Literatură română

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

Ochiul american e un roman de actiune si suspans. Autorul ne poarta intr-un port abandonat de mare, dintr-o tara subdezvoltata, unde locuitorii traiesc, precum somnambulii, sub ochiul vigilent al unui vapor-spion, ancorat in larg. In apropierea portului, intr-o insula din delta, are loc o drama. Angoasa face inimile tuturor cat un purice: Cine a ucis-o pe frumoasa Akantha? Locuitorii si autoritatile locale habar nu au de crima, dar Ochiul american a vazut asasinul turnand otrava in paharul victimei. Aventura teologica a umanitatii s-a incheiat. Ochiul american a inlocuit Ochiul lui Dumnezeu. Niciodata autorul Orei 25 n-a demonstrat, nici denuntat cu mai multa acuitate mecanismele si ororile universului materialist-stiintific, opunandu-le lumea tainei, a dragostei si spiritualitatii. Virgil Gheorghiu ramane, fara doar si poate, asa cum critica l-a prezentat inca de la fabulosul sau debut literar in Occident, "martorul cel mai incrancenat, dar in acelasi timp lucid al epocii noastre".

Alaturi de Ora 25, Nemuritorii de la Agapia e una dintre capodoperele scriitorului-sacerdot Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992). Cartea - la prima vedere cu trama politista - are mai degraba o miza sociala sub raportul problematicii abordate, cu profunde implicatii religioase. Urmasii Nemuritorilor din Carpati, in plin veac XX, traind un crestinism popular, prefac naratiunea intr-o cuprinzatoare apologie a Ortodoxiei romanesti de astazi. Sub pana maiastra a lui Gheorghiu, lumea Adevarului si Dreptatii, sub imperiul grelei poveri a Istoriei, nu e dispusa nicicum sa faca vreun compromis cu veacul de acum, lucrand spre mantuirea unui intreg neam. Neintrecutul scriitor al exilului romanesc - ale carui opere sunt traduse astazi in aproape toate limbile pamantului - ne propune, prin fresca de fata, o adevarata carte a regasirii de sine la cumpana de milenii.

Odiseea adriatica este mai mult decat o aventura pe mare - este o poveste despre explorare, despre necunoscut si despre acea prezenta enigmatica ce poate schimba totul. Doi frati timisoreni pornesc intr-o calatorie plina de promisiuni, dar Adriatica le rezerva surprize pe masura: pericole neprevazute, intalniri neasteptate si o muza rebela, exuberanta, imposibil de ignorat. Mugur Ionita scrie cu o finete care surprinde lumina si umbra, creand un golden hour literar unde aventura, ironia, umorul si dorinta se impletesc in valuri. Un roman de aventuri marine, care te poarta departe, cu briza libertatii pe piele.

Importanta lui Iosif in literatura si cultura noastra nu trebuie cautata neaparat in sectorul liricii de inspiratie samanatorista. Un asemenea personaj discret, modest, timorat in a se afirma, cum a fost autorul, poate fi insa un bun traducator al creatiei altora.

Traducerile – si nu productiile proprii – reprezinta partea cea mai solida din opera acestui autor. Lipsita in buna parte de o personalitate proprie, bine conturata, Iosif cauta mereu sa se ascunda intr-o alta de imprumut, asa cum incearca sa ilustreze si tematica impusa de samanatorism. Acest alter-ego mai puternic, mai nobil a fost, in cazul autorului nostru, in primul rand poetul romantic german Heinrich Heine, din care Iosif a tradus mult, uneori ca in Vedenia sau Cavalerul, cu rezultate mai mult decat notabile. G. Calinescu insusi, altfel zgarcit cu aprecierile, nu ezita sa considere activitatea de traducator a lui Iosif “magistrala”. - Oana Soare

Cuprins:

Versuri (1897) – April, Sarbatoare, O mama, Domnisoarei, Aceleiasi, Ideal, Ramas bun.

