Literatură română

Cum se intampla de regula in romanele atinse de harul vizionarismului, aceasta istorie personala tinde sa dea seama de istoria unei intregi generatii. - Radu Aldulescu Marea reusita a cartii e insa cea stilistica. Toata confuzia intretinuta la nivel epic, blurata adesea liric (e un lirism al tuselor groase), capata fluiditate prin solutia stilistica, aceea a unei proze adesea paroxistice, cu ruperi de ritm studiate, cu contraste abil manipulate si registre care se completeaza potrivit si dau o structura cartii. Combinind furia existential-narativa a lui Celine cu fantezismul etilic al lui Venedikt Erofeev, dar si cu cel al lui Ion Muresan, dislocarile semantice lautreamontiene sau formal-suprarealiste cu mizerabilismul, broderiile poetice cu literalitatea, Dan Ciupureanu reuseste un amplu poem vizionar. - Bogdan Cretu

O scrisoare pierdută este, fără îndoială, capodopera absolută a neegalatului Ion Luca Caragiale. Iar când este transpusă pentru teatru radiofonic de Sică Alexandrescu şi se bucură de o distribuţie de-a dreptul mitică, cu actori români de teatru care au făcut istorie, atunci pare, fără umbre, că genialul dramaturg şi-a întâlnit interpreţi pe măsură. O scrisoare pierdută poate fi ascultată în această transpunere radiofonică din 1952. Şi poate fi şi citită în volumul ce însoţeşte CD-ul. O restituire completă – audiţie şi lectură.

Printre titlurile dramaturgiei lui I. L. Caragiale – şi, lărgind cadrul, românească – D-ale carnavalului rămâne, peste timpuri, o referinţă clasică. Inspiraţia lui Caragiale îşi dă măsura şi în această piesă în mod strălucit. Textul clasic – aici reprodus în carte – îşi întâlneşte intrepretarea (ideală?) în montarea radiofonică a lui Sică Alexandrescu din 1951, unde actorii străluciţi ai scenei româneşti îşi dau întreaga măsură (pe CD).

O noapte furtunoasă, prima capodoperă dramaturgică a nemuritorului I. L. Caragiale, este reeditată pe CD de Editura Casa Radio, după fulminanta epuizare, în urmă cu ani, a tirajului primei ediţii. CD-ul este însoţit acum, la această nouă ediţie, şi de cartea cu textul comediei. Interpretarea actoricească este memorabilă, de legendă. În 1952, sub direcţia lui Sică Alexandrescu, o echipă extraordinară de actori se reunea spre a monta radiofonic O noapte furtunoasă: Alexandru Giugariu, Marcel Anghelescu, Niky Atanasiu, Radu Beligan, Silvia Dumitrescu-Timică, Victoria Mierlescu, Horia Şerbănescu, Ion Ciprian şi alţii. Caragiale însuşi, probabil, nu ar fi putut spera la mai mult.

Asezarea lui Hogas in aceasta filiera nu ne poate impiedica sa-i remarcam originalitatea prozei sale de calatorie. Entuziasmul lui Ibraileanu (mai mult o acolada prieteneasca) sau al lui Lovinescu si Streinu odata trecut, ne ramane sa vedem in Hogas un scriitor atractiv, care te imbie nu numai la drumetie, dar si la citit. El se afla undeva la mijloc intre clasicismul lui Odobescu si barocul lui Bogza.

