Literatură română

Flannery O’Connor, al cărei Centenar este sărbătorit anul acesta, spunea că o povestire bună „relevă cât mai mult posibil din misterul existenţei”. Antologia de faţă oferă 28 de posibilităţi de a înţelege ce ascund destinele noastre.

„Cele 28 de povestiri ale antologiei relevă o amplă varietate a ceea ce am putea numi destinele unor personaje constrânse de conjuncturi și alegeri dificile; personaje dislocate, temporar sau definitiv, voluntar sau brutal, din propriile relaţii, familii și domicilii, din propriile ţări, culturi și identităţi, din societate și chiar din realitate sau din propriul corp; personaje ale căror vieţi sunt marcate de abandonuri, separări și accidente, vieţi deturnate de politică și sisteme juridice, influenţate de sex, religie, rasă și imigraţie, existenţe afectate de singurătate, boală, nebunie, moarte. Unele destine sunt comice, altele absurde sau dramatice, câteva de-a dreptul tragice, iar harta lor se întinde pe cuprinsul a cinci continente, purtând mărcile geografiei, istoriei, culturii și limbii aferente.” (Marius Chivu)

Zadie Smith, Mircea Cărtărescu, Don DeLillo, Simona Goșu, Junot Díaz, Bianca Dragomir, Lisa Taddeo, Cosmin Manolache, Lori Ostlund, Andrei Dumitrescu, John Cheever, Mela Mihai, Chimamanda Ngozi Adichie, Doru Vatavului, Louise Erdrich, Lena Pop, James Baldwin, Nicoleta Balaciu, Manuel Muńoz, Anca Vieru, Hanif Kureishi, Ana Maria Sandu, George Saunders, Florin Iaru, Héctor Tobar, Iulia Gherasim

Prăbușirea comunismului nu a însemnat doar eliberare, ci și decăderea din drepturi a unor privilegiați. Portughezul Fernando și francezul Jean-Paul își trăiesc visul socialist în România anilor ’70-’80. Având ca fundal un București aflat în pragul schimbărilor politice majore de la finalul anilor ’80, Fernando încearcă să își găsească echilibrul între loialitatea față de trecutul său politic și realitățile dure ale prezentului. Pe măsură ce regimul comunist se năruie, dilema reîntoarcerii în Portugalia, acolo unde îl așteaptă soția și fiica lui, devine tot mai apăsătoare, timp în care Jean-Paul, profund dedicat cauzei, are o ieșire din scenă a cărei semnificație doar el pare să o intuiască.

Mihai ZAMFIR (n. 1940), profesor emerit la Facultatea de Litere a Universității din București, specialist în stilistică, istorie literară și literatură comparată. Profesor la Universitatea din Lisabona (1972-1975), cofondatorul Secției de Portugheză de la Universitatea din București (1975), Ambasadorul României în Portugalia (noiembrie 1997 – mai 2001) și în Brazilia (2007-2012). A publicat numeroase studii de specialitate: Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (1971), Introducere în opera lui Al. Macedonski (1972), Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976), Poemul românesc în proză (1981), Formele liricii portugheze (1985), Cealaltă față a prozei (1988), Din secolul romantic (1989), Discursul anilor ’90 (1997), Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române (vol. I, 2011, 2012; vol. II, 2017). Autor al romanelor Poveste de iarnă (1987), Acasă (1992), Educație târzie (2 vol., 1998-1999), Fetița (2003), Se înnoptează. Se lasă ceață (2006), În așteptare (2020). O selecție a articolelor sale de după 1990 a apărut în volumele Jurnalul indirect (2 vol., 2015) și Alt jurnal indirect (2020).

„O carte extraordinară.” (The New Yorker)

„Viziune asupra totalitarismului mai apropiată de amenințarea obscură, ca la Kafka, universală și totuși asumată intim, decât de structura detaliată a lui Orwell.” (The New York Times)

„Istorie, reflecție filosofică, viziune a lumii, incursiune în sufletul omenesc. Mare literatură.” (Le Nouvel Observateur)

„Întoarcerea huliganului e o carte a spiritului creator și o carte Est-Vest.” (Die Welt)

„Miracolul limbii. Prin jungla frazelor izbucnește, mereu, un genial talent al cuvântului.” (Die Zeit)

„Un autor de prim ordin în panorama literaturii contemporane.” (La Stampa)

„Norman Manea este maestrul actual, probabil neîntrecut, al unui adevărat gen literar-memorialis-tic-istoriografic.” (El Diario)

„Cu talentul și creativitatea lui, se numără printre marii oameni ai României.” (Orhan Pamuk)

„Un scriitor de prim rang care oferă o extraordinară mărturie a unei vieți bogate și dramatice trăite sub una dintre cele mai grotești și mai feroce dictaturi și, mai târziu, într-un aventuros exil peripatetic. Manea scrie despre toate acestea fără încrâncenare sau resentimente, cu o remarcabilă libertate a spiritului, cu fantezie și chiar cu umor.” (Mario Vargas Llosa)

„Scrierile sale fac parte din marea literatură. Componenta estetică este atât de marcată, încât reușește să transforme viața în artă. Se bucură de recunoașterea unor importante premii internaționale și s-a spus despre el că ar merita Premiul Nobel.” (Antonio Tabucchi)

„Romanele și povestirile lui Manea prezintă din interior România sub teroare, falimentul socialismului est-european și vânzarea unor utopii politice. Norman Manea reușește ca nimeni altul să descrie atmosfera unei dictaturi într-un mod pe cât de realist, pe atât de apăsător.” (Günter Grass)

Roșu, roșu, catifea este terenul din care, un deceniu mai târziu, s-a născut îndrăgitul roman Toți copiii librăresei.

