Clasici

Există cărți care se citesc și există cărți care rămân cu tine pentru totdeauna. Povești de Ion Creangă face parte din acea categorie rară care dăinuie peste generații și continuă să fascineze prin umor, inteligență și farmec autentic românesc. În paginile acestui volum, lumea satului prinde viață prin personaje memorabile, întâmplări savuroase și povești care ascund, dincolo de haz, adevărate lecții despre viață, curaj, lăcomie, bunătate și dreptate.

În paginile acestui volum, Ion Creangă readuce la viață lumea satului românesc de altădată, cu umorul ei sănătos, personajele pitorești și întâmplările care au traversat generații fără să-și piardă farmecul. Povestirile și anecdotele sale păstrează savoarea limbii române autentice și bucuria povestitului spus cu har, transformând fiecare text într-o experiență vie, plină de culoare și emoție.

Amintiri din copilărie este una dintre acele cărți care nu doar se citesc, ci rămân cu tine o viață. Ion Creangă reușește să transforme lumea satului românesc într-un univers viu, plin de culoare, umor și emoție autentică.

Idiotul de Feodor M. Dostoievski este unul dintre acele romane rare care nu doar se citesc, ci se traiesc. Considerata una dintre marile capodopere ale literaturii universale, aceasta opera impresioneaza prin profunzimea psihologica, intensitatea emotionala si modul tulburator in care exploreaza fragilitatea sufletului uman.

Heidi, una dintre cele mai cunoscute cărți pentru copii, încântă și astăzi numeroși cititori din întreaga lume, lăsând o impresie profundă prin simplitatea și sinceritatea emoțiilor pe care le transmite.

Introducere de Mihaela Anghelescu Irimia

În momentul apariției (1890), Portretul lui Dorian Gray a fost un succes însoțit de un uriaș scandal. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze mințile convenționale prin explorarea infi-nitelor relații dintre viață și artă. Analiză subtilă a societății victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului și a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, Portretul lui Dorian Gray este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii.

Subjugat de farmecul propriului portret, pictat de prietenul său Basil Hallward, Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-și sufletul în schimbul frumuseții și tinereții veșnice. Sub influența lui Lord Henry Wotton, el ajunge să ducă o viață dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, dar păstrând aparențele unei vieți respectabile. În timp ce se afundă în această existență promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice și morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil.

„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce căutăm noi, artiștii.“ — OSCAR WILDE

„Bineînțeles, o mare operă de artă ridică în mod inevitabil pe cât de multe întrebări, pe atât de multe răspunsuri. De aceea, Portretul lui Dorian Gray rămâne o operă clasică, o carte la care se întorc generații după generații.“ —  The Washington Post

„Oscar Wilde reușește să impună «o nouă formă» și adaugă o serie cu totul originală de probleme acestei teme universale a tânărului care își vinde sufletul în schimbul tinereții veșnice.“ — John M.L. Drew

Apărut inițial în foileton în perioada 1852–1853 și considerat unul dintre cele mai bune romane ale lui Charles Dickens, Casa Umbrelor spune povestea întortocheatului caz fictiv Jarndyce și Jarndyce, deschis în urma dezvăluirii unui testament contradictoriu, care se dovedește că are mai mulți beneficiari (și mai multe forme). Cazul Jarndyce și Jarndyce s-a întins pe generații, provocând cheltuieli imense și schimbând vieți și destine.

Cuvânt-înainte de Veronica D. Niculescu „O să întâlniţi în povestirile selectate aici o lume a copilăriei nu totdeauna comodă. Dimpotrivă. Sunt multe neajunsuri și uneori tristeţea e copleșitoare; alteori, tabloul pictat e pur și simplu fermecător sau înduioșător – însă întotdeauna sub suprafaţa de culoare e surprins în profunzime sufletul copiilor, la fel ca și privirea lor specială asupra lumii. Veţi întâlni copii care se joacă cu cei de-o seamă cu ei, dar și copii care au alături doar adulţi – însă aceștia sunt adesea niște oameni atât de mari, încât de la înălţimea copiilor abia dacă se văd, iar prezenţa lor devine mai degrabă o absenţă – , copii aflaţi la vârsta primelor amintiri și copii care se pregătesc să părăsească copilăria, fie fiindcă au crescut, fie din cauză că se trezesc brusc departe de casă, aruncaţi brutal într-o lume străină și lipsiţi de protecţie.” (Veronica D. Niculescu)

Intrigați de legendele locale pe care le află în explorările lor, trei călători americani descoperă în vârful unui munte o mică țară misterioasă care, spre uimirea lor, e locuită doar de femei. Ei sunt primii bărbați care vizitează Țara Femeilor în ultimii aproape două mii de ani. Asigurându-și reproducerea prin partenogeneză, locuitoarele acestui tărâm au pus bazele unei societăți pașnice, solidare, fondate pe principiile absolute ale

maternității și educației.