„Acum, fără îndoială, autorul ar dori ca aceste drolatice povestiri să fie citite în contextul deceniului în care au fost scrise, în care, mai ales, au fost pățite. Nu e deloc ușor, cea mai mare parte a prozei, teatrului și poeziei din acea vreme a fost dată uitării, abia câteva opere reușind să supraviețuiască necruțătorului ciur și dârmon care este («Postume, Postume…») ireparabilul timp. Dar dacă o reconstituire a timpului Sibiu-Cluj nu este deocamdată posibilă, atunci să mi se permită a invita cititorii mei la un joc al copilăriei: pe o foaie albă, sute de puncte, numerotate. Regula jocului cere ca, atent, cu un plaivas în mână, să unim punctele ce poartă numere identice sau logic consecutive. Curând, din neantul nimicului, din firmamentul neutru al hârtiei, va apărea surpriza jocului: o pasăre, o casă, o fiară ascunsă. În cazul acestui volum, aproape biografic, silueta pe care autorul speră să o poată developa în inima cititorului este mai puțin a unui portret al scriitorului în tinerețe și, mai ales, conturul de porțelan fragil al unei lucidități și al unui humor specific transilvan, dar și tară heraldică a acelei generații, pe care, nu fără tristețe, continuăm să o numim a Cercului Literar de la Sibiu.” (Ion D. Sîrbu)

„Despre mină, sper să scriu o carte, e o LUME; Blaga zicea că Agricultorii (țărani, ciobani), Marinarii și Minerii epuizează un orizont – deci au dreptul la un folclor al lor. Minerii au unul constituit din tăceri, resemnare și o formă de eroism (în fața morții) care nu există nici la marinari. În Petrila, dorm în cimitir nu numai părinții, moșii și strămoșii mei, dorm și toate temele, dramele, eroii din romanele și piesele pe care nu le-am putut scrie, pe care am fost obligat să le uit.

Un cuplu cum nu se poate mai improbabil care se întâlnește în Bucureștiul anilor ’70, un psihiatru malefic, racolat de KGB, aflat în căutarea automatonului uman și care sfârșește în pădurile nebuniei, un nazist gay, membru al Societății Thule, care vânează artefacte magice cu valoare neprețuită pentru ritualurile oculte menite să aducă pe lume cel de-al Treilea Reich, o stranie croitoreasă a Casei de Modă Diana, căzută pradă demonilor, o mamă creștin-ortodoxă pasionată de artele marțiale, un scriitor german melancolic pe nume Max Sebald, străzile înguste și pietruite din Norwich, Sulina anilor ’90, socialiști camerunezi, un Păpușar rus care colecționează trofee de care se îndrăgostește, un roman neterminat ce iradiază viețile celor care-l citesc: toate acestea se împletesc în biografia multigenerațională a unui personaj pasionat de criminali în serie și de reconstruirea imaginară a vieții tatălui dispărut. 

Soarele negru este un roman picaresc al cărui protagonist e chiar literatura, sinuoasă și ramificată ca brațele unui fluviu ce se despart în deltă.  

„Încăperile, căptușite de turnurile din cărți și reviste sau ziare, erau străbătute de cărări labirintice. Nu exista nicio sursă de lumină naturală și inițial polițiștii nu au găsit nici întrerupătoarele, așa că primele scene video, de câteva minute, sunt filmate la lumina lanternei. Unul dintre polițiști povestea că ceea ce l-a izbit a fost mirosul, însă nu de cadavru, îl cunoștea prea bine, era polițist cu vechime, ci unul de chimicale și mucegai, totul acoperit de cel al hârtiei umede. Apoi, după un colț, o canapea micuță și acolo, în tăcere și întuneric, trei păpuși mari, cât niște oameni mai mici, pitici sau copii, adolescenți. Erau trei păpuși fată, rujate, cu obrazul pergamentos vopsit cu alb, cu gene lungi și baticuri înflorate pe cap. Purtau rochii cu voal și, straniu, picioarele le aveau învelite în ciorapi groși de lână și lungi până peste genunchi. Au găsit 26 de fete mumificate, deghizate în păpuși, în mirese, în prințese, cu vârste cuprinse între trei și douăzeci și nouă de ani.” Bogdan-Alexandru Stănescu

In evolutia prozei romanesti, Ioan Slavici este cel care face trecerea de la ideea de taran la aceea de taran ca tipologie umana intrinsec definita, in concordanta cu ceea ce Mihai Eminescu numea "geniul poporului romanesc". Istoria literaturii romane din secolul al XIX-lea inregistreaza prin Ioan Slavici extinderea ariei de existenta a geografiei culturale nationale. Articolele publicistice, Novelele din popor si romanul Mara infrunta posteritatea, fiind unele dintre expresiile spiritualitatii romanesti.