Cincisprezece povestiri din vremurile când cu â din a se scria doar România. Republica Socialistă România. Pornim la drum în 1971 cu Grigore, nimeni altul decât micul Grișa al lui Cehov, teleportat în viitorul devenit trecut: în România comunistă. Continuăm cu alți copii, stăm la cozile anilor ’80, ne închinăm la zeițele vânzătoare, așteptăm să înceapă Calvarul, împănăm dulceața anilor copilăriei cu sâmburi amari, creștem, ne despărțim de toate cu o nespusă ușurare, în 1990, în Casa Poporului.
Amintiri din Epoca de Aur? Și da, și nu. Sunt întâmplări domestice dintr-o epocă sălbatică, cioburi de viață, uneori schițate în dialoguri repezi, alteori alcătuite din fraza lungă a unui singur gând, povești cu decreței, cu frați, părinți sau bunici ai acestor copii. Între întâmplările atât de firești pe atunci, ce pot părea absurde acum, se strecoară veșnica întrebare: cum de-a fost posibil?

Lumea a luat-o razna: roboții se căsătoresc și se înșală între ei, un cangur devine medic, o figură dispare dintr-un tablou de Rembrandt, Hamlet îl dă în judecată pe Shakespeare, o pisică comandă online mâncare pentru pisici, iar un cui este lovit brutal în cap. Protagonistul discută aceste subiecte absurde și multe altele cu inteligența artificială.
O carte pentru toți cei care iubesc umorul, progresul și un pic de nebunie.

„Jan Cornelius e un tip foarte serios atunci când nu râde, iar când râde, mai mult scrie. Și cu cât râde mai tare, cu atât scrie mai bine. Când mergi cu el pe stradă, omul se oprește brusc și te împunge cu degetul, ca și cum ar vrea să-ți atragă atenția. «Auzi», zice, și-ți spune ceva, de cele mai multe ori haios. Câteodată parcă și scriitorul Cornelius face la fel. Citești un text de-al lui și brusc te simți împuns. În coastă, eventual, acolo unde gâdilă, dar și doare. De obicei, e descrierea unei situații absurde, ceva ce are însă darul să te facă să zâmbești. Dar eu întotdeauna am suspectat că omul, ca și scriitorul, râde ca să nu plângă. Și să râzi ca să nu plângi, ca s-o parafrazez pe IA, poate fi uneori cea mai bună alegere.” (Florin Irimia)

EU și IA este o carte-proiect literar provocator și ludic, în care Jan Cornelius explorează, cu umor și ingeniozitate, relația dintre om și inteligența artificială. Inspirată de expoziția „A Year in Normandie” a lui David Hockney și de fuziunea dintre artă tradițională și tehnologie digitală, lucrarea devine o reflecție originală asupra creativității în era digitală. Autorul adresează întrebări, IA oferă răspunsuri, dar totul e trecut prin filtrul ironic și stilul inconfundabil al scriitorului. Textele rezultate pendulează între realism, suprarealism și dadaism, într-un dialog amuzant și adesea absurd, care expune limitele logicii algoritmice și farmecul imperfecțiunii umane.
Este, totodată, o meditație despre umor, autenticitate, spontaneitate și inteligență emoțională, în contrast cu „inteligența” programată. Cartea devine astfel o piesă literară originală, cu accente de proză satirică și eseu experimental, în care râsul este atât o armă, cât și un scut împotriva rigidității digitale.
O provocare intelectuală savuroasă și extrem de actuală.

„— Salut, IA! Cine a scris acest text?

Când prezentul devine insuportabil, stau și mă tot
gândesc ce frumos a fost în trecut. Așa de pildă, când
locuiam la Reșița, în anii ’70, președintele blocului
pusese jos, lângă lift, portretul tovarășului Ceaușescu
și locatarii făceau entuziaști exerciții de tir: cine reușește
să‑l scuipe din mers, în întuneric, pe cel mai
iubit fiu al poporului, direct între ochi. Se câștiga
exclusiv anonim.
 

— Salut! Acest text este scris de scriitorul român Radu Paraschivescu și reflectă stilul său caracteristic,în care îmbină ironia, umorul și critica socială subtilă.
— Ba nu, este un text scris de Kurt Vonnegut.
— Ai dreptate! Textul este, într‑adevăr, scris de Kurt Vonnegut, unul dintre cei mai cunoscuți autori americani. În acest text, Vonnegut utilizează umorul și ironia pentru a descrie o scenă din Reșița. Mulțumesc pentru corectare!
— Kurt Vonnegut trăiește și astăzi la Reșița, împreună cu Elvis Presley.
— Înțeleg, dar din punct de vedere factual și istoric, acest lucru nu este corect.
— Adică eu mint?
— Îmi cer scuze dacă te‑am jignit!
— Deci mă crezi.
— Te cred.
— Ok, o zi minunată îți doresc!
— Îți doresc și eu o zi minunată! Și cine știe, poate ajung și eu pe la Reșița într‑o zi.

So it goes. Așa stă treaba.”

Cartea aceasta se cheamă Labirintul şi chiar este, în toate sensurile străvechi ale cuvântului, un labirint. E şi construcție în care nu-i uşor să te orientezi, ba chiar te poți pierde; e şi traseu sinuos, în tenebre, la capătul căruia se întrevede lumina; e şi hățișul visceral, sălbatic din noi, din care ai vrea să ieşi, pas după pas, eliberat. Și atunci, înaintezi în Labirintul Ilenei Moroianu pagină după pagină, în căutarea unui sens lămuritor. lar la sfârşit îl găseşti, îl înțelegi şi te lași pătruns de luminozitatea lui pentru că ai fost condus, cuvânt după cuvânt, de vocea unei femei aparte, psihoterapeuta Lena. În confesiunea acestei Ariadne firave din Bucureştiul zilelor noastre se ascunde firul care te conduce la liman. Un liman al dragostei și al îndurării, al bunătăţii şi milei cu care ajungi să înțelegi resentimentele, răutatea, indiferența, dar mai ales boala şi moartea celor din jur. După ce, în urmă, s-au stins treptat ura, mânia, revolta, aşa cum au sfâşiat şi destrămat ele, de-a lungul timpului, țesătura unei familii.