Utopie feministă apărută în 1915, Țara Femeilor s-a bucurat de succes la momentul publicării, însă romanul a căzut pradă uitării preț de câteva decenii. Redescoperit de noua generație feministă a anilor 1960, volumul reprezintă un roman cult al feminismului american și o lectură cât se poate de necesară astăzi.

 Charlotte Perkins Gilman (1860-1935), scriitoare americană, feministă, reformistă socială și apărătoare a drepturilor femeilor și a independenței economice a acestora. Născută în Hartford, Connecticut, Gilman a abordat adesea inegalitatea de gen și efectele înăbușitoare ale rolurilor tradiționale atribuite femeilor în societate.

Moștenirea lui Gilman ca scriitoare și gânditoare feministă este celebrată și astăzi, operele sale rămânând relevante atât în discu­țiile despre egalitatea de gen, cât și în cele despre sănătatea min­tală și reforma socială. Explorând chestiuni precum lipsa unei vieți în afara casei și forțele opresive ale societății patriarhale, Gilman a analizat rolul femeilor în America acelei epoci, deschi­zând, prin opera sa, calea unor scriitoare precum Alice Walker și Sylvia Plath.

La Alice Books i-a mai apărut volumul Tapetul galben, o explo­rare fascinantă și tulburătoare a psihicului feminin și a constrân­gerilor sufocante ale societății secolului al XIX-lea.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

Heathcliff și Catherine se îndrăgostesc unul de celălalt și devin două suflete pereche inseparabile, iar destinul lor pare să fie unul inevitabil.

Totuși, Catherine se lasă dominată de dorința ei pentru statut și de presiunea socială, așa că, în cele din urmă, se căsătorește cu Edgar Linton, rivalul bogat și manierat al lui Heathcliff. Cuprins de amărăciune și de dorință de răzbunare, acesta caută să-și facă dreptate. Și nimeni nu-i poate sta în cale.

Efectele iubirii celor doi se răsfrâng și asupra generației următoare și, deși nevinovați, copiii lor sunt nevoiți să lupte pentru a scăpa din ghearele aceluiași destin neiertător.

„O carte infernală, un adevărat monstru. Acțiunea are loc în iad, dar se pare că locurile și oamenii de acolo au nume englezești.” - Dante Gabriel Rossetti

„Emily Brontë a văzut o lume cuprinsă de haos și a simțit în ea puterea de ai da formă întro singură carte. Această putere, aflată la rădăcinile naturii umane și care îi duce pe oameni la măreție, îi dă romanului un loc cu totul special în istoria literaturii.” - Virginia Woolf

Emily Brontë s-a născut în 1818 într-o familie numeroasă din Yorkshire. Deși unele surse o descriu ca fiind timidă și sobră, altele vorbesc despre spiritul ei foarte independent, despre empatia față de animale și despre profunda sa viață interioară.A rămas cunoscută în memoria colectivă ca o persoană solitară extrem de inteligentă și foarte pasionată de adevăr și libertate. A murit de tuberculoză pe 19 decembrie 1848, la numai treizeci de ani, la un an după publicarea singurului ei roman.

 

Cuvînt înainte de Ieromonahul Savatie Baștovoi
Ilustrații de Dan‑Ciprian Memei

Ediția de față, concepută în stilul cărților ilustrate de altădată,  este o alternativă pentru serile petrecute în familie fără tele­foane. Cele două povestiri tematice ale marelui Cehov, traduse de ­părintele ­Savatie Baștovoi și împodobite cu lucrări ale tînărului ­artist Dan‑­Ciprian Memei, absolvent al Facultății de grafică a Universității de Artă din Cluj, vă vor introduce în lumea sensibilă a as­cunzișurilor sufletești pe care fiecare credincios o poartă în felul său.

