Clasici

Guy de Maupassant s-a nascut la 5 august 1850, in localitatea Chateau de Miromesnil. A avut un singur frate, pe nume Herve, cu care s-a inteles foarte bine. Parintii sai au decis sa se desparta dupa zece ani petrecuti impreuna, si amandoi copiii au ramas impreuna cu mama lor, Laure. Au decis sa paraseasca locul natal si s-au mutat in Etrat, o regiune la malul marii. Aici, micul Guy a petrecut o perioada frumoasa a vietii, fiind foarte atasat de peisajul viu. Aproape zilnic pleca in mici expeditii insotit de fratele sau, fie intr-o simpla cercetare a imprejurimilor, fie la pescuit. A reusit sa invete rapid dialectul normand, iar in adolescenta pleca impreuna cu pescarii din localitate pe mare. Dupa perioada liceala a izbucnit aproape imediat razboiul franco-prusac, in care Maupassant a luptat cu vitejie. O mare parte din scrierile sale sunt dedicate acestei perioade. Va pastra pentru tot restul vietii o aversiune fata de ororile razboiului si de cei care obisnuiau sa-l promoveze drept o activitate normala.

Socotit autor al unei singure opere, romanul Ghepardul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa era un scriitor născut, nu făcut. Stau mărturie fragmentele de amintiri din copilărie și cele trei povestiri publicate în acest volum, scrise în ultimii săi ani de viață, dintre care Sirena a ajuns, în timp, să fie considerată aproape unanim, la rândul ei, o capodoperă.

Pentru cititorul de azi, volumul de față al scriitorului care a dat, poate, cel mai frumos roman al literaturii italiene este dovada că acesta nu s-a ivit din neant, ci dintr-un extraordinar talent manifestat până în ultima clipă.

„Mulţi scriitori au considerat opera lui Tomasi di Lampedusa un moment important în formarea lor. Au subliniat cum, pornind de la Proust, el a pus pe primul plan viziunea subiectivă în defavoarea adevărului. Lampedusa, fără scrupule, cu plăcere şi bucurie, transformă istoria într-o poveste personală. În acest context, Amintirile din copilărie, ca laborator al amintirilor, reprezintă o etapă fundamentală. Viaţa poate fi fericită în manieră responsabilă, chiar dacă este melancolică. Amintirile, cu caracterul lor de însemnări, sugerează recuperarea istoriei prin scoaterea la suprafaţă a unor semne indelebile.“ (Gioacchino Lanza TOMASI)

„Oare cunoscutii si prietenii mei se poarta cu mine cum s-ar purta cu un om sanatos? «Ce mai scrii?» «Ce ne vei mai darui?» Mereu aceleasi cuvinte, aceleasi cuvinte! Si mi se pare ca toata atentia cunoscutilor, laudele si entuziasmul, toate sint numai inselaciune. Ma mint ca pe un bolnav, si uneori mi-e teama ca se vor apropia de mine pe furis, pe la spate, ca ma vor insfaca si ma vor duce ca pe Popriscin la balamuc!... Si asa mereu, pina la groapa, totul va fi dragut si scris cu talent; dragut si scris cu talent si nimic mai mult. Iar cind voi muri, cunoscutii mei, trecind pe linga mormintul meu, vor spune: «Aici odihneste Trigorin. A fost un scriitor bun, dar a scris mai prost decit Turgheniev».”

Publicata in Germania in anul 1929 (cu titlul Im Westen nichts Neues), Pe frontul de vest nimic nou va deveni „fara indoiala, cea mai buna poveste despre Primul Razboi Mondial”. In numai un an, romanul se vinde in peste un milion de exemplare, fiind tradus aproape imediat in douasprezece limbi si inspirind in 1930 un film de succes, cistigator a doua Premii Oscar. Dupa nici trei ani, cartea si filmul sint interzise de regimul nazist, sub pretextul ca ar aduce prejudicii natiunii germane.

