Literatură română

Un cuvânt asupra ediției de Rodica Zane

„Cu acest roman publicat postum, ne aflăm în fața unui caz probabil unic în istoria literaturii. Iată de ce. În 2000, un profesor de teorie literară debuta în ficțiune cu un roman cu adolescenți, plasat în comunism, mai aproape de cultura pop americană decât de tradiția romanului românesc. Muzici și faze și-a câștigat relativ repede statutul de carte cult, iar eu l-am considerat fără ezitare cel mai bun roman de debut de la Revoluție încoace. Moartea prematură a lui Ovidiu Verdeș (1963-2022) părea că-i pecetluiește cariera de prozator minune, autor al unei singure cărți, doar că manuscrisul celui de-al doilea roman se dovedește a fi la fel de uluitor: nu este o continuare, nici o întoarcere în trecut, ci – cu un termen inventat de mine chiar cu această ocazie – un infraquel, adică un roman geamăn, leit și totodată complementar. Căci, dacă în Muzici și faze urmăream aventurile adolescentului Tinuț, ale prietenilor și tovarășilor săi, aflați în ultima săptămână de școală din clasa a IX-a, în 1978, Alte Muzici și faze ne oferă alte momente, scene și dialoguri din aceeași săptămână, cu aceleași personaje, dar și cu altele noi. Avem acum Fața B a romanului muzical al lui Tinuț, superbul adolescent meloman aflat înaintea verii primei lui iubiri. Care, astfel, nu se va sfârși niciodată.” (Marius Chivu)

„Pe cititorul acestui roman l-aș ruga, fără infatuată solemnitate, să se apropie cu discreție de lumea lui Ovidiu Verdeș. Va descoperi un fragil însingurat, claustrat în interiorul propriei sale minți, care se deschide, în acest moment unic, într-o impresionantă transparență. E un tip de scriere ce nu a fost programat să fie publicat – un denunț testamentar, creat într-o nelimitată generozitate, care pare că spune, vorba cântecului (știu, e Beatles, nu Rolling Stones, dar Ovidiu cu siguranță m-ar ierta): In my life, I’ve loved them all.” (Octavian Plăiașu-Cozan)

Putine marturii ale anilor ’90 isi gasesc locul intre violenta excesiva si nostalgiile romantice in care prea multe texte par sa se blocheze. Primii ani de dupa comunism nu au fost doar ai baietilor care te bagau in perfuzii si nici ai ultimei generatii cu cheia la gat. Au fost si ai copiilor betonului care isi pierdeau vremea in abandonul grabit al cartierelor bucurestene. Niste animale surprinde fascinant viata de la bloc, intr-o lume noua pe care copiii si-o construiau. Personajele, spatiile, constructiile si relatiile cotidiene prezente in carte sunt comune majoritatii celor care au crescut la oras. Chiar daca nu am copilarit in cartier cu autorul, ne vom (re)descoperi in Niste animale propriile amintiri. Nuantele acestui trecut comun pe care cartea le stimuleaza au puterea sa ne recalibreze propriile auto-reflectivitati. Spus mai simplu, ne ajuta sa nu ii mai plictisim pe altii nici cu cliseele negative, dar nici cu "pe vremea mea...- tinerii din ziua de azi...". - Andrei Mihail - Antropolog

„Ce și cine mai suntem, când ne-am pierdut prietenii, patria, cetatea, limba și Dumnezeul? Cum poate credința modela lumea și ce te faci când realitatea în care crezi te minte? E posibil ca, vreodată, să apară o mare credință unificatoare, un fel de esperanto al religiei, care să-i apropie pe toți oamenii? Sunt câteva din întrebările grave ale căror fire străbat uimitoarea poveste a vieții lui Șabbatai Țevi, un fals Mesia născut în anul 1626 după Cristos sau 5386 după calendarul evreiesc.

Viața lui Șabbatai este reconstituită de doctorul Mehmet Akif pentru prietenul său din tinerețe, voltairianul Spiros Philippidis, în anul 1923, anul Convenției pentru schimbul de populații, hotărâtă de Tratatul de la Lausanne: musulmanii din Grecia aveau să fie mutați în noua republică a lui Atatürk, iar creștinii ortodocși din Asia Mică urmau să fie aduși în Grecia. Istoria prezentului, care-i implică pe cei doi prieteni, se lasă însă acoperită de întâmplările din secolul al XVII-lea, pe care fiecare din ei le înțelege altfel. Iar finalul este neașteptat…

Un roman plin de volute baroce, în care adevărul istoric și închipuirea își etalează deopotrivă ispitele. Iar misterul din miezul lui «este cel al supraviețuirii».

