Literatură română

La Medeleni urmareste viata a trei copii - Danut, Olguta si Monica - pe parcursul unui interval de timp semnificativ din existenta lor: copilaria si adolescenta. Acestia traiesc pe mosia familiei Deleanu, la Medeleni, intr-o perioada de tranzitie din istoria Romaniei, pe fondul unor schimbari sociale si politice importante. Romanul este, in esenta, o evadare in lumea inocenta a copilariei, dar si o reflectie asupra schimbarilor inevitabile care vin odata cu varsta si cu maturizarea.

La Medeleni urmareste viata a trei copii - Danut, Olguta si Monica - pe parcursul unui interval de timp semnificativ din existenta lor: copilaria si adolescenta. Acestia traiesc pe mosia familiei Deleanu, la Medeleni, intr-o perioada de tranzitie din istoria Romaniei, pe fondul unor schimbari sociale si politice importante. Romanul este, in esenta, o evadare in lumea inocenta a copilariei, dar si o reflectie asupra schimbarilor inevitabile care vin odata cu varsta si cu maturizarea.

Romanul adolescentului miop poate fi socotit drept fila de inceput a cronicii vietii, operei si sistemului de gandire ale lui Mircea Eliade, cea dintai inregistrare in scris, transfigurata prin literaturizare, a construirii de sine fara de care nici o personalitate nu ramane in constiinta lumii si nici un creator nu e cu adevarat mare. Contradictiile, framantarile si incertitudinile de tot felul nu sunt niciodata mai puternice decat in adolescenta. Sa le invingi, sa faci din ele trepte ale cunoasterii si autocunoasterii - iata o dovada de eroism autentic, de triumf al vointei, prevestind omul exceptional de mai tarziu. Partea a doua a cartii, Gaudeamus, scrisa in anii studiilor universitare ale lui Eliade, are ca protagonisti studenti ai generatiei interbelice, tineri care isi descopera personalitatea si incearca sa-si creeze propriile criterii de raportare la realitate si propriile valori, proces din care nu lipsesc framantarea si paradoxul specifice nu numai tineretii, ca varsta, ci si unui anume context istoric.

Apus si Rasarit, barbat si femeie, personaje cu identitati ancorate in realitatea unui anume timp si loc, avand, deopotriva, puternice semnificatii arhetipale - romanul Maitreyi le contopeste pe toate intr-o dramatica poveste de iubire, dublata de un la fel de dramatic parcurs al cautarii de sine. Daca Maitreyi, tanara si frumoasa eroina, poate fi privita ca simbol al tainei stravechi, niciodata pe deplin dezvaluite a feminitatii, Allan, eroul lui Mircea Eliade, incarneaza principiul masculin al setei de absolut, pentru care calatoria pe taramuri indepartate reprezinta calea catre o pretioasa initiere.

Cu prea târzie și penibilă stupoare am realizat că „gambitul” primului volum nu e nici cel mai inspirat cu putință și nici cel mai provocator în latențele lui narative, ba mai grav, banal, antipatic și lipsit de haz... Cu alte cuvinte, din mersul pe sârmă pe care‑l comentam, pe creasta gardului, a zidului, sau a abisului pe o funie întinsă deasupra unei prăpăstii, echilibrul e imposibil la infinit... Centrul lumii e ocupat mereu astfel că mersul pe frontiera fie ea oricât de redutabilă ce desparte Binele de Rău, Raiul de Iad, poate, printr‑o simplă entorsă, alunecare sau neatenție să te arunce ba în dreapta, în Raiuri, ba în stânga, în Iaduri, ba în hăul de sub tine...