Patriarhale (1901) – Bunica, Revedere, Furtuna, Visul, Cobzarul, De ziua mea, Adio, Invins!, Iarmaroc, Romanta, Rozele, Pasteluri, Balada, Doina, Cantec vechi, Cantec de leagan, Salcamul, Cantec, Nopti de vara, Cantec, Nucul, Fulgii.

Poezii (1901-1902) – De sarbatori, Razmirita, Lautarul, Haiducul, Secerisul, De urat, Un cantec, Poezia, Toamna.

Cantece si balade – Cantece, Frumoasa Irina, Cantec de primavara, Mi-e dor, Pintea, De cantece Parisu-i plin, Pastel, Steaua, La cules, Apa mortilor.

Credinte (1905) – Cand seara in ceasuri de singuratate, Credinte, Melancoliei, Cantec, Cantec, S-a-nnoptat, Pe deal, Lebada, Copil sarman, Sarbatoare, Singur, Fantana vrajita, Gruia, Domnita, Harpistul, Cantec.

Cantece (1912) – Noaptea de mai, In ochii tai, Cu ochii tai, Cantaretul, Primaverii, Liniste, Insir-te margaritare, Cantec de leagan, Cantec sfant, Nopti de veghe, Toamna, Se-ntorc iar zilele noroase, Inmormantare, Talangi, Unui tanar, Scrisoare lui Goga, Clopotele din Nurnberg.

Talmaciri (1909) – Un imn francez lui Eminescu.

Lucien Bazin – Izbavire; Goethe – Copila din straini; Schiller – Catre copaci; Giosue Carducii – Cavalerul; Heine – Pe inima iubito, Paduri si campuri se-nvesmanta, Si daca ochii tai, Nu ma iubesti!, Cand doi isi zic adio, Noi ne iubiram, Un tanar iubeste, Afara-i noapte, Icoane vechi, Ce trista mi-e inima, Safire-s ochii tai, Departe, Stelelor.

Proza – O zi de sarbatoare, Dantele, Din copilarie, Victima, Monumentul, „Opinca romaneasca”, Cum scrie Caragiale, O amintire.

Referinte critice din Garabet Ibraileanu, E. Lovinescu, Serban Cioculescu, G. Calinescu, Constantin Ciopraga, Nicolae Manolescu

Romanul Craii de Curtea-Veche apartinand lui Mateiu I. Caragiale, fiul cel mare al lui Ion Luca Caragiale, este una din acele carti rare care i-au pus in mare incurcatura pe criticii literari. Doua au fost dificultatile principale. Cea dintai priveste natura insasi a romanului, care nu intra in formula romanului realist, asa cum cerea traditia genului, de la Mara la Ion.

Compus din mai multe naratiuni paralele, romanul sfida toate cliseele genului asa cum il interpreta critica interbelica. A fost nevoie de o mai mare toleranta pentru ca romanul lui Mateiu I. Caragiale sa fie omologat. Cealalta dificultate a fost legata de titlu: cine (ce) sunt Craii si cati la numar sunt ei. Cum se stie, asa ii boteaza Pena Corcodusa, cand ii intalneste in dreptul Curtii-Vechi, la doi pasi de strada Lipscani din Bucuresti. - Nicolae Manolescu

Cuprins:
Craii de Curtea-Veche – Întâmpinarea crailor, Cele trei hagialâcuri, Spovedanii, Asfințitul crailor.
Referinte critice din Nicolae Manolescu, Ion Negoițescu, Mihai Zamfir, Matei Călinescu.

Theodor Constantin își face debutul în romanul "Casa cu neguri", o lucrare publicată în 1946, marcând o continuare a atmosferei enigmatice și pline de suspans pe care a explorat-o inițial în volumul său de debut, "Vrăjitoarea", din 1939.

