Literatură română

O poveste cu o chiuvetă înfundată, un apel neașteptat și un transplant de ficat. Un amestec de supereroi, brancarde și farfurii cu orez. Jucării stricate e un roman de aventură intraspitalicească unde eroii poartă halat alb, iar perfuziile sunt personaje pozitive. E o poveste despre oameni, spusă din perspectiva cuiva care și-a dorit să fie din nou unul.

Copilul deltei este un roman de aventuri ce povesteşte peripeţiile unui băiat de 14 ani din Sulina care fuge de acasă pentru a evita despărţirea de locurile natale, cu gândul să se stabilească în sălbăticia Deltei Dunării.

Laurenţiu Popa este un copil cuminte şi un elev silitor, mereu premiant, cel mai mare dintre cei patru fii ai unei familii modeste. Tatăl, Petrică, ofiţer mecanic, trăieşte cu regretul de a nu fi putut merge la studii pentru a deveni căpitan de vas. Astfel, speră că unul din băieţi îi va îndeplini visul spulberat. Îşi pune toate speranţele în cel mai mare dintre ei, dar se loveşte de îndărătnicia lui Laur, care iubeşte delta, balta, marea şi nu vrea să se despartă de ele. Speriat de tăria cu care tatăl doreşte să îl trimită la studii la Constanţa, în grija unchiului Vili, şi dezamăgit de atitudinea mamei, Sonia, care nu iese din cuvântul soţului, Laur pune la cale un plan de evadare din acel univers ostil…

Copilul Deltei este o superbă poveste a devenirii.
Laur Popa este exponentul adolescentului etern, rebel şi încrezător, cu nelinişti şi supărări, cu accese de încăpăţânare, dar şi cu acel curaj specific vârstei.

„N-am mai scris niciodată povestiri asemenea celor din Nostalgia, căci ele nu pot fi pastişate, continuate sau dezvoltate. După Arhitectul m-am oprit pentru că nu mai era nimic de spus. Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetițelor din REM, stiloul ambiguu din Mendebilul, muzeul Antipa din Gemenii, micul râs de gnom al revolverului din Ruletistul. Dar pentru mine n-a existat cu adevărat niciodată decât o singură carte a mea: cea la care tocmai scriu.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ — Le Monde

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ — Los Angeles Times

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ — El País

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ — New York Sun

„Un roman emoționant și captivant.“ — FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG

„În centrul acestei cărți atât de interesante stă o poveste de fami­lie, uneori amuzantă, alteori tragică. Un roman magic, minunat, o ideală lectură de vacanță; Turnul focului nu vă va dezamăgi.“ — SCHWERINER VOLKSZEITUNG

„Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite narato­rului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE

„Tema istorică, umorul subtil și personajele bine conturate fac din acest roman o experiență de lectură extraordinară.“ — MÄRKISCHE ALLGEMEINE

„Turnul focului ne inspiră să privim cu mai mare atenție la istoria României – chiar și dincolo de 1989.“ — DIE FURCHE

•  Premiul Chamisso pentru debut – 2002

•  Premiul pentru Literatură Anna Seghers – 2002

•  Schweizer Buchpreis – Cartea anului în Elveția, pentru romanul Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească), acordat de Uniunea Editorilor și Librarilor – 2011

•  Premiul Joseph von Eichendorff pentru întreaga activitate literară – 2012

•  Marele Premiu „George Apostu“, Bacău – 2014

•  Medalia de Cavaler pentru merite culturale acordată de Președinția României – 2017

•  Premiul „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă – 2018

„Ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri, prin Jocul celor o sută de frunze, este plin de sofisme magice, imprevizibil şi antrenant, ca o mare reţea subterană de rădăcini emiţând imagini halucinogene ce se ridică direct în inimile noastre.” (Badische Zeitung)

„Jocul celor o sută de frunze este o carte fascinantă ce reconfirmă, după Cartea şoaptelor, valoarea autorului. Volumul îşi datorează farmecul magiei personajelor şi întâmplărilor.” (Berliner Zeitung)

„Cu Cartea şoaptelor, Vosganian a avut un mare succes internaţional. Noul volum e mai mult decât o Carte a şoaptelor, e elegia unei întregi generaţii pierdute.” (Tages-Anzeiger)

„Ca şi în Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian îşi încântă cititorul cu limbajul său în acelaşi timp poetic şi laconic. Cu Jocul celor o sută de frunze, Varujan Vosganian a ridicat un adevărat monument literar.” (Radio Bavaria).