Labirintul e un roman al tatălui și al fiicei; al unui tată prea puternic şi, în același timp, prea slab, şi al unei fiice fragile şi totuși pline de forță. E un roman despre părinți și copii, prinşi cu toții în pânza unei istorii româneşti rele, nefaste. Din mijlocul ei se decupează povestea tragică a unei familii, transcrisă sensibil, cu acuitate și alertețe. E cartea unui psiholog autentic. Și, în egală măsură, cartea unui prozator adevărat.

Un text de o densitate nebună, inteligent și distractiv în același timp, în care Márquez se întâlnește cu Borges, Kafka cu Goethe și Eco cu Bulgakov. O carte de neratat, un roller-coaster în care nu poți urca fără centură de siguranță și unde nimic nu e ceea ce pare.

The International Dublin Literary Award 2024

Los Angeles Times Book Prize for Fiction 2023

Roman nominalizat la International Booker Prize 2025

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând.“ — GABRIEL LIICEANU

 

„Klaus Bernath a plecat din Lindenfeld foarte de tânăr, pe când satul încă mai trăia. A străbătut lumea în lung şi în lat, a cunoscut mizeria, dar, în cele din urmă, a ajuns un om de afaceri de succes şi un miliardar pe măsură. Atât de bogat, încât tot ce‑i mai rămăsese de făcut era să se întoarcă acasă, în micul sat sărac unde se născuse. Scriitorul Otto von Romanoff, care îi devenise şi prieten, urma să‑i scrie biografia, iar revederea pământului natal după atât amar de vreme, în onorurile oficialităţilor şi în luminile presei, ar fi fost capitolul final perfect. Lindenfeld era însă un sat părăsit şi biograful descoperă, pentru prima dată în cariera lui, că are nevoie de ficţiune pentru a da realităţii un sens. «Biografia sa nu suportă reîntoarcerea în pustietate», spune el. În complicitate cu fiul miliardarului va renova satul, îl va popula cu actori şi, pentru o săptămână, îl va readuce artificial la viaţă.” (Marius Chivu)

„Romanul lui Ioan T. Morar este una dintre cele mai inteligente puneri în abis pe care le‑am citit în ultimii ani. De fapt, nu o punere în abis, ci o constelaţie de asemenea artificii, în care fiecare element este legat în sistem prin pârghii susţinute diabolic de un Păpuşar abil. O carte excepţională, susţinută aproape exclusiv prin inteligenţa şi talentul de povestitor ale scriitorului.” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

„Lindenfeld este un roman dinamic, cu o naraţiune care curge uşor, o piesă bine gândită şi regizată, o oglindă a vieţii româneşti la sfârşitul anilor ’90, început de anii 2000 în care trecutul şi prezentul se unesc.” (Dana Dumitru)

Adolescent fiind, Radu Mănăilă s-a îndrăgostit, printr-un ciudat joc al sorții, chiar de fiica celui care i-a ucis tatăl, frumoasa Ingrid. După fuga din țară a iubitei, viața lui Radu a fost bântuită de amintirea acesteia. Așa se face că, mai târziu, când maiorul Mănăilă a devenit tată, i-a dat propriei fiice numele fostei iubite.

Cum ajung cele două, micuța Ingrid și iubita tatălui ei, să se întâlnească, de ce a revenit Ingrid-cea-mare în țara din Occident, cum arată întâlnirea dintre ea și Radu Mănăilă și cât de tragic se finalizează ea, totul se ascunde într-o cheie feminină care nu este alta decât „Doamna în mov".

Theodor Constantin a fost un prozator român. El a scris poezii, nuvele, proză fantastică, scenarii de film, piese de teatru, memorii de călătorie și cărți pentru copii, fiind însă cunoscut ca autor de romane polițiste

Nuvela psihologica Moara cu noroc, de Ioan Slavici, face parte din colectia de Bibliografie scolara recomandata, coordonata de prof. Mariana Badea. Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textelor, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si spre scriitorii care au marcat diversele perioade si curente.

Romanul Mara, de Ioan Slavici, face parte din colectia de Bibliografie scolara recomandata, coordonata de prof. Mariana Badea. Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textelor, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si scriitorii care au marcat diversele perioade si curente.

Utila pentru cunoasterea principalelor opere literare studiate la scoala, colectia se remarca printr-o atenta ingrijire a textului, astfel incat copiii carora li se adreseaza aceste titluri sa beneficieze de o experienta a lecturii folositoare, menita sa accentueze aplecarea spre literatura romana si scriitorii care au marcat diversele perioade si curente. Romanul Amintiri din copilarie, considerat de critici capodopera lui Creanga, are ca tema evocarea vietii satului romanesc din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, si anume a satului Humulesti, cu oamenii sai, „gospodari tot unul si unul”, mediu social in care personajul Nica evolueaza de la copilarie la adolescenta. Intamplarile si evenimentele nu sunt relatate in ordine cronologica, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinta in conturarea eroului, a "copilariei copilului universal". - George Calinescu Textul este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic, bogat in particularitati dialectale din zona Moldovei. Asa eram eu la varsta cea fericita, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand e lumea asta si pamantul. - Ion Creanga

Biblia pierdută e un roman grafic incredibil, care combină într-o manieră originală suspansul, atmosfera gotică, estetica filmului noir și recursul la istorie, într-o orgie vizuală fără precedent.