Roman de‑construit în jurul unor memorii personale și de familie

„Săpunul lui Leopold Bloom mi-a atras atenţia prin ceea ce avea să rămână caracteristica prozei autoarei: caracterul deschis, de o sinceritate frapantă, al textului, minuţia joyceană a descrierilor, stilul intuitiv, necăutat, departe de orice teatralitate a efectelor stilistice.” (Mircea Cărtărescu)

Prefata (Elegie pentru esecul cuplului) de Catrinel Popa
Referinte critice de Oana Soare
Fisa biobibliografica si nota asupra editiei de Lucian Pricop

Chiar daca nu se numara printre cele mai importante reusite artistice ale prozei lui Ionel Teodoreanu, romanul Lorelei reprezinta totusi ceva mai mult decat o lectura agreabila, de vacanta, cu parfum sentimental-dulceag, de melodrama provinciala. Desi conventional si in buna masura previzibil, romanul aduce in atentie, fie si indirect, cateva aspecte surprinzator de actuale, cum ar fi acela al raportului dintre scris si mistificare sau dintre scrisul feminin si cel masculin, furnizand – la limita – chiar argumente pentru a specula pe marginea a ceea ce s-ar putea numi „scrisul in doi“. [...]

Una peste alta, in pofida tezismului, a coincidentelor cam neve­rosimile si a excesului imagistic, Lorelei ramane o opera captivanta, care nu a imbatranit prea mult odata cu trecerea timpului. Poate si pentru ca, in mod paradoxal, tocmai elementul considerat de critici prea putin plauzibil artistic are ca punct de plecare un fapt real (farsa epistolara ticluita de Ştefana Velisar Teodoreanu).

Acest biografem, indeajuns de insolit, in sine, pentru a stimula reflectia teoretica pe marginea infiltrarilor insidioase dintre realitate si fictiune, daca ar fi fost valorificat fictional si din celalalt unghi, al scriitoarei, ne-ar fi putut oferi o imagine in oglinda a esecului cuplului in literatura inter­belica. Insa chiar si asa, avem in fata un roman-oglinda, din ale carui reflexe ambigue razbat semnele fatalei incomprehensiuni. Formula elegiacului Lorelei este, in fond, foarte caracteristica pentru climatul literaturii romane dintre cele doua razboaie mondiale, un climat in care spulberarea increderii in temeinicia lumii produsa de marele razboi si-a pus definitiv amprenta, fie si prin ricoseu, asupra plasmuirilor fictionale.

Catrinel Popa

Aflata in ultimul an de facultate, Laura se pregateste pentru un drum dificil dar promitator din punct de vedere profesional. S-a maturizat insa destul pentru a-si reface viata sentimentala, gasind un partener demn de ea? Sau viseaza inca la Paul, iubitul disparut cu patru ani in urma? Ne aflam inaintea schimbarilor politice din 1989. Vestile circula greu si cu mare intarziere peste granitele Romaniei. Dar firea aventuroasa a Laurei o indeamna din ce in ce mai puternic sa vada cu ochii ei adevarul de dincolo.

„Dezrădăcinații este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive. Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de Twin Peaks. Răul din Dezrădăcinații nu aparține unui singur om. E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări.

Ca și în Austerlitz-ul lui Sebald și Sfârșitul lui Bartis, și în Dezrădăcinații trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ - Livia Ștefan

In 1993, in timpul unui interviu, scriitorul Petru Dumitriu isi rememoreaza viata, incepand cu anul 1943, student fiind la Munchen, si pana in 1960, cand ia calea exilului. A doua linie de subiect, la fel de palpitanta ca prima, este cea a Leonorei, fiica crasmarului Ilie, dintr-un sat romanesc, care ajunge bibliotecara la Fondul Secret. Intr-un dialog alert al povestilor, autorul ne familiarizeaza artistic cu tot ce era mai important in epoca, de la colectivizare la "defascizare". Dupa romanul de succes despre primii ani ai comunismului romanesc, O mie de lumi... 1950 (2023), scriitorul Costin Gagu revine in forta cu acest nou text, unul de reconstructie atenta si nuantata, Fondul S sau Pasarea Alicanto, unde experientele celor doua personaje principale devin un pretext pentru a puncta realitatea fluida si profund dramatica, "in umbra fricii, a autocenzurii si a dispretului pentru valoarea umana". Intr-un final simbolic si apoteotic, aidoma pasarii Alicanto, Leonora cea suferinda isi ia zborul spre lumi mai bune. Nu inainte de a ne preveni ca literatura si cunoasterea in general sunt aidoma unori comori de aur, vanate de toti. Blestem sau binecuvantare? ne intrebam si astazi. - Dr. Liliana Corobca

