Clasici

Redactat într-o perioadă de profundă instabilitate geopolitică de la sfârșitul anilor 1940, romanul reprezintă capodopera politică a scriitorului britanic George Orwell, pseudonimul literar al lui Eric Arthur Blair. Marcat de experiențele sale directe din timpul Războiului Civil Spaniol, unde a asistat la purjele comuniste din Barcelona din iunie 1937, Orwell a dezvoltat o viziune profund anti-stalinistă și o respingere viscerală a oricărei forme de totalitarism.

Inspirația directă pentru structura geopolitică a romanului a provenit din deciziile luate la Conferința de la Teheran din 1943, unde marile puteri aliate au discutat împărțirea sferelor de influență globală, Orwell prefigurând o lume blocată într-un război etern între blocuri oligarhice.

Unul dintre cele mai celebre romane ale secolului XX, un avertisment mai actual ca oricând despre omul prins sub privirea necruțătoare a unui stat totalitar.

„Gândelictul nu era ceva ce putea fi ascuns la nesfârșit. Era posibil să te ferești cu succes un timp, chiar și ani de zile, dar până la urmă te prindeau.”

Winston Smith lucrează la Ministerul Adevărului – sau Minadev, cum i se spune în limba nouă –, unde rescrie ziare și rapoarte oficiale la ordinele arbitrare ale propagandei Fratelui cel Mare.

În spatele conformismului de fațadă, însă, Winston visează să-și împărtășească gândurile interzise și să alunge singurătatea în care trăiește. Ține un jurnal al îndoielilor sale despre lumea din jur, se îndrăgostește, contrar regulii, de o tovarășă din Partid, frumoasa și curajoasa Julia, se încrede în enigmaticul O’Brien că se vor întâlni „în locul unde nu există întuneric”.

Numai că în Oceania nu sunt permise gândirea liberă, iubirea, solidaritatea sau revolta, iar brațul Partidului ajunge oriunde.

Publicată pentru prima oară în 1949, tulburătoarea distopie a lui George Orwell vorbește despre consecințele totalitarismului, ale supravegherii în masă și ale uniformizării represive și totale a oamenilor – până la nivelul unui simplu gând:

„Mintea ar trebui să dezvolte o pată oarbă ori de câte ori apare un gând periculos. Procesul ar trebui să fie automat, instinctiv. Stopdelict, așa îl numeau în limbanouă.”

 

Decodarea basmelor culte cere explorarea constienta a teritoriului mitic generat fictional. Nu este tocmai un teritoriu, ci un tinut din alta lume, guvernat de puterea unei miraculoase gratii. Acesta-i semnul unui basm adevarat, al unei istorisiri feerice care se ridica la un nivel superior sau este de-o complexitate mai elevata: oricat de atroce si de salbatice ar fi intamplarile istorisite, oricat de fantaste sau de funeste ar fi primejdiile si peripetiile, povestea lor are darul, atunci cand „intorsatura” ce preface totul survine subit, de a-i taia respiratia copilului sau adolescentului care-o asculta/citeste, de a-i face inima sa-i bata in piept pana in pragul lacrimilor. Chiar in zilele noastre, basmele moderne mai ating uneori acest efect privilegiat. - Lucian Pricop

• un roman despre neliniștile tinereții și descoperirea credinței • o călătorie spre iubirea adevărată Podul de piatră este povestea unei tinere care, la cumpăna dintre secole, învață să străbată labirintul complicat al iubirii, credinței și convențiilor sociale, fără a‑și trăda principiile. Pe fundalul tulbure al războiului, vieții mondene și deziluziilor iubirii, tânăra Olive descoperă că adevărata maturizare vine prin răbdare, suferință și noblețea inimii. Cu delicatețe și finețe psihologică, Amy le Feuvre zugrăvește frământările unei conștiințe aflate la răscruce, între chemarea inimii și ispitele lumii, dar mânate de entuziasmul tinereții și de adevărul iubirii jertfelnice. Străbătut de reflecții pe temele datoriei, prieteniei, războiului și rostului suferinței, Podul de piatră emană nu doar farmecul literaturii engleze de la începutul secolului al XX‑lea, ci vorbește, dincolo de epoca sa, despre nevoia omului de a afla un drum sigur în fața vicisitudinilor vieții. Toate acestea străbat tainicul pod de piatră ce se cere clădit în inimă prin răbdare, statornicie morală și tărie sufletească. O carte impregnată de forța înnoitoare a idealului creștin.

