Literatură română

Dacă această carte ar vorbi despre cel care i-a dat naștere și, implicit, despre ea, ar putea-o face împrumutând vocea unuia dintre personaje și ar spune cam așa: La urma urmei, tu trăieşti foarte intens povestea scrisă, nu? Cuvintele sunt carne, sunt sânge, frazele tale sunt corpuri. Acum ai o clonă din cuvinte după chipul şi asemănarea mea, un amalgam de fraze lungi din care se întrupează, ai acolo sângele meu, carnea mea, surâsul, sprâncenele, gesturile, ezitările, jocul, vocea mea.

Aș mai adăuga că Ovidiu Baron propune un roman dens, în care fantasticul și realul caută se vorbească și laolaltă, și canon, și împrumutându-și cuvinte ori stări, despre dragoste, reacția la ea și lumi diferite, ce se contopesc una în alta și se reinventează una din alta.                                                       

Robert Șerban

Un flux narativ scurtcircuitat de reflexe crepuscular-fantasmatice străbate problematica unui eros cu două chipuri, precum ale mitologicului Ianus, unul întors spre un trecut halucinant, straniu, celălalt îndreptat spre un prezent tulburător, pulsatil. Ovidiu Baron ne oferă o narațiune densă, magmatică, un periplu nevralgic și sincopat între atunci și acum, pe firul subțire, tot mai subțire al întâmplărilor, al devenirilor și al distanțărilor care, nod după alt nod, leagă trecutul de prezent. O scriitură fermecătoare, alertă, care se află, în permanență, sub sevraj poetic. Însă, înainte de toate, seva melancolică a evocării, clocotitoare, vascularizează destinul personajului, pentru care memoria devine o cutie de rezonanță a imaginației și a sensibilității.

Savu Popa

„Nu ai de‑a face cu oameni bolnavi, ca în spitale, tu n‑ai vână pentru asta, te‑ai pierde cu firea, ca să nu mai zic dacă îţi moare cineva pe masa de operaţie, ce‑o să faci?, o să mori cu el?, apoi sunt şi aparţinătorii, oho, să vezi acolo tragedie, cum vorbeşti tu cu ei…?, eşti prea căcăcioasă, prea sensibilă, nu o să faci faţă, dar aşa, la şcoală, cu copiii, n‑ai nicio treabă, e cel mai uşor şi cel mai frumos, e ca o poveste.

— Nu vă mint, să ştiţi că e surdă. Ilona nu aude deloc. Da’ nu face nimic rău. Asta e, aşa e viaţa asta, a adăugat bătrâneşte rândul de la uşă. Iar pe cea care recită o cheamă Elvira, ca să ştiţi.

Clarei i‑a venit să râdă. Fetiţa care vorbea era prietenoasă, „e sfătoasă“, ar fi zis mama, un copil crescut de o bunică, mai toţi sunt crescuţi de bunici, părinţii sunt ocupaţi sau inexistenţi. Hei, mama…?…, cum e asta cu cea mai frumoasă meserie din lume?, când începe ea să fie frumoasă, întreb, poate doar după ce ai învăţat să‑ţi fie frică sau să nu‑ţi mai fie frică, de ei, de tine, de greşeli, e ca şi când te aruncă cineva în gol şi tu înveţi să zbori, deşi nu ştiai că poţi, şi până să o faci e înspăimântător, hai, recunoaşte!”

O antologie de texte care explorează multiplele fațete ale minciunii

21 de autori, scriitoare și scriitori ai zilelor noastre, explorează multiplele fațete, manifestări și consecințe ale minciunii, într-un demers editorial onest și fără pretenții moraliste. Fără intenția de a demasca și expune minciuna în sine, volumul Suprapun realități, spun minciuni se vrea un demers in rem de documentare a mecanismelor care o pun în mișcare.

Coordonator: Cristina Munteanu
Design copertă: Beatrice Arzoiu

Scriitori: Ovidiu Baron, Nicoleta Beraru, Remus Boldea, Eugenia Crainic, Mina Decu, Ohara Donovetski, Silvia Dumitru,  Carmen Florea, Clara Marinescu, Cosmin Neidoni, Alexandra Niculescu, Corina Ozon, Nic Popescu, Andra Samson, Andreea Samson, Laura Stanciu, Cristina Ștefan, Adrian Teleșpan, Miruna Vasiliță, Andrei Zbîrnea

Romanul de debut al lui Mihai Bălăceanu invită într-o călătorie în lumea tradițională japoneză, reconstruind cu talent antropologic gesturi, comportamente și credințe care dau contur simultan poveștii și mentalităților menite să configureze un anumit modus vivendi. Țesătura narativă se dezvăluie treptat, aducând laolaltă personaje din clase sociale distincte – nobili, samurai și servitori de la Castelul Alb, țărani din Satul din Vale, negustori, copii, un vraci și un pictor care văd dincolo de vizibil –, dar și figuri ce populează imaginarul religios, precum spirite malefice (shinigami) sau vulpi (kitsune) cu puteri paranormale. Scurta istorie de viață a frumoasei Sakura, situată pe puntea fragilă dintre dragoste și moarte, se deșiră fir cu fir, de parcă o mână invizibilă trage de ața destrămării. Toate morțile anterioare sfârșitului ei creează imaginea unei scuturări a florilor de cireș sub vântul primăverii, amintind de nesfârșitele cicluri ale naturii și ale existenței.

Cristina Bogdan

Proza ultrascurtă e precum cursa de 100 de metri plat. Clipești și ai pierdut startul, clipești din nou și e gata. Dar e proba regină a atletismului, cea care naște cel mai mare interes, cea pentru care pregătirea e draconică, cea la care departajarea e la milimetru.