Nominalizare în cadrul Galei Premiilor Radio România Cultural, secțiunea „Proză”, ediția 2014
Nominalizare la Premiile revistei Observator cultural, ediția 2014, secțiunea „Proză”
Nominalizare la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2013, secțiunea „Proză”, dar autorul s-a recuzat de la selecția finală

„Prin Stela, figură pregnantă, inconfundabilă – unul dintre personajele memorabile (nu foarte numeroase!) ale romanului românesc de după 2000 –, martor şi actor în egală măsură, percepem mai bine şi mai nuanţat realităţi ale României din perioada post-tranziţie. Cu mare firesc şi cu multă agerime, uneori cu un dram de umor şi cu un strop de ironie, Stela, aparent modesta menajeră care munceşte în casele unor bucureşteni din clasa de mijloc, înregistrează detalii de viaţă semnificative, mici sau mari drame familiale, istorii personale ce se leagă prin fire nevăzute de istoria mare. Roman de familie (organizat în jurul unui laitmotiv: acela al casei – pierdute, redobândite, construite etc.), Stela este totodată un roman despre identitate și căutări identitare. Eroina Simonei Goşu încearcă să înţeleagă lumea din jurul ei, dincolo de prejudecăţile şi de inerţiile curente, dincolo de clişeele mediatice şi de zgomotul de fundal al unei vieţi politice butaforice. Toate acestea într-o naraţiune structurată dramatic, cu un acut simţ al dialogului şi cu o exemplară sensibilitate faţă de diversitatea vorbitorilor şi a vorbirii, cu o remarcabilă ştiinţă a pregătirii suspansului şi cu un final – lovitură de teatru.” (Bianca Burţa-Cernat)

„Simona Goşu reuşeşte să creeze cu debutul său în roman o voce feminină puternică, cu un potenţial de necontestat de transpunere scenică. Firească şi senzuală, Stela devine o reprezentantă a indiferenţei cu care e privit în societate corpul feminin trecut de prima tinereţe, dar şi a femeii în ipostaza de corp care munceşte, o ipostază, de altfel, prea puţin explorată în literatura română a ultimilor ani. Viaţa domestică a Stelei, rutina existenţei sale fizice ne vorbesc deopotrivă despre experienţa sa individuală, de menajeră, de soţie şi de mamă, dar şi despre cea colectiv-universală, a femeii acaparate de rolurile pe care societatea i le atribuie.” (Amalia Cotoi)

Carte dramatizată și pusă în scenă de Gianina Cărbunariu la Teatrul Nottara din București

Roman nominalizat la Premiile Observator cultural pentru Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiile Radio România Cultural, categoria Proză, ediția 2024

Roman nominalizat la Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024

„Fred Surugiu, jurnalist și autor al unui manuscris vânat de Securitate, e salvat de la arest de către un lider al Partidului Muncitoresc Român care îi cere în schimb să îi scrie memoriile. Un singur lucru îi leagă pe cei doi – dragostea pentru aceeași femeie. Aruncat în lumea elitelor anilor ’50, Fred pătrunde în secretele sistemului, descoperă mecanismele puterii bazate pe teroare, devine un martor incomod al execuțiilor politice și al comploturilor la nivel înalt. Cu ajutorul lui, pătrundem în dedesubturile unei epoci de un dramatism feroce, în care se confruntă, pe de o parte, nomenclaturiștii ce-și solidifică pozițiile prin crimă și, pe de alta, studenții, cu forța lor de a-și asuma riscurile pentru a încerca să schimbe societatea.