Imaginează-ți că ești un copil sărac, trăiești într-o cămăruță mică, dar ești fericit. Cum ar fi ca, dintr-odată, să afli că ești moștenitorul unui castel uriaș și al unei averi fabuloase? Exact asta i se întâmplă lui Cedric, un băiețel de 7 ani care duce o viață fericită alături de mama lui. Brusc, totul se schimbă: moștenește o avere colosală, trebuie să lase totul în urmă și să se mute într-un castel din Anglia - unde îl așteaptă un bunic cu sufletul de piatră.

Haruki Murakami: „Natsume Sōseki este cel mai mare romancier modern al Japoniei”

După moartea părinților săi, Botchan, provenind din miezul orașului Tokio și proaspăt ieșit de pe băncile facultății, e trimis să ocupe un post de profesor de matematică la o școală aflată într-o zonă ultraconservatoare din provincie. Acolo se confruntă deopotrivă cu șicanele elevilor, care nu se feresc să-i joace tot felul de feste naivului lor nou profesor, cu intrigile colegilor săi vanitoși și lipsiți de scrupule, precum și cu propria natură tumultuoasă. Aflat în centrul unui univers presărat de personaje care mai de care mai interesante, tânărul cinic, rebel și imatur încearcă să-și găsească locul în lume.

Comparat adesea cu De veghe în lanul de secară, acest roman-cult apărut la începutul secolului XX este fără doar și poate una dintre operele fundamentale ale literaturii japoneze.

Natsume Sōseki, pe numele său real Kinnosuke Natsume, s-a născut în 1867, la Tokio. Crescut de un fost servitor al familiei împreună cu soția acestuia, a visat încă din gimnaziu să devină scriitor. După absolvirea, în 1893, a Universității Imperiale din Tokio, unde a studiat literatura engleză, a intrat în învățământ, apoi a fost trimis cu o bursă a statului japonez în Regatul Unit, spre a-și continua studiile. La întoarcerea în Japonia, în 1902, a devenit profesor de literatură engleză la Universitatea Imperială din Tokio. Și-a început cariera literară în 1905, cu povestirea intitulată Eu, motanul, urmată de romanul Botchan. A renunțat la postul de la universitate în 1907, pentru a se dedica în exclusivitate scrisului, și a devenit editor literar la ziarul Asahi Shimbun. Până în 1916, când a murit în urma unui ulcer gastric, Natsume Sōseki a scris numeroase haikuuri și paisprezece romane, printre care: Apoi, Kusamakura, Minerul, Sanshirō, Poarta, Lumină și întuneric (neterminat).

Imbinare intre poveste, legenda si elemente narative de istorie consacrata, Povestirile eroice sunt constructii narative cu cheie morala, pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Asa cum folclorul romanesc utilizeaza cu predilectie modele comportamentale cu valoare generala pentru a organiza o lume a satului, naratiunile lui Camilar ating aceeasi coarda a sensibilitatii noastre la un prototip uman exemplar.

Pentru ca eroii sai sunt ghidati astfel incat sa fie credibili pentru copiii (de varsta scolara) aflati in cautare de super-eroi.

Cu toata aceasta miza (inalta si universal valabila), ceea ce da veridicitate este, paradoxal, nu actiunea ci comentariul auctorial cu caracter de filosofie a istoriei.

Si inca „un detaliu“: libertatea de a fantaza. Expunerea riguroasa este completata cu „pauze“ pentru fantazare, in care cititorul le umple cu propria imaginatie creatoare cu actiune, dialog, identificare cu personajele etc. - Lucian Pricop

Pe fundalul unei Anglii rurale aflate în plină expansiune industrială, Moara de pe Floss urmărește destinul lui Maggie și Tom Tulliver, doi frați care cresc la Moara Dorlcote. Maggie Tulliver, o tânără inteligentă și entuziastă, duce o luptă intrinsecă: prinsă între dorințele ei intelectuale, nevoia de libertate și așteptările pe care societatea le are de la ea, dezvoltă o legătură complexă cu fratele ei, care are o mentalitate mult mai rigidă.