„Felul în care Cehov reușește să facă eroi din oameni pe care alții nici măcar nu îi bagă în seamă ne descoperă nu doar un mare maestru al cuvîntului, ci, înainte de asta, un om de o mare sensibilitate, pentru care scrisul este o operă de salvare a tuturor celor lepădați de lume. Pe aceștia îi prinde Cehov în mrejele scrierilor sale și, asemenea păstorului care se bucură de oaia cea pierdută, el face ca cele lepădate de oameni să devină prețioase în ochii lui Dumnezeu.” Savatie Baștovoi

Povestile si basmele lui Ioan Slavici reprezinta un segment distinct al creatiei sale, in care prozatorul valorifica materialul folcloric printr-o rescriere cultivata, atent structurata si profund moralizatoare. Aceste texte – de la Doi feti cu stea in frunte si Zana Zorilor pana la Florita din codru sau Ileana cea sireata – integreaza motive traditionale ale basmului romanesc (eroul predestinat, calatoria initiatica, confruntarea cu forte antagonice, interventia supranaturalului), dar le organizeaza intr-o naratiune mai coerenta si mai sobru articulata decat in varianta orala.

Prin stilul sau clasicizant, prin economia limbajului si prin accentul pus pe dimensiunea etica, Slavici muta centrul de greutate de la spectacolul fabulos la analiza caracterului. Eroii sai sunt figuri simbolice ale virtutii: perseverenta, cumpatarea, spiritul justitiar sau fidelitatea fata de adevar. Lumea rurala transpare discret in fundal, nu ca spatiu etnografic, ci ca orizont moral in care valorile comunitatii se reflecta in destinul personajelor.

In ansamblu, basmele lui Slavici pot fi privite ca o sinteza intre traditia folclorica si proiectul educativ al literaturii culte din secolul al XIX-lea: texte care conserva imaginarul popular, dar il supun unei ordonari rationale si unei intentii formative explicite. Astfel, ele raman relevante nu doar ca literatura pentru copii, ci si ca document cultural despre modul in care modernitatea romaneasca a reinterpretat patrimoniul narativ traditional.

Publicat in 1818, Frankenstein de Mary Shelley s-a impus nu doar ca un reper al literaturii gotice si al romantismului tarziu, ci si ca unul dintre primele romane ale modernitatii, anticipand teme filosofice, etice si stiintifice care aveau sa devina centrale in cultura secolelor urmatoare. Textul depaseste limitele unei simple povesti horror: el propune un amplu exercitiu de reflectie asupra naturii creatiei, asupra dorintei omului de a sfida limitele impuse de ordinea naturala si asupra responsabilitatii morale pe care o implica orice act creator.

In centrul romanului se afla figura dubla Victor Frankenstein – Creatura, un binom ce functioneaza ca o oglinda fracturata. Victor, tanarul savant obsedat de descifrarea „secretelor vietii”, devine modelul romantic al titanului care aspira la cunoastere absoluta. Insa, odata cu reusita experimentului sau, triumful stiintific se dovedeste a fi doar inceputul unei tragedii. Frankenstein fuge de propria creatie, refuzandu-i numele, educatia, protectia – adica exact ceea ce confera umanitate. In acest gest de respingere totala se afla esenta romanului: nu actul creatiei este monstruos, ci abandonul.

Creatura, in schimb, reprezinta o constiinta in formare, un „nou-venit in lume” care descopera frumusetea si ostilitatea existentei. Ea citeste, observa, sufera, invata sa vorbeasca si se confrunta cu o societate ce o respinge violent din cauza aparentei. Mary Shelley inverseaza astfel perspectiva traditionala asupra monstruosului: monstru nu este cel care arata inspaimantator, ci cel care refuza empatia si responsabilitatea. Drama creaturii este aceea a unui individ condamnat la izolare, in ciuda unei sensibilitati profunde si a unei dorinte autentice de a apartine lumii oamenilor. Romanul poate fi citit si ca o meditatie asupra modului in care stiinta, dezlipita de etica, poate produce nu progres, ci haos. Shelley scrie intr-un moment in care revolutia industriala si descoperirile medicale reconfigurau radical imaginea omului despre sine. Frankenstein avertizeaza asupra pericolului unei stiinte conduse doar de ambitie si de obsesia pentru putere, fara constiinta morala si fara respect pentru complexitatea vietii.