O BOMBA in peisajul literaturii satirice! Uneltitorul Tetelu, omniprezent in culisele puterii, consilierul de incredere al tuturor mai marilor zilei, a trecut de granitele eternei si fascinantei Romanii, ajungand capul obscur al rautatilor internationale. Nu singur de data asta insa, pentru ca un alt raufacator i s-a alaturat in planurile de destabilizare electorala – numitul Canuta Om Succint.

Visez un desert in care sa-mi port razboiul si sa ma las invinsa, sa fiu ucisa, si-apoi sa iert, uscata de arsita soarelui, de praful nisipului, acolo unde sa pot iubi cu intreaga iubire pentru ca nu pot darui nimic, dar astept sa mi se dea totul.

„Cuvintele pe care le citiți acum readuc poveștile înapoi“

Octav Mavru, avocat bine-cunoscut la București, pornește, într-un moment de criză, într-o călătorie în Orient. Cu scopul de a-și (re)găsi fiul, cel de la care primește un pachet misterios, prin intermediul căruia pare că-i cere ajutorul. Nu va fi singur, ci însoțit de Beguma – o clientă de-ale lui, care își caută, la rândul ei, fiica mai mare – și de Lia, fiica mai mică a acesteia. O seamă de ghizi îi escortează, dar și protejează pe parcurs.

Malalai, „fiica Afghanistanului“, cum ea însăși se autointitulează, proiectează nanoboți anticancer. Și parcurge drumul invers, dinspre Orient spre Europa, într-o altfel de călătorie, reală și virtuală, prin hățișurile internetului, cu gândul secret de a rescrie totul, pentru a îndrepta lumea. Nici ea nu e singură în încercarea ei: o acompaniază o istorie, o credință și multe personaje îndărătnice.

Cum se vor intersecta aceste două călătorii? Ce le unește, ce le desparte? Și ce războaie se poartă, de fapt, pe traseul Orient – Europa și înapoi?

„Cred că măsura unui scriitor transpare și din capacitatea lui de a fi cameleonic. Din a nu-l găsi niciodată în același loc. Din a pluti între spații și timpuri, ideologii și istorii, spiritualități și povești extrem de diferite. Din a se pricepe să privească cu lupa în trecut, pentru a lumina prezentul și a întrezări viitorul. Din a fi un om al timpului său.

Iar Florin Chirculescu are, fără urmă de tăgadă, toate aceste însușiri. Pentru că, după desfășurări de forță memorabile (le amintesc doar pe două dintre cele mai recente: Greva păcătoșilor și Solomonarul), în direcții opuse, aproape, ne trage într-alta. Una în care se ia la trântă cu Europa și cu Orientul. Scormonește în subterane, caută rădăcini, sparge granițe, demitizează, descojește preconcepții. În stilul său consacrat deja, pe două planuri care se împletesc (într-altele), într-un ritm alert, într-o aventură din România în Occident și apoi până în Turcia, Siria, Liban, Israel, Iran și, în cele din urmă, Afghanistan. Într-un roman în care protagonistele strălucesc mai abitir decât protagoniștii, iar contextul politic actual este pus față în față cu cel din Orientul Mijlociu și cel Îndepărtat din anii ’90. Într-o ficțiune care deschide drumuri. Și minți. Și tocmai de aceea Orfanii este pur și simplu lectură obligatorie.“ Eli Bădică

O lume în care lucrurile nu sunt ceea ce par.