Un grajd de vite în miez de iarnă moldovenească. Doi băieți-soldați adorm pe paie, lângă vaci, în miros de bălegar cald. E o odihnă cum nu mai găsiseră nici în cele mai bune case ale refugiului. Dimineața, îi trezește glasul aspru al sergentului. Viața merge mai departe.

O căruță cu coviltir pleacă prin ceață. Mama e în față, copiii mici în spate. Câinele fuge câțiva pași după ea, se oprește, se uită înapoi la cei doi băieți rămași, apoi pornește din nou. Zăvorul porții cade. Nimeni nu mai spune nimic.

Un om rănit zace pe un câmp din Dobrogea. Se leagă peste piept cu brâul roșu de acasă și așteaptă noaptea sub stele. Dimineața trece un țăran cu nevasta lui. „Nu mă lăsați să mor aici.” Nu-l lasă.

Aceasta este una dintre fețele mai puțin cunoscute ale Primului Război Mondial: nu marile bătălii, ci felul în care războiul pătrunde în viața oamenilor obișnuiți și schimbă pentru totdeauna ceea ce părea firesc și statornic.

S-au arătat semne este, poate, cea mai directă apropiere de omul Ernest Bernea – o lume refăcută din lucruri trăite, privită prin ochii unui copil care vede cum casa, orașul și liniștea de altădată se destramă sub umbra războiului.

Scrisă la Vaslui în 1939 și rămasă zeci de ani în manuscris, această carte apare acum pentru prima oară. Ernest Bernea – sociolog, etnolog, filosof și gânditor creștin, unul dintre fondatorii revistei Rânduiala – se arată aici și ca prozator, într-o scriere cu voce duioasă și limpede.

Există momente în viață când te simți neînțeles, diferit sau pur și simplu prea „altfel” pentru lumea din jurul tău? Așa este și ­Rebecca, eroina romanului de față – o fată isteață, visătoare și plină de viață, trimisă să locuiască cu cele două mătuși ale ei, într‑un mediu rural rigid, unde regulile sunt stricte, iar inimile par închise. Cu un suflet deschis, o imaginație vie și o credință sinceră, Rebecca descoperă că Dumnezeu nu caută perfecțiune, ci curajul de a fi tu însuți. Iar uneori, cea mai mare forță nu este să te conformezi, ci să rămâi credincios… chiar și atunci când e greu.

Apreciat pentru finețea psihologică și realismul emoțional, Rebecca de la Sunnybrook Farm rămâne, la mai mult de un secol de la publicarea sa, un text clasic, o capodoperă cu ambiția de a nu se adresa doar adolescenților. Meritul incontestabil al autoarei Kate Douglas Wiggin (1856‑1923) – educatoare, scriitoare și compozitoare americană – este acela de a capta deopotrivă și lectorul adult, atât prin stilul viu, plin de umor și ironie, cât, mai ales, prin reflecțiile profunde asupra educației, formării și schimbării caracterului mulțumită învățăturii moral‑religioase. Intenția ei este de a ne oferi un roman „de formare” (bildungsroman) creștin, potrivit pentru oricine traversează o etapă de transformare, căutând apropierea de Dumnezeu prin credință.
Această carte nu este doar o poveste clasică. Este despre tine. Despre întrebările și luptele tale, despre locul tău în planul lui Dumnezeu. De­spre îndrăzneala de a fi diferit și curajul de a rămâne viu pe dinăuntru, chiar și atunci când viața te încearcă. 

Colecția Corint Clasici ai literaturii universale aduce o nouă carte memorabilă în bibliotecile adulților pasionați de literatură clasică: Război și pace (vol. I și volumul al II-lea) de Lev Tolstoi. „Mă pasionează istoria lui Napoleon și Alexandru. Ideea de a scrie o istorie psihologică − romanul lui Napoleon și Alexandru −, conștiința posibilității de a face un lucru mare m-a cuprins acum ca un nor de bucurie. Toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor care i-au înconjurat și din ei înșiși...” - Lev Tolstoi

Există cărți care se citesc și există cărți care rămân cu tine pentru totdeauna. Povești de Ion Creangă face parte din acea categorie rară care dăinuie peste generații și continuă să fascineze prin umor, inteligență și farmec autentic românesc. În paginile acestui volum, lumea satului prinde viață prin personaje memorabile, întâmplări savuroase și povești care ascund, dincolo de haz, adevărate lecții despre viață, curaj, lăcomie, bunătate și dreptate.