Mara, romanul cel mai citit al lui Ioan Slavici, a fost publicat pentru prima data in revista Vatra, in 1894, iar in volum, la Budapesta, la Editura Institutului de Arte Grafice Luceafarul, in 1096. La aparitia in revista purta subtitlul «nuvela».

Roman de atmosfera, polifonic si autoreferential, La Medeleni ramane una dintre operele de referinta ale autorului sau, si chiar una dintre scrierile interbelice durabile. Putini dintre criticii contemporani lui Ionel Teodoreanu s-ar fi asteptat, probabil, ca trilogia sa treaca cu bine proba timpului. Insa astazi, la aproape un veac de la aparitia cartii, valentele sale de modernitate lasand deoparte excesul metaforic si febricitatea lirica, se pot distinge cu claritate.

„Volumul de nuvele psihologice Lumină și Piatră a lui Banu Rădulescu nu se lasă ușor din mână. Trecut prin experiențe care de care mai traumatizante în timpul vieții personale, autorul își construiește șapte nuvele de gânduri așternute pe hârtie și o a opta, care cuprinde și dialoguri. În primele șapte autorul deapănă în scris ideile ca într-un film, ca ața de pe mosor. El vrea să ne convingă – și reușește – că viața este dură, cu destule complicații – că ideea de happy-end nu este literă de lege pentru un nuvelist, că trebuie să vedem lucrurile așa cum sunt în realitatea crudă, că nu întotdeauna binele învinge.” (Prof. dr. Nicolae Constantinescu)

Pe laviță, în casa asta străină. Mai puțin totuși străină decât tot ceea ce exista în jur, fiindcă îl adăpostea, și acum regreta că nu intrase în casă mai devreme, pe lumină, să fi văzut casa la lumina zilei, adică la lumina apusului, și nu la lumina derizorie a unui băț de chibrit. Ar fi dat poate de o carte, ar fi ales una din raftul acela de cărți aflat lângă dulapul cu fotografia înrămată, și s-ar fi întins pe pat, având grijă să nu murdărească velința cu cizmele, și cartea l-ar fi ajutat să stea de vorbă cu cineva, uitând de zgomotele de-afară, ale râului și ale ploii. Poate c-ar fi putut să facă acest lucru și acum, să ia lumânarea și să treacă dincolo, în camera lor, sau în cea a bătrânilor și a copiilor, dar oboseala îl lipea de laviță, și își zicea că da, asta-i mai rămâne de făcut până mâine în zori, să se întindă pe unul din paturi și să doarmă, numai că încă puțin, să se-adune de pe-afară propria-i umbră continua să se agite pe undeva pe-afară și trebuia s-o readucă înăuntru. O umbră care nu mai era mută, hărțuită de ape le hărțuia la rându-i, ieșea dar nu mai revenea atât de repede, întârzia pe-afară, și era din ce în ce mai dificilă întoarcerea, mișcarea ei greoaie, fluctuând din ce în ce mai lent, împotmolită, până când înțepeni. (BANU RĂDULESCU)

Acum că ai pus mâna pe ea ai două opțiuni: Prima, pe care o și recomand ar fi că tu, cu grijă să nu te vadă nimeni, o vârî sub bluza și pleci. A două, foarte plictisitoare dacă mă întrebi pe mine, autorul, ar fi să te pui la coadă, s-o plătești, spui un "mulțumesc" și apoi să pleci. Ai putea s-o pui înapoi, dar despre asta nu vreau să zic decât că fiecare își face alegerile lui. Treaba ta! - Andrei Sebastian