 Nic și Laura fac un adevărat maraton compus din curse de 100 de metri. Imaginează în doi, își predau ștafeta unul altuia (fără orgoliul semnăturii distincte), înlănțuie hohote de râs și emoții, dar și, uneori, gânduri ce se cer mai îndelung mestecate. Citiți și apoi jucați și voi jocul lor de-a proza ultrascurtă. Pe Ficțiuni Reale & LiterNet.

Răzvan Penescu – Fondator LiterNet/Admin Ficțiuni reale

 

Spune-se că în octombrie 1975, Ilie Năstase a înfruntat-o pe marea campioană Evonne Goolagong într-un meci demonstrativ de un singur set, în Mission Viejo, California. Deși a intrat pe teren îmbrăcat într-o superbă rochiță, Ilie al nostru a luat bătaie cu șapte la cinci, spre deliciul publicului american.

În cartea pe care o țineți acum în mână, Nic Popescu participă alături de Laura Stanciu într-un adevărat turnir de flash fiction – gen încă prea puțin dezvoltat la noi, dar care vine tare din urmă, iar perspectivele îi sunt trandafirii: se citește ușor și se râde. Asta-i partea luminoasă din flash fiction. Partea lui mai puțin simpatică este că se scrie foarte greu, și din acest motiv am numit „turnir” cartea celor doi; gândiți-vă la un meci amical, în care se joacă numai la fileu! Da, Scurt pe doi este o carte-spectacol, pentru deliciul cititorilor.

Mihai Buzea – scriitor

Poveștile scrise în palmă ale Corinei Ozon își găsesc locul în paginile acestei cărți precum constelațiile luminând pe un cer senin sub ochiul atent al unei naratoare care încearcă să sesizeze dincolo de cuvinte fulguranța unei nostalgii ce traversează sufletul însetat de iubire, amintind neîncetat urgența trăirii depline, a iubirii fără măsură și a suferinței care pândește la fiecare colț. „Să nu te amăgești vreodată crezând că nu-ți vei mai aminti cu adevărat de ceea ce nu ai avut curaj să faci”, ne spune ea ca un avertisment, dar și ca un îndemn al setei de viață care o animă. Inspirându-se din izvorul bogat al fantasticului, al spiritismului, al șamanismului și al altor practici mai noi, personajele Corinei Ozon trec cu ușurință granițele realului pentru a se cufunda într-o ficțiune colorată, uneori cu umor, fără să uite să se întoarcă la o gravitate apropiată de un fior tragic, dureros al eșecului. Iubirea visată, sperată, dar risipită într-un cotidian al rutinei și secătuită de infidelitate și de violență, este precum o flacără muribundă care nu încetează să repete, ca o incantație a neîmplinirii: „Și, Doamne, cât de mult ne iubeam…” Dincolo de acest regret al uzurii sentimentelor, proza scurtă din acest volum reușește să aducă în prim-plan figuri puternic conturate, care se imprimă în memoria cititorilor fie prin această forță a trăirii, fie prin umanitatea pe care se străduiesc să o apere dincolo de orice slăbiciune a firii. Exercițiul din acest volum de proză scurtă al Corinei Ozon constă tocmai în a sesiza această parte luminoasă a ființelor pe care le pune în scenă. Pentru aceasta, ea face apel la un aliat fidel, identificat în această sintagmă sugestivă, puternică despre capacitatea de reziliență a ființei care caută fericirea adevărată:  „între gest și cuvânt este timpul care vindecă”.

Dan Burcea, critic literar

Observația atentă, grija pentru înduioșare, resursele secrete de nostalgie

(naïve utopie du passė), toate acestea plus o facilitate a comunicării, o vocație a exprimării cu naturalețe fac din noua carte de proze scurte a Corinei Ozon, în mod paradoxal, o încununare a unei cariere aflate la vârsta maturității artistice.

După ce s-a manifestat prolific în romane și fluvii narative, iar acestea și-au cucerit deja un public, prozatorea își dă voie să atace genul prozei scurte, adică al orfevrăriei.

Bijuteriile ei – de aur sau argint, de gheață și de sentimente – sunt menite să fie citite și prețuite de cei care o creditează grație succeselor ei anterioare, dar și de cei care nu o cunosc încă, cei care o descoperă acum, căci cheia de preț a acestei cărți este emoția artistică. Talentul pur și franchețea observației, lumea fascinantă a unei vârste și amintirea unei  frăgezimi de suflet mă duc cu gândul la Valéry Larbaud și la a lui Fermina Márquez. Căci acolo am mai găsit o asemenea finețe în descrierea stărilor, a tulburărilor infinitesimale. Și mai rămâne planarea de zbor de libelulă asupra misterelor și imaginației, într-un cuvânt un regal pentru lectură, pentru cititorul răsplătit din plin cu ceva deosebit, rafinat și de neuitat.

Cleopatra Lorințiu, scriitoare

Suita de proze scurte a Corinei Ozon ne înfățișează un adevăr dezgolit, constituindu-se într-un memento de un realism visceral al faptului că viața nu e doar o înșiruire de întâmplări duioase și perpetuu înălțătoare, ci și, prea adeseori, o  „chemare la arme” ce nu ne dă de ales, situându-ne în fața unor situații obiectiv brutale sau aspre, precum și ireconciliabil tragice. Pastilele-poezii ce contrapunctează textele au menirea de a atenua duritatea condiției umane, care, de dincolo de învelișul vanităților noastre, ne sorocește însingurării și suferinței. Atât concretețea, cât și lirismul mângâietor al textelor sunt asigurate de elemente de fantastic pe care Corina Ozon le mânuiește cu dexteritatea marilor scriitori, netulburată de forța potențial dezechilibrantă a firului narativ.