În paginile acestui volum, Ion Creangă readuce la viață lumea satului românesc de altădată, cu umorul ei sănătos, personajele pitorești și întâmplările care au traversat generații fără să-și piardă farmecul. Povestirile și anecdotele sale păstrează savoarea limbii române autentice și bucuria povestitului spus cu har, transformând fiecare text într-o experiență vie, plină de culoare și emoție.

Amintiri din copilărie este una dintre acele cărți care nu doar se citesc, ci rămân cu tine o viață. Ion Creangă reușește să transforme lumea satului românesc într-un univers viu, plin de culoare, umor și emoție autentică.

Idiotul de Feodor M. Dostoievski este unul dintre acele romane rare care nu doar se citesc, ci se traiesc. Considerata una dintre marile capodopere ale literaturii universale, aceasta opera impresioneaza prin profunzimea psihologica, intensitatea emotionala si modul tulburator in care exploreaza fragilitatea sufletului uman.

In primavara anului 1924, aflat in ultimele zile de viata, Franz Kafka corecteaza spalturile volumului „Un artist al foamei“, carte care avea sa apara la scurt timp dupa moartea sa si este considerata astazi una dintre expresiile decisive ale modernitatii literare europene. Gestul are o puternica valoare simbolica: scriitorul confruntat cu propria disparitie revizuieste pana in ultima clipa texte despre infometare, debilitate corporala, izolare, arta si disolutie a identitatii. Rareori, in istoria culturii, biografia si opera au atins un asemenea punct de convergenta.

Heidi, una dintre cele mai cunoscute cărți pentru copii, încântă și astăzi numeroși cititori din întreaga lume, lăsând o impresie profundă prin simplitatea și sinceritatea emoțiilor pe care le transmite.

Introducere de Mihaela Anghelescu Irimia

În momentul apariției (1890), Portretul lui Dorian Gray a fost un succes însoțit de un uriaș scandal. Scopul romanului, un strălucit puzzle, era să epateze mințile convenționale prin explorarea infi-nitelor relații dintre viață și artă. Analiză subtilă a societății victoriene târzii, dublată de o afirmare a principiilor estetismului și a teoriei frumosului ca valoare absolută, combinând elementele gotice cu cele ale prozei franceze decadente, Portretul lui Dorian Gray este unul dintre marile romane ale lumii, care a însemnat un punct de cotitură în istoria literaturii.

Subjugat de farmecul propriului portret, pictat de prietenul său Basil Hallward, Dorian Gray face un pact faustic, vânzându-și sufletul în schimbul frumuseții și tinereții veșnice. Sub influența lui Lord Henry Wotton, el ajunge să ducă o viață dublă, dedicându-se tuturor plăcerilor interzise, dar păstrând aparențele unei vieți respectabile. În timp ce se afundă în această existență promiscuă, Dorian rămâne neatins de semnele degradării fizice și morale, care însă încep să se ivească pe chipul său zugrăvit în tabloul lui Basil.

„Romanul meu e otrăvitor, dacă vreți, dar nu puteți nega că este perfect, iar perfecțiunea este ceea ce căutăm noi, artiștii.“ — OSCAR WILDE

„Bineînțeles, o mare operă de artă ridică în mod inevitabil pe cât de multe întrebări, pe atât de multe răspunsuri. De aceea, Portretul lui Dorian Gray rămâne o operă clasică, o carte la care se întorc generații după generații.“ —  The Washington Post

„Oscar Wilde reușește să impună «o nouă formă» și adaugă o serie cu totul originală de probleme acestei teme universale a tânărului care își vinde sufletul în schimbul tinereții veșnice.“ — John M.L. Drew

Apărut inițial în foileton în perioada 1852–1853 și considerat unul dintre cele mai bune romane ale lui Charles Dickens, Casa Umbrelor spune povestea întortocheatului caz fictiv Jarndyce și Jarndyce, deschis în urma dezvăluirii unui testament contradictoriu, care se dovedește că are mai mulți beneficiari (și mai multe forme). Cazul Jarndyce și Jarndyce s-a întins pe generații, provocând cheltuieli imense și schimbând vieți și destine.