Memoriile unui indezirabil este o ficțiune istorică complexă, dar și un excelent roman de dragoste și aventuri, cu o dinamică a surprizelor și a suspansului ce suprapune poveștile lumii marginalilor pe fundalul sumbru al istoriei postbelice. Măiestria cu care Cristian Englert reînvie în scris acea perioadă doar pentru a expune întâmplările dramatice în lumina adevărului demonstrează încă o dată că este un prozator versat și cult, cu un stil seducător și ludic. Pe cât de traumatizante sunt întâmplările din viața lui Fred Surugiu, pe atât de cald e scrisă această poveste ce răstoarnă în oglindă proiecția demonică a ororii cu cea a iubirii și a prieteniei.” (Irina Georgescu Groza)

Suzănica Tănase e o scriitoare care se hrănește puternic din propria biografie. A surprins cu două romane poetice, Grădina Sofiei și Oameni fără piele, iar acum își desăvârșește trilogia cu A unsprezecea zi din august, căci eu așa i-am citit cele trei cărți, ca pe un tot unitar având în centrul lor Familia. Microodiseea pe care urmează să o citiți se asamblează din imaginile regăsite ale copilăriei, din vecinătatea unor chipuri familiale inubliabile (bunica, ale cărei lacrimi „erau ca niște capete de chibrituri care îi ardeau pentru ultima dată pielea ei de hârtie subțire“, figura severă a tatălui, mătușa încercată de viață), din incursiunile onirice și inserţiile de real, din ţipătul rănit al adolescenței, dar și din muzică, emoţie și stări. Limbajul poetic taie în carnea vie a realității, într-o carte care te farmecă și te întris tează în același timp, unde ecoul îndepărtat al amintirilor are efecte nebănuite și reverberaţii profunde în memorie. Andrei Mocuța

În ziua nașterii Anei, bunica ei descoperă un broscoi mare și urât sub pat. Acela e primul semn că cineva i-a blestemat nepoata. Ajunsă la paisprezece ani, această „fată a maiorului“ ne avertizează de la bun început că e greu să fii fată de militar pentru că „trebuie să fii și fată și băiat, amândouă în același timp“. De aceea, își construiește o adevărată cetate în jurul ei, cu ziduri înalte, imposibil de cucerit. Suntem martorii acestui tablou al frământărilor și al fricii de noi începuturi. Suntem alături de ea în tabăra de la Constanța unde încearcă să se desprindă și să se salveze de aceste moșteniri prin visare și imaginație.

Suzănica Tănase construiește un roman de atmosferă, plin de lumină și speranță. Ne desprindem vreodată de ceea ce am moștenit? Putem rescrie ceea ce ne-a fost deja scris sau pictăm la nesfârșit același tablou? Despre aceste lucruri scrie Suzănica Tănase, despre acel loc intermitent dintre copilărie și maturitate. Valentina Șcerbani

Suzănica Tănase împletește două fire narative într-un realism magic pe care mulți dintre noi l-am trăit. Însă numai ea știe să-l descrie visceral, îndrăzneț, cu empatie. Iulia Dromereschi

Tristețea tancurilor este o poveste de dragoste. Tancurile din acest roman nu vor trage niciun obuz, nu vor participa la nicio bătălie. Mai mult chiar, aceste tancuri imaginare sunt vechi, ruginite, scârțâie din încheieturi, se târăsc jalnic prin noroi. În schimb, uruitul lor și zăngănitul șenilelor sunt înfricoșătoare. Ele ne vor însoți pe parcursul povestirii, amintindu-ne că dragostea este o întreprindere complicată, adesea primejdioasă și întotdeauna riscantă, pentru care noi nu suntem pregătiți.