Această operă literară ne poartă prin străzile pline de mister ale Brailei din copilăria autorului, unde întâmplările inexplicabile și întunecate se desfășoară cu o intensitate dramatică: de la un atentat misterios la povești de iubire pătimașe și tragice între un bărbat și două surori, de la gelozie mortală la sinucideri dramatice. În acest decor, Constantin îmbină elemente de thriller psihologic cu nuanțe de horror, creând o narativă captivantă ce transcende simpla poveste de dragoste sau mister.

Romanul, cu bogatele sale elemente narative – de la pasiuni fatale, gelozii ce sfârșesc tragic, până la intrigile complexe și călătorii care duc personajele până la Paris –, își propune să exploreze adâncimile sufletului uman și întunecimile care se ascund în spatele fațadelor aparent banale.

Prin această operă, Constantin nu numai că își afirmă maestria narativă, dar reușește să creeze un univers în care realitatea se întrepătrunde cu fantezia, iar cititorul este ademenit într-un labirint al emoțiilor și al suspansului.

Lansarea "Casei cu neguri" într-o perioadă de schimbări dramatice pentru România, imediat după răsturnarea ordinii politice și culturale prin impunerea realismului socialist, a făcut ca această capodoperă să rămână, pentru un timp, în umbră. Cu toate acestea, calitățile sale literare o resuscitează ca pe un monument al prozei fantastice, o mărturie a rafinamentului și profunzimii cu care Theodor Constantin a explorat psihicul uman și labirinturile inimii."

„Când îl citesc pe Remus, mi se reconfirmă ceea ce văd la el și față în față. Are o răbdare aparte și un mod distinct de a asculta și observa lumea din jur, e relevant și pentru mine pe ce pune lupa ori ce alege să decupeze din toată încâlceala relațiilor dintre oameni, atunci când aceștia nu au «presiunea să joace un rol». Deși diferit de la o povestire la alta, naratorul lui pare mereu obsedat și nedumerit despre cât și cum se produce apropierea fie dintre tată și fiu, fie dintre prieteni, pentru care pare să aibă un cult special. Asta în timp ce hoinărește într-un cadru realist, dar cumva și suprarealist, de Motru relocat în Mexic de către un Salinger care se ascunde în București, după ce a împrumutat un ochi de la Tarantino. Și dezvăluie un mic univers în care tot descoperă bug-uri, simte că ceva nu se pupă, că ceva important îi scapă. Însă nu degeaba a citit atâtea cărți ori a văzut atâtea filme, nu degeaba trăiește pe pielea lui absurdul vieții cotidiene. Pentru că dozajul prin care povestește – fără a face risipă de cuvinte, cu umor și (auto)ironie – ne oferă un Boldea unic, autentic și proaspăt.“ - Florin Lăzărescu

„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea nă-valnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.”

Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.

Sans Souci ar fi fost poate doar o cafenea literară, găzduind un club de lectură, în care oameni cu backgrounduri diverse își împărtășeau gândurile despre cărțile preferate și ieșeau din rutina cotidiană, socializând într-un ambient plăcut, dacă Magda, patroana localului, n-ar fi avut o idee cu consecințe nebănuite pentru toți: la Seara surprizelor, membrii clubului au fost invitați să prezinte povești personale, inspirate mai mult sau mai puțin din viața lor, un amestec inextricabil de ficțio-realitate. Și, învăluiți în mrejele aromelor de cafea, cei șapte membri ai clubului se vor desprinde tot mai mult de coaja realității, devenind ei înșiși personajele unei ficțiuni. Dar tu, cititorule, crezi că ești altceva? - Dan Miron

Dan Miron este un autentic profesionist al scrisului, povestitor remarcabil, care îmbină seducția unui fir narativ impecabil cu anecdota și erudiția pentru a construi un roman stratificat și multifațetat, surprinzător în varietatea de forme și discursuri pe care le abordează, cu atenție pentru investigația morală și psihologică a personajelor sale și care alternează cu delicatețe între roman de idei și policier. Rareori livrescul reușește să scape de aura de artificialitate pe care o are orice prefabricat cultural, aci însă livrescul devine organic și natural și devoalează natura umană înntr-un caleidoscop pulsatil de emoție și pasiune. De neratat. - Cosmin Perța

