre marile romane de dragoste ale secolului XX

Ne aflăm aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, iar ţarul Nicolae I stăpîneşte Rusia, înconjurat de camarila lui, de spioni şi conspiratori. Unii dintre decembrişti sînt încă în viaţă, iar ecoul morţii lui Puşkin şi a lui Lermontov încă nu s-a stins. Ajuns la plinătatea vîrstei, plecat de la curtea ţarului şi retras la conacul său de la periferia Petersburgului, melancolicul prinţ Miatlev îşi petrece zilele cufundat în tristeţe, departe de îndeletnicirile potrivite rangului şi de tovarăşii săi din regimentul de husari. Într-o zi, Miatlev salvează o tînără de sub roţile unei trăsuri în plină goană, o duce acasă, o îngrijeşte şi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Viaţa lor pare să se îndrepte spre un făgaş fericit, însă Alexandrina, negăsindu-şi calea în viaţă, e disperată: va dispărea pe neaşteptate, lăsînd în urmă ruinele unui conac bîntuit de o fantomă „care nu mai sperie pe nimeni”, iar prinţul încearcă deznădăjduit s-o găsească. Ce nu vede încă e că viitorul – dragostea, adevărata libertate, fuga de lumea plină de toane – abia începe.

„Bulat Okudjava este una dintre cele mai cunoscute şi mai puternice voci ale generaţiei sale, o voce care a contribuit la crearea unei adevărate mişcări a beatnicilor în Uniunea Sovietică.” (The New York Times)

„Romanul Călătoria diletanţilor poate fi văzut şi ca ultima mare operă a aşa-numitei «epoci de aur» a literaturii ruse.” (Russian Classical Literature Today) 

 Jafuri, comploturi, crime - pentru toate trebuie sa existe un tap ispasitor

    In "Banda Cadet", roman a carui intriga se desfasoara in anul 1853, cautarii faimosului tezaur i se adauga o noua actiune a Fracurilor Negre indreptata impotriva familiei de Clare, pentru a obtine fabuloasa avere detinuta de aceasta. Asistem deopotriva la deghizari si substituiri de persoana complicate si pline de inventivitate care conduc la un final plin de surprize.
     Fragment din romanul "Fracurile Negre Vol. 8 Banda Cated" de Paul Feval:

    “A intrebat cu un aer ingrijorat: „Ce s-a intamplat, prieteni? S-a intamplat ceva?" Prin cealalta portiera care s-a deschis, am fost aruncata, in trasura, si Ciungul a disparut. In trasura m-am trezit intre bunul Jaffret si contesa Marguerite, care intrebau, la fel de uimiti: „Ce-nseamn-a toate astea?"
    „Asasinul! Asasinul!" strigau in acelasi timp cincizeci de glasuri, caci curtea era plina. Desi domnul Jaffret ma tinea strans, m-am aruncat spre portiera. Imi si imaginam fata palida a lui Albert in mijlocul oamenilor politiei, care-l legau ca pe un criminal, si mi-am adunat toate fortele sa strig: „E nevinovat!", cu tot riscul a ceea ce ar fi putut urma. Dar, inainte sa apuc sa vorbesc, voci din multime au adaugat:
    „E Ciungul! Clement-Ciungul! Nu e la prima incercare!"
    Am fost aproape bucuroasa. De data asta politia o nimerise.
    M-am intors catre matusa Adele, crezand c-o vad ingrozita, dar ma inselam: in spatele ingrijorarii prefacute era un zambet plin de rautate si spunea cu voce tare: „Nenorocitul, are o mutra de talhar primejdios! Dar pe cine o fi asasinat?"
    Pe cuvant ca, auzind-o vorbind asa, aproape ca ma indoiam. Nu mai puteam crede ceea ce vazusem cu ochii mei adineauri. In spatele trasurii s-a facut mare vanzoleala mare, si parca o lumina orbitoare mi-a trecut prin fata ochilor. Era criminalul, condus, mai degraba purtat de vreo sase agenti, care il inghionteau. Gloata venea in urma lui injurandu-l, si am recunoscut-o in multime pe servitoare, care striga mai tare decat toti, frecandu-se la ochi cu batista.
    Daca ar fi cautat-o, i-ar fi gasit in buzunar pretul sangelui.
    De atunci nu te-am mai vazut, printe, mi-ai putea explica de ce?
    Este adevarat, cel pe care agentii l-au luat prizonier nu era Albert, dar nu era nici hidosul care m-a insotit in fuga mea.
    Prin ce mister te aflai acolo, fie in locul unuia, fie al altuia, caci erai chiar tu, nu-i asa?
    Tu, deghizat in muncitor si fara acest brat, o minune a artei, care-ti ascunde acum perfect nenorocirea. Te rog, raspunde-mi!
    - Eu eram, spuse Georges dupa o tacere: daca as nega, tot nu m-ai crede.”