Sfatul criticului: Nu ratați intervențiile Autorului, un personaj simpatic și foarte atent la poveste. Vă vor fi de folos.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Romanul lui Cristian Fulas este o cronica sui-generis a unui razboi personal cu instabilitatea, cu dependenta, cu nesiguranta, cu demonii care bantuie existenta personajului principal - un tanar batran, o adunatura de bucati sparte de portelan tremurator. Cu o constructie narativa pe cat de simpla, pe atat de elaborata, Fasii de rusine spune povestea unei dureroase si indelungate invieri, dupa o dramatica peregrinare prin bolgiile infernului. De la tristete la disperare, de la singuratate la rusine, nimic nu ramane netrait in acest intens roman al descompunerii si recompunerii morale si existentiale. - Carmen Musat

„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult şi sensibil ca să o pricepi sau să ai şcoli înalte. Îmi place limbajul ei simplu şi direct. Cred că pentru oameni e important să le înţeleagă cineva necazurile şi să vorbească despre ele. Când râd şi fac haz de necaz pe scenă, le fac viaţa mai uşor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca nişte cronici. Cu cât sunt mai actuale şi mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alţii pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate şi că orice om se poate regăsi în temele ei. Ştiu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet şi văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu şi că fac ceva folositor.”

Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, CONSTANTIN TĂNASE a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câţiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învăţător în Hârşoveni şi Curseşti, în apropiere de Vaslui. Deşi iubit de copii, a considerat că nu are vocaţie de învăţător şi s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din Bucureşti. A organizat primul teatru ostăşesc şi a ţinut spectacole pentru soldaţi în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 şi a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front şi în spitale, pentru a ridica moralul trupelor şi al răniţilor. În 1919, împreună cu mai mulţi prieteni, a înfiinţat Teatrul de revistă Cărăbuş. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli şi în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligenţa cu care şi-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut şi mai iubit actor din România acelor vremuri. A preţuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine şi s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât şi cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la şaizeci şi cinci de ani, în condiţii încă nu pe deplin elucidate.

Pentru multă lume, Ioan Cordoș este doctorul. Pentru puțini cunoscători, el este și un scriitor-povestitor. Prima lui carte, În câmpul cel cu flori, apărută în 1998, a trecut prea puțin observată, deși beneficia de o generoasă prezentare pe coperta 4 a marelui prozator Ștefan Bănulescu. A trecut peste un sfert de secol și romancierul ce se anunța nu a revenit în spațiul literar. O face acum cu același stil direct, cu economie de mijloace stilistice, în spații diverse aproape mitice, cu personaje complexe în simplitatea lor, cu inserții textuale și paratextuale ce par postmoderne, într-o construcție narativă tradițională. E un flux al memoriei, nu ca terapie, ci ca retrăire a momentelor, așa cum mărturisește: „M-am abținut cu greu, dar memoria – nu”. Mama și alte istorisiri nu trăiește din autoreflexivitate, ci din ceea ce am putea numi ființele memoriei și nu ale ficțiunii. - Ioan Cristescu

„Cartea este una experimentală, scrisă ca o serie de filme scurte și foarte scurte sau ca un singur film-mozaic, cu o iuțeală și o brevitate ce amintesc de schițele și momentele lui Caragiale, dar un Caragiale trecut prin psihanaliză și suprarealism și lăsat să fie obscen după pofta inimii lui. La cetele de călușari e un personaj, i se zice Mutu sau, în alte versiuni, Proasta, aflat mereu în afara ierarhiei și a regulilor, îmbrăcat aiurea sau în haine militare, care sparge cu un ciomag oalele frumos meșteșugite, își bate joc de jocul călușarilor și de spectatori și totuși e păstrat mereu în schemă, an de an. Textele de aici sunt scrise de o Proastă, de un Mut...” (Dan Sociu)

O minunată pledoarie pentru ficțiune? O poveste de iubire care ține mai mult decât o singură viață? O mărturie despre artistul care nu-și împlinește destinul? O călătorie prin vămile văzduhului?