Povestirile lui Buzea sunt ireverențioase, urmăresc scriitori ratați, generali deveniți autori de ocazie și personaje care se cred mai mari decât sunt. Totul într-un peisaj în care succesul e o combinație de strategie, întâmplare și ridicol. Cu sarcasm și ochi neiertător pentru resorturile ambiției umane, Buzea ne arată cum se fac și se desfac miturile scriitoricești. O carte ca un pahar băut pe datorie – amară, dar imposibil de refuzat. - Sabina Yamamoto

Între aceste coperți e o cârciumă a cuvintelor. Aici Gregor Samsa și-ar putea bea berea cu Mitică și cu un fost ofițer de securitate care visează să devină scriitor, iar dialogurile lor ar trece cu ușurință de la un titlu la altul. Cu un umor care ascunde o melancolie subtilă și o observație socială tăioasă, Buzea arată, pur și simplu, realitatea. - Alina Voinea

Mihai Buzea abordează în moduri inedite teme ca emigrația, sărăcia, nostalgia, tristețea, familia destrămată și tinerețea pierdută. Textele din acest volum te îndeamnă la reflecție, în timp ce te grăbești să-ți ștergi rictusul imprimat pe figură. Recomand. - George C. Dumitru

Prin Morometii, Marin Preda ne vorbeste de tarani cum nu se mai vorbise pana la el. Intr-o literatura saturata, aparent, de materia vietii taranesti, aceasta aparitie parea imposibila. Izvorul parea epuizat si o adevarata campanie pragmatica impotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise si ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descopera totusi o lume inedita, scaldata intr-o lumina solara care alunga tenebrele.
Mihai Ungureanu

Morometii e povestea nu numai a taranului roman si a schimbarilor prin care acesta trece, ci o poveste actuala a romanului in general, al carui caracter este subliniat de umorul negru si conexiunea cu viata la sat. Morometii 2 a fost ecranizat in 2018 de Stere Gulea, film in care a pus la un loc scene si stari din mai multe carti ale lui Marin Preda. Fascinant e felul in care romanii de azi s-au regasit in film, faptul ca istoria pare a se repeta sub forme diferite, dar cu aceeasi esenta.

În prag de pensionare, mai mulți bărbați, care au cunoscut diferite grade de eșec de-a lungul vieții, încearcă să-și salveze existența prin orice ar părea să fie o șansă pentru o viață mai bună, însă soarta are propriile socoteli, iar acestea nu coincid cu ale lor. Sub lupa unei narațiuni introspective și confesive, nu de puține ori cu un ton ironic, relațiile de familie, de prietenie, moartea, singurătatea, pierderea, alienarea și incapacitatea de a comunica sunt temele majore în viața omului plin de remușcări, invadat de amintiri și care a acumulat un bagaj de frustrări mai mici sau mai mari. Iar dincolo de lumea interioară veghează una exterioară, căreia personajele încearcă să-i supraviețuiască ocupând slujbe mărunte sau scriind piese de teatru nebăgate în seamă de niciun regizor, reflectând astfel complexitatea relațiilor umane și fragilitatea ființei în fața timpului și a pierderilor inevitabile.