Să plece din oraș sau să moară: asta e dilema cu care se confruntă Reyna, o fată de optsprezece ani.
Dilema pornește din lipsa ei de încredere, din singurătatea pe care o simte constant, dar mai ales, din faptul că nimeni, niciodată nu a făcut-o să se simtă valoroasă. Rhett este băiatul pe care ea îl iubește de când era doar un copil, dar nu i-a spus asta niciodată. Viața i-a adus împreună ca pe niște prieteni adevărați, însă, sentimentele lor sunt cu totul altele.
Povestea conține atât perspectiva lui Rhett, cât și cea a lui Reyna. Tot drumul pe care ei merg este pavat cu stări, sentimente și trăiri intense, declarații și mărturii profunde, asemănătoare, dar pe care le face fiecare în singurătatea lui, refuzându-i celuilalt să știe adevărul.
Rhett mai are un secret, un motiv pe care nu vrea și nu se simte pregătit să îl dezvăluie încă.
Toată acțiunea ajunge să fie definitorie pentru Reyna, care își răspunde la finalul poveștii la întrebare și acționează în consecință. „Mă vindec de tine” este o confesiune, o mărturisire. Deși acțiunea este fictivă, sentimentele, trăirile și gândurile așezate pe foaie abia acum, sunt reale. Prin povestea Reynei și a lui Rhett, se cunosc sentimentele de nesiguranță, teamă, rușine, dar mai ales, iubire profundă.
Finalul ne pune în față cu o realitate crudă - perspectiva noastră e doar a noastră. Avem tendința de a generaliza multe din lucrurile pe care le simțim, când de fapt, habar nu avem ce se întâmplă în mintea celui de lângă noi. Evident, deciziile noastre, bune sau proaste, rămân ale noastre. Consecințele, însă, pot fi suportate de toți.
Cartea aceasta este o ficțiune inspirată din fapte reale.

Survolam la joasă înălțime internetul, această agoră a digitalului, și deodată mi-a sărit în ochi cea mai clară definiție a Întrupării Logosului:
Și binele om se făcu.
Și se făcu liniște.
Așa a intrat Ana în inima mea, cu o mare tăcere. Că nu cuvintele Anei vorbeau apăsat, ca la mulți alți făuritori de vorbe, ci surprinzătoarele volute ale unei grafii reverențioase și cărnoase, un fel de elogiu plastic adus sapienției, o funie întrepătrunsă din două arte, un dans a două ființe celebrînd aceleași cînturi vechi.
Și-am cîntat un timp, fredonînd Ana are mere, căci Ana Barton pare decisă să nu mai iasă din candoarea abecedarului tot restul vieții, ea pare să-și dorească să exploreze cuvîntul dansînd acrobatic pe marginea subțire care desparte arta plastică de beletristică.
Ana este un acolut al Cuvîntului, venind din ceva străvechimi parfumate și misterioase. Ea scrie nu doar punîndu-te pe gînduri, ea desenează cuvintele punîndu-te pe visare, slujește insistent, în temple strălucitoare, vecernii desprăfuite în care dansează în hore lungi cuvinte cu volute palpabile și sonore.
Ana are mere și mai are ceva, un curaj zăpăcitor, ca o dezbrăcare de armură pe un cîmp de luptă prin văzduhul căruia zboară săgeți ascuțite. Căci omul care scrie se scrie pe el însuși, dezvăluindu-și adîncurile ființei; cuvîntul olograf are nu doar înălțime și larghețe ideatică, ci și o adîncime care duce drept sub coasta îndrăznețului scrib, e în scrisul de mînă un soi de dezbrăcare de aparențe, un apel la armătura vibrantă care ne face oameni întrupați din Cuvînt, și poate de aceea marile contracte ale vieții încep cu cuvîntul dat sonor și sfîrșesc cu cuvîntul scris pe-un document. Știind asta, Ana are mere se joacă ingenuu cu cea mai mare seriozitate a vieții umane, Cuvîntul cel bine clădit în om.
Și binele om se făcu.