Mai profund, cartea pune in discutie insasi conditia umana: ce ne face oameni? Ce datoram celor pe care ii aducem pe lume, fie prin nastere, fie prin creatie culturala sau tehnologica? Cum se formeaza identitatea in raport cu privirea celuilalt? Si, poate cel mai apasator, cat de fragila este linia dintre uman si inuman atunci cand iubirea, grija si responsabilitatea lipsesc?

Finalul romanului, cu Victor si Creatura urmarindu-se in pustietatea polara, capata dimensiunea unei parabole tragice: creatorul si creatia sunt legati inexorabil, doi poli ai aceleiasi vinovatii. Shelley nu ofera solutii, ci ridica intrebari ce continua sa preocupe literatura si etica contemporana, mai ales in era biotehnologiei si a inteligentei artificiale.

Astfel, Frankenstein este mai mult decat o poveste cu un savant nebun si o creatura inspaimantatoare. Este un mit fondator al modernitatii, un avertisment despre consecintele ignorarii responsabilitatii morale, o reflectie asupra setei de cunoastere si asupra nevoii fundamentale de relationare umana. Ramane, pana astazi, una dintre cele mai tulburatoare meditatii literare despre limitele pe care oamenii le depasesc – si pretul pe care il platesc atunci cand o fac.

Craii de Curtea-Veche de MATEIU I. CARAGIALE (1885 – 1936) este un roman-bijuterie al literaturii romane, o incursiune hipnotica in Bucurestiul de altadata, unde eleganta obosita a saloanelor se amesteca cu umbrele hanurilor si cu farmecul periculos al noptii. Intr-o atmosfera decadenta, rafinata si tulbure, trei personaje memorabile – Pasadia, Pantazi si Pirgu – isi traiesc ratacirile printre masti sociale, excese si iluzii, in timp ce un narator lucid le urmareste caderea cu fascinatie si ironie fina.

Cu o fraza somptuoasa si o arta rara a portretului, Mateiu Caragiale compune o poveste despre sfarsitul unei lumi, despre aristocratism si impostura, despre seductia viciului si nostalgia unei nobleti pierdute. Craii de Curtea-Veche nu este doar un roman: este o experienta de lectura intensa, un tablou nocturn in care splendoarea si degradarea merg mana in mana, lasand in urma gustul inconfundabil al unei epoci apuse.

Cu ocazia aniversării de 80 de ani a „Micului Prinț”, studioul MinaLima reimaginează în stilul său unic povestea scrisă de Antoine de Saint-Exupéry și continuă să inventeze noi legături între pagină și imaginație.

Cei care îndrăgesc povestea, vor avea surpriza să descopere o ediție inedită cu ilustrații și elemente interactive de MinaLima.

Ar fi trebuit s-o judec după fapte, iar nu după vorbe. Mă înmiresma şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug! Ar fi trebuit să ghicesc tandreţea îndărătul bietelor ei stratageme. Florile sunt atât de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu s-o iubesc.

O poveste care a îmblânzit cititori de toate vârstele, din toate colțurile lumii.

„A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă abia cu un pic mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten...» Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi părut mult mai adevărat. Fiindcă nu-mi place să mi se citească superficial cartea. E atât de dureros pentru mine să povestesc amintirile astea. Sunt șase ani deja de când prietenul meu a plecat, împreună cu oaia lui. Dacă mă străduiesc să-l descriu aici este ca să nu-l uit. E trist să-ți uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten.“ Antoine de Saint-Exupéry

Cuore este un roman pentru copii scris de Edmondo De Amicis și publicat la 15 octombrie 1886, ziua deschiderii scolilor italiene, la editura Emilio Treves. El se prezintă ca un jurnal al unui școlar italian în cursul anului școlar 1881-1882.

Cinci copii și-o creatură (Trilogia Samiadei, volumul I)

Cinci frați, rămași acasă doar cu servitorii, pornesc în căutare de noi distracții. Din momentul în care dau peste creatura din nisip, viața lor se schimbă total.

Citește cartea și vei afla cum arată creatura, ce puteri are, cât de greu e să-ți pui dorințe, dar și ce dificil e să găsești unele care să nu te bage în bucluc, așa cum pățesc frățiorii vreme de nouă zile.

Ce învață ei din această aventură? Ce se întâmplă cu creatura? Dispare magia după cele nouă zile? Răspunsul îl vei găsi în paginile primului volum din trilogie.