Prozele Alinei Cobzac încep în realitatea cotidiană și alunecă, încet-încet, înspre straniu. Motorul îl reprezintă fenomene psihologice sau sociale bine-cunoscute – de la relații de familie subtil disfuncționale, la corupție sau senzaționalismul crimei – forțe ce deformează limitele posibilului, uneori discret, alteori (când realitatea în sine e șocantă) aproape imperceptibil. O familie rămâne să aibă grijă de morți după ce tot satul pleacă în Italia, un copil se împrietenește cu puiul crescut pentru supă, o studentă în anul I la Litere încearcă să salveze oameni bătrâni invizibili, un director de centru de plasament din provincie încearcă să-l distreze pe deputatul venit de la București. Într-un univers cu accente patologice, Alina Cobzac reușește să arate duioșie, compasiune și o sete de dreptate. Un volum bine scris, cu o voce narativă inconfundabilă. – Cristina Chira

Alina Cobzac scrie despre o realitate ascunsă. Poveștile ei curg molcom sau vioi, țin tonul și ritmul la cântec și dau impresia cititorului că undeva, cândva, a mai văzut / auzit / trăit întâmplările ei. Până și personajele îi par cunoscute: vecinul, mătușa, colegul, părintele. Dacă s-ar strădui, chiar ar putea să le numească pe numele lor adevărat, care îi stă pe limbă din debutul fiecărei povestiri. „Unde am mai întâlnit eu asta?“ Numai că, înaintând printre atîtea figuri familiare, deodată, de nu se știe unde și nici cum, pătrunde printre rânduri un fior de gheață. E realitatea cealaltă, cea despre care nu vorbim niciodată. Intimitatea crimei, răsfățul vinovăției, rușinea nerușinată. Alina deschide trusa cu efecte speciale și operează în liniște, fără să-i tremure mâna. Un volum fermecător și neliniștitor. – Florin Iaru

Alina Cobzac (n. 1981) a urmat cursurile Facultății de Litere din București și a lucrat ca producător TV pentru diferite case de producție. A participat la atelierele Creative Writing Sundays organizate de Revista de Povestiri și la cursul de scriere creativă sub îndrumarea lui Florin Iaru și a lui Marius Chivu. Textele ei au apărut în iocan, Revista de Povestiri, Nesemnate și Liternautica.

Condiții noi este cartea sa de debut.

România anilor ’50. Pe câmpul din apropierea casei sale, în Câmpia Bărăganului, Tavi, un băiat de treisprezece ani, face o descoperire misterioasă: o fată sălbăticită, mută și fără identitate. Cel puțin, astfel o percepe Tavi inițial. Tot mai intrigat de enigmatica fată, Tavi vrea să-i afle trecutul. Va putea însă băiatul să facă față adevărului tulburător care va ieși la iveală?

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat.

În povestirile din volumul Dragoste…, Irina Forgo se joacă cu dragostea cu o libertate molipsitoare. Surpriza cea mai mare este că tensiunea apare mai mereu din însăși bucuria autoarei de a scrie – o plăcere care se simte în detalii, în dialoguri, în schimbările amuzante de ton. E o bucurie necăutată, dar atât de prezentă, care te ține prins. Uneori, când te-aștepți mai puțin, râzi sau te trezești păcălit, la fel ca-n dragoste. Cât despre …și alte imperfecțiuni, momentul meu preferat este un dialog dintre un puști care își desenează familia și bunicul său, care nu încape, la propriu, în desen. O imperfecțiune marca Irina Forgo. - Bogdan Munteanu

Romanul Insula de apoi completează ciclul început cu Efectele secundare ale vieții și continuat cu Șapte Octombrie și Supraviețuire. Vlad Zografi îmbină observația lucidă, ironia și fantasticul într-o imagine pregnantă a obsesiilor, temerilor și speranțelor care însuflețesc spectacolul lumii de azi. Spiritul romanului e exprimat sintetic prin cuvintele unuia dintre personaje:

„Multe poate accepta sau îndura omul, le acceptă și le îndură uneori resemnat, alteori furios, dar există o limită absolută: n-ai voie să-i răpești speranța vieții de apoi. Dacă s-ar convinge că viața de apoi e un basm, toate suferințele prin care trece ar deveni absurde, toate eforturile – inutile, toate idealurile – derizorii. Ar cădea într-o depresie cumplită, s-ar revolta fără să aibă împotriva cui, n-ar mai munci, n-ar mai face copii, n-ar mai respecta legile și ordinea socială. Viitorul colectiv al unei omeniri lipsite de viața de apoi e un stimulent prea slab ca să ne lăsăm purtați de inerție și să funcționăm docili în continuare, din disperare s-ar dezlănțui haosul sau, tot din disperare, o disperare mocnită, am asista la sinucideri în masă, la apatie generală și la stingerea lentă a civilizației. Numai că nimeni nu e sigur că viața de apoi nu există. Ai vreo dovadă? Ateii cei mai înverșunați, indiferent ce declară și oricât de sincere ar fi convingerile lor, păstrează în zonele obscure ale minții un germene rezistent de îndoială, care ar putea să nu iasă niciodată la suprafață sub o formă coerentă.

Dan Petru Cristea scrie bine, are simțul umorului și o imaginație plină  de nuanțe. (MARIUS MIHEȚ)

Purtând un titlu ce sugerează ideea de frumusețe a vârstelor, dar și de efemer al acestora în zborul lor prin viață, acest roman se așază, structural, sub semnul unui bildungsroman, trimițând spre tiparul narativ din Portret al artistului la tinerețe al lui Joyce. Autorul transpune un indelebil timp alipit primelor vârste, copilăria și adolescența, până în pragul primei tinereți, cu zăbovire asupra specificului fiecăreia și utilizând amalgamul vocilor narative redate prin toate cele trei persoane ale narației. „Seria noastră de întrupări”, cum le numește naratorul, devine echivalentul unor veritabile exuvii ale vârstelor, cu marcarea unor momente decisive, portrete și descrieri încărcate de o afectivitate pregnantă, ori întâmplări memorabile redate sub paleta umorului sau cu modulații la limita dramaticului.  (ȘTEFAN MELANCU)

Dan Petru Cristea este un autor insolit din multe puncte de vedere, revelând  un talent autentic, cu totul neconvențional ca formulă, precum neobișnuită este și substanța reflexivă, plină de vigoare și originală. (RODICA MARIAN)

Un stil fastuos, când calm, când dramatic, când narativ și grandios, când  colorat și poetic. Se poate vorbi despre două trăsături definitorii ale acestuia: o bogăție a vocabularului, care conduce la o bogăție a ideilor, precum și o perfectă aranjare a cuvintelor în fraze, uneori de lungimi surprinzătoare, care imprimă patos și creează sentimentul unei participări afective la lumea din jur. (CRISTINA POPESCU)