Drumul spre Soare-Răsare, noul roman al Ioanei Nicolaie, este despre toate acestea, și mult mai mult de atât. În paginile lui se topesc istorii, povești, de la cea individuală, a eroului care trebuie să se salveze, și să fie salvat, prin aducere aminte, până la cele colective, care țin de Istoria mare, care ne desenează tuturor viețile.

Realistă și fantastică în același timp, lumea cărții se dezvăluie, precum în picturile lui Chagall, nu doar imprevizibilă, ci și plină de culoare.

Cei care citesc cartea în ritmul pe care îl reclamǎ textul, adicǎ fără s-o lase din mânǎ, or sǎ aibǎ, din ce în ce mai intens, sentimentul cǎ Ileana Muntean alcătuiește viața personajelor cu aceeași pasiune pe care Alma o pune în reușita magazinului ei de produse bio. La fel cum Alma le trece angajaților cu vederea scăpările, câteodată ridicole, cel mai adesea comice și întotdeauna păgubitoare pentru mica ei întreprindere menitǎ sǎ însănătoșească atât trupul, cât și spiritul, la fel Ileana își iartă personajele pentru aspirațiile lor vagi și pentru tribulațiile lor disperate în căutarea unui viitor mai puțin cețos. Art is a labor of love. În mod sigur, dar nu numai: arta Ilenei este produsul unei atenții frenetice pentru detaliu, al unui dispreț plin de vervǎ pentru un sistem și o administrație care te îngroapă, în loc sǎ te ajute, și al unei înțelegeri melancolice a naturii iluziilor în care investim. Răzvan Rădulescu

Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor”, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX.

Martin Kumamoto ne propune Camera de studiu în primul rând ca pe o scriitură gen terapie, un fascinant experiment de lectură, dar cu siguranță și pentru a desluși substratul unui roman care va deveni în scurt timp bestseller. Dialogurile sunt sublimate de imagini puternice, de sentimente contradictorii și mai ales de o introspecție care ne duce cu gândul la romanele japonezului Ishiguro. Forma captivantă prin care se succed evenimentele din Camera de studiu, personajele, erotismul, interconectările dintre lumi diferite induc pofta de lectură cu o apetență pe care prea puține cărți pe care le-am citit în ultimii ani au reușit să o facă. O garsonieră din Osaka în care Martin experimentează trăirile unei depresii absurde, pe care viața ne-o așterne inevitabil printre alte mizerii cotidiene, devine o citadelă de studiu în care Maria are un loc aparte, privilegiat. Tentativa de schimbare totală aduce însă cu sine o nouă provocare. Vă doresc lectură plăcută, iar lui Martin Kumamoto îi doresc mult succes cu acest splendid roman. - Gelu Vlasin

Dacă mă întrebi de unde aceste frici, nu știu să-ți răspund. Ne era teamă că de fapt nu existăm, poate. Ne era frică să nu fim în realitate și mai neînsemnați decât știam cu toții că eram deja. Știi ce face o astfel de frică în pieptul și mintea unui copil? E ca acidul ăla sulfuric (glumeam când îi auzeam pe unii ascultând tare, de la geamuri, muzică populară, că iar ascultă acid folcloric) (cam așa era pe atunci – trebuia neapărat să știi să râzi de tot ce era în fapt trist și greu de suportat, trebuia să știi să dezvolți un simț al umorului, mai mult decât o filozofie de viață, pentru că fără el ți se aprindeau plămânii). Oricum, cam așa stăteau lucrurile pe atunci. - Marius Pădurean

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Al doilea volum din seria Gladius

Întâmplări senzaționale se adaugă celor ce alcătuiesc viața fostului soldat Marcus Caeso Tullius, în lumea romană a primului veac după Hristos. Războinicul de odinioară e prins în capcanele unei intrigi care amenință încă o dată liniștea Imperiului.

Istorie fascinantă, presărată din belșug cu surprize și mistere. Istorie plină de suspans, în pitorescul unei lumi de mult apuse.