Cu cinci sute de ani in urma, Cristofor Columb descoperea o lume noua, un paradis despre care se credea ca exista doar pe lumea cealalta. In mai putin de o suta de ani de la expeditia lui Columb, 80% din populatia Americii Centrale, Americii de Sud si a Caraibelor este exterminata, in numele unui Dumnezeu bun si iubitor, transformand crestinismul din religia iubirii in cea mai criminala religie din istoria umanitatii. Cinci secole mai tarziu, umbrele civilizatiilor masacrate se intorc din tenebrele trecutului ca sa se razbune si sa-si ia inapoi ce li se cuvine: identitatea si tezaurul.

Romania pitoreasca este intaia tentativa reusita de constructie prozastica bazata pe o calatorie nationala. Alexandru Vlahuta are propria lectura a imaginilor, o lectura meditativa cu accente de basm. - Lucian Pricop

In Chira Chiralina, scriitorul infatiseaza, pe de o parte, lumea amestecata si straina din porturile dunarene, de odinioara, mai amestecata si mai straina decat cea de azi; iar pe de alta, Asia neamurilor, Orientul cu splendorile naturii si turpitudinile omenesti. Vitiile si mizeriile morale ale bietului pumn de tarana, Istrati le infatiseaza c-o iertatoare cumpanire, cu acelasi sentiment pe care trebuie sa-l aiba omul in fata diformitatilor fizice. Si unele, si altele, la urma urmei, sunt tot fiziologice. - Mihail Sadoveanu

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

„Lumea spiritelor pe care a văzut-o era una a animalelor fantastice, plină de simboluri cosmogonice şi sugestii ancestrale. Era chemarea spre traducere a necunoscutului prin pictură pe care o simţea de ceva timp. Mai mult ca niciodată, a înţeles că menirea lui de pictor depăşeşte reprezentarea realităţii. A recunoscut chemarea, contactul cu alte lumi. S-a întâlnit parcă cu un alt Victor Brauner, un Victor infinit, victorios, iluminator. S-a întâlnit cu sine, o parte ascunsă a sinelui. Sinele vrăjitor, sinele scrib, sinele care decodifică mistere. Sinele medium, permanent legat de lumea spiritelor.”

Victor BRAUNER (15 iunie 1903, Piatra Neamţ – 12 martie 1966, Paris) a fost al treilea copil dintre cei şase ai lui Deborah şi Herman Brauner, o familie modernă de evrei din Piatra Neamţ. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut între Piatra Neamţ, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni şi Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, la care a renunţat ulterior în favoarea unei formări autodidacte, libere, în inima experimentului avangardist. Pornind de la interesele constructiviste din primii ani de creaţie, a experimentat apoi în direcţia căutărilor interioare suprarealiste. S-a regăsit în suprarealism şi a devenit un nume de referinţă al grupului internaţional. A deschis prima expoziţie personală în 1924, în tandem cu lansarea publicaţiei avangardiste 75HP, număr unic tipărit în condiţii grafice excepţionale. Stabilit în Franţa în 1930, l-a cunoscut pe Brâncuşi, care l-a iniţiat în arta fotografică. În decembrie 1934, a deschis prima expoziţie personală la Paris, coordonată de André Breton. Ulterior, artistul a devenit o figură cunoscută şi recunoscută a grupurilor de avangardă din Bucureşti şi Paris, cu o amplă activitate expoziţională. După perioada suprarealistă, şi-a îndreptat atenţia spre pictura simbolică, proprie, figurativă, de sorginte primitivă, mistică. Marcat de angoase existenţiale şi de o depresie profundă, s-a izolat treptat în propria artă. Lucrările sale sunt prezente în majoritatea marilor muzee ale lumii. Cea mai amplă colecţie de lucrări şi documente se află în prezent la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou.

Valentina IANCU (n. 1985) are studii de istoria artei şi teoria imaginii. Practica sa este hibridă, bazată pe cercetare, împărţită între activităţi editoriale, educaţionale, curatoriale sau de management şi orientată spre solidaritate, activism şi artă politică. După aproape un deceniu de activitate în cadrul Muzeului Naţional de Artă al României, unde s-a ocupat de îngrijirea patrimoniului de artă românească modernă şi a semnat o serie de expoziţii de anvergură, lucrează acum independent, între Bucureşti şi Berlin. Publică frecvent studii de istoria artei în reviste din ţară şi din străinătate, iar din 2011 scrie pentru Revista Arta.