Cinci copii și-o creatură a apărut în anul 1902, fiind un roman fantasy, primul din Trilogia samiadei. De-a lungul timpului, au fost realizate mai multe adaptări pentru diferite serii TV, pentru marele ecran, musicaluri pentru teatru, dar și benzi desenate.

Edith Nesbit (1858–1924) a fost o scriitoare și o poetă engleză. Publicând mai bine de 60 de titluri de-a lungul vieții, este considerată prima scriitoare modernă de literatură pentru copii. A influențat mulți scriitori, printre care Pamela Lyndon Travers (Mary Poppins), C.S. Lewis (Cronicile din Narnia) sau J.K. Rowling (Harry Potter).

„Mă identific cu E. Nesbit mai mult decât cu oricare alt scriitor.“ - J.K. Rowling

Povestea amuletei (Trilogia Samiadei, volumul III)

Aventura celor patru frați mai mari continuă imediat ce regăsesc samiada, care îi conduce către o amuletă specială.

Citește cartea și vei afla unde ajung să călătorească ei, cu ce personajeistorice deosebite se întâlnesc, motivul pentru care zi de zi sunt în cu totul altă parte și mai ales care sunt puterile amuletei. La ce concluzie ajung copiii? Care este dorința lor finală?

Ce au învățat ei din aceste călătorii? Răspunsul îl vei găsi în paginile celui de-al treilea volum (și ultimul) din trilogie.

Povestea amuletei a apărut în anul 1906, fiind un roman fantasy, al treilea (și ultimul) din Trilogia samiadei. De-a lungul timpului, au fost realizate mai multe adaptări, cea mai importantă fiind cea de la BBC Radio.

Edith Nesbit (1858–1924) a fost o scriitoare și o poetă engleză. Publicând mai bine de 60 de titluri de-a lungul vieții, este considerată prima scriitoare modernă de literatură pentru copii. A influențat mulți scriitori, printre care Pamela Lyndon Travers (Mary Poppins), C.S. Lewis (Cronicile din Narnia) sau J.K. Rowling (Harry Potter).

„Mă identific cu E. Nesbit mai mult decât cu oricare alt scriitor.“ - J.K. Rowling

Pasărea Phoenix și covorul fermecat (Trilogia Samiadei, volumul II)

Aventura celor cinci frați continuă imediat ce mama le cumpără un nou covor, care se pare că ascunde două secrete.

Citește cartea și vei afla de ce a fost nevoie de un alt covor, cum ajung copiii să o revadă pe samiadă, dar și cu cine pornesc ei în următoarele aventuri.

Ce învață de data asta frații? Ce ajung să își dorească ei în final? Crezi că s-au distrat? Răspunsul îl vei găsi în paginile celui de-al doilea volum din trilogie.

Pasărea Phoenix și covorul fermecat a apărut în anul 1904, fiind un roman fantasy, al doilea din Trilogia samiadei. De-a lungul timpului, au fost realizate mai multe adaptări atât pentru diferite serii TV, cât și pentru marele ecran.

Edith Nesbit (1858–1924) a fost o scriitoare și o poetă engleză. Publicând mai bine de 60 de titluri de-a lungul vieții, este considerată prima scriitoare modernă de literatură pentru copii. A influențat mulți scriitori, printre care Pamela Lyndon Travers (Mary Poppins), C.S. Lewis (Cronicile din Narnia) sau J.K. Rowling (Harry Potter).

„Mă identific cu E. Nesbit mai mult decât cu oricare alt scriitor.“ - J.K. Rowling

În primul sfert de veac, nimeni, nici chiar dușmanii, n-au contestat poziția lui Żeromski de strălucit romancier polonez. (…) Stârneau admirație darul deosebit al compasiunii, imparțialitatea și fabula dramatică a romanelor. (…) Żeromski a fost, înainte de toate, o figură publică de mare calibru; acest lucru, precum și simțul valorificării izvoarelor limbii polone (lexicul lui este uimitor de bogat) îi asigură un loc aparte în literatura polonă. Czesław Miłosz

Stefan Żeromski a fost un scriitor care s-a bucurat de o autoritate enormă. Operele sale succesive au fost o expresie a preocupării patriotice și civice pentru valorile și formele vieții naționale, născute tot din aceeași inspirație pedagogică, din același set de întrebări despre scopurile și mijloacele acțiunii colective. Włodzimierz Maciąg