„Încă un roman care demonstrează că poveștile cu criminali și anchetatori au fost actuale în toate timpurile.” George Arion

„Un roman poliţist la fel de captivant, suculent, viu de parcă s-ar petrece în zilele noastre. Fără nimic din ingredientele care iau minţile astăzi, dar cu toate acelea care ne ţin absorbiţi în lectură până la ultima filă. Pe deasupra, foarte bine scris, unul dintre cele mai reuşite pe care le-am citit în ultima vreme.” Stelian Țurlea

„Nickel îmi pare a fi un montaj de epifanii, ca să folosesc termenul joycean. Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică. În doar cîteva zeci de pagini sînt surprinse atît șocul, cît și interferențele a două lumi, română și franceză, ne copleșește prin autenticitatea sa un «furnicar» de figuri, niciuna convențională, ci oameni vii, femei, mai ales, și bărbați, fiecare cu poveștile lor – traume, speranțe, curenți erotici, simpatii, antipatii – , într-un joc de pesanteur și grâce, de team building și serbări galante, de limbaje pe un foarte larg registru, chiar și cu ecouri dinspre autobază, dar în montura unui corpus de mare rafinament estetic, cu segmente de orfevrerie și dantelărie stilistică. Nickel este cu adevărat «nickel”. Să-l savurăm!” (O. Nimigean)

„Poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea! O poveste surprinzătoare, spusă cu o voce energică, tandră și precisă, care nu seamănă cu nimic din ce am citit în ultima vreme în literatura română, o poveste care rămâne cu tine.” (Veronica D. Niculescu)

„Romanul ne descrie un timp când Rusia revine, şi astfel 25 iunie 2020 este 28 iunie 1940 repetat. În instituţiile principale apar tablourile cu preşedintele Rusiei. «Hoţii înscăunaţi la Chişinău încă în zorii tranziţiei erau debarcaţi fulgerător de bandiţii de la Tiraspol.» Conducerea, «liberalii occidentaloizi», va încerca să fugă şi ea cu o aeronavă, care va fi doborâtă de armata transnistreană, astfel fiind dat jos «jugul româno-occidental», după cum crede mare parte din populaţia rusofonă şi rusofilă din Basarabia. Totodată, autorul conturează un fundal istoric retrospectiv: foametea, prin care au trecut bunicii şi părinţii. Şi nu e întâmplător. Căci nu ştim ce va urma după acest 25 iunie...” (Maria Pilchin)

„Iulian Ciocan este un specialist în ilustrarea strivirii eului social.” (Marius Miheţ)

„Ciocan este un scriitor vizionar.” (Le Monde)

„Umorul muşcător şi claritatea îl fac pe Ciocan cel mai influent scriitor de limbă română din Moldova.” (ARTE TV, Franţa/Germania)

Un el și o ea, Daniel și Mina, își povestesc pe rând experiențele onirice trăite în cele mai diverse situații. Fie că a fost vorba de un vis, de un moment de meditație sau pur și simplu de o halucinație, cei doi s-au văzut purtați în lumi alternative, cu alte reguli și alte înțelesuri, dar fiecare în parte a adus un moment de revelație, ulterior transpus în lumea reală, cunoscută. Un volum în care scurtele scenarii inițiatice dau măsura transformărilor umane prin intermediul transcendenței.

„Aceasta este o colecție de povestiri care pleacă de la istorii trăite, culese din numeroasele mele jurnale întinse de-a lungul multor ani. Recitind aceste jurnale, mi-am dat seama de potențialul prozastic al multor întâmplări, dar într-un sens anume, specific: acela de a trezi gustul pentru o realitate alternativă, deși totuși concretă, de a provoca deschiderea simțurilor spre o lume fascinantă, mult mai bogată decât cea ordinară. Altfel spus, de a incita cititorul să depășească banalitatea crasă care domină existențele noastre (și, în consecință, predomină și în proza scurtă contemporană). Și de a-i deschide acestui cititor, chiar a-i încuraja o perspectivă transcendentă asupra lucrurilor, omului, lumii. Finalmente, noi suntem ființe care se autotranscend continuu. Prozele acestea revendică realitatea transcenderii.” (Magda Cârneci)

„Îmi amintesc că o vreme, în fiecare noapte, înainte de culcare, ne jucam de-a „cel mai frumos cuvânt de azi“ și odată tu ai spus clandestin și mi s-a părut cel mai frumos cuvânt auzit vreodată, mi l-am notat în jurnalul secret, pe care mi-ar fi plăcut să-l descoperi, am scris acolo clandestin de mai multe ori și nu l-am mai uitat niciodată. Nu știam ce înseamnă, dar nici nu voiam neapărat să aflu. Pentru mine însemna un secret, ceva care îți taie respirația. După câtva timp, ne-am plictisit și am renunțat la joc.“ Marin Mălaicu-Hondrari