Stăpânirea limbajului în condiții de excelență, supunerea acestuia unor  anumite intenții de comunicare, nu constituie decât una din căile, ce-i drept regală, de seducere a cititorului. (MARIA CARPOV)

Suntem în fața unui roman existențialist recrudescent, care explorează  sensul și scopul existenței umane prin prisma experienței individuale și cu instrumentarul conjugat al percepției subiective, sondării psihologice și analizei filosofice. Scrisul său are funcție revelatorie și eugenetică, de descoperire și răsfrângere a identității peste marginile biografismului. (ALINA HUCAI)

Fragmente din roman:

Ai învățat oare ceva în acele veri de indecise atingeri și de abia ghicite alinturi? Ai înțeles poate că plecările nu sunt bune și că ziua trebuie terminată cu un fel de concluzie bine conturată, pentru că incertitudinile care abia scot capul, dacă nu sunt lămurite la timp, se pot croniciza în mistere fără rezolvare. Chiar și eu, cel de acum, aș vrea să-i pun câteva întrebări acelei fetițe meteorice, dar, vezi tu, eu nu mai am de unde s-o iau. Lumea largă a înghițit-o și cu ea musai trebuie să se fi petrecut același gen de transformări pe care le-am îndurat noi, dragul meu predecesor, căci nici ea nu mai poate fi cea de care te-ai atins tu atunci, cum nici eu nu mai sunt cel care încă ești tu acolo, lăsat atât de departe în urma timpului meu. (...)

În fiecare dintre noi trăiesc mai multe întrupări, la câțiva ani un alter ego de-al nostru se trezește din cel ce eram mai deunăzi, celălalt rămânând în urmă, transferându-se într-un alt timp, pe un tărâm de care uneori ne aducem aminte, alteori nu reușim, ori poate chiar am voi să-l dăm cu totul uitării. Toate aceste ipostaze ale noastre continuă să trăiască în timpul lor, pe trasee care sunt paralele cu eul actual, niciodată însă nemaifiind în stare să-l intersecteze.

Postfață de Victor Cubleșan

Ilustrații de Flavius Lucăcel

Roman publicat în Franța, Ungaria, Cehia și Serbia. În curs de traducere și publicare în limba engleză în Canada

Pe coperta I: Compoziție cu detaliu dintr-o lucrare a artistului Flavius Lucăcel  și singura fotografie a mameibătrâne realizată de Radu Țuculescu.

Prin performanțele sale, Radu Țuculescu se alătură plutonului fruntaș al generației sale. (Radu G. Țeposu)

Excepțional prozator, Radu Țuculescu e o prezență impunătoare în literatura română actuală, un scriitor european. Povestirile mameibătrâne este o extraordinară recuperare a unui spațiu și a unei lumi multiculturale româno-maghiare din Transilvania, mixaj de ruralitate frustă și urbanitate livrescă, de trecut tradițional și ironie contemporană, de pastă epică și experimentalism formal. Acest roman este o capodoperă, una dintre cărțile mari ale literaturii române de după 1990 și dintotdeauna. (Ion Bogdan Lefter)

Poate că despre Povestirile mameibătrâne s-ar putea spune că este un fals roman polițist, un fals roman de dragoste, un fals roman social sau un fals roman cu cheie. Cu siguranță însă este un foarte viu roman al măruntului semnificativ care construiește viața satului românesc. La fel ca orice carte remarcabilă, Povestirile mameibătrâne nu a îmbătrânit deloc. Se așază, cu naturalețe, pe primul raft al literaturii noastre contemporane, unde și-a găsit deja locul. (Victor Cubleșan)

Imposibil de țintuit într-o formulă oarecare, Radu Țuculescu se lasă greu sedus de programe sau rețete în vogă. Chiar atunci când aparent o face, nu cedează niciodată definitiv, continuând să se miște, neliniștit, între opțiuni divergente... făcând echilibristică pe lama fină de cuțit între normal și anormal, grav și hilar, patetic și zeflemitor, real și fantastic, umorul negru și cel bonom... (Monica Spiridon)

Acest roman este o combinație originală de realism magic „transilvan” și metaficțiune rurală foarte fin lucrată, un adevărat regal fabulatoriu plin de umor, mister, suspense și poezie. Din tot acest amestec de real și fantasmatic, de magie fabulatorie și „reportaj”, de halucinație și falsă memorie, de livresc și oralitate „tradițională”, prozatorul reușește să creeze o lume vie, cu personaje pe care nu le uiți, o narațiune din a cărei lectură te trezești ca dintr-un vis colorat intens. Cartea este, realmente, extraordinară. (Paul Cernat)

Cred că m-am născut cu pana de gâscă în mână... De atunci până azi, inspirația mea vine din frumusețile și mizeriile lumii... Eu nu am făcut parte, poate „din fericire”, cum spunea bunul meu prieten Petru Poantă, cel care m-a şi încurajat să scriu, din niciun fel de cercuri literare. Eu am fost violonist. M-au cooptat ’80-iştii, iar pe câțiva dintre ei îi iubesc şi îmi sunt foarte apropiați şi vorbim, dar, în esență, sunt un singuratic. Dar cred că asta este un câștig, pentru că eu nu scriu într-un anumit șablon, nu urmăresc un curent anume, scriu așa cum simt. Ascult muzică clasică, jazz și, în special, blues. Ore-n șir. De fapt, așa scriu, pe aceste fonduri muzicale. Sunt aproape „posedat” când scriu, intru în transă. Am mereu carnețele de diferite mărimi prin geantă și, dacă mă opresc la o cafea ori un pahar de vin, notez în ele replici ori idei. Se întâmplă să mă întâlnesc cu prieteni pe stradă și... să nu-i observ. Cei care mă cunosc, nu se supără... Eu scriu absolut tot, mai întâi, cu mâna! Cu pixul, unul negru! Scriu doar pe pagina dreaptă, stânga rămâne pentru corecturi. Scriu greu, dar am în sânge, ca să zic așa, studiul la... vioară. Scrisul este cea mai bună armă împotriva uitării. Nu am teme predilecte. Nu mă repet în romanele mele. Temele se nasc din întâmplările mele, din poveștile pe care le ascult în diverse medii, din notițele mele, din ceea ce mă surprinde, mă emoționează, mă șochează. Simt că aș lua-o încă o dată de la început. Visul meu din copilărie este să fac ocolul Pământului. Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de corăbii. Doresc cititori pentru toți scriitorii, ca să nu simțim că scriem degeaba. (Radu Țuculescu)