Cuvânt-înainte de Veronica D. Niculescu „O să întâlniţi în povestirile selectate aici o lume a copilăriei nu totdeauna comodă. Dimpotrivă. Sunt multe neajunsuri și uneori tristeţea e copleșitoare; alteori, tabloul pictat e pur și simplu fermecător sau înduioșător – însă întotdeauna sub suprafaţa de culoare e surprins în profunzime sufletul copiilor, la fel ca și privirea lor specială asupra lumii. Veţi întâlni copii care se joacă cu cei de-o seamă cu ei, dar și copii care au alături doar adulţi – însă aceștia sunt adesea niște oameni atât de mari, încât de la înălţimea copiilor abia dacă se văd, iar prezenţa lor devine mai degrabă o absenţă – , copii aflaţi la vârsta primelor amintiri și copii care se pregătesc să părăsească copilăria, fie fiindcă au crescut, fie din cauză că se trezesc brusc departe de casă, aruncaţi brutal într-o lume străină și lipsiţi de protecţie.” (Veronica D. Niculescu)

Intrigați de legendele locale pe care le află în explorările lor, trei călători americani descoperă în vârful unui munte o mică țară misterioasă care, spre uimirea lor, e locuită doar de femei. Ei sunt primii bărbați care vizitează Țara Femeilor în ultimii aproape două mii de ani. Asigurându-și reproducerea prin partenogeneză, locuitoarele acestui tărâm au pus bazele unei societăți pașnice, solidare, fondate pe principiile absolute ale

maternității și educației.

Utopie feministă apărută în 1915, Țara Femeilor s-a bucurat de succes la momentul publicării, însă romanul a căzut pradă uitării preț de câteva decenii. Redescoperit de noua generație feministă a anilor 1960, volumul reprezintă un roman cult al feminismului american și o lectură cât se poate de necesară astăzi.

 Charlotte Perkins Gilman (1860-1935), scriitoare americană, feministă, reformistă socială și apărătoare a drepturilor femeilor și a independenței economice a acestora. Născută în Hartford, Connecticut, Gilman a abordat adesea inegalitatea de gen și efectele înăbușitoare ale rolurilor tradiționale atribuite femeilor în societate.

Moștenirea lui Gilman ca scriitoare și gânditoare feministă este celebrată și astăzi, operele sale rămânând relevante atât în discu­țiile despre egalitatea de gen, cât și în cele despre sănătatea min­tală și reforma socială. Explorând chestiuni precum lipsa unei vieți în afara casei și forțele opresive ale societății patriarhale, Gilman a analizat rolul femeilor în America acelei epoci, deschi­zând, prin opera sa, calea unor scriitoare precum Alice Walker și Sylvia Plath.

La Alice Books i-a mai apărut volumul Tapetul galben, o explo­rare fascinantă și tulburătoare a psihicului feminin și a constrân­gerilor sufocante ale societății secolului al XIX-lea.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

Heathcliff și Catherine se îndrăgostesc unul de celălalt și devin două suflete pereche inseparabile, iar destinul lor pare să fie unul inevitabil.

Totuși, Catherine se lasă dominată de dorința ei pentru statut și de presiunea socială, așa că, în cele din urmă, se căsătorește cu Edgar Linton, rivalul bogat și manierat al lui Heathcliff. Cuprins de amărăciune și de dorință de răzbunare, acesta caută să-și facă dreptate. Și nimeni nu-i poate sta în cale.

Efectele iubirii celor doi se răsfrâng și asupra generației următoare și, deși nevinovați, copiii lor sunt nevoiți să lupte pentru a scăpa din ghearele aceluiași destin neiertător.

„O carte infernală, un adevărat monstru. Acțiunea are loc în iad, dar se pare că locurile și oamenii de acolo au nume englezești.” - Dante Gabriel Rossetti

„Emily Brontë a văzut o lume cuprinsă de haos și a simțit în ea puterea de ai da formă întro singură carte. Această putere, aflată la rădăcinile naturii umane și care îi duce pe oameni la măreție, îi dă romanului un loc cu totul special în istoria literaturii.” - Virginia Woolf

Emily Brontë s-a născut în 1818 într-o familie numeroasă din Yorkshire. Deși unele surse o descriu ca fiind timidă și sobră, altele vorbesc despre spiritul ei foarte independent, despre empatia față de animale și despre profunda sa viață interioară.A rămas cunoscută în memoria colectivă ca o persoană solitară extrem de inteligentă și foarte pasionată de adevăr și libertate. A murit de tuberculoză pe 19 decembrie 1848, la numai treizeci de ani, la un an după publicarea singurului ei roman.