Bucureștii nu sunt București. Alexandru Robe nu locuiește în cartierul celor bogați (Dorobanți). Sau locuiește? Prieteni are: câțiva. De-o vârstă cu el. Ce vârstă? Întrebați-l. S-ar putea să nu vă răspundă. Discreția îl caracterizează; la fel, prudența în conversații publice. Femeile din viața lui? E posibil să nu-l iubească pe cât ni se spune. Mai mult? Mai puțin? Știți jocul cu petalele smulse și azvârlite în vânt? Până rămâne una singură? Ghiciți care...

Alexandru Robe nu este Alexandru Robe.

Neurolog? Psiholog? Profesor? Doctor? Impostor?

Vrei să găsești răspunsul, nu-i așa?

„Să fie Ceilalți un Urmuz mai întins? Nu, căci epica are continuitate, numai că, totodată, plot-ul e disrupt, fracturat, încărcat de trimiteri la mituri, la benzi desenate, la textele de aventuri ale copilăriei, de la Cireșarii până la Jules Verne, ba chiar și la Ion Manolescu. Mai puțin fantastic decât Buzzatti, cu o baie de emoții mai ponderate decât la Kafka, dublate de o babilonie stilistică ce tinde către Jarry, Ceilalți e mâța textuală a lui Schrödinger: un text-incertitudine, populat cu personaje ițite din magma balcanică.

Deși relatează patru povești de dragoste, Ceilalți nu e un roman de dragoste, ci un text fantastic-absurd. Nimic nu e sigur, totul e instabil, iar dibăcia autorului e că, de la plot și personaje până la stilul ce amintește ici-colo de Céline, romanul e egal cu sine însuși, e coerent în dezordinea lui.

Un haos bine temperat. O lectură de asediu, complicată, cronofagă; te sleiește intelectual, dar îți face un cadou: n-ai cum s-o uiți.“ Florin Chirculescu

„După 19 ani, Alexandru Robe se întoarce. Pardon, Ion Manolescu. Adică Ion Manolescu se întoarce (un mic Derapaj). Nu că ar fi plecat vreo clipă din ficțiune; în tot timpul acesta, a scris ce țineți în mână și-i aduce acum pe Ceilalți în literatura română contemporană. Care, îndrăznesc să spun, nu va mai arăta niciodată la fel după momentul acesta. Dacă sintagma n-ar fi fost golită de sens în ultima vreme, aș fi zis că aveți în față un veritabil eveniment editorial. Așa, însă, zic doar că e un spectacol literar da capo al (pseudo-)fine. Că veți (re)găsi în Ceilalți și umor, și situații-limită; și sarcasm, și erotism; și benzi desenate, și mistere; și istorie, și conspirații; și mistificări, și revelații; și tehnologie, și povești de dragoste; și absurd, și muzici; și personaje memorabile, și călătorii inedite; și stranietăți, și sincronicități; și fraze insuportabil de frumoase, și mitologii; și echi­libru stilistic, și lume multidimensională; și legende urbane, și multiple paliere de lectură; și povești ca-n 1001 de nopți, și fracturi; și tot așa, da. Pentru că Ceilalți este o lume întreagă. Și un pic în plus. Pentru că Ion Manolescu e – o demonstrează – un virtuos într-ale literaturii.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

Contradicția ambivalenței lumii este a căutătorului de pricini pentru toate ideile mari. Daca nu am intui ca Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste, am avea de acuzat lipsa de consecventa.

Cu aceeasi degajare, muta piesele si ideile, caracterele si situ­atiile si in Femei, subintitulat roman, tiparit intaia data în 1933, cu o coperta realizata de Margareta Sterian.

Daca pauperitatea epicului din Fragmente… lasa loc silo­gismelor sau aforismelor, in Femei se construieste cu oarece minutie, cu un plus de observatie psihologica, chiar cu o grija pentru detaliul povestii de viata. Plot-urile sunt relativ simple: Stefan Valeriu trece prin sase experiente erotice pe care le expune amoralist. Portretele si incercările de fisa psihologica asupra comportamentului femeilor (Renée, Marthe, Odette, Arabela, Emilie, Maria) in intimitate sunt previzibile, dar consistente literar.