„Acest al cincilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari — un road novel epistolar desfășurat între dealurile Bistriței și insulele Camarile — este, poate, cel mai livresc & muzical și totodată cel mai aventuros epic.Atmosfera, personajele, temele, stilul sunt toate recognoscibile, dar în același timp au o remarcabilă prospețime dată de o anume nonșalanță narativă, de umorul și erotismul dialogurilor, de galeria de personaje neaoșe și cosmopolite, precum și de dramatismul istoriilor de familie și al situațiilor neobișnuite, pendulând între trecut și prezent, în turația motorului și foșnetul vinilului. Pitoresc și exotic, polifonic și intimist, livresc și detectivist, feminin și crud, Clandestin pare scris de un Bolaño ajuns la Sângeorz-Băi pentru a răzbuna în secret, în timp ce ascultă în loop Jimi Hendrix, o crimă politică petrecută în timpul mineriadei.” Marius Chivu

„Un roman de forță tăcută, acest Clandestin, al cărui ultim paragraf are, pentru cititor, efect aproape balistic. E drept, povestea însăși conduce într-acolo, căci Marin Mălaicu-Hondrari așază din nou în prim-plan un sniper (o mai făcuse cu niște ani în urmă, altundeva), fratele vitreg, dar atașat al protagonistei. Intervenția lui repune lumea în matcă și are darul de «a limpezi mintea», ni se spune, «pentru totdeauna». Gest necesar, la urma urmelor, căci epoca e coloidal tulbure, cu mineriadele și suspiciunile și provizoratul și politicianismul și averile și carierele și insensibilitatea ei. Însă aceasta e soluția la vedere, impusă de fapte. Salvarea, adevărata salvare, vine în realitate din poezie, personajul cel mai discret al cărții, cel în care Marin-Mălaicu Hondrari crede în surdină, fără pompă, fără ceremonial, și care nu doar că plutește pe deasupra frazelor, dar ajunge, adeseori, să le și locuiască intim.” Cosmin Ciotloș

Marin Mălaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, în Sângeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intențiilor (roman), Apropierea (roman), La două zile distanță (poeme, premiul revistelor Poesis Internațional și Transilvania), Lunetistul (roman, Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița; nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secțiunea „Proză”, nominalizări la Premiul Național de Proză al Ziarului de Iași și la Premiile revistei Observator Cultural), Războiul mondial al fumătorilor (roman), Urmele încercării (poeme) și Basmul cămilelor (carte pentru copii). Apropierea a apărut în Polonia, în traducerea lui Dominik Małecki, și în Spania, în traducerea Elenei Borrás García, iar Cartea tuturor intențiilor, în Franța, în traducerea lui Laure Hinckel. A scris în colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul filmului Parking. În 2021 a primit Premiul Institutului Cervantes din București, pentru cea mai bună traducere din limba spaniolă: romanul Patria, de Fernando Aramburu. A tradus din spaniolă cărți de Mariana Enríquez, Fernanda Melchor, Agustina Bazterrica, Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Manuel Vilas etc.

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Englezul din Gara de Nord readuce la viață trecutul prezentat prin ochii personajului principal, cu migăloasă fidelitate și atâta vervă, încât ajungi să citești romanul pe nerăsuflate. Tatiana Niculescu ne invită să revizităm evenimente care au marcat și continuă să marcheze lumea de azi. Un roman viu ca viața, care evoluează în funcție de ea. Deosebit de semnificative sunt paginile care prezintă notoriul acord de «procentaj» pe care Winston Churchill l-a semnat cu Iosif Stalin în octombrie 1944, prin care cel din urmă, prin forță și denaturare, a impus la putere în spațiul est-european câte o minoritate comunistă. Încă mai trăim consecințele acestui act.“ — DENNIS DELETANT

Dar cu dragostea fata de mine cum ramane? Cine trebuia sa puna in sufletul meu de copil, de adolescent, de adult piesa aceea lipsa? Poate tata nu ar fi stiut cum, dar mi-ar fi explicat ca iubirea nu are sens sau ca nu exista, ca ceea ce ne dorim este doar o fictiune care ne-ar putea subrezi. Si nu as mai fi crescut asteptand sa cada din cer bucata aceea absenta din mine. Am perceput golul, l-am umplut cu ce-am stiut, cu ce-am crezut, cu ce m-am mintit ca am descoperit, cu vorbele mari ale oamenilor mici si caii verzi de pe pereti, cu gesturile stupide ale farsorilor si chiar cu ura sau indiferenta ta cand nu mai gaseam altceva... 