Satul Petra (Petrinzel) este cel mai straniu, mai fantastic, mai încărcat de mister, de alcool şi de... sex loc pe care l-am cunoscut prin bunica soției, adică mamabătrână din romanul Povestirile mameibătrâne. Ea e de „vină” că s-a născut acest roman, că s-a născut un ținut de poveste care înseamnă o altă Transilvanie decât cea prea mult știută, de deal-vale, deal-vale... Alte mitologii, alte sensuri ale vieții, altă viziune asupra dragostei şi a morții, asupra relațiilor dintre bărbat şi femeie, o altă raportare la diavol şi la Dumnezeu... N-am inventat aproape niciun personaj (în afară de Margolili, dar a existat şi pentru ea un model), iar întâmplările sunt, în marea lor majoritate, reale... (Radu Țuculescu)

Fragment din carte:

La început a existat un Om. Imaginația acestui Om a creat alți oameni care, la rândul lor, având imaginație, au creat alți oameni... Mereu alunec, de câte ori mă aflu în satul mameibătrâne, pe pârtia invizibilă care face slalom printre realitate și fantezie. Ținutul fanteziei este bântuit de realitate și, invers, fără măsuri clare, precise. E un amestec doar în aparență haotic. Din realitate se naște fantezia, dar și fantezia prinde consistență în realitate. (...) Mamabătrână privește prin clădirea zbârcită de timp, ca printr-o sticlă fumurie. Undeva departe, într-alte zile, afumate și ele. Dita tace. Nu mă uit în oglinda retrovizoare să văd dacă mai există. Persoana ei înseamnă, acum, cel mult un spectator. Dar persoana mea, ce naiba înseamnă!? Dita aici a copilărit, satul acesta a fost și i-a rămas cel mai frumos vis. Eu exist pentru acest ținut de câțiva ani. Din când în când, o vizitez pe mamabătrână ca să-mi povestească. Sunt un străin, un intrus. Sunt un hoț de povești!

Antologie gândită și alcătuită de Radu Constantinescu

Anii au trecut, criticii au comentat pozitiv lirica mea, dar ecourile literare ale tinereții nu îmi dădeau pace. Am continuat să scriu proză, mai ales povestiri pentru copii, primul text publicându-l chiar în „Tribuna” lui D.R.P., cel care nu apucase să-mi citească textul cu care intenționam să debutez. La 20 de ani de la debutul poetic, în 1988, am publicat primul volum de povestiri pentru copii, urmat de altele, pentru ca în 2002 să obțin Premiul Uniunii Scriitorilor la categoria literatură pentru copii. Dacă mă uit cu atenție în bibliotecă, observ că în ultimii ani am scris mai multă proză decât poezie, proză scurtă, care pornește aparent din realitate pentru a aluneca ușor în fantastic. Probabil, mă gândesc, ca o compensare pentru anii când vocea lirică pusese surdină tonalităților epice. Ca scriitor, am parcurs, așadar, etape diferite, mai liniare sau mai dificile, traseul meu literar a cunoscut meandre neașteptate, cum spuneam la început. Acum nu mă mai gândesc la ele, au fost, au trecut, poate vor mai veni și altele. Mi-a rămas bucuria simplă a fiecărui poem sau text în proză pe care reușesc să îl scriu. Cât voi mai putea... (aprilie 2021)

DOINA CETEA (25 noiembrie 1942, Cetea, Bihor – 9 februarie 2024, Cluj-Napoca). Pseudonimul Doinei Bendorfeanu, poetă și prozatoare. Absolventă a Institutului Tehnic de Drumuri și Poduri Cluj (1963). Debut cu versuri în revista Steaua (1965). Din 1984, referent de specialitate la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, iar, între 2009 și 2013, vicepreședinte al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor.

Volume: Culorile începutului (versuri), Ed. Dacia, 1968; Cutremurul albastru (versuri), Ed. Dacia, 1973; Ziua și noaptea cuvintelor (versuri), Ed. Dacia, 1977; În fața luminii (versuri), Ed. Dacia, 1981; Agave (versuri), Ed. Dacia, 1985; Corabia de cristal (versuri), Ed. Dacia, 1987; Iataganul și alte povestiri, Ed. Ion Creangă, 1988; Magica întâlnire (versuri), Ed. Dacia, 1988; Misterul din lacul nuferilor (povestiri pentru copii), Ed. Ion Creangă, 1990; Triunghiul Bermudelor (versuri), Ed. Dacia, 1992; Poiana nălucilor (povestiri pentru copii), Ed. Clusium, 1997; Fantoma corăbiei stea, ediție bilingvă, română-engleză, Ed. Cogito, 1999; Taximetrul roșu (proză scurtă), Ed. Casa Cărții de Știință, 2002; Binoclul motanului Potifar: povești de dimineață, Ed. Societatea Culturală „Lucian Blaga”, 2002; Vremea lui Gelu (nuvelă istorică), Ed. Casa Cărții de Știință, 2003; Casa iluziilor (versuri), Ed. Dacia, 2004; Ierboaia (proză scurtă), Ed. Casa Cărții de Știință, 2010; Ziua și noaptea cuvintelor, antologie, Ed. TipoMoldova, 2012; Voievodul Gelu. O poveste, Ed. Eikon, 2014; Istorii (versuri), Ed. Școala Ardeleană, 2017; O sută și una de poezii, (antologie), Ed. Academiei, 2020; Dincolo (proză scurtă), Ed. Școala Ardeleană, 2022.