Nu observatia clinica este cea care ii iese, ci taietura frazei despre pasiunile traite cu indiferenta fata de conventie, cu tot grotescul candorii vinovate, al complexiunii fiintelor mai mult sau mai putin iubite. Felul in care se diversifica tipologiile feminine in contexte erotice uneori bine disimulate in spatele camerei de supraveghere naratoriale, alteori explicite pana la concupiscenta, pare a valida „teza“ lui André Gide privitoare la monovalenta femeii (care nu ar avea caracter, ci doar instincte). - Lucian Pricop

Printre prozatorii de la inceputul veacului, Garleanu facea figura onorabila, avand incontestabil inzestrare. Calinescu socotea ca proza lui Garleanu "e un ecou sintetic" din Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si Bassarabescu. Avea, poate, numai partial dreptate. Pentru ca acelasi material uman al sufletelor marginite ("reductia vietii sufletesti", dupa definitia lui Calinescu) il intalnim in proza tuturor acestor scriitori, fara ca Garleanu sa le fie tributar colegilor. E acelasi univers al micului romantism cu proze duioase, patetice si chiar pioase. [...] A ramas din opera sa (care a apucat poate sa se rotunjeasca, datorita prematurei disparitii) un volum care continua sa incante. E desigur, Din lumea celor care nu cuvanta, alcatuit dupa modelul lui Jules Renard din Histoires naturelles, din mici portrete monografice ale unor vieti (gandacelul, gaza, carabusul, furnica, gaita, motanul, scatiul, calul etc.). Duiosia prozatorului se manifesta de asta data benefic, cartea citindu-se si azi (nu numai de catre cei mici) cu delicii. - Zigu Ornea 

• Continuarea bestsellerului Apocalipsa dupa Charles. O descoperire intunecata a lui Darwin. Orgoliul ranit al unui profesor care vrea sa-si razbune cariera ruinata cu orice pret. O societate secreta, ritualuri sacre si viziuni apocaliptice. Vei avea timp sa rezolvi Cubul lui Metatron, inainte sa porneasca potopul genetic? Intra in universul enigmatic al lui Igor Bergler, cel mai bine vandut autor de thrillere din ultimii 30 de ani! Un experiment global ameninta insasi ideea de umanitate.

Prin găurile săpate în văzduh de aurora boreală, troicile conduse de armăsarii cerești aduc pe pământ spiritele din lumea de dincolo. Ciakapeș, strămoșul legendar al autohtonilor, îi așteaptă la sosire pentru a-i învăța cum să supraviețuiască iernii arctice. În anul când Augusta, o profesoară de origine română, sosește la Cheffersville, în taigaua ce înconjoară mica rezervație de 800 de autohtoni aterizează o romă din Europa de Est, o țărancă din Bărăgan, un hoț de mașini, două prostituate, un evreu și o coafeză din București. Care este legătura lor cu Augusta și ce le tulbură liniștea în viața de apoi?

Inspirat din experiența autoarei ca profesoară de franceză într-o rezervație autohtonă din regiunea subarctică, acest docu-roman îmbină relatarea autobiografică cu lumea pestriță a legendei. Personaje reale se amestecă cu cele fictive într-un maelström frenetic care îmbină realismul cu fabulosul. O relatare crudă a realității cu care se confruntă încă autohtonii. În același timp, lecția legendarului Ciakapeș pe colinele înghețate ale tundrei este că dragostea este întotdeauna mai puternică decât ura.

„O imensă muncă de documentare asupra problemei educației autohtonilor.” – Éloïse Demers Pinard, „Bonjour la Côte-Ici”, Radio-Canada.

„Un strigăt de alarmă sfâșietor. Mărturisesc că am fost tulburat de această narațiune unde realitatea se îmbină cu legendele.”  - Yvon Pare, „Lettres québécoises”.