Stefan Żeromski (14. 10. 1864 – 20. 11. 1925) Romancier, publicist, dramaturg, primul președinte al PEN Clubului polonez, de patru ori nominalizat la Premiul Nobel, era considerat „conștiința literaturii polone” sau „conștiința poporului”. La 18 ani debutează în literatură cu o poezie de Lermontov, tradusă în polonă și cu o poezie proprie: Cântul plugarului. Nu și-a putut termina studiile din cauza sărăciei. În anii ʼ90 ai sec. XIX începe să publice nuvele (Ecourile pădurii) și romane. Atras de ideile socialiste, el reflectă în scrierile sale situația deplorabilă a oamenilor simpli, singurătatea celui atras de un ideal umanitar (Doctor Judym), istoria poporului polonez în context european (Cenușa), dezamăgirea că reînvierea statului polonez nu aduce ameliorarea sorții poporului (Primăvară timpurie). Câteva dintre romanele lui Żeromski au fost ecranizate: Doctor Judym, Istoria păcatului, Cenușa, Primăvară timpurie, Anul 1863, Muncă de Sisif, Farmecul vieții, Vânt dinspre mare, Râul credincios.

Sa scrii un roman SF in 1864 si sa ramai actual si 150 de ani mai tarziu sunt probe ale literaturitatii unui text, iar Calatorie spre centrul pamantului implineste multiplu aceasta performanta. Stau marturie numeroasele ecranizari ale cartii, precum si raportarea involuntara a cercetatorilor teritoriilor subterane la lumea imaginata de Jules Verne. Validate sau nu, proiectiile utopice ale subteranului sunt, la prozatorul francez, destinate aceluiasi public, ca si la jumatatea secolului al XIX-lea: cel care are, mai presus de trecut, un viitor. Lucian Pricop

Romanul lui Jules Verne, Calatorie spre centrul Pamantului (titlul original, francez, Voyage au centre de la Terre), apare pentru intaia data in format mic in 1864, fiind reeditat in octavo pe 13 mai 1867 (cu doua capitole suplimentare).
Pe un algoritm pe care Jules Verne il creeaza si care-i asigura specificitatea, povestea se dezvolta natural, desi intamplarile sunt cu totul extraordinare. Dupa descoperirea unui manuscris vechi cu rune, un savant, nepotul sau si ghidul lor intreprind o calatorie spre centrul Pamantului, folosind pentru asta un vulcan islandez.

Romanul constituie un amestec abil de fapte stiintifice, extrapolari si aventuri. Introducerea romanului reflecta preocuparea pentru o stiinta tanara, criptologia, pentru ca in naratiune sa fie chemate, ulterior, doua stiinte in plina ascensiune, paleontologia si geologia. Lucian Pricop

Umiliți și obidiți urmărește povestea unui tânăr scriitor, sărac și neîmplinit, care se îndrăgostește de o tânără frumoasă și aristocrată.

Relația lor este complicată și amândoi trec prin serii întregi de umilințe și trădări. Acțiunea se desfășoară în Petersburg-ul secolului al XIX-lea, într-o lume în care banii și influența socială dictează adesea destinul oamenilor.

Este romanul unui autor care s-a specializat în analiza stărilor patologice sau extreme ale minții umane, explorând crima sau suicidul, auto-distrugerea sau dominația tiranică, umilirea sau furia ucigașă.

Dostoievski construiește un univers ficțional în care personajele sunt mânate de pasiuni violente, complexe și contradictorii. Adesea măcinate de întrebări existențiale şi de dorința de a-şi găsi locul în lume, aceste personaje sunt obiectul unei analize de detaliu în care este dezvăluită toată complexitatea naturii umane și în care sunt explorate toate contradicțiile ei.

Alexandre Dumas plasează acțiunea  romanului Regina Margot într-o Franță sfâșiată de intrigi politice și conflicte religioase, unde alianțele se schimbă peste noapte, iar iubirea poate fi o sentință la moarte. Căsătoria dintre Margareta de Valois și Henric de Navarra, menită să aducă pace între catolici și hughenoți, devine scena unui joc periculos al puterii, dominat de ambiție, trădare și violență.

Cu talentul său inconfundabil de povestitor, Dumas îmbină istoria și ficțiunea într-un roman plin de pasiune, comploturi și personaje memorabile.