Crin-Triandafil Theodorescu

Ana Barton publicat romanele Jurământ de rătăcire, Nemuritorii de rând (Editura Herg Benet) și OPHANIM (Editura TREI), volumele de proză scurtă Prospect de femeie, Mamifer (Editura Herg Benet) și Pervazul lui Dumnezeu (Editura Humanitas), Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Viața socială și Foto Splendid. Colecția Costică Acsinte – Doamne și domnițe (Editura Atelierele Albe), fiind prezentă și în volume colective precum Cartea simțurilor (Editura Humanitas), Cele mai frumoase proze ale anului 2014 (Editura Adenium), Tot înainte! Amintiri din copilărie (Editura Curtea Veche), In the mood for love. Antologia prozei erotice feminine din România (Editura Paralela 45), Viața pe Facebook. Dau like, deci exist (Editura Polirom), Să fim anonimi ca dovlecii (Editura Muzeelor Literare), Singuri acasă. Copii și părinți în pandemie (Editura Vremea), Neterminatele iubiri și Culoare dincolo de gri (Editura Național).

Povestea urmărește trei tineri din București, Mara, Luca și Daniel, care inițial nu se cunosc. Își duc existența marcată de neîmpliniri (profesionale sau sentimentale), trăiesc din inerție într-o lume în care relațiile se formează greu și se păstrează și mai greu. Țîn sub tăcere aspectele importante care îi definesc, nemulțumiți de felul în care viață îi ține pe loc.
Cei trei au parte de momente decisive care le marchează viață, primul fiind hotărârea de a participa la un curs de formare în Poiana Brașov. După acest moment, se văd nevoiți să facă față unor dileme existențiale, aflându-se în împrejurări ce le pun la încercare valorile, principiile morale și îi determina să facă alegeri în situații limita care le testează caracterul și iubirea în cele mai neașteptate forme ale ei.

Nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi este prima nuvela istorica din literatura romana, o capodopera ca specie si un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. […]

• Fragmente istorice – Alexandru Lapusneanul, Aprodul Purice, Sobieski si romanii, Cantec vechi.
• Amintiri din junete – Cum am invatat romaneste, Zoe, Toderica.
• Negru pe alb. Scrisori de la un prieten – Scrisoarea II (Reteta), Scrisoarea VII (Calipso), Scrisoarea IX (Fiziologia provintialului), Scrisoarea XII (Pacala si Tandala), Scrisoarea XXII (Istoria unei placinte), Scrisoarea XXVII (Un protes de la 1826).
• Neghina si palamida– Marsul lui Dragos (Doina), Doina noua, Salul negru.

Indragostiti in Bucurestiul de altadata este al treilea volum din seria De-a prinselea prin Lume.

Povestea de dragoste dintre Laura si Paul este nascuta la sfarsitul anilor 70, sub auspiciile "epocii de aur”.

Laura are inclinatii artistice, o minte ascutita, si o prezenta placuta, dar este marcata de copilaria fara tata si o casatorie prematura in urma careia a ramas cu un copil. Paul este un baiat privilegiat, provenind dintr-o familie cu relatii, chipes si talentat, dar se simte restrictionat in Romania, dorindu-si sa plece in cautarea libertatii.

Urmarindu-si telurile, cei doi se indeparteaza pana cand drumurile lor se despart in mod dramatic.

Paul fuge din tara cu urmari tragice, iar Laura accepta compromisul unei cariere practice care ii va asigura independenta financiara.

In romanul Ce vrem noi si ce vor zeii, Esco-Falan este un loc spiritual cu membri din mai toate cultele. Totusi, aceasta diversitate nu este neaparat una benefica, dat fiind faptul ca luptele pentru putere si comploturile guverneaza viata in acest loc.

Proaspat ajunsa aici, Lyanna Naidin incearca sa inteleaga normele, misterele si ierarhiile din Esco-Falan, insa putine lucruri aveau sa anunte influenta directa a zeilor in soarta acestui taram izolat.

De aceea, Lyanna trebuie sa inteleaga profilurile enigmatice ale acestor zei, dat fiind faptul ca destinul Esco-Falanului coincide in buna masura cu destinul personal.