„Numai marea literatură reuşeşte să surprindă nuanţele infinitezimale şi imprevizibilul tuturor transgresiunilor umane. Linia Kármán e un roman tulburător despre multiplele forme de locuire, dislocare, acomodare, nu doar în/din spaţii geografice şi biotopuri diverse, ci şi în ceea ce priveşte propriul sine, identitatea şi alteritatea, prezentul şi trecutul, realitatea exterioară şi cea psihologică, viaţa şi moartea, adevărul şi ficţiunea.” (Gabriela Gheorghişor)

„Încrederea lui o uimi pe Cornelia şi o făcu să spere din nou. Chipul surâzător al lui Lucian, precum şi ceva nou în felul său de a fi îi atraseră atenţia. Ce se întâmplase în acea zi? Pe unde umblase de a ajuns aşa de târziu acasă? De unde îi venea această certitudine? Făcuse vreo înţelegere cu tovarăşii?! Aşa cum îl cunoştea, nu‑i venea să creadă că Lucian ar fi putut să accepte târgul cu comuniştii şi să‑şi vândă conştiinţa. Nici chiar de dragul ei sau al lui Dorli. Să aibe, oare, femeia aceea, Elena Daniello, noua muză, o atât de mare influenţă asupra lui încât să‑i fi redat pofta de viaţă şi de scris?! Şi ea, Cornelia, ce‑ar putea să facă dacă el se îndrăgostise de o altă femeie?! Să‑i interzică s‑o mai vadă? Nu putea! Era ca şi cum i‑ar fi cerut să nu mai scrie, să nu mai respire… Ori de câte ori apăruse o nouă iubire în viaţa lui (Domniţa, Eugenia, Coca), Cornelia retrăise cu şi mai multă intensitate perioada de început a dragostei lor. Se reîndrăgostea cu fiecare femeie care îi stârnea o nouă pasiune soţului ei. Îi recunoştea gesturile de altădată, stările, tresărirea şi tremurul, nevoia de a ieşi din casă, îi îmbrăţişa, pătimaşă, dorinţa. Îi simţea clocotul, freamătul, puterea de a crea. Şi se‑ntorcea singură, dar fericită, în trecut. În prima zi. Într‑o frumoasă zi de octombrie din anul 1916.”

Roman cult, interzis de cenzura, una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din literatura romana contemporana, aparut de abia in 1990. Editia de la Corint are, in plus fata de celelalte cinci editii, un Dosar: Cum am scris Corpuri de iluminat, de Stelian Tanase, care pune in context aparitia cartii, cu fragmente din jurnalul autorului din acea epoca, marturii valoroase despre viata scriitorilor si despre sistemul editorial din acei ani, marcat de cenzura politica.

In intuneric, incet, incet, incep sa imi vad picioarele. Lumina incepe sa imi invaluie pentru prima oara corpul fizic, dupa care si sufletul. Eu, Iraila, m-am lasat condusa de multe eclipse interioare, insa doar una a fost suficient de marcanta astfel incat sa o si pot vedea. Alaturi de sora mea geamana, Loren, traim ceva ce nu credeam vreodata ca vom trai... vom fi abuzate si vom afla ca mama nu mai e mama. Toate acestea insa ma vor face sa ma privesc cu compasiune. Din acel moment ma voi intalni cu toate cele trei, cele trei femei din mine. Le voi vedea si le voi onora. Dar oare, eclipsa interioara cat va dura?

O sonerie. Alteori o bătaie în ușă. O ușă deschisă prin care dă buzna ceva de mult uitat. Ceva ce ai vrut să uiţi. Volumul aduce la un loc povești care se întrepătrund ca acuarelele, alcătuind un album al întâlnirilor neprevăzute, al pariurilor pierdute, al așteptărilor persistente, al aspiraţiilor puse pe hold, al rezolvărilor improbabile. O casetă cu Scorpions, un reșou, o mașină de cusut Singer sunt triggere care declanșează desfășurările unor destine prea puţin spectaculoase, în care, tocmai de aceea, te regăsești până la recunoaștere.