 

Cuvînt înainte de Ieromonahul Savatie Baștovoi
Ilustrații de Dan‑Ciprian Memei

Ediția de față, concepută în stilul cărților ilustrate de altădată,  este o alternativă pentru serile petrecute în familie fără tele­foane. Cele două povestiri tematice ale marelui Cehov, traduse de ­părintele ­Savatie Baștovoi și împodobite cu lucrări ale tînărului ­artist Dan‑­Ciprian Memei, absolvent al Facultății de grafică a Universității de Artă din Cluj, vă vor introduce în lumea sensibilă a as­cunzișurilor sufletești pe care fiecare credincios o poartă în felul său.

„Felul în care Cehov reușește să facă eroi din oameni pe care alții nici măcar nu îi bagă în seamă ne descoperă nu doar un mare maestru al cuvîntului, ci, înainte de asta, un om de o mare sensibilitate, pentru care scrisul este o operă de salvare a tuturor celor lepădați de lume. Pe aceștia îi prinde Cehov în mrejele scrierilor sale și, asemenea păstorului care se bucură de oaia cea pierdută, el face ca cele lepădate de oameni să devină prețioase în ochii lui Dumnezeu.” Savatie Baștovoi

Povestile si basmele lui Ioan Slavici reprezinta un segment distinct al creatiei sale, in care prozatorul valorifica materialul folcloric printr-o rescriere cultivata, atent structurata si profund moralizatoare. Aceste texte – de la Doi feti cu stea in frunte si Zana Zorilor pana la Florita din codru sau Ileana cea sireata – integreaza motive traditionale ale basmului romanesc (eroul predestinat, calatoria initiatica, confruntarea cu forte antagonice, interventia supranaturalului), dar le organizeaza intr-o naratiune mai coerenta si mai sobru articulata decat in varianta orala.

Prin stilul sau clasicizant, prin economia limbajului si prin accentul pus pe dimensiunea etica, Slavici muta centrul de greutate de la spectacolul fabulos la analiza caracterului. Eroii sai sunt figuri simbolice ale virtutii: perseverenta, cumpatarea, spiritul justitiar sau fidelitatea fata de adevar. Lumea rurala transpare discret in fundal, nu ca spatiu etnografic, ci ca orizont moral in care valorile comunitatii se reflecta in destinul personajelor.

In ansamblu, basmele lui Slavici pot fi privite ca o sinteza intre traditia folclorica si proiectul educativ al literaturii culte din secolul al XIX-lea: texte care conserva imaginarul popular, dar il supun unei ordonari rationale si unei intentii formative explicite. Astfel, ele raman relevante nu doar ca literatura pentru copii, ci si ca document cultural despre modul in care modernitatea romaneasca a reinterpretat patrimoniul narativ traditional.

Publicat in 1818, Frankenstein de Mary Shelley s-a impus nu doar ca un reper al literaturii gotice si al romantismului tarziu, ci si ca unul dintre primele romane ale modernitatii, anticipand teme filosofice, etice si stiintifice care aveau sa devina centrale in cultura secolelor urmatoare. Textul depaseste limitele unei simple povesti horror: el propune un amplu exercitiu de reflectie asupra naturii creatiei, asupra dorintei omului de a sfida limitele impuse de ordinea naturala si asupra responsabilitatii morale pe care o implica orice act creator.

In centrul romanului se afla figura dubla Victor Frankenstein – Creatura, un binom ce functioneaza ca o oglinda fracturata. Victor, tanarul savant obsedat de descifrarea „secretelor vietii”, devine modelul romantic al titanului care aspira la cunoastere absoluta. Insa, odata cu reusita experimentului sau, triumful stiintific se dovedeste a fi doar inceputul unei tragedii. Frankenstein fuge de propria creatie, refuzandu-i numele, educatia, protectia – adica exact ceea ce confera umanitate. In acest gest de respingere totala se afla esenta romanului: nu actul creatiei este monstruos, ci abandonul.