Violeta Borzea, editor

Dan Matei, un debut absolut surprinzător, o carte care acoperă primii ani de dupa Revoluție, cu atmosfera aceea postapocaliptică și total nebună. Un roman care merită o soartă mai bună (ma refer la receptare).

Bogdan Alexandru-Stănescu, Suplimentul de cultură nr. 424, ianuarie 2014

La aproape 35 de ani de la Revoluție, apar în literatura română tot mai multe cărți cu subiecte ancorate în tulburii ani ’90, ai tranziţiei postcomuniste. Motivul e legat de maturitatea, de experiența și distanța necesare generației care s-a dezvoltat în acei ani pentru a explora narativ, cu toate instrumentele stilistice, estetice, ideologice, mentalitare, istorice, sociologice ș.a.m.d., spațiul și contextul social care i-a format. Dan Matei este unul dintre acești exploratori, care, în cartea de față, ce analizează distopic și postapocaliptic primii ani de după Revoluție, creează o frescă socială de o acuitate înspământătoare, chiar dacă este trecută uneori prin filtru oniric sau suprarealist. Literatura noastră are nevoie de un roman social de bună calitate, care să sondeze în adâncime straturile corupției, ale oportunismului și ale confuziei generale care ne-au marcat istoria recentă, iar Dan Matei este în momentul de față unul dintre cei mai expresivi reprezentanți ai acestei direcții.

Cosmin Perța

Cartea Simonei Ferrante spune poveștile tulburătoare ale celor nevoiți să-și părăsească patria din motive care țin de fragilitatea lumii și de complexitatea naturii umane – frică, speranță, supraviețuire, dar vorbește totodată și despre frumusețea legăturilor care se nasc în mijlocul suferinței. Este o carte despre curaj și reziliență, despre dor și alegeri imposibile, despre rușine și demnitate, despre prietenii neașteptate și iubiri salvatoare.

Din bucătăriile încărcate de mirosuri și amintiri, până la lagărele de refugiați și coridoarele spitalelor, cartea ne plimbă prin realități dureroase, dar profund umane.

Opt sute de metri. O mie șase sute de pași până la tine este un roman necesar, scris cu luciditate și compasiune. Un roman dens, scris cu sensibilitate și forță, o meditație profundă despre rădăcini, speranță și umanitatea care se naște în locurile cele mai întunecate. Este, totodată, și un roman al simțurilor, în care fiecare gest, fiecare cuvânt, privire, respirație, miros, tăcere – capătă consistență.

Dar mai presus de toate, în acest roman se simte o parte din sufletul autoarei, iar asta este dincolo de cuvinte.

Camelia Cavadia, scriitoare

Simona Ferrante propune un roman tulburător și actual, construit pe fundalul războiului din fosta Iugoslavie și al migrației forțate. Urmărește destinele refugiaților – sârbi, croați, bosniaci, români — marcați de sărăcie și violență, dar și drama fugarilor din România comunistă și cruzimile îndurate. O poveste despre supraviețuire, adaptare și umanitate, cu ecouri puternice în prezent.

Corina Ozon, scriitoare

Cum ar fi să te trezești prizonier în propria minte, așa cum ai fi închis într-o cameră de unde nu poți evada, pentru că nu există ușă, pentru că toate posibilitățile de comunicare cu lumea exterioară sunt suspendate? Cum ar fi să nu poți trece peste o traumă multiplă, care însumează o concediere, pierderea celei mai importante ființe din viața ta, dar și a altor oameni apropiați? Cum ar fi să te trezești că ai 50 de ani, că ești aproape singur, că nu mai ai serviciu și ești obligat să te adaptezi într-o lume pe care nu o mai înțelegi și care se schimbă cu o viteză înspăimântătoare?

Romanul Noi, care am trecut râul Lethe încearcă să răspundă la toate aceste întrebări fără să dea neapărat o soluție și fără să intre în capcana reflecțiilor axiologice. Cititorul este invitat să se așeze confortabil pe un scaun și să privească printr-un ecran la ceea ce se întâmplă în camera bleu. Acolo se află protagonistul nostru, bărbatul de 50 de ani captiv în propriile angoase și măcinat de întrebări fără răspuns. Cititorul poate să-l vadă în permanență, să-i monitorizeze orice mișcare, să-i studieze reacțiile. Ecranul este identic celor din camerele unde sunt introduși câțiva inși, pentru ca martorul protejat să identifice infractorul. Cei dinăuntru nu pot vedea în afară. Nici protagonistul nostru nu poate ști ce se află după ecranul care ajunge să-l obsedeze. Poate doar presupune. De aici până la nebunie mai e doar un pas.

Noi, care am trecut râul Lethe este un roman despre singurătate, teamă și inadaptare, dar și despre vis și uitare. Este drama bărbatului ajuns la criza celor 50 de ani, atunci când lumea din jur îi devine străină. Este o carte despre nevoia de libertate și de eliberare, despre atmosfera toxică a orașului și a lumii cinice care nu e preocupată decât de propriile interese. Este o privire melancolică în trecut, dar și o proiecție a unui posibil viitor apocaliptic. Un banal briceag primit în copilărie poate (sau nu) să salveze lumea. Un caiet oarecare se transformă în judecătorul propriului scris, al adevărului și al vieții. O brichetă Zippo transformă totul într-o aventură tragică.

Noi care am trecut râul Lethe descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este că această lume cu repere greșite trebuie corectată. Iar dacă pentru asta protagonistul e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că este singura posibilitate de a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. El trebuie să găsească soluția evadării, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască.