Pavel Susara s-a născut în localitatea Bănia, județul Caraș-Severin, în ziua de 29 decembrie 1952 (oficial 04 ianuarie 1953), din părinți țărani, de confesiune ortodoxă. Debutează cu poezie în Almanahul literar 1977, iar editorial în 1996, la Editura Crater, cu volumul de poeme Regula Jocului.

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.  O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Pasiune, muzica si crima in anul de glorie al Bucurestiului interbelic - o poveste de dragoste care a invins timpul! Bucuresti, 1923. In anul unei noi Constitutii, al primului film romanesc si al unei crime care a fascinat imaginatia publicului, Micul Paris era orasul marilor pasiuni si sperante. Pe fundalul unei metropole in plina transformare politica si sociala, viata unei tinere fete se schimba odata cu aparitia celebrului Zavaidoc pe treptele casei sale. Intr-o epoca lipsita de radio, microfon sau discuri autohtone, vocea inconfundabila a artistului rasuna de peste tot, cantand suferinta unui barbat indragostit. El putea fi auzit in localurile pline de fum, in saloanele somptuoase sau in suburbiile animate de acordurile tarafului sau. Zavaidoc nu a fost un simplu cantaret, ci o emblema a unei lumi in stare de orice, aflata la granita dintre traditional si modern.

Avertisment
Parte dintre faptele narate în paginile care urmează se regăsesc în jurnalul inedit al unui personaj care a existat cu adevărat, jurnal care mi-a fost pus la dispoziție de una dintre nepoatele acestuia, doamna Corina G., căreia îi mulțumesc încă o dată. Despre acest jurnal am scris în reviste de specialitate. Cele mai multe pagini ale romanului sunt însă pură invenție. Ele se doresc să ilustreze o epocă agitată din istoria acestor pământuri. (Autorul)

Un bildungsroman, o carte a formării și a cunoașterii de sine, dar și un roman-document al unei epoci zbuciumate din istoria Transilvaniei, acțiunea petrecându-se înainte și după cele două războaie mondiale, când Banatul multietnic, cândva provincie a Imperiului Austro-Ungar, în urma tratatelor semnate, a fost împărțit între cele trei state naționale, Iugoslavia, România și Ungaria. Pe fundalul tulburărilor interne, se schimbă și destinul notarului român Titus, persecutat pe nedrept pentru că a susținut alegerea unui primar de aceeași etnie cu el, în niște vremuri în care cei de la putere uitaseră valorile liberale proclamate de împărat.

Așa după cum pomii pot fi îmbunătățiți printr-un altoi de calitate, și oamenii pot, cu ajutorul dat la vremea potrivită. Altoiul, dragii mei, este o tăietură dureroasă, planta suferă ca și noi, dar își va arăta roadele peste ani! Iar un altoi de calitate nu se poate face, țineți bine minte, copiii mei, decât cu multă dăruire și cu răbdare, în așa fel încât, după ce altoiul reușește, să nu se vadă pe plantă locul în care a fost făcut! Băgați de seamă, între oameni și plante este o mare asemănare! (ȘTEFAN DAMIAN)

În ciuda unui mediu politic ostil și a unei istorii mari potrivnice, notarul Titus își construiește propria istorie mică de învingător și reușește să înfrângă ceea ce pare a fi blestemul destinului său: neputința de a prinde nicăieri rădăcini. Nevoit să renunțe de mai multe ori la tot și să pornească de la zero într-un alt loc al lumii, Titus reușește totuși, de fiecare dată, să se impună în societate, demonstrând forța pe care o are altoiul de calitate pe un portaltoi îndărătnic și că, deși „nu sîntu vremile supt cîrma omului, ci bietul om supt vremi”, tăria de caracter, munca, perseverența și demnitatea sunt cei mai solizi stâlpi pe care omul se poate susține pentru a rămâne mereu în picioare, fără să riște degringolada socio-familială ori chiar descompunerea morală.