Cuprins de entuziasmul de a deveni soldat, Paul Baumer vrea sa lupte alaturi de prietenii sai pe frontul Primului Razboi Mondial. Pentru generatia lui, razboiul e glorie, e scoala vietii unde baietii devin barbati, e eroism. Odata cu inceputul infruntarii si cu intrarea in transeele mortii, iluziile tinerilor se destrama. Pe masura ce razboiul se prelungeste, vazindu-si apropiatii doboriți de gloante unul cite unul, Paul incearca sa supravietuiasca imboldit de un singur gind: trebuie sa lupte impotriva unui principiu distructiv, care conduce la moarte tineri de aceeasi virsta, imbracati in uniformele unor armate potrivnice.

„Umbra razboiului pluteste asupra noastra mai ales cind incercam sa-l uitam. In clipa cind m-a izbit acest gind, am inceput sa scriu.” (Erich Maria Remarque)

„Pe frontul de vest nimic nou ramine o piesa esentiala in puzzle-ul istoriei umanitatii.” (The Telegraph)

„Prin Erich Maria Remarque, lumea a cistigat un mare scriitor. El este, neindoielnic, un maestru de prim rang, un om care poate imblinzi limbajul. Indiferent daca scrie despre oameni sau despre natura incremenita, fraza lui ramine plina de sensibilitate, ferma, hotarita.” (The New York Times Book Review)

„Spectator al vieții, descifrator de șarade, lipsit de sentimente, asemenea expresii folosește Pessoa pentru a se autodefini, iar noi le vom regăsi în descrierea lui Abílio Quaresma din aceste nuvele polițiste. Astfel personajul câștigă o individualitate care seamănă cu cea a unei personalități literare apropiate de creatorul ei.“ (Ana Maria FREITAS)

„Sunt doar câțiva ani de când editorii portughezi au reușit să descifreze, să grupeze și să publice majoritatea scrierilor polițiste ale lui Fernando Pessoa. Căci Pessoa a scris toată viața lui și proză polițistă. Iar apoi a creat un personaj demn de Panteonul unde și-au găsit locul detectivi celebri precum Sherlock Holmes, Hercule Poirot și Jules Maigret. E vorba despre doctorul portughez Abílio Fernandes Quaresma, un fel de întrupare a rațiunii pure rămas, evident, necunoscut, dar cu toate șansele de a face o strălucită carieră internațională postumă, ca mai toate scrierile din celebrul cufăr pessoan. El nu este «detectiv», este «descifrator», adică un raționalist spărgător de enigme din viața reală, care deslușește în faptele banale grupate în jurul unei crime tot ceea ce nimeni altcineva nu reușește să vadă. Simfonia deducțiilor sale este adevăratul suspans al acestor nuvele polițiste, pline de sugestii și de false piste prin care cititorul, antrenat și el în exercițiul descifrărilor, e invitat să se rătăcească. I s-a spus detectiv metafizic, și nu doar fiindcă, la un moment dat, recurge la Platon pentru lămurirea unei crime. Dar Quaresma este și un alter ego al lui Pessoa însuși, așa cum se voia sau se percepea el pe sine: un logician trist și destul de asocial, rece și mai degrabă placid, alcoolic timid, victorios numai asupra unei vieți fictive din care el reușește să extragă palpitul viu al dezordinii.“ (Dinu FLĂMÂND)

„Am încercat întotdeauna să fiu doar un spectator al vieții, fără să mă amestec în ea. [...] Față de viață, manifest numai interesul unui descifrator de şarade. Mă opresc, descifrez, apoi plec mai departe. Nu fac apel la nici un sentiment.“ (Fernando PESSOA)

Dacă le spuneţi oamenilor mari: ... «Dovada că micul prinţ a este că era fermecător, că râdea şi voia o oaie. Când vrei o oaie e o dovadă că exişti», o să de din umeri şi-o să spună că astea-s copilării... Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o iei în nume de rău. Copiii să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari. (Antoine de Saint-Exupéry)

Se spune că o carte renaşte la fiecare traducere. "Micul Prinţ"merită să se nască măcar odată la fiecare nouă generaţie. (Ioana Pârvulescu)

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Punand in centrul romanului figura lui Goethe, Thomas Mann reflecteaza asupra raportului dintre viata si arta, care l-a preocupat dintotdeauna, si contureaza portretul unei epoci intregi. Traducerea consacrata a lui Alexandru Philippide ii da cititorului roman sansa de a se bucura pe deplin de rafinamentul stilistic, umorul delicat si finetea creionarii psihologice care disting scriitura lui Thomas Mann.