Noi, care am trecut râul Lethe este o carte despre prietenie, iubire, speranță, dar și despre părăsire, moarte și disperare. Este, de asemenea, o critică adusă lumii de azi.

xxx

Literatura lui Gelu Diaconu, fie că vorbim despre poezie sau proză, prezintă o forță casantă, de sticlă care taie doar spărgându-se. Protagoniștii săi nu sunt străini de durere, pierderi, singurătate. Autentici, fără măști idealizante, vădesc o fragilitate fățișă, pe care nu se feresc s-o arate lumii. Între muzici și tăceri, se străduiesc să se împace cu omul din oglindă. Noi, care am trecut râul Lethe este o carte a căutărilor, a amintirilor volatile și a contururilor difuze, a oniricului și a realității fluide, a interstițiilor și a ciclicității, a glisărilor în timp, căci timpul este cel care face irecognoscibile locuri și ființe. E un roman pe alocuri kafkian, pe alocuri scris într-o cheie fantastică adusă la zi, de parcă ar fi opera unui Eliade sau a unui Irving douămiist.

George Cornilă

Am citit Mierla neagră cu pasiune și adevărată admirație de la o pagină la alta. O lectură acaparantă și perenă. Există cărți care mi se par bune la lectură, dar pe care le uit repede. Eu împart cărțile după măsura în care îmi rămîn în minte și mă obsedează. Romanul Mierla neagră mi-a rămas în memorie și-mi voi aminti mereu de el, nu doar cînd mă voi plimba pe străzile Clujului, iar pentru asta autorul e demn de toată lauda.

Ana Blandiana

Radu Țuculescu e un prozator al cărui scris plutește nonșalant peste generații și mode. Și un epicureu narativ cu repertoriu derutant. A publicat, în ultimii 45 de ani, cîteva zeci de volume (romane, proză scurtă, piese de teatru, publicistică, literatură pentru copii). Are și o formulă proprie inconfundabilă – nu o rețetă, deși arta culinară e un lait-motiv apetisant al prozelor sale; muzician prin formație și artist cu vocație multiplă, și-a proiectat cu virtuozitate background-ul și în narațiunile proprii (de la Degetele lui Marsias încoace), care abundă în personaje cu formație muzicală și în intrigi asociate muzicii instrumentale. Răsfățul voluptăților senzuale care le condimentează e comparabil, în multe privințe, cu cel culinar. Iar fundalul social-politic, ținînd de istoria recentă comunistă și postcomunistă, este omniprezent; cu rădăcini în fantasmele unei Transilvanii post-imperiale (de mirare că autorul lipsește din Dicționarul romanului central-european…), el oferă nu puține biografeme ficțiunilor lucrate cu rafinament imaginativ și cu un umor care nu exclude dramatismul sau cruzimea. Toate aceste ingrediente – sau teme obsedante cu variațiuni – se regăsesc și în textura romanului Mierla neagră.

(…) Dacă ar fi să caut un scriitor internațional afin lui Radu Țuculescu, primul care mi-ar veni în minte ar fi Boris Vian – minus exuberanța imaginativă „patafizică” și jazzistică a francezului, dar cu răsfățuri bonom-meticuloase și soluții ingenioase tipic țuculesciene. La sfîrșitul lecturii, odată cu retragerea din scenă a „iluziei” Maria Candelato, cititorul rămîne cu tristețea că această carte frumoasă trebuie, totuși, să se sfîrșească.

Paul Cernat

Roman puternic, muzical şi simbolic (simbolul corbului, dar şi simbolistica religioasă angelic versus diabolic, la care trimite mănăstirea franciscană ori numele lui Anghel, ca şi episodul biblic al „picioarelor desculţe”, transformat de personajul Prada într-o formă de pedeapsă sadică), Mierla neagră impune graţie unei atmosfere obsedante și a unor personaje extrem de vii, și reprezintă, fără îndoială, unul dintre romanele de prim-plan ale postcomunismului românesc.

Adina Dinițoiu

În scriitura lui Narcis Amariei intri ca într-o cameră a secretelor și ai nevoie de niște chei (pe care numai lecturile anterioare ți le pot oferi) pentru a putea deschide toate sertarele – văzute și tăinuite – ale poveștilor. Organizată în șapte structuri treimice, colecția de istorii pare a circumscrie spațiul realității, dar glisează firesc și neașteptat înspre teritoriile visului, ale fantasticului sau ale supranaturalului, ca și cum punțile dintre lumi ar rămâne mereu fluide.

Ușurința cu care schimbă universurile schițate și, deodată cu ele, scenografiile, decorurile și întreaga recuzită a poveștilor trădează un scriitor obișnuit să străbată teritorii mai familiare (Trei povești din Transilvania, Trei povești cu gust de bragă, Trei povești din cartier) sau mai exotice (Trei povești din alte mări și țări) cu același pas sigur. Până la urmă, toate narațiunile stau sub semnul lui de nicăieri și de oriunde și, dincolo de fizionomiile lor diverse, au câteva oaze de întâlnire: privirea limpede sau blurată asupra timpului și a nodurilor dintre secvențele lui trecute, prezente și distopic-viitoare, mâna sigură cu care este introdus straniul în curgerea textului și rafinamentul cu care sunt conturate personajele, cu toate ciudățeniile, dorințele și obsesiile lor. Cu aceeași ușurință scriitorul alege să coboare înspre structurile arhetipale ale basmului (Buruiana), ale realităților sociale cu iz medieval (Moartea lui Anton Braun, Mistuire), ale istoriilor evanghelice (Talip) sau să urce înspre coloniile distopice ale unui viitor întunecat (Viespea de smochin).