E dimineata probabil si s-a trezit. De fapt, nu mai doarme de mult, lame mici de cutit ii intra in coaste cand uita de cazatura din ajun si respira prea adanc.

Davide rememoreaza accidentul sau de calarie avut cu o zi in urma.

Dar de fapt doar durerile sunt similare, de la accidentul de calarie au trecut 40 de ani, iar Davide se trezeste cu uimire in dormitorul comun intesat cu paturi al unei inchisori din Romania anilor 2000.

Un bărbat căsătorit, un copil înfiat și un adulter. Plus un premier care scrie pe Facebook. De aici începe povestea autorității și a decăderii ei. Iar în ruinele oricărei societăți se află dorința simplă de a trece strada doar pentru a îmbrățișa alt om.

Un roman despre prezentul arzător și istoria individului. Despre noi, astăzi.

„O poveste din lumea noastră subțiată și rea, despre lehamite și distorsiune morală, decolorată deriziv.“ TANIA RADU în volumul Chenzine literare

„Suită de diorame ale vremii noastre, care surprind perfect spleenul cotidian, însingurarea, veștejirea vieții sociale, dialogul tot mai precar dintre generații, o anumită blazare care stinge de orice pasiune până şi relațiile extraconjugale, filtrarea realității şi viața prin procură, oferite cu generozitate de presa bulevardieră şi rețelele sociale, Mămica la două albăstrele are toate datele unui bestseller.“

Toată lumea se bulucește la reprezentațiile Circului Struțki, vrând să-l vadă pe Fram, ursul polar.

Fram era numai un urs alb, însă un urs adesea mai omenos decât unii oameni.Aceasta nu i-o iertau nici urșii, nu o înțelegeau nici mulți oameni.

Toată lumea, cu mic, cu mare, se bulucește la reprezentațiile Circului Struțki, vrând să-l vadă pe Fram, ursul polar. Or fi bune și celelalte numere cu tigri, maimuțe și clovni, dar tot Fram e răsfățatul publicului. Ghiduș, blând și deștept, mergând pe bicicletă și boxând sau împărțind bomboane copiilor, îi cucerește pe spectatori și circul întreg răsună de strigătele lor: „Vrem Fram! Vrem Fram! Vrem Fram!“

Într-o seară, ursul iese în uralele publicului, se așază în mijlocul scenei și își pune capul în mâini. Nu știe ce se petrece cu el și ce l-a apucat, dar știe că de la o vreme are un vis care nu-i dă pace: vede în somn întinderi nesfârșite de gheață, cerul cu aurora boreală, sloiuri plutitoare, un urs alb care-l cheamă la el... Și chemarea aceea e mai puternică decât toate râsetele pe care le stârnește cu giumbușlucurile lui.

„Am bătut galerii de imagini în lung și în lat: am căutat costume de circ și afișe, sănii, ghețari, am urmărit drumul lui Nansen, străzi din vechiul București, caravane de circ: m-am întors în trecut ca să pot reda cât mai bine pentru cititorii de azi cele două lumi ale lui Fram. De la galbenul-ocru strălucitor al lumii circului, la albastrul-gri rece al nordului, imaginile și-au făcut apariția firesc, deodată cu textul.

Fram se transformă odată cu povestea, căutându-și locul, fiind urs și om în același timp fără a-și pierde credibilitatea. Nu te întâlnești foarte des cu așa o carte.“ - Dan Ungureanu

O pagină pierdută din caietele lui Darwin este cheia unei revelații care amenință viitorul omenirii!

Cu un secol și jumătate în urmă, Charles Darwin zguduia dogmele religioase și convențiile vremii cu teoria sa revoluționară despre originea vieții. Însă ipoteza evoluționistă a fost doar vârful aisbergului. În jungla neexplorată a Amazonului, celebrul naturalist a descoperit un secret cutremurător, care punea sub semnul întrebării viitorul speciei umane. De teama implicațiilor uriașe și a consecințelor devastatoare asupra societății, Darwin a tăinuit descoperirile sale și le-a lăsat cu limbă de moarte unui moștenitor ilegitim. 