Regina Margot, inteligentă, curajoasă și prinsă între loialitatea față de familie și propriile sentimente, devine martora și, uneori, actrița unor evenimente care vor schimba destinul Franței. Regina Margot este o frescă spectaculoasă a Renașterii franceze și o poveste captivantă despre dragoste, onoare și supraviețuire într-o lume guvernată de sânge și intrigi.

„Alexandre Dumas a făcut istoria accesibilă tuturor și a transformat-o într-o aventură pasionantă.” ANATOLE FRANCE 

„La Dumas, istoria nu este un decor, ci un personaj viu, plin de pasiuni, violență și strălucire.” THÉOPHILE GAUTIER

„Splendid, sălbatic. Cred cu toată convingerea că e cel mai mare scriitor al timpurilor noastre.“ - Henry Miller

Într-un soi de Bildungsroman întors, Ferdinand, un doctor cinic și mizantrop care lucrează într-o clinică pariziană, își rememorează primii pași în viață, de la copilăria petrecută în mahalalele sordide ale orașului, între pisălogelile mamei și pandaliile tatălui, la încercările eșuate de a-și face un rost în negoț, urmate de călătoria într-o Anglie alienantă și, în sfârșit, de asocierea păguboasă cu excentricul inventator Courtial des Pereires. Prin ochii săi necruțători, se construiește astfel o lume grotescă, a rataților și a inadaptaților, a abjecției ca vocație și a ghinionului ca destin. Tribulațiile picarești ale tânărului Ferdinand, descrise cu umor negru în inconfundabilul staccato célinian, surprind needulcorat însuși haosul existenței, dând expresie unei experiențe umane defifinitorii pentru epoca modernă și, totodată, unei sensibilități profund originale, care avea să schimbe defifinitiv fața literaturii.

„Îl citeam pe Céline, mâncam biscuiți, citeam și citeam și râdeam în hohote, gândindu-mă: «În sfârșit am găsit pe unul care scrie mai bine decât mine».“ - Charles Bukowski

„Toți scriitorii îi sunt îndatorați lui Céline. Fiind atât de provocator, Céline a demonstrat că poate jumătate din totalitatea experienței noastre, jumătatea animală, a stat ascunsă până acum sub vălul bunelor maniere. Niciun scriitor cinstit nu va mai vrea vreodată să fie politicos.“ - Kurt Vonnegut

„Pentru Céline, ca și pentru Kafka și Rimbaud, nu mai e vorba să participi la marele concert al inteligenței. Nici să-ți aduci cărămizile ca să contribui la elaborarea unei conștiințe universale. Singura ambiție e ca, știind foarte bine care sunt scadențele, să rămâi viu, pe deplin viu, atât cu sufletul, cât și cu simțurile.“ - J.M.G. Le Clézio

„Pe vremea când Céline își scria primele romane, încă mai puteai să crezi în avangardă: erau lucruri importante de zis, cenzurate de tabuuri și prejudecăți. Azi, totul e permis, dar nu se mai aude nimic. Și totuși, vocea lui Céline răzbate până la noi: disprețuitoare, puternică, spurcată, plină de patetism și în ultimă instanță, cred, triumfătoare.“ - Will Self

Născut în 1894 la Courbevoie, lângă Paris, Louis-Ferdinand Céline (pseudonimul medicului Louis-Ferdinand Destouches) învață singur pentru bacalaureat cât timp muncește în mai multe locuri. Încorporat în 1912, este grav rănit pe front în octombrie 1914. Reformat pentru o invaliditate de 75%, pleacă pentru o scurtă perioadă la Londra ca angajat al consulatului francez, apoi în Camerun. După război face studii de medicină și lucrează pentru Societatea Națiunilor în misiuni din Africa și Statele Unite. Întors în Franța, practică medicina în dispensare de la periferia Parisului. În 1932 publică primul său volum, Călătorie la capătul nopții, urmat de Moarte pe credit în 1936. Trăiește în exil, în Germania și Danemarca, din 1944 până în 1951. Revenit în Franța, se instalează la Meudon, unde scrie în continuare (De la un castel la altul, Nord, Rigodon). Moare în 1961. În Anansi. World Fiction i-au apărut romanele Război (2022) și Călătorie la capătul nopții (2023).

„…prin compoziție, prin vibrația sentimentală, prin idilismul acelei vieți naive, povestirile sunt nu rareori încântătoare.” (George Călinescu)