Pe urmele maeștrilor realismului magic –  Gabriel García Márquez, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares sau Alejo Carpentier – se încumetă să sară șotronul între diversele căsuțe ale percepției subiective nocturne (visul) și diurne (halucinația, revelația, transa), propunând o suită de decupaje în irealitatea imediată sau îndepărtată. Narcis Amariei este un povestaș pe deplin conștient că lumea se ține prin cuvinte și că inserțiile magicului în cotidian constituie mortarul capabil să lege cărămizile edificiului narativ.

Cristina Bogdan

Straniul univers din Marelo stă sub semnul pierderii contactului cu realitatea și al fugii conștiente, inconștiente ori subconștiente de cotidian prin fantastic, somn, vis, coșmar, migrene și insomnii, prin licori, poțiuni, elixire ori narcotice, prin iluzii, halucinații, viziuni, predicții, rememorări, senzații de déjà-vu, maladii psihice, psihiatrice, boli neurodegenerative, prin amintire, pierderea cunoștinței, comunicare mentală și joaca cu mintea celorlalți, prin farmece și vrăji, beție și droguri, oboseală, surmenaj, leșin și moarte clinică. Pare să existe o cauză ascunsă, o vină, un păcat, o culpă, dar și contraponderea: o dorință de salvare, de purificare, de renaștere. Stând sub semnul numerologiei sacre, cele șapte cicluri a câte trei povești au un maestru de ceremonii, un narator abil care jonglează cu multiple realități misterioase ale căror ape se tulbură, fuzionează, se substituie una alteia, dar și cu tehnici cinematografice și, cireașa de pe tort!, finaluri surprinzătoare care răstoarnă întreaga perspectivă. Poveștile acestea cetiți-le noaptea… și ziua! Prin acest volum de proză scurtă, Narcis Amariei devine un prozator cu o voce personală inconfundabilă în literatura română și, sperăm, nu numai.

Alina Hucai

Autorul schițează o panoramă drastic analizată a vieții de zi cu zi a locuitorilor unui bloc înainte și după 1989. Despre depășirea sărăciei, combaterea conflictelor interpersonale, despre acțiuni de substituție a singurătății, despre discutarea unor subiecte precum Libertate și Adevăr. Tipic acestei lumi narative caracterizate printr-o descriere realistă a vieții de zi cu zi este intruziunea regulată a fantasticului. (…) Legile naturii sînt depășite, figurile sînt intenționat exagerate în existența lor fizică bîntuită adesea de fantome. Cauza amenințărilor și a pericolelor rămîne de obicei ambiguă, astfel încît toate aceste motive reprezintă metafore pentru o lume aparent impenetrabilă, plină de confuzie, neliniște și frică.

 Kindlers Literatur Lexikon (Verlag Metzler, Stuttgart, 2009)

Radu Țuculescu adună în cartea sa o serie de întîmplări petrecute mai ales după schimbarea din 1989. Întîmplări care, adesea, îți produc frisoane și te pun pe gînduri. Ca și cum Stephen King s-ar fi mutat într-un bloc postsocialist.(…) Un roman grotesc, din care tragem concluzia că și libertatea poate duce la teamă.

Frankfurter Allgemeine Zeitung

În paginile cărții este vorba despre o realitate în care viața oamenilor adunați într-un bloc mamut ia turnuri neobișnuite, tulburătoare. Sînt întrupări ale unei existențe adînci melancolice. (…) Autorul are un limbaj colorat, expresiv, cu care ne povestește despre un sistem care se rupe sub greutatea propriei sale arhitecturi ideologice.

Neuer Zürcher Zeitung

Revista literară ORTE din Berna a plasat volumul apărut la Viena (Der Mikrowellenherd, Edition Milo, traducere de Zorin Diaconescu) printre cele mai bune șapte cărți de literatură străină apărute în spațiul german în 2008.

Ingrediente: o doctoriță mucalită – Otilia Țigănaș –, un sănătos simț al umorului și o imaginație debordantă.

Mod de preparare: se amestecă toate la foc mic, cu răbdare, apoi se lasă la dospit.

Rezultatul: o carte gustoasă, în care se împletesc zâmbetul și lacrima, seriozitatea cu emoția, profunzimea cu spiritul lejer și, nu în cele din urmă, inteligența cu ironia mușcătoare.

Numele alimentului: Femeia cu șapte pălării și alte povestiri.

Se poate consuma la orice masă și chiar între mese. Nu se recomandă înainte de culcare, deoarece somnul va întârzia iremediabil, posibil chiar întreaga noapte.

Poftă bună și lectură plăcută!

Odilia Roșianu, redactor-șef Literatura de azi

Grandoarea scriiturii Otiliei Țigănaș te conduce, ca un fur ce vrea să-ți intre-n casă – Mulțumesc, Radu Stanca! – spre cele mai abisale adâncimi ale umorului de certă postură. Povestirile sale, înțesate cu intrigi capabile să dospească într-atât încât să poată deveni oricând microromane de cea mai bună calitate, au drept numitor comun ironia fină, hazul neîndoielnic, bășcălia ușoară, de banchet, dar, mai presus de toate, din fiecare răzbate autoironia, Regina nostimadei universale, atât de străină, adesea, de făuritorii, chiar consacrați, de umor. Medicul de țară Otilia Țigănaș demonstrează o dată în plus, în Femeia cu șapte pălării…, că filonul literaturii comice zace, în amorțire, în tot ce ne înconjoară, doctorița-scriitoare deținând însă remediul perfect pentru a-l face să țâșnească. Fără niciun efort, reușește să vadă subtilități și sensuri în viețile membrilor unei comunități eclectice, pe care autoarea o disecă impecabil, folosindu-se de harul literar nativ, stârnit și completat de un incredibil spirit de observație. Otilia Țigănaș, ca nimeni alta, seduce atât cititorul profesionist, dar și pe cel ocazional, cu nonșalanța cu care, în viața de zi cu zi, prescrie o rețetă. Dacă însă vindecarea, în urma prescripțiilor doftoricești, vine sau nu vine, povestirile Otiliei au, fără nicio îndoială, efect curativ.  Cunoscând-o, i-am solicitat doze duble cu fiecare ocazie. Mizez pe caracterul profilactic al ediției de față.