Jafuri, comploturi, crime - pentru toate trebuie sa existe un tap ispasitor

    In "Cavalerii Tezaurului" sunt intretesute doua fire narative: cautarea frenetica a tezaurului Fracurilor Negre, ascuns de colonelul Bozzo, si Iupta privind succesiunea sangeroasa a familiei Bozzo, al carei stramos este Fra Diavolo: fiul trebuie sa-si ucida tatal pentru a-i succeda, cu exceptia cazului in care tatal nu isi ucide el fiul. Arhitectul Vincent Carpentier, care a construit ascunzatoarea tezaurului pentru colonelul Bozzo, este urmarit de obsesia de a o regasi. Lucrurile se complica insa atunci cand fiul sau adoptiv, tanarul pictor Reynier, descopera accidental ca este nepotul colonelului Bozzo... 


     Fragment din romanul "Fracurile Negre. Vol. 7 Cavalerii tezaurului" de Paul Feval:

    “In timp ce el tragea scara care era inauntru, eu mi-am schimbat tinuta, ciufulindu-mi parul si deschizandu-mi bluza. Norocul meu ca sunt rosie la fata la fel ca regina Lampion. Si m-am catarat, gemand usor, caci pe ea o chinuie reumatismele.
    „Un paharel pentru osteneala mea", mi-a zis omul de pe zid.
    „Ce proasta sunt!" am facut eu. „Mi-am uitat traista la Grand-Depart, dar iti aduc doua paharele in loc de unul, umflatule, dupa ce imi astampar curiozitatea."
    Luna tocmai era acoperita de un nor negru ca cerneala.
    „Ia te uita! Ce te-ai mai implinit coana Lampion!" facu portarul meu.
    Am trecut dincolo. M-am dus direct spre copacii care inconjurau mormantul si m-am ascuns intr-un crang de chiparosi.
    Cineva vorbea. Eu o credeam pe Marguerite in camera domnisoarei dar ea se mutase, si tot teatrul jucat cu dumneata, copila, nu avea alt scop decat sa te expedieze la palatul de Clare. Domnul Reynier se afla deja acolo, cel putin asa credea dumneaei. Erau luate toate masurile ca arhitectul, intampinat la sosirea diligentei de un om al ei, sa fie si el condus la palat. Am auzit toate amanuntele planului din spatele chiparosilor.
    Asa, toata familia avea sa fie prinsa in plasa si, odata toti cei trei pesti in navod, Cavalerii Tezaurului contau sa-i smulga secretul lui taica Vincent cu forta sau prin dibacie...
    Vincent isi lasa capul in piept si murmura:
    - Nu am nici un secret. Nu stiu nimic, absolut nimic. Nu exista nici un tezaur.
    - Bun, facu doamna Canada. Nebunii au si ei momentele lor de viclenie...
    Se intrerupse brusc, ca sa traga cu urechea. Din nou pasii traversau palierul. 
    - Unde naiba s-a putut duce? intreba o voce de afara. Camera lui e goala.
    - E vocea doctorului Samuel, facu incet dresoarea.
    Aceeasi voce de afara intreba chiar de cealalta parte a usii lor:
    - Aici cine locuieste?
    - Unul, Canada, si nevasta-sa, i se raspunse.”

Editie bilingva romana-franceza

    Aceasta opera clasica a literaturii universale ne deschide poarta spre o lume deopotriva stranie si familiara, in care adultii seriosi, oricat de diversi ar fi in preocuparile lor, locuiesc intotdeauna singuri, fiecare pe planeta lui. Povestea calatoriei micului print este o parabola spusa cu simplitate inselatoare, care ne dezvaluie noi semnificatii la fiecare noua lectura.

„Foarte adesea coalizarile politice fac scriitorilor cele mai penibile feste. Dar trebuie sa spun inca o data raspicat (…) ca nu este afectata intreaga opera a lui Mircea Streinul: zona tumorii politice este mult mai restransa decat se crede. Cel mai indepartat de o asemenea contaminare este tulburatorul roman Ion Aluion, al carui conflict tragic va persista multa vreme in memoria cititorului”. (Ion Simut)

Momentele si schitele pe care ni le-a lasat Caragiale se remarca prin aceea ca nu sunt descrieri de oameni, situatii si medii. Ele constau preponderent- si in aceasta se evidentiaza experienta in teatru a autorului- din dialoguri, observatii lapidare supra mimicii si gesticulatiei, precum si dintre aceste scurte bucati de proza pot fi fara efort transformate in piese sau filmate, ceea ce de altfel se si face de multa vreme cu succes. O descriere amanuntita a caracterelor si a infatisarii tipurilor sociale, pe care vrea sa le caracterizeze Caragiale, se arata a fi de prisos; este suficient sa le auzim si sa vedem indicat comportamentul  lor, pentru a ne face o imagine despre ele. Satira lui Caragiale exceleaza prin comicul de limbaj si de situatii.