Când Charlie D., ultimul descendent al omului de știință, află despre moștenirea ascunsă, este aruncat într-o cursă primejdioasă presărată cu crime sângeroase, comploturi și trădări. Urmărit de o organizație obscură care ar face orice pentru a suprima adevărul, Charlie trebuie să descifreze misterul și să decidă dacă lumea modernă este pregătită să facă față apocalipsei profețite de Darwin.

În cel mai captivant thriller al său de până acum, Igor Bergler îmbină magistral suspansul, istoria și filosofia și sfidează granițele dintre știință și credință pentru a explora originile și viitorul umanității. Întrebarea este: suntem pregătiți pentru a afla adevărul?

„Miza acestui nou roman al celui mai de succes autor român din ultimii 30 de ani, în țară și străinătate, depășește cu mult pariurile cărților sale anterioare. E o lectură hipnotică, incredibilă! Iar istoria povestită aici e pe atât de uimitoare, pe cât e de reală! Munca de documentare a autorului e, așa cum ne-a obișnuit, impresionantă. Nu cred că poate exista cineva care ar putea rămâne indiferent nici la adevărurile spuse în acest roman, nici la felul spectaculos în care sunt narate! E singurul autor pe care îl cunosc care își depășește cu fiecare nouă carte propria performanță.“ – Simona Epuran, Cleveland State University

„Legați-vă centurile de siguranță! Fie că sunteți obișnuiți cu cărțile acestui fenomen literar unic care este Igor Bergler, fie că îl întâlniți pentru prima dată! Acest roman vă va face să vă reevaluați toate cunoștințele, vă va face să vă întrebați ce știți, de fapt, despre lucruri pe care toți credem că le cunoaștem, vă va zgudui certitudinile. Cartea aceasta vă va ține în suspans, vă va emoționa, vă va face să râdeți, să plângeți, să vă temeți, să vă reevaluați valorile. Cum se zice la noi, e «mind-blowing».“  – Jean Harris

 

Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei. Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna - ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent. Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu

„După Valentina, roman nominalizat și premiat în 2023, Angela Martin ne propune o nouă experiență narativă de excepție, aducând în prim-plan anii 70 din perspectiva studentului la Medicină Cezar Grozescu. Confruntat nu numai cu un alt spațiu, cel al capitalei, total diferit de Aradul natal, ci și cu timpul neguros comunist, eroul trăiește intens nevoia de libertate și riscurile ei, participând împreună cu alți studenți la pregătirea unui spectacol pentru un festival din Franța. Sub aparența unei narațiuni clasice, romanul este construit parabolic prin recurs la motivul teatrului, desfășurând, subtil ascunsă sub faldurile cotidianului și neideologizată, tema reprimării în regimul totalitar. Citești cu sufletul la gură, fără să simți că totul este doar... lectură!” (Rodica Zane)

„Personaj important în romanul Valentina, întâmpinat sărbătorește de critică anul trecut, Cezar devine protagonist în acest roman înrudit cu primul. Îl cunoscuserăm la maturitate, plecat definitiv din țara lui Ceaușescu, acum îl reîntâlnim ca student care-și trăiește tinerețea cu toate avatarurile ei, printre care supravegherea permanentă, prin interpuși, a Securității, pe care n-o provoacă deloc. Angela Martin își confirmă însușirea de a construi un roman bogat în împrejurări, cu personaje deosebit de pregnante. Sunt convins că va avea, din nou, un binemeritat succes.” (Livius Ciocârlie)