Nu insirasem cuvinte niciodata, nici intr-un jurnal barem, dar aveam senzatia stranie ca ma aseman cu autorul acela care tot scrie, ajunge la jumatatea cartii fara sa stie ce vrea sa spuna si incotro se indreapta. Imi lipsea linia pe care trebuia s-o urmez, imi lipseau mobilul si entuziasmul. Golul din mine era imens, ma transformasem intr-un robot fidel programarii sale, intr-o masinarie care tanjea sa devina om. Operam gandindu-ma la altceva, priveam fara sa vad, concentrandu-ma inconstient pe zumzet, vorbeam doar cu oameni in care mutasem o parte din mine, iar neputinta fata de propria-mi persoana ma depersonalizase intr-atat, incat cu greu ar fi putut un strain sa ma recompuna. - Ileana Popescu Baldea

Inspirata, ca atmosfera, din Suferintele batranului Wernher, precedenta carte a lui Gheorghe Sasarman, si conceputa intr-un stil bonom-mucalit, care o face irezistibila la lectura, piesa principala a volumului de fata vorbeste despre forta plasmuitoare a premonitiei, adica despre puterea de predestinare pe care scrisul o exercita insidios asupra celui care i se dedica. Imaginati-va, prin analogie, un Thomas Mann urcat ca pacient la Davos in urma scrierii Muntelui vrajit sau un Kafka transformat in ganganie dupa finalizarea Metamorfozei.

Printr-un paradox cauzal similar, scriitorul din De ce scrii nu scapi lasa "la dospit" un text nefinalizat in care este vorba despre o glezna fracturata si pateste, cu ocazia unei vilegiaturi, exact accidentul pe care il descrisese anterior, repausul medical fortat care urmeaza oferindu-i ragazul de a face inventarul tuturor catastrofelor despre care a mai scris, in asteptarea, calma si inteleapta, a efectelor pe care acestea le vor produce. Gheorghe Sasarman este un maestru al cauzalitatilor existentiale prapastioase, tratate literar in cheie ludica, decomplexata. Incitat de accidentul creativ care-i incetineste intrucatva corpul, dar in schimb ii dinamizeaza mintea, el recupereaza din trecut cateva texte proprii cu o consistenta destinala similara, realizand un volum tematic vesel, scris subtil si elegant, cu o incarcatura autoironica evidenta. - Stefan Borbely

De la telegrame și clavir la caterincă, fotografie, telefon sau poate cinematograf, o preocupare pentru gadgeturi ale comunicării străbate lumea lui Caragiale... Dezinteresat de cinematograf, la ale cărui prime proiecții va fi asistat, fie la Bucureşti, fie la Berlin, Caragiale are un deosebit simț al vizualului (chiar cinematografic), identificat ocazional de critică. Apariția celei de-a şaptea arte poate oferi o altfel de lectură a lui Caragiale, urmărindu-se atât unele ocurențe ale scriitorului cu „marele ecran", cât și ecranizarea unor opere caragialiene. Dan Gulea

Opera caragialiană oferă un orizont de lectură inepuizabil. Clasicismul ei este util interpretărilor de manual prin identificări facile ale unor tipologii și prin delectabilul satiric. Modernismul ei este recuperabil pentru utilizatorii rafinați, capabili să-l scoată din context pentru a-l plimba în contextele lor. Localismul său îi bucură până la un punct pe iubitorii de specific național, fie el compozit, iar europeismul său cu bătaie lungă îi încântă pe cei care-l prețuiesc pe autorul care a ales calea exilului, sătul poate de autohtonism. Mai toți știu câteva citate pe de rost, evident cele care reflectă inepția: Caragiale al nostru e vechi, domnule! Angelo Mitchievici

Al cincilea roman din seria LOGOFĂTUL ANDRONIC.

Radu Andronic, slujitorul de taină al domnitorului Brâncoveanu, are de îndeplinit două misiuni foarte delicate și de importanță pentru Țara Românească: să-l prindă pe spionul Imperiului Otoman, cunoscut sub numele de Trandafirul, și să afle încotro a fugit boierul Gheorghiță Filipescu cu Smaragda, fiica boierului Dumitru Cerchez.

Două însărcinări la fel de dificile, dar nu imposibile, pentru cel mai bun spion al Cancelariei Negre. Însă...