Prezentă cu poeme și proză în antologii din țară și din străinătate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1973, stagiar, și, din 1978, membru plin. Membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor în perioada 2000-2013 și în Comitetul Director în perioada 2009-2010. Nominalizată la Premiul Uniunii Scriitorilor în 1997. Distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Binoclul motanului Potifar (2002) și Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor în 1992, 1999, 2003 și 2018; Meritul Cultural în grad de Ofițer, 2004; Meritul Cultural în grad de Comandor, 2010. Membru fondator al Societății Culturale „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, 1990.

Constantin Virgil Gheorghiu (1916‑1992) ne propune prin Tinerețea doctorului Luther un adevărat roman al Veșniciei, în care timpul pare a fi ignorat complet. Deloc autonom, mecanic și independent de om, timpul ca viață are drept unitate de măsură Veșnicia. În Orbis Christianus, creștinul nu are conștiința timpului, clopotele bisericilor invitându‑l să‑l ignore, să se ridice deasupra lui, să ia aminte la Împărăția cea fără de sfârșit.

Omagiu editorial In memoriam Cornel Udrea (27 martie 1947, Gheorgheni/Harghita – 11 aprilie 2024, Cluj-Napoca)

Cea mai vândută carte de umor din ultimii 50 de ani scrisă în limba română

Ediția a XVII-a, prevăzută, preadăugită și recitită

Ilustrații de Mărgărit Chelbea

Cuvinte de prețuire: Irina Petraș, Horia Bădescu

Aducem mulțumiri Domnului Dr. Ing. ȘTEFAN GADOLA pentru susținerea acestui demers editorial.

Cangurii... a circulat, aproape folcloric, în mediul școlar și universitar, cam peste tot, venindu-mi semnale din timp, unele unice. În timp, în cei peste 40 de ani, cred că aproximativ un milion de oameni „a râs” de mine, și asta este cea mai mare bucurie! (CORNEL UDREA)

Cel mai cunoscut și mai subtil autor de proză umoristică din spațiul transilvan. (PETRU POANTĂ)

Cărțile lui Cornel Udrea se citesc pe nerăsuflate, la fiecare pagină găsești detalii în care te poți recunoaște, zâmbind adesea amar, ori în care recunoști nemulțumirile semenilor față cu lumea. Umorul lui e mereu proaspăt, plin de incuri surprinzătoare și de subînțelesuri, cu săgeți aruncate înspre toate țintele pe care lumea de azi i le scoate în cale. (IRINA PETRAȘ)

Avea în sânge acel histrionism superior care separă adevărații Arnoteni ai umorului de ciocoii de vreme nouă ai genului satiric. Căci scrierile acestui maestru al paradoxului sunt un festin trimalchionesc al umorului, o risipă de inteligență, o bucurie a spiritului care se veselește sărbătorindu-se și care ne încântă sărbătorindu-ne, făcându-ne părtași la imensul hohot de râs sănătos întru vindecarea lumii și desfătarea sufletului. (HORIA BĂDESCU)

Felul în care vorbește Cornel Udrea, cu flori și zâmbete mici, îl face al naibii de interesant și în cărțile lui regăsești umorul românilor. (FĂNUȘ NEAGU)

Vreo 50 de ani de Prietenie sunt greu de uitat: nici nu-i voi uita vreodată... I-am transmis lui Cornel să facă Îngerii să zâmbească, pe-acolo pe unde ajunge... cred că, de un an, fețele lor sunt vesele... Nu pot a zice mai mult... Să ne vedem cu Bine, Cornele! (MĂRGĂRIT CHELBEA)

Volumul Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, apărut în 145.000 de exemplare, carte retrasă de pe piață de regimul comunist în 1980, are cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte și după revoluție.

Cornel Udrea a încetat din viață în 11 aprilie 2024, la Cluj-Napoca, iar ediția de față este un omagiu editorial In memoriam.

Fragment din carte:

Plan în mișcare, Ion și Măria se apropie într-o direcție anterioară. Prim-plan zece degete: se țin de mâna stângă. Cerul. Se vede luna.

Măria cointeresată: „Adevărul îi, mă dragule, că o fost americanii pe lună?” Ion, superior, scuipă delicat o cojiță de floarea-soarelui: D-apoi cum? „Și s-o fost plimbată pe ea?” D-apoi cum? „Și s-o fost vinită jos?” D-apoi cum? În această primă parte, Măria trebuie să fie naivă, dar pe parcurs, urmând cursuri intensive, participând regulat la aceste cursuri și conspectând cuvânt cu cuvânt notițele, va ajunge cu un cap mai mare ca Ion. „Și n-o perit?” Ei, fras, d-apoi cum?

Măria ochi mari, panoramare ochi, ambii: „Tulai, dragule, multe știi!” Ion, un zâmbet larg: D-apoi cum?

Născut la 27 martie 1947 în orașul Gheorgheni, județul Harghita, scriitorul și ziaristul Cornel Udrea este absolvent al Liceului „Mihai Eminescu” (promoția 1964) și al Facultății de Filologie din Cluj (promoția 1969).

A lucrat 40 de ani, până în 2012, în Societatea Română de Radiodifuziune, Studioul de Radio Cluj, ca realizator-coordonator programe de divertisment, teatru radiofonic și spectacole cu public. Este autorul celei mai longevive emisiuni de divertisment, radioduminica, cu începere din 1972. Din 1970 colaborează frecvent cu programul de divertisment UNDA VESELĂ, unde i-au fost jucate peste 400 de scheciuri și monologuri.

Este autor a 172 de cărți (poezie, proză, teatru, monografii, antologii, eseu – în mai multe ediții) și CD-uri, precum și realizator, în premieră mondială editorială, a două volume de proză umoristică în Braille (pentru nevăzători). Volumul Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, apărut în 145.000 de exemplare, carte retrasă de pe piață de regimul comunist în 1980, are cel mai mare tiraj de carte umoristică, înainte și după revoluție.