Creatura, in schimb, reprezinta o constiinta in formare, un „nou-venit in lume” care descopera frumusetea si ostilitatea existentei. Ea citeste, observa, sufera, invata sa vorbeasca si se confrunta cu o societate ce o respinge violent din cauza aparentei. Mary Shelley inverseaza astfel perspectiva traditionala asupra monstruosului: monstru nu este cel care arata inspaimantator, ci cel care refuza empatia si responsabilitatea. Drama creaturii este aceea a unui individ condamnat la izolare, in ciuda unei sensibilitati profunde si a unei dorinte autentice de a apartine lumii oamenilor. Romanul poate fi citit si ca o meditatie asupra modului in care stiinta, dezlipita de etica, poate produce nu progres, ci haos. Shelley scrie intr-un moment in care revolutia industriala si descoperirile medicale reconfigurau radical imaginea omului despre sine. Frankenstein avertizeaza asupra pericolului unei stiinte conduse doar de ambitie si de obsesia pentru putere, fara constiinta morala si fara respect pentru complexitatea vietii.

Mai profund, cartea pune in discutie insasi conditia umana: ce ne face oameni? Ce datoram celor pe care ii aducem pe lume, fie prin nastere, fie prin creatie culturala sau tehnologica? Cum se formeaza identitatea in raport cu privirea celuilalt? Si, poate cel mai apasator, cat de fragila este linia dintre uman si inuman atunci cand iubirea, grija si responsabilitatea lipsesc?

Finalul romanului, cu Victor si Creatura urmarindu-se in pustietatea polara, capata dimensiunea unei parabole tragice: creatorul si creatia sunt legati inexorabil, doi poli ai aceleiasi vinovatii. Shelley nu ofera solutii, ci ridica intrebari ce continua sa preocupe literatura si etica contemporana, mai ales in era biotehnologiei si a inteligentei artificiale.

Astfel, Frankenstein este mai mult decat o poveste cu un savant nebun si o creatura inspaimantatoare. Este un mit fondator al modernitatii, un avertisment despre consecintele ignorarii responsabilitatii morale, o reflectie asupra setei de cunoastere si asupra nevoii fundamentale de relationare umana. Ramane, pana astazi, una dintre cele mai tulburatoare meditatii literare despre limitele pe care oamenii le depasesc – si pretul pe care il platesc atunci cand o fac.

Craii de Curtea-Veche de MATEIU I. CARAGIALE (1885 – 1936) este un roman-bijuterie al literaturii romane, o incursiune hipnotica in Bucurestiul de altadata, unde eleganta obosita a saloanelor se amesteca cu umbrele hanurilor si cu farmecul periculos al noptii. Intr-o atmosfera decadenta, rafinata si tulbure, trei personaje memorabile – Pasadia, Pantazi si Pirgu – isi traiesc ratacirile printre masti sociale, excese si iluzii, in timp ce un narator lucid le urmareste caderea cu fascinatie si ironie fina.

Cu o fraza somptuoasa si o arta rara a portretului, Mateiu Caragiale compune o poveste despre sfarsitul unei lumi, despre aristocratism si impostura, despre seductia viciului si nostalgia unei nobleti pierdute. Craii de Curtea-Veche nu este doar un roman: este o experienta de lectura intensa, un tablou nocturn in care splendoarea si degradarea merg mana in mana, lasand in urma gustul inconfundabil al unei epoci apuse.

Cu ocazia aniversării de 80 de ani a „Micului Prinț”, studioul MinaLima reimaginează în stilul său unic povestea scrisă de Antoine de Saint-Exupéry și continuă să inventeze noi legături între pagină și imaginație.

Cei care îndrăgesc povestea, vor avea surpriza să descopere o ediție inedită cu ilustrații și elemente interactive de MinaLima.

Ar fi trebuit s-o judec după fapte, iar nu după vorbe. Mă înmiresma şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug! Ar fi trebuit să ghicesc tandreţea îndărătul bietelor ei stratageme. Florile sunt atât de contradictorii! Dar eram prea tânăr ca să ştiu s-o iubesc.

O poveste care a îmblânzit cititori de toate vârstele, din toate colțurile lumii.

„A fost odată ca niciodată un mic prinț care locuia pe o planetă abia cu un pic mai mare decât el și care avea nevoie de un prieten...» Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi părut mult mai adevărat. Fiindcă nu-mi place să mi se citească superficial cartea. E atât de dureros pentru mine să povestesc amintirile astea. Sunt șase ani deja de când prietenul meu a plecat, împreună cu oaia lui. Dacă mă străduiesc să-l descriu aici este ca să nu-l uit. E trist să-ți uiți un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten.“ Antoine de Saint-Exupéry