In septembrie 1816, o trasura opreste in fata hotelului Elefantul din Weimar. Din ea coboara o doamna respectabila, insotita de fiica si de camerista. Foarte curand, chelnerul venit in intampinare face o descoperire care trezeste la viata oraselul cufundat in acalmie: distinsa doamna, semnand in registrul hotelului sub numele de Charlotte Kestner, este insasi Lotte, tanara pe care marele Goethe, ilustrul locuitor al Weimarului, a imortalizat-o cu patruzeci si doi de ani in urma in romanul sau Suferintele tanarului Werther. Pe atunci, poetul isi sublimase dragostea neimplinita pentru Lotte in romanul epistolar care avea sa faca senzatie in intreaga Europa. Vestea sosirii doamnei Kestner se raspandeste cu iuteala fulgerului. Toti vor s-o vada, s-o cunoasca: dr. Riemer, secretarul lui Goethe; Adele Schopenhauer, sora celebrului filozof; August von Goethe, fiul poetului. Numai Goethe insusi intarzie sa se arate, insa toate discutiile conduc catre el…

Spre sfarsitul anului 1936, Thomas Mann a inceput sa scrie la „o povestire, plasata la Weimar in 1816, in care imi permit deliciul fantezist de a-l readuce la viata pe Goethe“. Proza scurta pe care o avea in minte autorul s-a transformat in romanul Lotte la Weimar, publicat in 1939. Mai intai, il cunoastem pe Goethe doar din relatarile subiective ale personajelor din anturajul sau, care o intalnesc pe Lotte, modelul de altadata pentru eroina dinSuferintele tanarului Werther, sosita la Weimar pentru a-l revedea pe poet. Apoi, pe neasteptate, plonjam in lumea launtrica a batranului Goethe. Folosind tehnica monologului interior intr-o maniera care aduce aminte de James Joyce, Thomas Mann intra in „fluxul constiintei“ acestuia: amintiri si planuri de viitor se combina cu ganduri despre viata si arta, despre evenimentele epocii si climatul politic. In fata cititorului se intrupeaza un Goethe ambivalent, proteic, cum nu poate sa-l infatiseze nici o biografie. Imaginea mitica a patriarhului care starneste in randul contemporanilor deopotriva adulatie si respingere este juxtapusa cu existenta simpla a lui Lotte, care a inteles sa-si cladeasca o viata de familie dincolo de cultul literar iscat in jurul numelui sau.

"Biblioteca pentru toti copii" cuprinde cele mai pretuite opere ale scriitorilor clasici ai literaturii romane si universale. Cartile de neuitat ale copilariei sunt disponibile astazi atat in forma lor clasica, de text tiparit, cat si in formatele moderne ale secolului XXI: audiobook si e-book.

„Legea era: mananca ori vei fi mancat. El mancase cei sapte pui de gainusa. Soimul mancase gainusa mama si ar fi vrut sa-l manance si pe el. Mai tarziu, cand se facuse si el mai grozav, voise sa manance soimul. Asa mergeau lucrurile. Toate vietatile din jurul lui traiau aceasta lege, iar el insusi era o parte din ea. Era un animal de prada.“

Romanul lui D. H. Lawrence, Armasarul St. Mawr, urmareste schimbarile care se petrec in sufletul si in vietile a doua femei, mama si fiica: doamna Witt si Lady Louisa Carrington.

„Cred ca niciodata scrisul nu mi-a produs atata placere ca atunci cand am scris ultima parte a romanului Noapte si zi.“ (Virginia Woolf)

„Noapte si zi este libretul perfect al unei opere clasice in maniera comica, dar melancolica a lui Mozart, cu un oarecare adaos de disonante stilistice – cum sta bine unui text modern.“ (Jane Marcus)

In acest roman vedem nu istoria sufleteasca a unui individ - nu acele ”tragedii fara fapte” - ci clasa burghezilor cocotati. O vedem ca si clasa (cadrul in care se invarte eroul) si o vedem si simbolizata, tipificata, daca mi se ingaduie cuvantul, in erou, in Georges Duroy. Caci Georges Duroy e un tip comun, de duzina, nu vreo individualitate deosebita.