Urma altoiului probează astfel complexitatea forței de analiză psi­hologică și filosofică a autorului care antrenează cititorul pe calea introspecției, dar și a extrospecției, prefirându-i conștient și dozat, printre feliile de viață prezentate, informații sociale, istorice, etnografice și culturale esențiale pentru (re)cunoașterea unei epoci. (ALINA HUCAI)

În fiecare zi, topografia pieselor de pe Marea Tablă de Șah se schimba: ceea ce ieri părea un drum fără ieșire, azi era desfundat și practicabil; ceea ce azi era bucurie domoală, îmbrățișare și comunicare mai presus de cuvinte, mâine putea să devină neliniște, bănuială și îndepărtare a unuia de celălalt. Totul avea legătură cu firea schimbătoare a oamenilor, cu stările lor de spirit, cu ambițiile și cu visurile lor, cu credința și cu necredința. Lumea era populată cu suflete mici și cu suflete mari. (ILEANA VIERU)

Nu știu cum reușește Ileana Vieru să ne determine să trăim dorul, nu știu cum ne urcă pe covorul fermecat și ne transportă prin anotimpuri, prin țări, pe munți și pe ape, când la poalele vulcanului Etna cel fumegând, când la malul Mării Moarte și al Mării Roșii, când în străvechiul oraș al nabateenilor, cu peisajul lui marțian, Petra. Însă reușește să ne poarte într-o astfel de călătorie aproape fără să băgăm de seamă că ne identificăm cu personajele create de ea și că trăim povestea odată cu ele. Dar cel mai adesea ne determină să călătorim în sinele nostru, să fim îngăduitori cu imperfecțiunile și cu limitele noastre, fără a deveni leneși sau nepăsători, ne face să înțelegem că durerile, dezamăgirile, din moment ce nu pot fi evitate, trebuie duse, cel puțin, cu demnitate și onoare, păstrându-ne tăria de caracter și, în același timp, iubirea pentru aproapele nostru. (PETRONELA-LUMINIȚA TUCĂ)

Personajele Ilenei Vieru sunt vii, ispititoare, ilustrative pentru a creiona atât portretele feminine, cât și pe cele masculine cu subtilitate, cu dar al narării, care nu este la îndemâna oricui.

Despre soare și furtuni, despre valuri venite din larg, dar și despre bărci de salvare, despre zâmbet, dar și grimasele în ceas de necaz, despre timidități, dar și explozii ale personalității, despre singurătate și strălucirea scenei este vorba în cartea în care personajul central – Sophie – ne spune atât de limpede că „pe Marea Tablă de Șah erau suflete-regi și suflete-regine, suflete-nebuni și suflete-cai și alte feluri de suflete, fiecare jucându-și rolul demn sau meschin, intens sau superficial, în sinceritate sau în minciună, cu mască sau fără mască”. (MENUȚ MAXIMINIAN)

Destine, femei și povești periculoase

Un miliardar descoperă dragostea la cincizeci de ani. O zână blondă îi sucește mințile, o inocentă ce pare coborâtă din primăvara botticelliană. O doamnă foarte fină pune la cale un asasinat. O altă distinsă doamnă ține cursuri de calificare pentru prostituate. Una dintre elevele ei, o jună surdomută, conduce un sexy-club. Doi detectivi particulari încearcă să deslușească misterul telefonului din bikini.Un pitic malefic, care conduce deopotrivă o rețea mafiotă și o sectă, se dovedește monstruos și le va manipula destinele, determinându-le în mod tragic.

„– Nu vede pe unde calcă de îndrăgostit ce este, nu‑i pasă de nimic.

– Atunci, de ce vă pasă dumneavoastră?