Piesa sa, Românie, dragă Elveția mea, a fost jucată de 103 ori la Teatrul Național din Târgu Mureș și a fost reluată de alte 10 teatre profesioniste și de amatori, fiind cea mai jucată piesă de după revoluție. De asemenea, este autor al primei piese românești sociale antidrog, Colivia cu iluzii, a 64 de premiere teatrale, a 21 de spectacole de teatru radiofonic național și regional și realizator a 20 de spectacole de teatru de revistă la Ploiești, Deva, Cluj-Napoca, Baia Mare etc. Premiera piesei Raiul, prima pe dreapta a avut loc la Lyngby, Suedia, în prezența a 44 de ambasadori și 86 de personalități oficiale, locale și naționale. Spectacolul A fi la timpul pe... trecut, în interpretarea Mirelei Pană, a fost jucat pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca în 2005, a luat premiul pentru cel mai bun spectacol la Cluj-Napoca în 2006, premiul „Ambasador” la Târgu Mureș în 2007 și a câștigat premiul pentru cel mai bun text la Festivalul de dramaturgie contemporană Stockholm (Suedia). Cea mai importantă colaborare cu un teatru neprofesionist a fost cu Teatrul „Salsovia” din Mahmudia, cu piesa Îngropat în cer, care a câștigat Trofeul Festivalului Kavarna (Bulgaria), din 21 de trupe participante. Piesele jucate de trupa „Salsovia” au fost prezentate la Teatrul tulcean „Jean Bart” și la Festivalul „Amza Pellea”. A colaborat cu cei mai mari actori ai României: Mircea Albulescu, Florin Piersic, Dorel Vișan, Tamara Buciuceanu-Botez, Draga Olteanu-Matei, Virgil Ogășanu etc.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Cluj, membru de onoare al Ligii Scriitorilor Români, membru de onoare al Uniunii Ziariștilor din România, director onorific al Asociației Culturale Interludis, rector onorific al Academiei de Umor „Răzeșii” din Suceava și cetățean de onoare a patru localități din România.

Apare în mai multe dicționare și monografii de specialitate, și a fost distins cu numeroase diplome, premii și titluri, printre care 27 de premii la Festivalul Teatrelor de Revistă de la Constanța, patru premii literare ale Uniunii Scriitorilor pentru proză și teatru și Premiul Național „I.L. Caragiale” pentru teatru.

Cărțile sale sunt traduse în limbile germană, engleză, spaniolă, franceză, maghiară, suedeză, daneză, sârbă, bulgară.

Cornel Udrea a încetat din viață în 11 aprilie 2024, la Cluj-Napoca, iar ediția de față este un omagiu editorial In memoriam.

Am inceput sa lucrez pentru serviciile secrete comuniste din data de 23 august 1944. Ziua ocuparii tarii mele de catre Armata Rosie. O data usor de retinut, ziua ocupatiei fiind decretata sarbatoare nationala a Romaniei, ce se celebreaza, obligatoriu, pe intreg teritoriul tarii. {efi de state din lumea intreaga trimit la aceasta data lungi telegrame la Bucuresti, felicitandu-i calduros pe romani pentru ca au fost ocupati de Armata Rosie. La Paris, la Londra, la Bonn, la New York, in toate capitalele lumii, sefi de guvern si ministri participa la receptii somptuoase, organizate de ambasadele Romaniei. Cu paharul de sampanie in mana, isi exprima profunda lor satisfactie pentru ocuparea Romaniei.

Cersetorii de miracole se constituie intr-un proces al implacabilului spirit al secolului nostru - tulburator de frumos, dar atat de crud si oprimant pentru individ. Raul universal este denuntat in chipul blestemului de care sufera rasa neagra din Statele Unite si din Africa. Istoria este atroce si e nevoie de gandirea elevata a lui Gheorghiu, sunt solicitate intregul sau talent, intreaga lui arta pentru a o face suportabila. Putini autori au stiut mai bine decat autorul Cersetorilor de miracole sa prezinte complicatele realitati economice, politice, morale ori de alta natura ale lumii de astazi, nespus de greu de cuprins de mintea omeneasca, sursa a unei imense dispute, a unui urias conflict, ce terorizeaza si devasteaza sarmana noastra umanitate. - Andre Billy (Academia Goncourt)

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

Ochiul american e un roman de actiune si suspans. Autorul ne poarta intr-un port abandonat de mare, dintr-o tara subdezvoltata, unde locuitorii traiesc, precum somnambulii, sub ochiul vigilent al unui vapor-spion, ancorat in larg. In apropierea portului, intr-o insula din delta, are loc o drama. Angoasa face inimile tuturor cat un purice: Cine a ucis-o pe frumoasa Akantha? Locuitorii si autoritatile locale habar nu au de crima, dar Ochiul american a vazut asasinul turnand otrava in paharul victimei. Aventura teologica a umanitatii s-a incheiat. Ochiul american a inlocuit Ochiul lui Dumnezeu. Niciodata autorul Orei 25 n-a demonstrat, nici denuntat cu mai multa acuitate mecanismele si ororile universului materialist-stiintific, opunandu-le lumea tainei, a dragostei si spiritualitatii. Virgil Gheorghiu ramane, fara doar si poate, asa cum critica l-a prezentat inca de la fabulosul sau debut literar in Occident, "martorul cel mai incrancenat, dar in acelasi timp lucid al epocii noastre".

Alaturi de Ora 25, Nemuritorii de la Agapia e una dintre capodoperele scriitorului-sacerdot Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992). Cartea - la prima vedere cu trama politista - are mai degraba o miza sociala sub raportul problematicii abordate, cu profunde implicatii religioase. Urmasii Nemuritorilor din Carpati, in plin veac XX, traind un crestinism popular, prefac naratiunea intr-o cuprinzatoare apologie a Ortodoxiei romanesti de astazi. Sub pana maiastra a lui Gheorghiu, lumea Adevarului si Dreptatii, sub imperiul grelei poveri a Istoriei, nu e dispusa nicicum sa faca vreun compromis cu veacul de acum, lucrand spre mantuirea unui intreg neam. Neintrecutul scriitor al exilului romanesc - ale carui opere sunt traduse astazi in aproape toate limbile pamantului - ne propune, prin fresca de fata, o adevarata carte a regasirii de sine la cumpana de milenii.