Eugenia Crainic, scriitoare

Povestirile Otiliei Țigănaș sunt scrise într-un limbaj frust, lipsit de sentimentalism ori de accente melodramatice, fiind pline de umor și ironie, dar și de autoironie, așa cum ar trebui să aibă orice creator autentic. Otilia Țigănaș face incizii în propria biografie cu un fin bisturiu, descoperind întâmplări și personaje, construind un univers în care realitatea nudă se amestecă, uneori, cu una vag misterioasă, atinsă de parfumuri magice. Autoarea stăpânește tehnica dialogului, dar și pe cea a portretizării, dovedind, în cele din urmă, un text cu toate semnele maturității.

Radu Țuculescu, scriitor

Victor  „Vic”  Șendroiu e un bărbat ajuns la vârsta de mijloc. Are o viață așezată, corect construită în timp, o soție gospodină și un fiu cuminte, chiar dacă atent mai mult la device-uri. Numai că Vic, cititor avid și iubitor de poezie, vrea mai mult, vrea împlinire neuronală și sexuală, iar misiunea lui devine aceea de a se simți cu adevărat viu.

Atunci când o întâlnește pe Dariana, crede că a găsit calea. Dar, de aici, începe aventura…

În Eu, două femei și nici un câine, Nic Popescu descrie cu naturalețea unui scriitor înnăscut aventura deopotrivă amoroasă și de viață a doi adulți care renasc unul prin celălalt. Un roman captivant, grav și comic în egală măsură, acesta îi va câștiga cu siguranță de partea lecturii chiar și pe aceia care poate că nu s-au considerat niciodată cititori.

Mircea Pricăjan, scriitor

Fericirea e doar un cuvânt. Noi îi dăm viață, îl rotunjim și ni-l însușim. Victor Șendroiu – personajul creat de Nic Popescu – nu face excepție. Pentru el, fericirea înseamnă libertate, împlinire intelectuală și sexuală, iubire. Nimic din ceea ce soția lui, Otilia, nu-i mai poate oferi. Am intrat treptat în lumea lui Victor, în gândurile lui, iar curiozitatea mea a crescut cu fiecare capitol parcurs. Va avea curajul să caute ceea ce își dorește atât de mult? Va acționa? Își va găsi puterea să se aleagă pe el? Eu, două femei și niciun câine e o poveste a vremurilor pe care le trăim, care te ține în priză, cu un umor fin, bine dozat, cu răsturnări neașteptate de situație, iar la final rămâi cu întrebarea firească: Ce-ar fi fost dacă…?

Mona Șimon, scriitoare

O situație clasică, unde un bărbat  „cam” însurat trebuie să aleagă între soție și iubită, se transformă într-una explozivă, când trecutul, ura și răzbunarea își dau mâna, iar protagoniștii trebuie să-și clarifice viața și trăirile proprii, dar să și lupte pentru a-și salva viețile.

O pată neagră, ca umbra unui prădător periculos, plutește pe deasupra, de la început și până la sfârșit. Aidoma scriitorilor buni de romane polițiste, autorul ne arată doar ceea ce vrea să vedem din această poveste încordată. Ne croim drum urmându-l pe narator, pe o potecă numai de el știută, pe care-o luminează cu o lanternă mică. Nu putem evada nicăieri, suntem prizonierii lui, el e ghidul.

Ne e frică, dar ne și place. Prin Un bărbat, două femei și niciun câine, Nic Popescu anunță limpede că e un prozator cu vlagă, care se poate mișca în aproape orice direcție.

Cornel George Popa, scriitor

Deși e un autor deja experimentat de proză scurtă, premiat pentru diverse texte, cu un condei cu nerv, bine strunit, și un stil carismatic și alert, dublat de dozele exacte de profunzime sau umor, după caz, Nic Popescu este la primul său roman. Iar asta nu s-a întâmplat peste noapte, mai ales că – dincolo de dozele firești de nesiguranță și emoție specifice debutului – un autor poate fi tentat să perfecționeze la nesfârșit ceea ce urmează să le ofere cititorilor. În orice caz, ceea ce a rezultat este un roman alert, provocator, cu o poveste desprinsă din viață, pe cât de sinceră, pe atât de ironică, și cu un final gen „ai grijă ce îți dorești”.