MIRCEA CĂRTĂRESCU s-a născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist. A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993; Levantul, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, Bucureşti, 2011; Travesti, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; Orbitor. Aripa stângă, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996; Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmodernismul românesc, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; Jurnal I, Humanitas, Bucureşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002; Enciclopedia zmeilor, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003; Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plurivers vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005; Jurnal II, Humanitas, Bucureşti, 2005; Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007; Dublu album, Humanitas, Bucureşti, 2009; Nimic, Humanitas, Bucureşti, 2010; Frumoasele străine, povestiri, Humanitas, Bucureşti, 2010; Zen. Jurnal 2004–2010, Humanitas, Bucureşti, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, publicistică şi proză, Humanitas, Bucureşti, 2012; Fata de la marginea vieţii, povestiri alese, Humanitas, Bucureşti, 2014; Poezia, Humanitas, Bucureşti, 2015; Solenoid, roman, Humanitas, Bucureşti, 2015; Peisaj după isterie, Humanitas, 2017; Știutorii. Trei povestiri din Orbitor, Humanitas, Bucureşti, 2017; Un om care scrie. Junal 2011–2017, Humanitas, Bucureşti, 2018; Melancolia, Humanitas, Bucureşti, 2019; Creionul de tâmplărie, Humanitas, Bucureşti, 2020. Traduceri în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană. Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015, Premiul Leteo, Spania (2017), Premio Formentor de las Letras (2018).

Fotografia autorului © Cosmin Bumbuț

„Un mitograf al Paradisului care lucrează la o nouă dogmă antisperanță într-un viitor pustiit de pandemie, dar care, în mod paradoxal, e prins în ghearele unei nostalgii nevindecabile a cărei sursă este iubirea pierdută: cel mai dantesc scenariu cu putință camuflat într-un roman de literatură speculativă livresc până-n măduva paginii. «Un creier vechi» prins într-un corp nemuritor, personajul lui Radu Vancu practică un ketman al eternului prezent, fiind și un Ianus Bifrons blocat între timpuri: unica lui sămânță de autenticitate se regăsește în religia iubirii din trecut, pe când inteligența și erudiția îi sunt puse la muncă în slujba religiei prezentului ce luptă împotriva speranței. Un roman care mi-a amintit, prin ton, umor și inventivitate, de Simfonia itinerantă a lui Emily St. John Mandel sau, dacă mi-e permis, de un Mad Max intelectualizat care străbate lumea din Drumul lui Cormac McCarthy. O lume românească, însă, dublă distopie!” (Bogdan-Alexandru Stănescu)

A fost odata ca niciodata o fetita. Si n-avea inima. Si-o chema Maricica. In afara faptului ca n-avea inima, Maricica era o fetita cu totul si cu totul obisnuita. Avea sase papusi din care facuse o echipa de volei, un catel de adevaratelea si o cea mai buna prietena, pe nume Veronica. Singurul lucru neobisnuit din viata ei era un aparat mare, cu burduf in el, care statea langa patul ei ca s-o pazeasca de varcolaci. Inconjurata de afectiunea familiei si a prietenilor de familie, fetita crestea fericita si cu chipul neinnegurat de griji. Ideea ca e speciala n-o deranja deloc, ba dimpotriva, facea sa-i tresalte pasul si sa simta un gol in cosul pieptului, ca atunci cand esti in avion, iar avionul se prabuseste cateva zeci de metri din pricina unui gol de aer.

Spune Proust undeva: „citești pentru a te citi pe tine însuți“. Reinventându-se din nou (a câta oară?) cu forma tăcerii, Cristian Fulaș pare să scrie pentru a se scrie pe sine până la capătul unei înmormântări care nu e reală, dar nici ireală nu e. Un salt stilistic și o declarație estetică; un bocet și în paralel un țipăt care scapă cuvintelor și ne transpune în alt loc și timp, atunci când și acolo unde nimic nu se mai supune normalului și nimic nu mai e cu adevărat perceptibil. O frază infinită și totuși măsurabilă.

Pazvantoglu continua sa se ocupe cu intrigi, tinand ascunsa intelegerea cu anumiti ayani din Rumelia si de la Dunare, pentru a-l pierde pe Rumeli-valisi si a forta Poarta sa-i ofere lui rangul si autoritatea; prin toate el cauta sa-l apere pe Gosancali Halil la Belgrad de actiunile poporului sarb. Alungarea si nimicirea kirjaliilor din patria lor este o amenintare si pentru Pazvantoglu..