– Pentru că presimt o tragedie. De la bun început am mirosit ceva suspect. Prea păpușă, prea nevinovată, prea miroase totul a flori.“

„Ieșise pe la nouă, să‑i cumpere maică‑sii lapte și lui țigări. Nu făcuse nici treizeci de pași, când din senin i se ivi în cale o namilă, un gen de Godzilla furios, care se năpusti asupra lui. În aceeași clipă, primi o ghioagă vârtoasă în stomac, catapultându‑l în zid, dar și cea mai cețoasă nedumerire. În același ritm, mai primi un upercut care‑i săltă cu cel puțin douăzeci de centimetri capul căzut în piept. Ca prin pâclă, înregistră rânjetul găliganului:

– Scuză‑mă, neamule, te-am confundat cu altul.

După care dispăruse, văzându‑și de ale lui.

Peste două ore, era din nou «confundat».“

Primul roman din seria LOGOFĂTUL ANDRONIC

Logofătul Radu Andronic, un James Bond al Valahiei de pe la 1700

Romanul urmărește itinerarul eroului pe drumurile sinuoase ale vremii, între o Europă sfâșiată de interesele marilor puteri, printre ale cărei mize se află și soarta Țării Românești.

Logofătul de taină este o poveste captivantă, cu iz istoric, uneori tristă, dar mereu palpitantă, cu personaje pitorești, lesne de îndrăgit, un clarobscur de patimi ucigătoare... Un roman clasic de capă și spadă, concentrând cu grație toate seducțiile genului. Toate acestea sub semnul autenticului și, încă o ispită pentru cititor, sub semnătura inconfundabilă a Rodicăi Ojog-Brașoveanu!.

„Călătorind pe drumurile Apusului împreună cu logofătul de taină Radu Andronic, vei vedea lăcașurile papistașe. Alături de acele catedrale, turlele Mitropoliei din București ți se vor părea șiștave, Biserica Scaune, o mogâldeață acolo… Nu cârni din nas și nu judeca, rogu-te, cu păcat. Arată îngăduință ctitorilor valahi, căci asemenea zidiri s-au înălțat în vremi tulburi, sub domnii scurte, când petica neagră de mazilire a capugiului poposea des pe umerii voievozilor.“

În Gențiane, Cella Serghi spune povestea Radei Ionac, personaj asemănător din multe puncte de vedere cu Diana Slavu, eroina din Pânza de păianjen. Tânără de origine modestă, Rada muncește din greu – este asistentă medicală într-un spital, slujnică în casele unor doamne cu stare – ca să-și poată finaliza studiile și să devină regizor. Pentru a-și împlini visul, este nevoită să accepte compromisuri și să facă față prejudecăților celor din jur. Ca toate personajele feminine ale Cellei Serghi, Rada se îndrăgostește și suferă din iubire, îi admiră și îi disprețuiește pe bărbați. În final însă, fericirea nu vine din poveștile de dragoste pe care le trăiește, ci din împlinirea personală.

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți. 
Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“- Petronela Rotar

„Este cert că, luându-și ca alter ego pe Adrian Zograffi, Panait Istrati încerca să refacă pe Jean Cristophe al lui Romain Rolland. În Codin, în orice caz, el a izbutit să creeze un alt Colas Breugnon.” (Alexandru Piru)
„Panait Istrati nu este un romancier. Darurile lui epice țin mai curând de domeniul povestirii, înrudindu-se, sub acest raport, cu tonalitatea generală a operei sadoveniene. Este un povestitor, prin aluviunile orientale ale artei noastre, prin contactul mereu reînnoit și viu cu lumea halimalei, a cronicilor și a mitului popular. Și e un povestitor român, prin cele mai profunde accente ale scrisului său.” (Mircea Zaciu)