Violeta Borzea, editor

„Cu mulți ani în urmă, am citit Cimitirul – mărturisesc, dintr-o curiozitate plină de neastâmpăr – și zău că n-a fost deloc ce mă așteptam să fie. A fost mult mai mult. Sarcastic și cu un umor fin, genuin, care te cucerește ireversibil, carismatic și sincer până la exasperare, Teleșpan ne propune un roman care, dincolo de aparența lejeră conferită de limbajul suburban, accesează câteva problematici majore. Personajul său este mandatarul unor opinii și credințe simple, dar profunde, care converg spre concluzia că fericirea vine din acceptare, și nu din cosmetizarea unor realități menite să îmbrace adevărul în straie strălucitoare, dar găunoase. Până la urmă, în fața morții, prilej de reflecție în carte, suntem cu toții lipsiți de argumente. Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult la romanul Cimitirul, pe lângă incursiunea frustă într-o zonă la care alții nu se pot gândi decât după ce își scuipă în sân, este acela că poate fi citit de toată lumea: umorul și situațiile funambulești îi corup pe cei înclinați spre pudibonderie, în timp ce îi seduc neînduplecat pe ceilalți. De altfel, prima ediție este de mult epuizată, iar exemplarele care au mai circulat în rețeaua norocoșilor sunt pe cale de dispariție. „

(Violeta Borzea, editor)

A iubi, a înţelege, a primi atenţie şi a fi atent, a greşi fără a fi condamnat, a fi trist, a suferi… aceştia ar fi pionii aduşi de Adrian Teleşpan să joace în auton0m1e, însă numai pentru cititorii atraşi de jocuri de idei, personificări cuceritoare sau de adevăruri necosmetizate – mai ales livrate într-un mod ne-clasic, neaşteptat, câteodată ingenuu, de multe ori dur. Şi eu fac parte din carte – povestitorul vorbeşte cu mine de nenumărate ori; dar şi cu tine, cu toţi cei care au deschis sau vor deschide acest roman în care personajul principal se mărturiseşte ca un om căruia nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin. Şi o face cu umor, cu (auto)ironie, cu duioşie, cu disperare, cu frământări şi convulsii. Dar, în acelaşi timp, şi cu mult calm. Autonomia e definită ca fiind dreptul de a simţi propriile emoţii, fără să existe constrângeri din partea celor din jur – poate de aceea emoţiile, în rândurile lui Adrian Teleşpan, sunt chiar personajul principal. A, şi să nu uit: Naturalia non sunt turpia… Avertisment pentru cei înclinaţi să strâmbe din nas.

Odilia Roşianu, redactor-şef Literatura de azi

Secretul fericirii. Azi, pentru prima oară după multă vreme, am încetinit. Mă simt obosită, dar nu fizic. Sunt tânără. Toată lumea îmi spune că nu am voie să fiu obosită la vârsta mea. Şi au dreptate. Dar, pentru o clipă, am uitat de ce începusem să alerg. Ca să-mi dovedesc eu mie că pot? Ca să mă simt bine în pielea mea pentru prima oară? Ca să-i fac mândri pe oamenii care aşteaptă lucruri de la mine? Poate că ţintesc prea departe. Asta fac întotdeauna, aleg drumul greu. Nu-mi plac lucrurile care vin uşor. Slăbitul prin pastile. Banii prin înşelăciune. Statusul prin sex. Lucrurile obţinute aşa nu au nicio valoare pentru mine. Eu vreau să alerg până simt că vomit şi îmi cedează genunchii. Vreau să lucrez până mă ard ochii şi îmi plesneşte capul. Şi vreau să iubesc până la nebunie. Gata, mi-am amintit de ce începusem să alerg şi totul are sens din nou. Iubirea mă aşteaptă. Pentru ea alerg. Am descifrat secretul fericirii şi mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtăşesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire.

Irina Meller, Screenwriting | Film Production | Creative Development

Presărat cu scene de o intensitate emoţională copleşitoare şi pasaje de o sexualitate frustă, dar profund revelatoare, noul roman psihologic al lui Adrian Teleşpan mi-a zdruncinat perspectivele, forţându-mă să regândesc convingeri adânc înrădăcinate. Este un text care sfidează limitele confortului şi redefineşte valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experienţă viscerală şi memorabilă.

Gáspár Györg, psihoterapeut şi autor

In acest roman epistolar, Unchiul Serenus, initiat de o noua Diotima, isi povesteste aventurile spirituale traite in mijlocul Livezii sale carpatine: intalnirea cu Salvador Dali si ultima profetie a acestuia; descoperirea urechii lui Vincent van Gogh intr-un apartament parizian; viziunea stelara din Poiana Schitului si destinul unui grup de solomonari autentici; initierea in cultul soarelui, de Sanziene, si transformarea unei masini distruse in muzeu de arta; descoperirea unui manuscris al marelui mistic si poet Lanza del Vasto; cum a devenit Papa si ce s-a intamplat la cel mai mare "bal al ereticilor", care a avut loc, acum opt sute de ani, intr-o padure din sudul Frantei.

„Am citit cu mare bucurie romanul lui George C. Dumitru, cu impresia că mi-a povestit copilăria din anii 1980. Nu vă temeți, nu e o biografie romanțată despre mine. (Nici măcar eu n-aș citi așa ceva.) Tot ce rămâne este un roman despre cotidianul ceaușismului târziu, așa cum îl percepe un copil dintr-un sat dobrogean. Dar e lumea văzută nu numai prin ochii lui George, ci prin ochii unei întregi generații. Cine a trecut pe-acolo va tresări la fiecare pagină; cine nu – va avea prilejul să perceapă dinăuntru o lume complicată, cu bunele și relele ei. „Era bine. Adică era rău, cu comunismul și lipsurile și tot. Dar era bine” – așa rezumă protagonistul epoca din care s-a desprins. Și cu el, toată lumea românească. George C. Dumitru scrie o carte plină de umor, care nu schematizează, nu exotizează și nici nu idealizează comunismul târziu.” (Bogdan Crețu)

„După atmosfera mustind de senzualitate din Daphnia, mai poate fi o surpriză că Dumitra Râșnoveanu ne dăruiește acum un roman de un erotism intens? Poate că nu, dar tot nu poate să nu mă surprindă scriitura ei viguroasă, mereu proaspătă, pășirea fără efort printre stări, culori și vibrații, melodia frazei și alăturările surprinzătoare de imagini.