In prefata romanului, Panait Istrati afirma: „Nu stiu daca Petre Bellu va fi in stare sa mai scrie o lucrare de calitatea si trairea celei de fata, dar stiu ca o poveste moderna atat de naturala si care sa te subjuge chiar de la prima pagina nu exista in literatura noastra contemporana, iar in cea universala, opere asemanatoare se pot numara pe degete. [...] Asemenea opere raman unice.“

„Tartarin este un tip popular, asa cum e Gargantua. Este cunoscut de toti, familiar tuturor. Are tot ce-i trebuie pentru a placea rafinatilor si ignorantilor. El a venit pentru bucuria lumii. Si din cata inocenta e alcatuita aceasta enorma veselie!“  (Anatole France)

In acest jurnal de calatorie pe apele Tamisei, Jerome K. Jerome infirma toate prejudecatile referitoare la ironia englezeasca (prea putin spectaculoasa) si la epoca victoriana (conformista si sobra). Cartea isi datoreaza succesul si longevitatea umorului spumos cu care sunt evocate peripetiile a trei londonezi pentru care o calatorie de placere pe fluviu capata proportiile unei expeditii aventuroase, plina de neprevazut. Stilul unic al lui Jerome si spiritul sau de observatie, care i-au captivat pe contemporanii scriitorului, transforma Trei intr-o barca intr-un roman clasic al genului, la fel de surprinzator si pentru cititorii zilelor noastre.

Ion Creanga: Punguta cu doi bani, Fata babei si fata mosneagului, Capra cu trei iezi.

Emil Garleanu: Cat un fir de neghina, Cand stapanul nu-i acasa, Cantaretul, Fricosul.

Petre Ispirescu: Praslea cel voinic si merele de aur, Sarea in bucate.

George Toparceanu: Balada unui greier mic, Cati ca voi, Acceleratul.

Elena Farago: Gandacelul, Catelusul schiop, Puisorul motat.

Otilia Cazimir: Gospodina, Puisorul cafeniu, Fetita alintata.

Tudor Arghezi: Zdreanta.

Demostene Botez: Miaunica.

Alexandru Bratescu-Voinesti: Puiul, Nicusor.

Barbu Stefanescu Delavrancea: Bunicul, Bunica, Neghinita.

George Cosbuc: Iarna pe ulita, Mama.

Calin Gruia: Ciubotelele ogarului, Izvorul fermecat.

Mihai Eminescu: Fat-Frumos din lacrima, Somnoroase pasarele.

Ion Luca Caragiale: Domnul Goe, Vizita.

Stefan Octavian Iosif: Bunica, Doina, De ziua mea, Revedere, Cantec de leagan.

Ioan Slavici: Pacala in satul lui.

Nicolae Labis: Moartea caprioarei.

Mircea Rusenescu (debut poetic): Gainusa ingamfata,  Chitibus.

 „Mi-aduc si acum aminte (as fi multumit daca n-ar fi decat o amintire) cum ma agatam de scurteica lui lunga si imblanita cu marsa neagra si-l linguseam si-l mangaiam pe obraji si pe pletele-i rotunjite ca sa ma ia in caruta“ (Barbu Stefanescu Delavrancea)

Castelul Escal‑Vigor si insula din jurul lui, Smaragdis, sunt scena pe care se construieste utopia tanarului nobil Henry de Kehlmark. Dorinta acestuia de a trai conform naturii sale se loveste de prejudecatile unei intregi comunitati care, desi nu se da inapoi de la propriile‑i excese, nu poate accepta dragostea dintre doi barbati.

„O, ce fiinta e si omul ca se poate plinge de el insusi! Vreau in aceste clipe, iubite prietene, iti fagaduiesc, vreau sa ma indrept, nu vreau sa mai rumeg putinul rau pe care destinul ni-l harazeste, asa cum am facut pina acum; vreau sa ma bucur de clipa de fata, si tot ce e trecut sa ramina trecut. Desigur, tu ai dreptate, prietene; durerile oamenilor ar fi mai mici daca ei – Dumnezeu stie de ce sint facuti astfel! – nu s-ar ocupa cu un atit de mare zel al inchipuirii de amintirea relelor trecute si ar indura un prezent nepasator.” (Johann Wolfgang von Goethe)