„La doar un an după un debut pe cât de «târziu», pe atât de spectaculos în proză cu romanul Valentina, frescă de familie central-europeană din Aradul secolului XX, Angela Martin revine cu o extensie a acestuia: Cartea lui Cezar, a doua parte dintr-un proiect romanesc amplu, de o clasicitate realistă complexă. Centrat asupra anilor comunismului ceaușist, preluând fire vechi și dezvoltând multe altele noi, romanul fiului Valentinei oferă o radiografie sensibilă a societății epocii și a «spectrelor» sale interbelice. Nu e doar o «carte»: e o lume.” (Paul Cernat)

E bine sau nu să ai secrete? Încercând să deslușească tainele din viața mamei, bunicii și mătușii lui, Alex face eforturi să păstreze aparențele și să rămână băiatul cuminte și ascultător dintotdeauna. Începând cu taina Varvarei, soarta familiei Ardelean o ia pe un drum al nefericirii și al neîmplinirii în dragoste. Bărbați abuzivi, infideli sau imaturi emoțional se perindă prin viața celor trei femei într-un dans sălbatic și epuizant, de unde ei ies învingători, iar ele cu bătături pe suflet. Varvara caută salvarea prin pelerinajele la Arsenie Boca, Elena citește cu frenezie cărți de dezvoltare personală, iar Crina înjură și își varsă frustrările la fiecare pas. Nimic din toate astea nu pare să funcționeze până în ziua când Varvara se hotărăște să mărturisească „blestemul familiei”. Rostirea secretelor ar trebui să le aducă personajelor ușurarea așteptată, să le absolve de vină. Contrar așteptărilor, secretele se acumulează și produc tensiune în conștiința acestora. Să spui sau să nu spui este un roman al renașterii prin suferință, al angoaselor și al secretelor de familie, având în centru întrebarea fundamentală: este adevărul mai presus de viață?

Șase povestiri despre cupluri, iluzii și dorința de a fi iubiți. Un amor online, o pisică bătrână care e ultimul bun comun al unor oameni ce s-au despărțit, o femeie care muncește în Italia, o vacanță de iarnă compensatorie, o asemănare neliniștitoare, un necunoscut fără adăpost care tulbură, într-o seară ploioasă, viața unor bucureșteni. Personajele povestirilor Anei Maria Sandu, indiferent de vârstă, își doresc o relație adevărată. Cineva va fi mereu dispus să riște și să joace rolul salvatorului.

„Dacă cineva mă întreabă ce să citească din proza de limbă română, răspund negreșit: Dezrădăcinare. Întreg volumul aduce la suprafață lucruri pe care, mai des, le ținem ascunse. Aici, se descos și se defac traume - și toate acestea cu mare grijă să nu fie re-traumatizant pentru persoanele cititoare. Aici, rușinea împărtășită e deja un pic depășită, indiferent că e rușinea inadecvării sinelui sau cea adusă de părinți. Deși dezrădăcinată, naratoarea creează apropiere.

Vulnerabil și curajos, acesta e un roman queer în toate sensurile, un roman pe care-l vei dori pentru tine, să-l subliniezei, să marchezi momentele în care te recunoști, să-l ții strâns la piept. Și-l vei dori și pentru prietenx. Și pentru oricine, chiar și pentru părinți.” - Maria Martelli

„Sașa Zare a scris o superbă carte-matrioșca, unde fiecare întâlnire cu un alt miez al poveștii devine o experiență transformatoare. Dezrădăcinare este, în același timp și pe rând, roman al scrierii unui roman, roman al căutărilor și al vindecărilor sinelui, roman al formării unei tinere queer, Sașa, al peregrinărilor ei prin Republica Moldova și România, roman al iubirii și al prieteniilor calde. Foarte important, Dezrădăcinare este și una dintre acele povești rare, care arată travaliul descoperirii unui limbaj adaptat pentru sine, capabil să exprime, fără să trădeze experiențe esențiale, oricât de neasămănătoare, oricât de dureroase. Rar am citit o carte în care încercări dure, anihilante aproape, să fie constant mângâiate de balsamul înțelegerii și al speranței. Dezrădăcinare, cu energia ei flamboaiantă, extravagantă și nesupusă, cu astfel de efecte operează.” - Alina Purcaru