„Daniela Rațiu reconstituie cu minuţiozitate contextul anilor ‘5o, în încercarea de a afla cine a fost Ana Pauker și cum a fost posibilă ascensiunea şi decăderea ei în regimul totalitar comunist. Profund şi tulburător, romanul este o incursiune în mecanismul infernal al «banalităţii răului», în centrul căruia se află nu doar destinul individual al celei supranumite «Stalin în fustă», ci chiar eşecul umanităţii. O ficţiune documentară excelent calibrată, care ne determină să ne punem întrebări cu privire la natura responsabilităţii individuale într-un regim politic în care legea nu sancţionează crima şi violenţa împotriva celor ce gândesc şi acţionează liber.” (Carmen Muşat)

„ – Nu am chef de baie, îi spun în timp ce îl apuc de mână. – Nici eu, îmi spune el, dar mama nu o să ne lase așa. Încuviințez și îi zâmbesc. Da, pe mama nu o poți lua cu zăhărelul seara, dacă e de spălat la spălat, fără mari dulcegăreli. Rutina, bat-o s-o bată. Am încercat câteva ori să nu-i fac pe plac și m-a trezit blocat între picioarele ei și cu capul în vană. Urăsc să mă spăl. Și când te uiți la picioarele mele, nu sunt atât de murdare, așa, un pic pe margini și sub merișor, în rest, nici nu se observă. M-am întins pe pat, epuizat complet. Burta era plină de porumb fierți trupul curat. Cu mama seara nu te pui.”

La Medeleni urmareste viata a trei copii - Danut, Olguta si Monica - pe parcursul unui interval de timp semnificativ din existenta lor: copilaria si adolescenta. Acestia traiesc pe mosia familiei Deleanu, la Medeleni, intr-o perioada de tranzitie din istoria Romaniei, pe fondul unor schimbari sociale si politice importante. Romanul este, in esenta, o evadare in lumea inocenta a copilariei, dar si o reflectie asupra schimbarilor inevitabile care vin odata cu varsta si cu maturizarea.

La Medeleni urmareste viata a trei copii - Danut, Olguta si Monica - pe parcursul unui interval de timp semnificativ din existenta lor: copilaria si adolescenta. Acestia traiesc pe mosia familiei Deleanu, la Medeleni, intr-o perioada de tranzitie din istoria Romaniei, pe fondul unor schimbari sociale si politice importante. Romanul este, in esenta, o evadare in lumea inocenta a copilariei, dar si o reflectie asupra schimbarilor inevitabile care vin odata cu varsta si cu maturizarea.

La Medeleni urmareste viata a trei copii - Danut, Olguta si Monica - pe parcursul unui interval de timp semnificativ din existenta lor: copilaria si adolescenta. Acestia traiesc pe mosia familiei Deleanu, la Medeleni, intr-o perioada de tranzitie din istoria Romaniei, pe fondul unor schimbari sociale si politice importante. Romanul este, in esenta, o evadare in lumea inocenta a copilariei, dar si o reflectie asupra schimbarilor inevitabile care vin odata cu varsta si cu maturizarea.

Romanul adolescentului miop poate fi socotit drept fila de inceput a cronicii vietii, operei si sistemului de gandire ale lui Mircea Eliade, cea dintai inregistrare in scris, transfigurata prin literaturizare, a construirii de sine fara de care nici o personalitate nu ramane in constiinta lumii si nici un creator nu e cu adevarat mare. Contradictiile, framantarile si incertitudinile de tot felul nu sunt niciodata mai puternice decat in adolescenta. Sa le invingi, sa faci din ele trepte ale cunoasterii si autocunoasterii - iata o dovada de eroism autentic, de triumf al vointei, prevestind omul exceptional de mai tarziu. Partea a doua a cartii, Gaudeamus, scrisa in anii studiilor universitare ale lui Eliade, are ca protagonisti studenti ai generatiei interbelice, tineri care isi descopera personalitatea si incearca sa-si creeze propriile criterii de raportare la realitate si propriile valori, proces din care nu lipsesc framantarea si paradoxul specifice nu numai tineretii, ca varsta, ci si unui anume context istoric.

Apus si Rasarit, barbat si femeie, personaje cu identitati ancorate in realitatea unui anume timp si loc, avand, deopotriva, puternice semnificatii arhetipale - romanul Maitreyi le contopeste pe toate intr-o dramatica poveste de iubire, dublata de un la fel de dramatic parcurs al cautarii de sine. Daca Maitreyi, tanara si frumoasa eroina, poate fi privita ca simbol al tainei stravechi, niciodata pe deplin dezvaluite a feminitatii, Allan, eroul lui Mircea Eliade, incarneaza principiul masculin al setei de absolut, pentru care calatoria pe taramuri indepartate reprezinta calea catre o pretioasa initiere.

Cu prea târzie și penibilă stupoare am realizat că „gambitul” primului volum nu e nici cel mai inspirat cu putință și nici cel mai provocator în latențele lui narative, ba mai grav, banal, antipatic și lipsit de haz... Cu alte cuvinte, din mersul pe sârmă pe care‑l comentam, pe creasta gardului, a zidului, sau a abisului pe o funie întinsă deasupra unei prăpăstii, echilibrul e imposibil la infinit... Centrul lumii e ocupat mereu astfel că mersul pe frontiera fie ea oricât de redutabilă ce desparte Binele de Rău, Raiul de Iad, poate, printr‑o simplă entorsă, alunecare sau neatenție să te arunce ba în dreapta, în Raiuri, ba în stânga, în Iaduri, ba în hăul de sub tine...

Roman de‑construit în jurul unor memorii personale și de familie