IULIAN POPA s-a născut la Brăila în 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A debutat în volum cu Guadalajara (Humanitas, 2018). A publicat proză scurtă în antologiile de povestiri Kiwi 2021, Kiwi 2022 (Polirom, ed. Marius Chivu), în Cartea orașelor (Humanitas, ed. Andreea Răsuceanu), în revista Iocan, în Revista de povestiri și în Argos SF&F. A fost nominalizat la premiul „Iocan“ în 2019. Este câștigător al Bursei și Rezidenței Cărturești, ediția a treia, la secțiunea „Proză scurtă“.

O aventură pe mări și oceane, o lecție despre prietenie, curaj și visuri care nu se abandonează niciodată. Anton Lupan, un român şcolit la Paris, porneşte în 1881 în căutarea bunului său prieten, Pierre Vaillant, care dispăruse pe mare. La bordul goeletei lui, Speranța, Anton adună oameni unul şi unul: neînfricaţi, omenoşi şi dornici de aventură. Între ei se leagă o prietenie trainică şi împreună cutreieră mări şi oceane, țin piept piraţilor și stihiilor naturii, şi își înfruntă propriii demoni.

„N-am mai scris niciodată povestiri asemenea celor din Nostalgia, căci ele nu pot fi pastişate, continuate sau dezvoltate. După Arhitectul m-am oprit pentru că nu mai era nimic de spus. Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetițelor din REM, stiloul ambiguu din Mendebilul, muzeul Antipa din Gemenii, micul râs de gnom al revolverului din Ruletistul. Dar pentru mine n-a existat cu adevărat niciodată decât o singură carte a mea: cea la care tocmai scriu.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ — Le Monde

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ — Los Angeles Times

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ — El País

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ — New York Sun

O continuare a bestsellerului Vârtej în reluare, dar într-un registru un pic diferit, o carte a devenirii, un roman de dragoste.

O carte despre sentimente contradictorii, despre depășirea traumei și descoperirea fericirii (nu fără efort), despre echilibrul cel atât de greu de dobândit, atât individual, cât și social, dar mai ales despre iubire, în toate formele ei. Un roman seducător, în care basmul intervine în povestea reală pentru a o limpezi, parcă, fiindcă uneori e nevoie de imersarea în fantastic pentru a înțelege realitatea - chiar și pe cea intimă.

După ce ne-a prins fără putere de scăpare într-un Vârtej în reluare, Péter Demény are generozitatea de a ne scoate lin la lumină mai buni și mai senini, dar nu ne lasă fără întrebări. Despre personajul lui, despre noi înșine, despre universurile în care trăim. Într-o alternare tulburătoare a basmului cu realitatea, a emoțiilor profunde cu autoanaliza necruțătoare și a limbajului frust cu cel poetic, el forează în cele mai adânci cotloane ale propriei ființe, explicându‑se pe sine, dar explicându-ne, totodată, pe fiecare dintre noi în raport cu lumea. Sau cu lumile, pentru că în cartea asta nimic nu e atât de simplu cum pare. Luana Schidu

Péter Demény întreprinde în această nouă carte o coborâre în exilul interior, o introspecţie tulburătoare în zonele turbionante ale eului omenesc, limpezindu-se pe sine și pe noi totodată. În romanul „unui Nostradamus nesigur care ar dori să știe viitorul și chiar are elemente, aspecte cu ajutorul cărora să-l ghicească“, el prevede o ieșire în notă rezilientă, oferindu-ne o incomensurabilă empatie cu specia umană. Florica Ciodaru-Courriol

Péter Demény ajunge la metamorfoză: devine senin, răbdător, empatic, ca o pâine proaspătă care se împarte celor flămânzi și singuri. Opus vârtejului este un ocean liniștit în care Péter Demény strecoară povești, fărâme de ingenuitate. Singurele furtuni pot fi provocate din iubire, dar acelea sunt mai degrabă adieri binecuvântate.  Ovidiu Șimonca