„Datul cu sâk din Isarlâk, taclaua levantină, adică savurarea neantului valah pe fond utopic de purpură bizantină, hagialâcul frenetic la originile pierzaniei, mântuirea prin autodevorare și iluzia amânării perpetue a nimicniciei prin velocitate logoreică sunt – împreună cu puseul antioccidental (recte: anti-Yalta) și rusofilia dublată de sovietofobie – figurile testamentare ale lui I.D. Sîrbu. În context, Lupul și Catedrala este feeria unei recluziuni dialogate cu sfârșit sacrificial (lupul carpatin, în sfârșit coborât mesianic din munte, este împușcat în fața catedralei ca un Zamolxe revenit invariabil în preatârziul unei etnii care și-a uitat/pierdut demult sinele) și mesaj extenuat prin suprasolicitare... Deși fascinat de povestire… Ion D. Sîrbu este un prozator de idei și un moralist obsedat de ideea națională. Prea puțin preocupat de rotundul construcției epice, el descentrează cu bună (și veselă) știință masa narativă, în favoarea digresiunilor largi, a ospățului reflexiv. Eu proteic, el se difuzează voluptuos în contrarii psihologice, în socialistul bovaric sau evreul Talmudist, în meșterul zidar cu suflet de Noe blagian și persuasiune aproape iezuită ori în contele maghiar măcinat de soarta Imperiului.” (Dan C. Mihăilescu)

Prinsă de douăzeci de ani între Spania și România, între un „acasă” de care e legată prin ecranul blurat de conexiunea slabă la internet și toropeala din campingul „El Titi”, care îi e deopotrivă domiciliu și loc de muncă, Sofia își plănuiește revenirea în țară. Ajunsă în pragul pensionării, ea intră într-un vârtej de amintiri, remușcări, atașamente și introspecții. Retrospectiv, reperele vieții ei devin din ce în ce mai vagi. Limba maternă nu-i mai aparține în totalitate, pe când cea adoptivă e imposibil de asimilat, Europa și străinătatea sunt două universuri abia perceptibile, limitate la aeroporturi și la diferența de fus orar, compatrioții se fac auziți, mai mult decât orice altceva, prin postările de pe grupuri de Facebook, iar fiul ei, motivația din spatele plecării sale clandestine, pare pierdut cu mult înainte ca ea să-și fi dat seama.

„Povestirile Veronicăi D. Niculescu, nişte bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fină muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea până acum şi o apariţie încântătoare în proza ultimilor ani.” (Cristian Teodorescu, Caţavencii)

Unul dintre bogații planetei, care din întâmplare este român, investește toată averea sa în cea mai nebunească idee: să producă timp. Iar bombardarea cu timp a materiei stă la baza teleportării, așa cum susțin oamenii de știință (și visătorii!), de la Democrit până la fizicienii din zilele noastre, unii răsplătiți chiar cu Premiul Nobel. Pusă în practică, de imaginația unui scriitor, ideea dă roade dintre cele mai surprinzătoare, călătoria instantanee în spațiu și timp devine posibilă.

Iar de aici până la dobândirea tinereții fără bătrânețe nu mai este decât un pas. Totul se întâmplă într-un păienjeniș de povești prin care omul zilelor noastre încearcă să se salveze din calea agresiunii fără precedent a obiectelor, din războiul nenumit cu virtualizarea vieții de zi cu zi. Micul Prinț rezistă, astfel, mai greu în deșertul urban, decât în deșertul Sahara.

Singurul lucru care poate opri, totuși, deșertificarea lumii și a vieții este dragostea, o spune hotărât autorul. Povestea elefantului care trăia într-o nucă este o demonstrație cu totul originală că, atâta vreme cât mai avem povești, mai avem suflet.