„Dragoste – prietenie (în înaltul înțeles emersonian al cuvântului) – moarte, iată realitățile morale ce punctează, cu semne de foc, fiecare pagină a acestui neliniștit. Tonurile sunt rând pe rând crude sau feerice, mustind de viață sau reduse la schemele unor simboluri etice înalte, ca în basmele populare. De unde, un adevărat suflu de epopee cutreieră toate aceste povestiri, răscumpărând unele asperități stilistice sau stângăcii compoziționale.” (Mircea Zaciu)
„Căci opera lui Panait Istrati întregește peisagiul literaturii românești din ultimii douăzeci de ani, deoarece, dimpreună cu Mihail Sadoveanu și cu Liviu Rebreanu, autorul Kirei Kiralina, alcătuiește treimea cea de o ființă a celei mai unitare substanțe epice. Ca și aceștia – și poate că nu strică să amintim cum câteșitrei purced la împlinirea operei lor, cam în același timp (întreg Sadoveanu de după Cocostârcul albastru, de la trecutul război începe) – ca și aceștia, Panait Istrati este, dintre toți ceilalți scriitori moderni ai noștri, acela care aduce cele mai multe probleme, cei mai mulți eroi și cea mai puternică individualitate…” (PERPESSICIUS)

Un roman incorect politic

Încă din prima zi după ce s-a întors din Canada, Doru Ciocanu a venit să protesteze în fața Ambasadei Rusiei, iar acolo, în timp ce stăteam cu pancarte în mâini, mi-a povestit că scrie un roman. Între timp, l-a terminat.

De la Tatiana Țîbuleac și Valentina Șcerbani încoace, nu am citit nimic mai captivant și mai fluent. Personajul principal e chiar Doru Ciocanu. Utopia, parabola, romanul politic, romanul picaresc, romanul SF, autobiografia, romanul realist își dau mâna în acest roman pur și simplu tulburător. Un roman despre identitate, tranziție, despre visul canadian și cel moldovenesc, despre devenire, prietenie, nostalgie, dor, dragoste, fidelitate, nu poate fi decât un roman despre noi. Noi, cititorii lui.

Cred că e cea mai bună carte a lui Doru Ciocanu și una dintre marile cărți ale literaturii noastre contemporane. Începând cu acest roman, Doru Ciocanu devine un mare scriitor. Un roman cu adevărat răvășitor.” (Dumitru Crudu)

Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)

"Vremea se dezmortea. Iarna, istovita ca o baba rautacioasa, se zgarcea mereu, simtind apropierea primaverii din ce in ce mai dezmierdatoare. Haina de zapada se zdrentuia dezvelind trupul negru al campurilor... Ion de-abia asteptase zilele acestea. Acum, stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vaza, sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase. Ascunse sub troienele de omat, degeaba le cercetase. Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbatatoare... Iesi singur, cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o luni. Sui drept in Lunci, unde era porumbistea cea mai mare si mai buna, pe spinarea dealului... Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul, ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor... Sufletul ii era patruns de fericire. Parca nu mai ravnea nimic si nici nu mai era nimic in lume afara de fericirea lui. Pamantul se inchina in fata lui, tot pamantul... Si tot era al lui, numai al lui acum... Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreundandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbatica sa imbratiseze huma, sa crampoteasca in sarutari, intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele."

Nina Trifan este o autoare de origine română, stabilită în Canada din anul 2001. În România, a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, cu o licenţă în Română-Engleză şi una în Comunicare şi Relaţii Publice. Este absolventă a Programului Româno-Canadian ROCA Executive MBA şi a urmat un program de Creative Writing la Universitatea din Toronto, School of Continuing Studies (SCS). Nina locuieşte în Toronto cu soţul şi fiul ei. E fascinată de cuvinte, de flamenco şi de plajele cu nisip auriu.

„Ţara care trăieşte în mine de Nina Trifan explorează nuanţele, dislocarea, triumfurile şi provocările imigraţiei, ale maternităţii şi ale relaţiilor. Evocativă şi onestă, cartea urmăreşte viaţa Anei Sala, care părăseşte România pentru Canada, se întoarce pentru o scurtă perioadă pentru a avea grijă de mama ei bolnavă, împreună cu fiul ei de zece ani, Matthew, doar ca să plece apoi din nou. Romanul explorează căsnicia ei cu Keeran, prietenia cu Katarina şi dragostea pentru cuvinte.“ – Dr. Ranjini George, autor al cărţii Through My Mother’s Window: Emirati Women Tell their Stories and Recipes.