Cum să afli cine este Trandafirul, când nimeni nu i-a văzut chipul? Și cum să spui înspre ce zări au apucat fugarii, când o prietenie din copilărie îi leagă? Și, mai ales, când știi că între Gheorghiță și Smaragda este dragoste mare și fără cale de curmat?

„De la Smaragda și Gheorghiță nimeni n-a primit veste. Și-au rătăcit urma în lume, dar, în lipsă de știre, oamenii simt nevoia a băsni. Unii zvonesc că s-ar fi statornicit în nemțime, alții le-au născocit bordei tocmai în celălalt capăt de lume spre a grămădi poște multe și gârlă mare între ei și blestemul părintesc. Iar alții zic că ar fi fericiți tare, făpturi binecuvântate, cărora Dumnezeu le-a hărăzit dar neasemuit: dragoste ce nu se stinge în veci.

Poate că așa e…“

Al treilea roman din seria LOGOFĂTUL ANDRONIC.

Încă o călătorie înapoi în timp, în care cititorul se întâlnește din nou cu logofătul Radu Andronic!

O femeie misterioasă, cu o privire ce răpește sufletele domnilor, stă în inima unei ficțiuni din istoria îndepărtată. Între arme și săruturi, povestea de dragoste își trăiește spectaculos viața.

„La un pas și jumătate în umbra voevozilor stăteau marii spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se înșiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalți dregători. Credința în biruință le sprijinea fără vlagă inimile, dar nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra Valahiei.

Pricina pentru care toată suflarea românilor își cerceta moartea înălțând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile hiclenilor și a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul Bosforului. Într-o seară de florar…“

Al patrulea roman din seria LOGOFĂTUL ANDRONIC.

Rodica Ojog-Brașoveanu trimite cititorul cu secole în urmă, atunci când la tronul Țărilor Române se aflau încă domni pământeni. Despre aceste vremuri vorbește personajul-cheie al cărții, Dimitrie Cantemir, în letopisețul său „de argint“.

Intrigi boierești, comploturi, deghizări, lupte pentru tron, povești de dragoste – toate acestea incită la lectură și atrag cititorul în misterul unei lumi de mult apuse.

„Zorile frângeau noaptea și cărturarul trudea încă asupra slovelor... Despre izbânda Brâncoveanului însă, slujit cu credință de logofătul Andronic, despre cărțile îndreptate de Casandra din Brașov, hainia Măriei Doamna, isprăvile lui Rustan ori ale Domniei sale, Letopisețul de Argint nu pomenește cuvânt. Tot astfel, condur mic de atlas nu lasă urmă asupra vreunei pagini... Și nimeni nu știe că s-a călătorit prin astă viață, acum două sute și mai bine de ani, flacără de argint mistuită în vâltorile vremii, Xana, contesă de Radowicze.“

O poveste despre limba lui Hristos care ne poarta din primul deceniu crestin pana in luptele din Orientul secolului XXI.

În fiecare noapte emisiunea-concurs Jos masca! de pe TVR Alternativ, ce are ca participanți doisprezece travestiți, îi ține lipiți de ecranele televizoarelor din România pe toți cetățenii țării animați de voyeurism și totodată trezește interesul celor care caută încă o modalitate de a profita de pe urma acestor cetățeni. Iată un prilej perfect pentru a scruta România, pornind de la telespectatorii cei mai simpli și mai naivi și ajungând la președinte sau chiar dincolo de el, la cei care dețin adevărata putere. Este un bun prilej și de a rememora o serie de evenimente-cheie ce au marcat mentalitatea autohtonă, începând de la execuția lui Nicolae Ceaușescu și fenomenul Piața Universității 1990 și până la pandemia de COVID-19 și momentul izbucnirii războiului în Ucraina, toate pe fondul unei corupții generalizate. Astfel, României i se dă jos masca și i se pune în față o oglindă neiertătoare, ce nu o mai lasă să se ascundă sau să fie indiferentă la realitatea din spatele imaginii atât de abil manipulate de mass-media. Satiră și distopie pamfletară despre postcomunism – alături de fresca narativă ce surprinde perioada comunistă Un singur cer deasupra lor și de manifestul poetico-civic Scrisoare către un prieten și înapoi către țară –, Regii gunoaielor este ultimul element al unui triptic prin care Ruxandra Cesereanu și-a propus să înfățișeze cu o luciditate dureroasă România.