„Fiecare călătorie e, în ultimă instanţă, o opţiune”, scrie naratorul acestui rebus existenţialist , un roman care te duce cu gândul la cât de strâmţi ne sunt uneori pereţii vieţii şi la cât de imprevizibile virajele ei. Când te sui într-un tren care urmează să te poarte spre persoana iubită, o faci sub imperiul tandreţei şi cu un scenariu al fericirii dospindu-ţi în minte. Când însă îţi dai seama că nu te-ai urcat în trenul potrivit, te încearcă furia. Şi poate un început de panică. Pe de o parte, eşti pe cale să ratezi sublimul. Pe de altă parte, eşti pe punctul să fii luat părtaş la un experiment în mijlocul căruia ai nimerit fără voie. Fiindcă trenul în care ai suit circulă pe şine care se generează din mers, fiindcă nu se ştie nici traseul, nici durata călătoriei, fiindcă restul pasagerilor par în neregulă. Experimentul e o iscodire curioasă a viitorului, în care un milionar din topul Forbes bombardează materia cu timp greu, un urmaş al lui Dedal închipuie un nou labirint al destinului, iar un copac produce oameni în loc de fructe.

Contururile şi esenţele lumii se schimbă de la o zi la alta, pe când protagonistul lasă în urmă prozaicul şi se pregăteşte de o explorare neanunţată de nimic. Elefantul se face mic cât o gămălie. Sau poate nuca se dilată cosmic. Povestea pe care o scrie Adrian Alui Gheorghe, cu ricanările ei contramitologice, poate fi, în fond, tragicomedia oricărei trestii gânditoare care îşi pune în permanenţă întrebări. - Radu Paraschivescu

Adrian ALUI GHEORGHE s-a născut pe 6 iulie 1958, în Grumăzești, județul Neamț. Doctor în filologie din anul 2004. Poet, prozator, eseist. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din România în anul 2001, pentru volumul de poezie Îngerul căzut, şi în anul 2014 pentru romanul Laika; Premiul Balcanica al poeţilor din Balcani, Brăila, 2010; Premiul Nichita Stănescu al Serilor de Poezie de la Deseşti – Maramureş (2021); Premiul național Liviu Rebreanu pentru proză, Bistriţa, 2017; Cununa de lauri de la Alania, Turcia, la Turnirul de poezie de la Alania, 2023; Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000 şi Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010 conferite de preşedinţia României * Volume de proză (selectiv): Goliath (povestiri, 1997; nominalizat la premiile USR), Bătrânul şi Marta. Un romanţ şi câteva povestiri (2002; ediția a II-a în 2006), Urma (roman, 2013), Laika (roman, 2014), Luna Zadar (roman, 2016; nominalizat la premiile USR), Zugzwang sau strada cu o singură ieșire (povestiri, 2018; nominalizată la premiile USR). Traduceri din poezie şi proză în franceză, engleză, chineză, rusă, sârbă, germană, italiană, cehă, suedeză, maghiară, albaneză, greacă ș.a. În anul 2024, romanul Urma a fost tradus în limba maghiară, iar romanul Laika a apărut în Macedonia.

Negrul cernelii exprima, in felul ei, mahnirea gandului meu cand, fara sa vreau, evoc un trecut care nu este numai al lui. Caci pe acea ulita ce apare in amintirile lui, atat de insorita si de primavaratica, in viziunea mea de astazi, parca e toamna tarzie, ploua si cade lapovita. Mi se pare ca natura insasi, cu pamant si cer, s-a pus sa ingroape ceva si nu izbuteste. Caci peste tot ce a fost si nu mai este astazi din acea ulita au ramas aceste pagini, mai trainice decat lucrurile ce ni se par netrecatoare decat natura ce ni se pare eterna.

„«Aminturi». Sau poate «aventiri». Asta obţin cei care combină cuvintele «amintiri» şi «aventuri». Numai că Ionuţ Şendroiu nu combină cuvintele, ci conţinutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, şi profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.

Un atac de panică e o relatare suculentă şi perfect ritmată a unei poveşti ghaneze cu bune şi rele, cu suferinţe şi clipe euforice, cu scandaluri şi ameninţări. Materia primă a cărţii este un echipaj din care fac parte alandala un croat cu steagul lui Hajduk Split întins pe balcon, doi italieni gata să-şi cinstească oricând colegii cu o băutură pitită strategic, un bosniac care ţine cu Steaua Roşie Belgrad (côté-ul SF al cărţii), un egiptean mândru de naţia căreia îi aparţine, niscai românaşi, fiecare cu hachiţele lui, şi tot aşa. Un melting pot în mişcare fie în aer, fie pe uscat, fie (finalmente) pe apă. Găseşti de toate aici: un austriac care se aşază la odihnă pe o ţeavă la peste 50 de grade (vai de fundul lui!), un întreprinzător care face ţuică de curmale, un fricos greu de lecuit şi tot felul de păţanii din Accra până în ruralul băcăuan şi din Takoradi până în străfundurile Gorjului. Şi mai vezi ceva: o solidaritate de nimic anunţată când unul dintre membrii echipajului trece prin clipe grele.

Nu, nu e nimic «pus cu mâna» în Un atac de panică. E, în schimb, multă omenie, chiar dacă sondorul vorbeşte buruienos şi macaragiul ascultă manele.“ — RADU PARASCHIVESCU

Sinucigașa în buclă, devoratorul de păcate și oameni, mâna moartă vie, cotoiul cu nouă vieți și jumătate, solomonarii negri și moroii avizi de pământ și suflete vă așteaptă, cuminți și răbdători, între paginile unui volum „de groază”. Și, pentru că în horror, la fel ca în viață, nu e bine să te iei prea în serios, Romanian Gothic continuă moștenirea din Vodcă Roșie. Stilul neaoș al poveștilor, presărat cu umor negru și mituri urbane și rurale, demonstrează că moartea nu scapă de ironie, iar strigoii nu sunt nici ei o categorie privilegiată.

Un roman despre drumul de la inocență la crimă: ce anume din parcursul unui om poate face din el un instrument al terorii. De unde vin criminalii de război? Care este mecanismul care transformă un om într-o mașină de ucis, capabilă să comită orori inimaginabile? În încercarea de a-și conduce cititorii către un posibil răspuns, romanul ne poartă înapoi în timp, către vara anului 1998, când o succesiune de întâmplări au reprezentat o veritabilă placă turnantă în viața unui copil din Brăila, pentru a ne readuce în prezentul zilelor noastre, în care mercenarul Libanezu, copilul de altădată, își explică alegerile.

Există, într-adevăr, un filon al prozei ruse, Dostoievski în primul rând, și al realismului magic sud-american în proza lui Dan Stanca, însă prozatorul cu care are cele mai multe elemente în comun rămâne, fără doar și poate, Mircea Eliade. Stilul gâfâit, alert și pasionant, eseismul, caracterul „ideologic“, fantasticul cu substrat simbolic și metafizic, dialectica sacru–profan grefată pe mari scenarii mitice și esoterice sunt, schimbând ce e de schimbat, elemente comune. 

Dan Stanca este unul dintre puținii „creatori de lumi“ ai prozei românești postdecembriste, un prozator de cursă lungă, capabil să își consolideze proiectul narativ de la un volum la altul. PAUL CERNAT

Dan Stanca este unul dintre cei mai puternici romancieri de după 1990, iar reticența clasamentelor care nu-l includ decât rareori nu are decât explicații conjuncturale. El îşi asumă fără frustrări condiția și frecventează înadins „marginile”  vieții literare, cu precizarea că e vorba de margini suspendate la mare înălțime, cornişe impracticabile pentru cei mai mulți. Ele procură simultan beția înălțimii şi vertijul căderii, dar mai ales sporesc enorm anvergura viziunilor şi trimit materia derizorie a prezentului la dimensiunea cuvenită de reperele - ei, da - cosmice. TANIA RADU